ELEMENTE DE CRIMINALISTICĂ METODOLOGICĂ I

Cursurile nr. 8-10

METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR CONTRA PERSOANEI

A. Probleme care trebuie să fie lămurite în cursul cercetării

Cu toate că în concret infracțiunile contra persoanei îmbracă forme dintre cele mai
diverse de manifestare, având în vedere conținutul juridic al acestora, principial, ancheta
trebuie lămurească următoarele probleme:
1. făptuitorii, calitatea acestora și contribuția la săvârșirea infracțiunii;
Identificarea și stabilirea autorului și a eventualilor coautori ori participanți
(instigatori și/sau complici) la săvârșirea infracțiunilor contra persoanei este o chestiune
esențială pentru anchetă deoarece în lipsa unui subiect activ (persoană fizică sau
juridică) care să îndeplinească toate condițiile generale ale răspunderii penale, nu putem
vorbi despre o responsabilitate penală, față de acesta putând fi luate eventual alte măsuri,
dar nu sancțiuni de drept penal. Altfel spus, în lipsa unei persoane căreia să i se poată
imputa sub aspect obiectiv și subiectiv o faptă concretă determinată, nu putem vorbi
despre vocația statului, prin organele sale specializate, de a-l trage la răspundere și de-ai
aplica o pedeapsă.
Deoarece majoritatea infracțiunilor contra persoanei pot fi săvârșite de orice persoană
responsabilă penal, sub acest aspect, organele de urmărire penală, după identificarea
subiecților activi, trebuie doar să facă dovada îndeplinirii condițiilor generale ale
răspunderii penale (cumulativ: să aibă capacitate penală, să fie responsabil și să posede
libertate de voință și de acțiune), în ceea ce-i privește.
La infracțiunile in persona propria (mama la uciderea ori vătămarea nou săvârșită de
către mamă) organele de urmărire penală trebuie să facă dovada îndeplinirii și a acestei
calități pe care trebuie să o aibă autorul la momentul săvârșirii infracțiunii, deoarece în
lipsa acestei calități fapta concretă va fi încadrată într-un alt text de lege sau nu va
constitui un ilicit penal, determinând clasarea sau achitarea, în raport de stadiul în care
se află procesul respectiv.
De asemenea, la infracțiunile proprii la care autorul sau coautorii trebuie să aibă o
anumită calitate în momentul realizării activității infracționale (de pildă, funcționar
public la traficul de persoane sau la traficul de minori), organele de cercetare trebuie să
stabilească și existența acelei calități. Dacă cel puțin un autor are calitatea cerută de lege,
iar coautorii nu, potrivit doctrinei majoritare de la noi aceștia vor răspunde în calitate de
complici concomitenți.
Potrivit legii penale române, coautorul, instigatorul și complicele la o infracțiune
săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La
stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii,
precum și de dispozițiile art. 74.

1
 Astfel, legea penală română a instituit în ceea ce privește tratamentul penal aplicabil
participației penale proprii sistemul parificării legale de pedeapsă cu posibilitatea
diversificării judiciare a acesteia în raport de contribuția fiecărui participant la faptă și
de criteriile generale de individualizare.
Ca atare, în cazurile de participație penală ocazională trebuie stabilită și contribuția
fiecăruia la săvârșirea faptei, precum și criteriile generale de individualizare relative la
faptă și făptuitor care decurg din dispozițiile art. 74 C. pen.
Din această perspectivă, se vor administra mijloace de probă și cu privire la natura și
frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, precum și
cu referire la nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială
a acuzatului, instanța urmând a se orienta la dozarea pedepsei și în raport de conduita
făptuitorului după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal.
Pentru incidența art. 200, trebuie să se facă dovada că, în momentul comiterii faptei,
mama nou-născutului s-a aflat într-o stare de tulburare psihică și dacă la realizarea
infracțiunii a mai fost ajutată de către alte persoane care vor răspunde prin raportare la
variantele de bază ori calificate ale uciderii sau vătămării nou-născutului de către mamă.
2. identificarea subiectului pasiv, a calității sale și a raporturilor în care se afla
cu făptuitorul;
Adeseori, stabilirea identității victimei constituie punctul de plecare în derularea
celorlalte activități de urmărire penală sau cu caracter operativ deoarece lămurind
această problemă, organele de urmărire penală au posibilitatea să culeagă date de natură
să prefigureze mobilul și scopul infracțiunii, să fixeze corect cercul de bănuiți și,
implicit, să desfășoare activitățile necesare pentru urmărirea și prinderea făptuitorului.
Uneori calitatea acesteia (de pildă, femeie gravidă, nou-născut) interesează și din
punct de vedere al încadrării juridice dată faptei concrete, aceasta urmând a fi reținută
numai dacă respectiva calitate era cunoscută (sau în exemplul cu femeia gravidă,
vizibilă) de către subiectul activ al infracțiunii.
La fapta de ucidere sau vătămare a nou-născutului de către mamă, trebuie să se
stabilească și starea de nou-născut a victimei prin raportare la momentul comiterii
acesteia, respectiv maximum 24 de ore de la naștere.
3. locul și timpul săvârșirii infracțiunii;
Locul săvârșirii faptei oferă posibilitatea descoperirii, fixării, ridicării tuturor
categoriilor de urme și mijloace materiale de probă care, interpretate și valorificate
științific, vor duce la identificarea făptuitorului. Cercetarea la fața locului și mijloacele
de probă administrate pe timpul desfășurării cercetării trebuie să lămurească dacă locul
unde a fost descoperit cadavrul coincide sau nu cu cel în care făptuitorul a desfășurat
activitatea infracțională.
Cunoscând data săvârșirii infracțiunii, organele de urmărire penală vor stabili traseul
și activitățile premergătoare săvârșirii faptei desfășurate de victimă, persoanele care au
văzut-o ultima dată, eventualele incidente avute, bunurile și valorile pe care le avea în
momentul agresiunii, starea ei în acel moment ș.a. De asemenea, se vor putea face
verificări privitoare la modul cum și-au petrecut timpul în perioada critică persoanele
bănuite, dacă au fost văzute la locul faptei ori în împrejurimile acestuia, posibilitatea

