UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT, ID
ADMINISTRATIE PUBLICA
FULGA SILVIA SIMONA
ANUL III, SEMESTRUL II
TEMA: NORMA CONFLICTUALA

NORMA CONFLICTUALA

Norma conflictuală este o normă de trimitere sau de fixare. Ea soluţionează

conflictul de legi.
Norma conflictuală poate figura în dreptul intern al fiecărei ţări sau poate figura
în cuprinsul unei convenţii sau al unui tratat internaţional.
Norma conflictuală este formată din două elemente de structura: conţinutul si
legătura.
Conţinutul normei conflictuale este acea parte a normei care cuprinde raporturile
de drept la care se referă.
Legătura normei conflictuale este acea parte a normei care indică legea
competentă a cârmui raportul de drept respectiv.
Legătura normei conflictuale poate fi cu indicarea directă, când se precizează
legea cărei ţări este competentă a cârmui raportul juridic respectiv, sau cu indicarea
generală, când cu ajutorul unei formule generale se poate determina legea competentă.
Legătura normei conflictuale sub forma indicării generale se numeşte formula
de fixare.
Elementele prin care se stabileste