2
ajungerii în acel loc – în raport cu alibiurile invocate – interesul imediat pe care l-ar fi
avut suprimarea vieții victimei, modul cum au reacționat la descoperirea cadavrului ș.a.
Nu în ultimul rând, data săvârșirii infracțiunii interesează pentru stabilirea legii penale
aplicabile, corecta încadrare juridică a faptei concrete și competența de cercetare a
acesteia.
La faptele prevăzute în art. 200 C. pen. timpul reprezintă un element constitutiv al
acelor infracțiuni.
Prin „încadrarea juridică a faptei” se înțelege suprapunerea corectă a trăsăturilor
faptei concrete peste cele ale modelului legal. Expresia „calificare juridică” este
rezervată fie pentru diferențierea faptei care constituie infracțiune de aceea care
reprezintă o faptă ilicită extrapenală sau o faptă licită, fie pentru a desemna carac-
terizarea tipului faptei penale.
4. activitatea infracțională și particularitățile acesteia în raport de natura
infracțiunii comise;
La infracțiunile de omor, una dintre primele chestiuni ce trebuie stabilită de către
organul judiciar este natura morții, respectiv dacă aceasta este caracteristică omorului
ori este o moarte neviolentă (patologică sau fiziologică), sinucidere ori accident, pe baza
informațiilor deținute și a concluziilor raportului de autopsie (necropsie) medico-legală
care va evidenția, între altele, cauza medicală a morții. Astfel, alături de natura morții,
la infracțiunile de omor va trebui stabilită și cauza nemijlocită a morții.
La infracțiunile comisive de rezultat, se va analiza și dacă omisiunea celui care avea
obligația legală sau contractuală de a acționa a determinat producerea rezultatului
vătămător. La fel, se va proceda în ceea ce privește pe autorul omisiunii, care printr-o
acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de
pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
De asemenea, stabilindu-se particularitățile comiterii omorului se va analiza dacă
acestea se circumscriu vreunuia dintre elementele circumstanțiale agravante ale
omorului calificat.
Împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite vor fi
luate în considerare la individualizarea judiciară a pedepsei.
În mod întemeiat, în practica judiciară s-a statuat că vor imprima acţiunii caracter
ucigător:
– mijloacele (instrumentele) alese şi folosite de autor pentru executarea acţiunii,
mijloace ce trebuie să aibă aptitudinea de a provoca decesul unei persoane – armă de foc,
cuţit, otravă, funie, ciomag, topor etc.;
– regiunea anatomică spre care este îndreptată acţiunea, regiune care trebuie să fie din
cele vitale – cap, gât, torace, abdomen – ori în care se găsesc vase mari şi importante de
sânge;
– intensitatea (violenţa) cu care este purtată acţiunea sau repetabilitatea acesteia;
– gravitatea consecinţelor provocate organismului prin acţiunea autorului – trauma-
tisme cranio-cerebrale, rupturi ale organelor interne, secţionarea unor artere sau vase mari
şi importante de sânge.
5. urmarea imediată și consecințele subsecvente ale infracțiunii;
În raport de natura infracțiunii, de rezultat sau de pericol, se va stabili urmarea
imediată a acesteia.
3
 Astfel, la infracțiunile de omor, se va stabili dacă a intervenit decesul victimei sau
dacă i-a fost pusă în pericol viața prin acțiunea ucigătoare.
Natura și gravitatea rezultatului produs ori alte consecințe ale infracțiunii, precum și
starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită trebuie cunoscute și stabilite deoarece
vor servi drept criterii de stabilire a pedepsei aplicabile.
De asemenea, se va avea în vedere că la unele infracțiuni se produc și anumite
consecințe subsecvente (a se vedea de pildă, faptele prevăzute în art. 194 sau în art. 195)
progresive și praeterintenționate.
6. legătura de cauzalitate;
Pentru ca o faptă concretă să poată fi imputată unei persoane, este necesar ca între
acțiunea sau inacțiunea realizată și urmarea produsă să existe o legătură de
cauzalitate. Deoarece, de regulă, faptele prevăzute în acest titlu sunt infracțiuni de
rezultat (de exemplu, omuciderile, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală ș.a.)
legătura de cauzalitate va trebui dovedită.
Factorii (externi sau interni) care concură la producerea accidentelor de circulație
sunt:
- caracteristicile și starea drumului public;
- condițiile meteorologice și de vizibilitate;
- intensificarea traficului rutier pe artera respectivă;
- starea autovehiculelor angajate în accident;
- starea și comportamentul participanților la traficul rutier.
7. elementul subiectiv, mobilul și scopul săvârșirii infracțiunii;
În sistemul de drept penal român, o faptă concretă nu poate fi imputată unei persoane
fizice sau juridice responsabile penal decât dacă aceasta a acționat cu forma de vinovăție
prevăzută de lege caracteristică normei de incriminare încălcate.
Indiferent de forma de vinovăție examinată, în toate situațiile (cu excepția culpei fără
prevedere), făptuitorul trebuie să-și reprezinte rezultatul activității socialmente
periculoase, iar în raport de atitudinea, poziția sa față de rezultat se va face dovada nu
numai a formei, ci și a modalității acesteia.
Stabilirea motivului săvârșirii infracțiunii și a scopului urmărit, atunci când acestea
reprezintă cerințe esențiale atașate elementului subiectiv, prezintă importanță pentru
existența infracțiunii ori a unei variante agravate a acesteia.
În celelalte situații, mobilul și scopul vor constitui importante elemente de indivi-
dualizare a pedepsei între limitele speciale prevăzute de textul încălcat de care instanța
va ține seama la stabilirea sancțiunii aplicabile.
În practica judiciară, cu privire la existența elementului subiectiv, s-a decis că:
- lovirea cu intensitate în cap a părţii vătămate cu un scaun, cu urmarea producerii de
fracturi craniene şi dilacerare cerebrală constituie tentativă de omor, caracterizată, pe plan
subiectiv, prin intenţie de a ucide, iar nu infracţiunea de vătămare corporală prin punerea
în primejdie a vieţii persoanei, caracterizată prin intenţie depăşită;
- există intenţia de ucidere, dacă tentativa de omor a fost săvârşită pe fondul unui
conflict anterior între făptuitor şi victimă, urmat de înarmarea acestuia cu un obiect apt
de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală
(zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe
4
grave (plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a
pus în primejdie viaţa victimei), la care se adaugă atitudinea autorului imediat după
săvârşirea faptei, constând în dispariţia sa de la domiciliu şi sustragerea de la urmărirea
penală;
- lovirea cu intensitate a victimei cu o sticlă de şampanie, cu urmarea producerii unei
fracturi temporale ce a dus la meningo-encefalită acută, complicată cu
bronho-pneumonie, cu rezultatul decesului, constituie infracţiunea de omor, iar nu aceea
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte;
- fapta inculpatului de a asmuţi câinii asupra victimei, cu consecinţa decesului ca
urmare a multiplelor plăgi muşcate, constituie omor, iar nu ucidere din culpă;
- fapta inculpatului care, prin violenţe fizice şi psihice, a constrâns victima să se arunce
pe fereastra situată la etajul 4 al unui imobil, decedând, întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de omor, iar nu pe cele ale infracţiunii de determinarea sau înlesnirea
sinuciderii, întrucât în cazul acestei din urmă infracţiuni sinuciderea trebuie să fie
rezultatul voinţei libere a victimei, fără a exista constrângere.
8. formele infracțiunii;
Stabilirea stadiului în care a rămas activitatea infracțională, respectiv forma tentată,
consumată ori epuizată de săvârșire a unei infracțiuni interesează din punct de vedere al
corectei încadrări a faptei concrete și al administrării celor mai adecvate mijloace de
probă pentru tragerea subiecților activi la răspundere penală.
9. existența concursului de infracțiuni și posibilitățile de extindere a cercetărilor;
În condițiile prevăzute de legea procesual-penală, atunci când se descoperă și alte
fapte ori acte din conținutul unor infracțiuni plurale, organele de urmărire penală trebuie
să le investigheze și să extindă cercetările asupra acestora și apoi acțiunea penală,
deoarece pentru buna înfăptuire a justiției, este indicat să fie dedusă judecății întreaga
activitate infracțională.
Instanţa supremă, printr-o decizie în interesul legii, a stabilit că în interpretarea
dispoziţiilor art. 197, infracţiunile de lovire sau alte violenţe, vătămare corporală şi lipsire
de libertate în mod ilegal, după caz, se vor reţine în concurs ideal cu relele tratamente
aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost
încredinţat spre creştere şi educare, care abuzează de autoritatea sa şi contrar intereselor
minorului, exercită acte de violenţă sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenţia
de a-i produce suferinţe, vătămări fizice sau morale şi care au pus în primejdie gravă
dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
10. cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat sau favorizat săvâr-
șirea infracțiunii.
Cunoașterea cauzelor care generează astfel de fapte, a mediilor propice unde se comit,
a persoanelor aflate în stări conflictuale, precum și a celor predispuși la săvârșirea
infracțiunilor contra persoanei sunt de natură să conducă la măsuri preventive eficiente,
specifice activității organelor de poliție. Pe de altă parte, descoperirea operativă a celor
care au comis asemenea fapte grave, administrarea tuturor probatoriilor și tragerea la
răspundere penală a celor vinovați, la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii
faptei, contribuie la restrângerea criminalității în materie și la protejarea mai eficientă a
vieții persoanei.

5
 B. Activitățile care se întreprind pentru administrarea probelor

11. Mai întâi, organul de cercetare penală, după ce a fost sesizat, față de specificul
infracțiunii sesizate, dacă este cazul, trebuie să efectueze actele de urmărire care nu
suferă amânare (actele urgente), chiar dacă acestea nu sunt de competența lor.
În raport cu natura infracțiunii săvârșite, organele de urmărire penală trebuie să ia
următoarele măsuri:
12. sesizarea cu privire la infracțiunea ce face obiectul cercetărilor;
Pentru a avea vocația legală a investigării, cercetării și urmăririi unei fapte pretins
infracționale, organul de urmărire penală trebuie să fie sesizat printr-unul dintre
mijloacele generale sau speciale de sesizare sau să se sesizeze din oficiu.
O dată primită sesizarea, cauza se va înregistra în registrul de cauze penale și organul
de cercetare penală va lua cauza în supraveghere încunoștințând în acest sens, de îndată,
unitatea de parchet competentă în raport cu natura faptei comise și locul săvârșirii
acesteia, precum și cu calitatea făptuitorului, dacă aceasta atrage o competență
specială. După primirea acestei încunoștințări, cauzei i se va atribui număr unic de la
parchet care va fi comunicat organului de cercetare penală împreună cu datele de
identificare ale procurorului de supraveghere căreia i s-a repartizat dosarul penal astfel
constituit spre soluționare.
Dacă sesizarea este primită direct de către unitatea de parchet competentă, aceasta se
va înregistra direct în registrul privind numărul unic, iar dosarul astfel constituit va fi
repartizat de șeful acesteia, prin rezoluție, unui procuror din subordine spre
soluționare. Acesta, dacă nu reține cauza pentru cercetări, o va trimite la unitatea de
poliție competentă să investigheze acea faptă penală, comunicând totodată numărul unic
al dosarului și procurorul care a fost învestit cu efectuarea urmăririi penale. În raport de
natura faptei sesizate (de exemplu, contra persoanei, patrimoniului ș.a.), șeful unității
de poliție, prin rezoluție, o va repartiza formațiunii competente (de pildă, structurii de:
investigații criminale, investigare a criminalității economice, ordine publică ș.a.). În
raport de gradul de complexitate a cauzei și de încărcătura fiecărui lucrător de poliție,
șeful structurii respective va repartiza prin rezoluție dosarul la unul sau mai mulți
subalterni. După aceea, se va comunica unității de parchet structura, numele și
prenumele lucrătorilor de poliție cărora le-a fost repartizat dosarul spre soluționare și
numerele de telefon ale acestora pentru a putea fi contactați direct de către procurorul
de supraveghere.
13. dispunerea începerii urmăririi penale in rem;
Dacă actul de sesizare îndeplinește condițiile de fond și formă prevăzute de lege, chiar
dacă în conținutul acestuia este indicat făptuitorul, organele de urmărire penală dispun
prin ordonanță începerea urmăririi penale cu privire la faptă – in rem.
În conținutul acestei ordonanțe, între altele, trebuie descrisă fapta concretă și
încadrarea juridică a acesteia.
Dacă în etapa investigării faptei, în urma cercetărilor întreprinse, rezultă comiterea
altor fapte ori a altor acte ale infracțiunii continuate, se va dispune, prin ordonanță,
extinderea cercetărilor in rem.
14. organizarea și planificarea cercetărilor;
6
 Succesul efectuării cercetării penale depinde în mare măsură de modul în care este
redactat și ulterior actualizat planul de cercetare penală, precum și de activitatea de
documentare relativă la specificul faptei ce face obiectul cauzei respective care
prefațează întocmirea acestuia.
Activitățile de urmărire penală planificate și mijloacele de probă ce urmează a fi
administrate se vor stabili în raport de conținutul juridic al normei de incriminare
încălcate, mai exact de cerințele constitutive ori circumstanțiale ale acesteia. Practic,
pentru fiecare element constitutiv ori circumstanțial de agravare sau de atenuare vor fi
administrate mijloace de probă pentru a se stabili dacă există o faptă prevăzută de legea
penală în trăsăturile faptei concrete sau nu.
Astfel, înainte de se a trece la cercetarea propriu-zisă se va întocmi un plan de
activitate cuprinzând versiunile principale și secundare ale infracțiunii cercetate,
problemenele ce trebuie rezolvate, metodele folosite și succesiunea în timp a aplicării
acestora.
Practic investigarea omorului trebuie să răspundă la cele 7 întrebări fundamentale: ce
faptă s-a comis?, unde?, când?, cum?, în ce scop?, cu ce mijloace?, cine a comis-o?.
De asemenea, înaintea diferitelor audieri ce se vor realiza în cauză se vor întocmi
planuri de ascultare prin care se vor stabili întrebările ce se vor adresa persoanei
ascultate, în raport de chestiunile care trebuie lămurite.
În raport de concluzia la care se va ajunge în urma administrării probelor necesare, se
va dispune, după caz, o soluție de neurmărire ori de netrimitere sau de trimitere în
judecată a cauzei.
15. efectuarea cercetării la fața locului;
Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile de bază ce contribuie în mod
substanțial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând în mare măsură lămurirea
problemelor referitoare la faptele și împrejurărilor acestora, inclusiv cu privire la
persoana făptuitorului, deoarece, cel puțin în prima fază a cercetărilor, această activitate
se constituie în unica modalitate de obținere a probelor și a mijloacelor materiale de
probă.
Înainte de efectuarea propriu-zisă a cercetării la fața locului se vor lua primele măsuri,
respectiv: verificarea sesizării; salvarea victimelor, dacă acest lucru mai este posibil;
conservarea aspectului locului faptei; raportarea evenimentului; anunțarea echipei de
cercetare constituită la nivelul fiecărei unități de poliție, a procurorului, a medicului
legist, precum și a altor specialiști, în raport de situația concretă de la locul faptei și
problemele pe care le ridică fiecare cauză în parte.
La infracțiunile de omor, se va verifica dacă victima mai este în viață, apoi se vor
culege informații în legătură cu persoanele ce au descoperit cadavrul, în legătură cu
martorii oculari ai omorului, se vor lua date asupra identității victimei și a făptuitorului.
După aceea, se vor lua informații asupra eventualelor modificări survenite la locul faptei
sau asupra poziției și îmbrăcămintei cadavrului și de către cine au fost făcute.
În continuare se va realiza fotografia de ansamblu și fotografia schiță a locului faptei
și fotografia cadavrului ce cuprinde atât poziția, cât și leziunile sau urmele vizibile.
În faza statică de cercetare a cadavrului se stabilesc locul și poziția acestuia, sexul,
vârsta, înălțimea aproximativă, natura și culoarea îmbrăcămintei, obiectele și urmele din
7
imediata sa apropiere. Pozițiile atipice pentru locul în care se află cadavrul descoperit
se descriu foarte amînunțit, fără a se pierde din vedere cum sunt așezate mâinile,
picioarele, capul, obiectele pe care se află ori este sprijinit, precum și alte situații
deosebite observate la cadavru.
Faza dinamică începe cu examinarea îmbrăcămintei și a încălțămintei cadavrului. De
pe încălțăminte se recoltează praful, noroiul, urmele de sânge sau de altă natură, se
cercetează apoi modul de încheiere a șireturilor, gradul de uzură al încălțămintei și
specificul acestei uzuri, culoarea încălțămintei etc. Pe îmbrăcăminte mai se caută urmele
de praf, noroi, sânge, de violență (rupturi ori tăieturi ale țesăturii, precum și lipsa unor
părți), conținutul buzunarelor.Leziunile sunt descrise după formă, dimensiune,
localizare, culoare, specificându-se dacă se observă în ele prezența unor corpuri străine,
aspetul acestor corpuri. Tot în această fază de cercetare a cadavrului, se examinează cu
multă atenție cavitatea bucală, nasul, urechile, părul și mîinile, în care se pot afla sânge,
fire de păr, pământ sau alte urme create în lupta dintre victimă și agresor.
Cercetarea locului faptei se recomandă să se desfășoare în formă de spirală, de la
corpul victimei spre perferie, dacă alte considerente nu impun metoda cercetării
centripete ori pe fâșii. Cu această ocazie vor fi examinate toate modificările intervenite
prin săvârșirea infracțiunii, având grijă ca nicio urmă să nu fie distrusă. O mare atenție
se va acorda căilor de acces și de ieșire din perimetrul locului faptei, deoarece acestea
oferă cele mai multe posibilități de descoperire a urmelor lăsate de infractor. De
asemenea, nu se va trece cu vederea peste așa-numitele „împrejurări controversate”,
cum ar fi lipsa unor urme care, în situația dată, ar trebuie să existe în perimetrul locului
faptei sau direct pe cadavru ori pe îmbrăcămintea sa.
Din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fața locului, în cazul accidentelor de
circulație care au avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a victimei, trebuie să
rezulte următoarele:
- anul, luna, ziua și locul întocmirii;
- componența echipei de cercetare, cu specificarea gradului, numelui, prenumelui și
organul de urmărire penală din care provin membrii acesteia;
- numele, prenumele, calitatea și unitatea din care provin ceilalți participanți;
- temeiul de fapt al efectuării cercetării la fața locului;
- modul de sesizare și conținutul pe scurt al acesteia;
- temeiul de drept al intervenției organului de urmărire penală;
- mențiuni referitoare la martorii asistenți (dacă există, deoarece în actuala
reglementare procesual-penală prezența acestora nu mai este obligatorie, dar nici nu este
prohibită);
- amplasarea locului faptei;
- măsurile luate pentru paza și conservarea urmelor și mijloacelor materiale de probă
– înaintea sosirii echipei de cercetare;
- modificările survenite în câmpul infracțiunii – cine le-a făcut, în ce scop, poziția
inițială a victimei, autovehiculului și a altor obiecte;
- poziția în care a fost găsită victima și autovehiculul implicat în accident;
- constatările făcute cu prilejul cercetării la fața locului;

8
 - rezultatul examinării victimei și măsurile luate pentru cordarea îngrijirilor medicale,
urmele și mijloacele materiale de probă descoperite pe partea carosabilă și datele
obținute în urma examinării autovehiculului;
- măsurile luate pentru asigurarea autovehiculului angajat în accident și, după caz,
pentru conducerea făptuitorului în vederea recoltării probelor biologice și examenului
clinic, necesare stabilirii alcoolemiei;
- fotografiile judiciare efectuate și schița locului faptei;
- observațiile martorilor asistenți (când există – adăugirea noastră) și eventualele
obiecțiuni ale făptuitorului ș.a.
16. stabilirea identității victimei și ascultarea acesteia atunci când este în viață;
Cunoașterea identității victimei reprezintă o activitate importantă pentru stabilirea
corectă a versiunilor și verificarea acestora cu celeritate. În concret identificarea
victimei se realizează fie prin activități de urmărire penală (de pildă, prin prezentarea
pentru recunoaștere), fie prin metodele tehnici criminalistice (de exemplu, prin
constatarea tehnico-științifică dactiloscopică, fotografia de semnalmente, examinarea
maxilarelor și dinților ori printr-un examen al documentelor).
Atunci când victima este în viață, se va proceda la identificarea și ascultarea sa de
îndată, procedura penală permițând audierea acesteia chiar înainte de începerea
urmăririi penale cu privire la faptă, iar declarația astfel obținut va fi mijloc de probă în
procesul penal.
Astfel, în vederea identificării victimei, se va proceda la:
- prezentarea pentru recunoaștere a cadavrului, în mod idividual rudelor,
cunoștințelor, prietenilor sau vecinilor;
- efectuarea constatării tehnico-științifice dactiloscopice prin compararea
impresiunilor digitale ale cadavrelor cu cele aflate în evidențele poliției;
- examinarea trăsăturilor individuale ale persoanei din fotografia de semnalmente;
- examinarea maxilarelor și dinților cadavrelor cu identitate necunoscută prin
realizarea fotografiei și mulajului de dinți;
- examenul documentelor, respectiv expertiza tehnică a actelor care permite stabilirea
autenticității actului de identitate găsit asupra cadavrului, relevarea textelor șterse sau
greu lizibile, refacerea catelor rupte.
17. identificarea și ascultarea martorilor;
Identificarea martorilor care pot furniza date despre existența infracțiunii cercetate, a
circumstanțelor comiterii ei ori cu privire la identitatea autorului ori participanților la
săvârșirea acesteia reprezintă o activitate urgentă pentru organele de urmărire penală.
Acest lucru este recomandabil din perspectiva fiabilității acestui mijloc de probă,
deoarece audierea martorilor la un moment cât mai apropiat de data săvârșirii
infracțiunii cercetate va determina o calitate superioară a declarațiilor respective care nu
vor fi afectate de scurgerea timpului sau de orice alți factori externi.
Martorii oculari sau persoanele care au cunoștință despre identitatea autorului și
despre comiterea infracțiunii cercetate sunt printre primele persoane ascultate în cauză,
în afara victimei (atunci când această este în viață), în calitate de martor, chiar dacă în
cauză s-a început urmărirea penală numai in rem.

9
 Categoriile de persoane care pot fi ascultate în calitate de martor într-o procedură
penală sunt extrem de diverse și pot fi: martori oculari, cunoștințe ale subiecților
infracțiunii, colegi de serviciu ai acestora, vecini ș.a.
Ascultarea acestor persoane trebuie să se realizeze cât mai repede posibil, în legătură
cu: tot ce au văzut și au auzit; cu momentul când s-a produs moartea sau când au
descoperit cadavrul; cu ce persoane a fost văzută victima în ziua omorului, dacă discutau
liniștit sau se certau, eventual despre ce discutau; ce comportare avea victima; dacă
manifesta stări de boală, nervozitate, ebrietate etc.; în ce direcție mergea victima, cu ce
haine era îmbrăcată, ce obiecte purta cu ea; care erau condițiile de viață ale victimei, cu
ce se ocupa, unde locuia; dacă au fost persoane care s-au interesat despre obiceiurile și
relațiile victimei; dacă victima a fost amenințată și cu ce anume; dacă victima avea
dușmani sau legături suspecte cu anumite persoane etc.
Primele ascultări ale martorilor se fac chiar cu ocazia cercetării locului faptei, pentru
a culege date referitoare la momentul și modul săvârșirii infracțiunii, producerea morții
sau descoperirea cadavrului, la identitatea victimei și a făptuitorului. Declarațiile
obținute la prima ascultare pot fi completate prin ascultări repetate, mai ales după
administrarea altor probe, care ar putea furniza martorilor date utile pentru amintirea
unor împrejurări uitate ale infracțiunii. În procesul ascultării, martorilor li se cere să
prezinte detaliat dacă știu pe victimă, cu cine se afla aceasta în raporturi de dușmănie,
despre starea sa materială, bolile de care a suferit, ce întâmplări s-au produs în legătură
cu fapta înainte și după săvârșirea ei, despre activitățile ori discuțiile purtate cu alte
persoane în această privință.
La infracțiunile de omor, ascultarea martorului ocular trebuie să lămurească în detaliu
următoarele:
- locul și timpul când s-a comis infracțiunea;
- împrejurările în care a luat la cunoștință despre comiterea omorului;
- locul în care se afla și aspectele pe care le-a perceput;
- acțiunile făptuitorului înainte, în timpul și după comiterea agresiunii;
- cauzele ce au generat starea conflictuală dintre agresor și victimă;
- instrumentele ori obiectele de care s-a folosit făptuitorul pentru a curma viața
victimei;
- identitatea făptuitorului ori semnalmentele acestuia și ținuta vestimantară;
- identitatea victimei;
- direcția în care s-a deplasat făptuitorul după săvârșirea infracțiunii;
- alte persoane care mai cunosc despre fapta comisă și împrejurările în care au luat la
cunoștință despre aceasta;
- posibilitatea de a recunoaște pe făptuitor, în situația în care l-ar revedea ș.a.
18. dispunerea constatării tehnico-științifice medico-legale;
Constatările sau expertizele medico-legale se dispun pentru stabilirea cauzei morții,
naturii leziunilor, caracteristicilor instrumentelor care le-au produs, timpului scurs cu
aproximație de la instalarea morții și până în momentul examinării cadavrului, grupa
sanguină etc. Uneori se cere medicului legist să cerceteze hainele și corpul suspectului,
pentru a descoperi urmele de violență, petele de sânge sau, alteori, să-l examineze pentru
constatarea stării sale psihice, situația în care ăși dau concursul și medicii psihiatri.
10
 În cazul infracțiunilor de omor, prin ordonanța de dispunere a constatării tehnico-
științifice medico-legale, se vor stabili întrebările la care va trebui să răspundă medicul-
legist, respectiv:
- natura morții și cauza ei;
- condițiile în care a avut loc omorul, ținând seama de particularitățile acestuia;
- diferențierea leziunilor vitale de cele postmortale și, în general, care a fost
succesiunea leziunilor;
- ce instrumente s-au folosit pentru cauzarea leziunilor;
- dacă a avut loc o luptă între victimă și agresor;
- când a survenit moartea;
- stabilirea grupei sanguine și a alcoolemiei;
- dacă pe corpul sau îmbrăcămintea făptuitorului au fost descoperite urme de violență,
pete de sânge ș.a.
În cazul accidentelor de circulație care au produs vătămări corporale ale victimei, prin
constatarea medico-legală se va răspunde la următoarele probleme:
-existența leziunilor pe corpul victimei;
- natura leziunilor produse și mecanismul de formare a acestora;
- data producerii leziunilor;
- numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare;
- dacă în urma vătămărilor produse s-a cauzat persoanei vătămate vreuna dintre
consecințele prevăzute în art. 194 C. pen., iar dacă s-a produs moartea victimei se vor
lămuri: natura și cauza morții, mecanismul de producere a acesteia și data instalării.
19. dispunerea constatării tehnico-științifice criminalistice sau de altă natură;
Obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte
care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă.
Sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au fost
destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt
produsul infracțiunii.
Dacă mijloacele materiale de probă sunt perisabile și sunt supuse unui regim juridic
special de conservare și păstrare, acestea se predau unei autorități sau instituții publice
ori unei alte persoane juridice de drept public care deține infrastructura necesară pentru
gestionarea materialelor cu regim juridic special.
În faza de urmărire penală, cu respectarea dispozițiilor art. 172 alin. (12) C. proc. pen.,
în raport de natura urmelor (ale omului, ale animalelor, ale vegetalelor, ale obiectelor, ale
fenomenelor) identificate la locul săvârșirii infracțiuni, se vor dispune constatări
tehnico-științifice dactiloscopice, traseologice, balistice ș.a.
Ulterior, dacă rapoartele de constatare tehnico-științifică sunt contestate, se poate
dispune efectuarea unei expertize criminalistice în specialitatea respectivă.
În cazul accidentelor de circulație care au avut ca urmare moartea sau vătămarea
corporală a victimei, se mai pot dispune, în raport de particularitățile fiecărei cauze în
parte, constatări tehnico-științifice sau expertize:
a) traseologice prin care se va răspunde următoarelor probleme: care este mecanismul
de formare a urmei; tipul autovehicului care a creat urma; ampatamentul și ecartamentul
autovehicului; direcția de deplasare a mijlocului de transport; tipul autovehiculului de
11
la care provin fragmentele de sticlă – de far, parbriz, geam, etc. și peliculele de vopsea
descoperite la fața locului; dacă urmele au fost sau nu create de autovehiculul pus la
dispoziție, ca model de comparat;
b) chimică – prin analizele complexe de laborator se poate stabili compoziția chimică
a urmelor de far, parbriz, vopsea, sol, lubrifianți etc., ridicate de la fața locului;
specialistul sau expertul trebuie să stabilească dacă urmele menționate au sau nu aceeași
compoziție chimică cu urmele de aceeași natură descoperite pe autovehiculul despre
care se presupune că a fost implicat în accident; prin acest procedeu probatoriu se
realizează doar o identificare de gen, astfel încât rezultatele acestuia trebuie coroborate
cu alte probe și mijloace de probă de la dosarul cauzei;
c) biocriminalistică – are ca obiect examinarea urmelor de sânge sau histologice
descoperite în infrastructura sau pe părțile laterale ale autovehiculului și va răspunde la
următoarele întrebări: dacă urmele sunt sau nu de sânge; dacă sângele este de natură
umană sau animală; grupa sanguină a sângelui analizat;
d) dactiloscopică – în situația în care autovehiculul implicat în accident a fost
abandonat la fața locului sau în alte locuri ori a fost identificat ulterior, urmele papilare
prezintă importanță în procesul de identificare a făptuitorului.
20. identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorilor;
Identificarea făptuitorilor reprezintă una dintre problemele principale ale cercetării
acestui grup de infracțiuni îndreptate împotriva persoanei. Pe măsură ce se obțin mai
multe date cu privire la prezumtivul făptuitor, cu atât sfera persoanelor bănuite se va
restrânge, ușurând munca de depistare a subiecților activi ai acestor fapte penale grave.
În cazurile în care nu se cunosc autorii și eventual participanții la infracțiunea
cercetată, mai întâi se utilizează mijloace polițienești de identificare a acestora pe baza
informațiilor deținute cu privire la persoane predispuse la comiterea unor astfel de fapte
și a informațiilor culese cu privire la cercul de bănuiți inclusiv de la persoanele care au
fost identificate cu prilejul efectuării cercetării la fața locului.
O dată identificată persoana făptuitorului față de acesta se vor putea solicita și dispune
măsuri de supraveghere tehnică și chiar arestarea preventivă a acestuia în lipsă, atunci
când se sustrage cercetărilor.
Codul de procedură penală prevede în art. 521-526 procedura specială a dării în
urmărire care se solicită și se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea și
prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în fața organelor judiciare ori punerii
în executare a anumitor hotărâri judecătorești.
Darea în urmărire se solicită și se dispune, între altele, dacă nu s-a putut executa un
mandat de arestare preventivă, un mandat de executare a unei pedepse privative de
libertate, o măsură educativă privativă de libertate, măsura internării medicale sau
măsura expulzării, întrucât persoana față de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a
fost găsită;
Darea în urmărire se solicită de organul de poliție care a constatat imposibilitatea
executării măsurii procesuale dispuse.
Darea în urmărire se dispune, prin ordin, de Inspectoratul General al Poliției Române,
Direcția Generală de Poliție a Municipiului București sau, după caz, de inspectoratul de
poliție județean.
12
 Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor competente
să elibereze pașaportul, care au obligația să refuze eliberarea pașaportului sau, după caz,
să ridice provizoriu pașaportul pe durata măsurii, precum și organelor de frontieră
pentru darea în consemn.
De asemenea, ordinul de dare în urmărire se comunică în copie:
a) celui în fața căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii;
b) organului judiciar competent care supraveghează activitatea de urmărire a
persoanei date în urmărire.
Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile
competente ale Ministerului Administrației și Internelor care vor desfășura, la nivel
național, activități de identificare, căutare, localizare și prindere a persoanei urmărite.
Instituțiile publice sunt obligate să sprijine, în condițiile legii și conform compe-
tențelor legale, organele de poliție care efectuează urmărirea unei persoane date în
urmărire.
Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfășurată de organele de
poliție, este supravegheată de procurori anume desemnați din cadrul parchetului de pe
lângă curtea de apel în a cărui circumscripție se află sediul instanței competente care a
soluționat în fond propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de arestare
preventivă a fost emis într-o cauză de competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, supravegherea activității de urmărire revine procurorului care
efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză.
În celelalte cazuri, activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este
supravegheată de procurori anume desemnați din cadrul parchetului de pe lângă curtea
de apel în a cărui circumscripție se află sediul instanței de executare ori al altei instanțe
competente potrivit legii speciale.
În vederea identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor date în urmărire
pot fi efectuate, în condițiile prevăzute de lege și în baza mandatului emis de judecătorul
de drepturi și libertăți competent, următoarele activități:
a) supravegherea tehnică;
b) reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor;
c) obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele
publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice
destinate publicului;
d) percheziția;
Ridicarea de obiecte sau înscrisuri va putea fi efectuată numai cu autorizarea
procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează
urmărirea persoanei date în urmărire. Astfel, ridicarea de obiecte sau înscrisuri în
vederea identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor date în urmărire poate
fi dispusă de procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliție ce
efectuează urmărirea persoanei date în urmărire.
Supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a
obiectelor, percheziția și obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către
furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de
comunicații electronice destinate publicului pot fi dispuse, la cererea procurorului care
13
supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează urmărirea persoanei date
în urmărire de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, dacă acesta
apreciază că identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire
nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate.
Urmărirea se revocă în momentul prinderii persoanei urmărite sau atunci când au
dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire.
Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliției Române, care se
transmite în copie, de îndată:
a) parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date
în urmărire;
b) organelor competente să elibereze pașaportul și organelor de frontieră.
Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire
dispune de îndată încetarea activităților de supraveghere luate, informând despre aceasta
judecătorul de drepturi și libertăți.
21. luarea unor măsuri de supraveghere tehnică;
Progresele tehnologice înregistrate în ultimii ani au permis și perfecționarea
tehnicilor de investigare a infracțiunilor grave.
În acest sens, legiuitorul român a pus la dispoziția organelor judiciare penale o gamă
largă de procedee de supraveghere tehnică menite să releve informații și elemente de
fapt relative la săvârșirea unor fapte grave care nu pot fi documentate cu alte mijloace
de probă.
Chiar dacă nu există de lege lata o ierarhie a mijloacelor de probă ce pot fi
administrate în procesele penale, atunci când există mijloace de probă rezultate din
utilizarea unor măsuri de supraveghere tehnică, acestea pot fundamenta per se soluția
care se va dispune în acea cauză, independent de elementele de fapt care ar rezulta din
celelalte mijloace de probă administrate în acea cauză.
22. efectuarea perchezițiilor;
Percheziția domiciliară este o activitate urgentă deoarece prin intermediul acesteia se
urmărește descoperirea obiectelor sau instrumentelor care au servit la comiterea
infracțiunii contra persoanei, a celor care poartă urmele infracțiunii, a bunurilor sau
valorilor produs al faptei penale, a cadavrelor sau a unor părți din acestea, a făptuitorilor
sau a altor persoane care se sustrag de la urmărirea penală sau de la judecată.
Pentru eficientizarea acestei activități, este recomandabil să se solicite și să se obțină
încuviințarea efectuării percheziției domiciliare la debutul etapei cercetării in personam,
împreună cu un mandat de aducere emis de judecătorul de drepturi și libertăți dacă
persoana la care urmează să se efectueze percheziția domiciliară este bănuită a fi comis
infracțiunea ce constituie obiectul acelei cauze penale.
Dacă sunt mai mulți făptuitori, se recomandă efectuarea perchezițiilor domiciliare
simultan pentru a se evita ca aceștia să ia legătura și pierderea unor probe pertinente și
utile soluționării cauzei.
Percheziția este o activitate indispensabilă în cercetarea omorului, cu ajutorul ei
organul de urmărire penală putând descoperi cadavrul ascuns, instrumentele cu care s-a
săvârșit omorul, obiectele ce au aparținut victimei, corespondența din care poate să
reiasă relația cu victima etc. Suspectului i se va face atât o percheziție corporală, pentru
14
a stabili urmele luptei cu victima, ca zgârieturi, pete de sânge pe îmbrăcăminte etc., cât
și o percheziție la domiciliu și la locul liber pe care îl folosește în exclusivitate cu familia
sa, pentru a descoperi obiectele infracțiunii.
Percheziția va fi efectuată și la locuința victimei – în caz că cercetarea omorului s-a
făcut în altă parte –, pentru a descoperi diferite înscrisuri sau alte obiecte care să
dovedească relațiile victimei cu făptuitorul. De pildă, corespondența dintre ei, din care
va rezultafelul raporturilor avute, proiectele comune și eventual amenințările.
23. efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect;
Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită
persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul
dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, organul de urmărire
penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care
dobândește calitatea de suspect.
Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile,
confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare
penală fiind obligat să prezinte acestuia și dosarul cauzei.
Față de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obținerea unei
autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile, efectuarea
urmăririi penale se poate dispune numai după obținerea autorizației ori după
îndeplinirea condiției.
Dacă măsurile de supraveghere tehnică pot fi solicitate și dispuse în etapa in rem a
urmăririi penale, pentru luarea unor măsuri procesuale este necesară, în prealabil,
suspectarea (de pildă, reținerea, măsurile asigurătorii) sau inculparea (controlul judiciar,
controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă) persoanei
respective.
24. audierea suspectului;
Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima
sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia
și drepturile procesuale, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Audierea suspectului poate avea loc numai dacă acesta consimte să dea o declarație
și nu se prevalează de dreptul la tăcere.
Audierea poate fi realizată de către organul de cercetare penală la care se află pendinte
cauza sau de către procurorul de supraveghere, atunci când consideră necesar.
În cazurile în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către
procuror, de regulă, audierea suspectului se va realiza de către acesta, iar de către
polițistul care îl sprijină în activitatea de urmărire penală numai în baza delegării scrise
și explicite date de către procurorul de caz.
Organul de urmărire penală continuă urmărirea și fără a-l audia pe suspect atunci când
acesta lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut.
În literatura de specialitate au fost evidențiate următoarele aspecte, orientative, care
trebuie lămurite cu ocazia audierii suspectului sau inculpatului:
- modul în care s-a pregătit pentru săvârșirea omorului și activitățile pe care le-a
desfășurat în acest scop;

15
 - modul în care și-a petrecut timpul în perioada premergătoare, concomitentă și
ulterioară săvârșirii infracțiunii;
- locul unde s-a aflat, activitățile desfășurate, persoanele care l-au văzut și pot
confirma acest lucru;
- motivul pentru care s-a aflat în locul unde a fost săvârșit omorul sau în
împrejurirmile acestuia – ori cum explică faptul că a fost văzut în acele locuri;
- care era ținuta sa vestimentară și ce încălțăminte purta, insistându-se pe descrierea
amănunțită a fiecărui obiect de îmbrăcăminte și pe caracteristicile încălțămintei;
- dacă o cunoaște pe victimă, de când, în ce împrejurări a cunoscut-o și natura
relațiilor dintre ei;
- când s-a întâlnit ultima dată cu victima, unde, motivul întâlnirii și discuțiile ce le-au
purtat, precum și persoanele ce pot confirma aceasta;
- cauzele care au generat conflictul;
- împrejurările în care a comis omorul;
- instrumentele, obiectele, armele de care s-a folosit, loviturile aplicate și zona
corpului în care a lovit;
- reacția victimei și modul în care a încercat să se apere;
- obiectele, valorile și înscrisurile pe care le-a luat de la victimă, cu descrierea
caracteristicilor individuale ale acestora;
- acțiunile întreprinse pentru a șterge urmele ori a ascunde fapta comisă;
- itinerarul parcurs de la locul faptei, locurile unde s-a oprit, persoanele cu care s-a
întâlnit,discuțiile avute cu acestea, eventual, motivele invocate referitoare la prezența
lui în locul respectiv ori cu privire la starea în care se afla – hainele rupte, pătate,
zgârieturi etc.;
- motivele invocate față de membrii de familie ori alte rude referitoare la acest aspect;
- destinația, bunurilor, valorile luate de la victimă, precum și a obiectelor,
instrumentelor sau armelor cu care a înfăptuit omorul;
- ce „alibiuri” și-a creat pentru a încerca să scape de pedeapsă pentru fapta comisă și
acțiunile întreprinse în acest sens ș.a.
Cele declarate de către suspect, indiferent că recunoaște sau nu fapta imputată, trebuie
verificate prin declarațiile martorilor, constatările tehnico-științifice, expertizele și
celelalte mijloace de probă administrate în cauză.
25. reținerea suspectului;
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care
rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt
necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării
sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al
prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută
dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse
persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea acesteia.

16
 Măsura preventivă a reținerii este reglementată prin art. 209-201 C. proc. pen. și
poate fi luată față de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de
către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
Persoanei reținute i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege,
infracțiunea de care este suspectat și motivele reținerii.
Reținerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reținerii nu se include
timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar,
conform legii.
Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în fața organului de cercetare penală sau a
procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul
de 24 de ore nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea
acelui mandat.
Măsura reținerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în
prezența avocatului ales ori numit din oficiu.
Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la
cunoștința suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori
numit din oficiu și dreptul de a nu face nicio declarație, cu excepția furnizării de
informații referitoare la identitatea sa, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi
folosit împotriva sa.
Reținerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanță,
care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua și ora la care reținerea
începe, precum și ziua și ora la care reținerea se sfârșește.
Suspectului sau inculpatului reținut i se înmânează un exemplar al ordonanței de
reținere.
Pe perioada reținerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau
procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea și luarea
amprentelor acestuia.
Dacă reținerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are obligația de
a-l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată și prin orice
mijloace.
Împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reținerii
suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea
penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată, prin
ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care
reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, procurorul dispune revocarea ei și
punerea de îndată în libertate a celui reținut.
Împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura reținerii suspectul sau
inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul
parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau
procurorul ierarhic superior se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când
constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a
măsurii reținerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei
și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

17
 Procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, în
vederea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul reținut, cu cel puțin 6 ore
înainte de expirarea duratei reținerii acestuia.
Imediat după reținere, persoana reținută are dreptul de a încunoștința personal sau de
a solicita organului judiciar care a dispus măsura să încunoștințeze un membru al
familiei sale ori o altă persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reținerii și
despre locul unde este reținută.
Persoanei reținute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal
încunoștințarea decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în pro-
cesul-verbal.
În mod excepțional, pentru motive temeinice, încunoștințarea poate fi întârziată cel
mult 4 ore.
În raport de datele speței și de persoana suspectului, se vor face propuneri prin referat
pentru luarea ori propunerea de către procurorul de supraveghere a altor măsuri
preventive mai intruzive față de inculpat.
26. luarea măsurilor asiguratorii;
Potrivit art. 249 C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de
cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în
procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii,
prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea,
distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul
confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării
pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin
infracțiune.
Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile,
prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai
asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua
asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau
posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse,
luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea,
înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.
Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru
garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau
inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii
probabile a acestora. Acestea pot fi luate și la cererea părții civile, iar dacă au fost
dispuse din oficiu, pot folosi și părții civile.
Măsurile asigurătorii sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o
persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei
alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege.

18
 27. dispunerea expertizei medico-legale;
În raport de datele fiecărei spețe în parte, se va dispune efectuarea unei expertize
medico-legale prin care să se stabilească în esență: felul morții, leziunea cauzatoare de
moarte, efectele leziunii cauzatoare de moarte asupra organismului, cauza imediată a
morții și mecanismul de producere a leziunilor cu precizarea naturii agentului
vulenerant, a legăturii de cauzalitate dintre traumatism și efectele sale.
Examinarea medico-legală a persoanei în vederea constatării urmelor și a con-
secințelor unei infracțiuni se efectuează conform legii speciale.
În acest sens, se vor avea în vedere dispozițiile O.G. nr. 1/2000 privind organizarea
activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, republicată (M. Of. nr. nr. 996
din 10 noiembrie 2005) și ale Regulamentului de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000
privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, aprobat
prin H.G. nr. 774/2000 (M. Of. 459 din 19 sept 2000).
Medicul legist care a efectuat examinarea medico-legală întocmește un certificat
medico-legal sau, după caz, un raport de expertiză.
Constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr-o examinare
fizică. În cazul în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este
efectuată în baza documentației medicale puse la dispoziția expertului.
Raportul de expertiză sau certificatul medico-legal (acesta are valoarea unui raport
de constatare tehnico-științifică) trebuie să cuprindă: descrierea leziunilor traumatice,
precum și opinia expertului cu privire la natura și gravitatea leziunilor, mecanismul și
data producerii acestora, urmările pe care acestea le-au produs.
Când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-legală, de un institut
sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experți se face de către
acea instituție, potrivit legii.
Expertul, instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea
expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiștilor de la
alte instituții sau avizul acestora.
Instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului
judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experților desemnați.
În cazul accidentelor de circulație care au avut ca urmare moartea sau vătămarea
corporală a persoanei vătămate, atunci când făptuitorul a fost depistat, în momentul
comiterii faptei, că avea în sânge o anumită îmbibație alcoolică, în vederea stabilirii
alcoolemiei, se va dispune expertiza stării de intoxicație alcoolică care va trebui să
răspundă la următoarele probleme:
- dacă făptuitorul a consumat băuturi alcoolice;
- cantitatea de alcool ingerată și timpul scrus de la ingerare până în momentul
producerii accidentului;
- gradul de alcoolemie;
- existența manifestărilor specifice stării de ebrietate ș.a.
28. dispunerea expertizei criminalistice sau de altă natură;
În raport de natura faptei cercetate, se poate dispune efectuarea unei expertize
criminalistice precum: expertiza grafică și tehnică a documentelor, expertiza dactilo-
scopică, expertiza traseologică, expertiza balistică judiciară, expertiza fizico-chimică a
19
probelor materiale, expertiza criminalistică în accidentele de trafic terestru, aerian și
maritim, expertiza criminalistică în explozii și incendii, expertiza vocii și vorbirii,
expertiza fotografiilor și a înregistrărilor video, expertiza biologică, expertiza tehnicii
de calcul, expertiza mijloacelor de telecomunicații, expertiza pentru detecția compor-
tamentului simulat (poligraf).
În acest sens, în literatura de specialitate s-a susținut, în mod întemeiat, că pentru
lămurirea numeroaselor probleme ridicate de cercetarea faptelor de omor, pe lângă
apelarea la specialiștii criminaliști, pentru constatarea tehnico-științifică și la medicii
legiști, pentru constatarea medico-legală, mai sunt necesare o serie de expertize în raport
de natura urmelor descoperite, ca: expertiza balistică, traseologică, dactiloscopică,
grafoscopică, tehnico-grafică, biologică, chimică etc. sau expertize medico-legale și
psihiatrice.
De pildă, în cazul expertizei balistice se cere identificarea armei după tuburile și
gloanțele descoperite la locul faptei sau în corpul victimei, stabilirea posibilității
declanșării armei prin cădere ori prin simpla mânuire, descoperirea pe corpul victimei a
urmelor factorilor suplimentari ai împușcăturii. Prin expertiza dactiloscopică se
urmărește identificarea făptuitorului după urmele reliefului papilar descoperite la locul
faptei, iar când se ivește necesitatea stabilirii autorului după un text scris de mână, acesta
se examinează în cadrul experizei criminalistice a scrisului, cunoscută sub denumirea
de expertiză grafică. Indiferent de expertiza care urmează să fie efectuată, organul
judiciar trebuie să pregătească întregul material pe baza căruia expertul să răspundă la
întrebările puse.
29. punerea în mișcare a acțiunii penale;
În cursul urmăririi penale, după ce s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi
penale față de o persoană – in personam –, atunci când nu există vreun impediment
pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, procurorul de caz, pune în mișcare acțiunea
penală, prin ordonanță, când acesta constată că există probe din care rezultă că o
persoană a săvârșit o infracțiune.
Punerea în mișcare a acțiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de
urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. Aducerea la cunoștință a calității de
inculpat și poziția sa procesuală (dacă dorește sau nu să dea vreo declarație în cauză ori
dacă recunoaște sau nu acuzația adusă) se vor consemna într-un proces-verbal.
La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanței prin care a fost dispusă
măsura.
30. ascultarea inculpatului;
Audierea inculpatului poate avea loc numai dacă acesta consimte să dea o declarație
și nu se prevalează de dreptul la tăcere.
Audierea poate fi realizată de către organul de cercetare penală la care se află pendinte
cauza sau de către procurorul de supraveghere, atunci când consideră necesar.
În cazurile în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către
procuror, de regulă, audierea inculpatului se va realiza de către acesta, iar de către
polițistul care îl sprijină în activitatea de urmărire penală numai în baza delegării scrise
și explicite date de către procurorul de caz.

20
 Organul de urmărire penală continuă urmărirea și fără a-l audia pe inculpat atunci
când acesta lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut.
31. luarea măsurilor preventive asupra inculpatului;
Dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de legea procesual-penală, față
de inculpat se poate lua măsura preventivă a controlului judiciar sau a controlului
judiciar pe cauțiune (acestea se dispun de către procuror prin ordonanță) ori arestul la
domiciliu sau arestarea preventivă de către judecătorul de drepturi și libertăți competent.
32. efectuarea confruntării;
Când se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor audiate în
aceeași cauză, se procedează la confruntarea lor dacă aceasta este necesară pentru
lămurirea cauzei.
Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele și împrejurările în privința
cărora declarațiile date anterior se contrazic.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele
confruntate să își pună reciproc întrebări.
Întrebările și răspunsurile se consemnează într-un proces-verbal.
33. efectuarea reconstituirii.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru
verificarea și precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări
de fapt ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, poate să procedeze la
reconstituirea, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care s-a comis
fapta.
Organele judiciare procedează la reconstituirea activităților sau a situațiilor, având în
vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în
care declarațiile martorilor, ale părților sau ale subiecților procesuali principali cu
privire la activitățile sau situațiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea
trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă a desfășurării faptei descrise de aceștia.
Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire,
aceasta se efectuează cu participarea altei persoane.
Reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea
publică, să nu fie adusă atingere moralei publice și să nu fie pusă în pericol viața sau
sănătatea persoanelor.
Reconstituirea se face în vederea verificării posibilității întreprinderii anumitor
activități, perceperii nemijlocite a unor situații, în condiții de loc și timp ale săvârșirii
faptei, de către persoanele ce pretind că au perceput ori chiar au desfășurat activitățile
respective.
oo 00 oo

prof. univ.dr. habil. Constantin Duvac

21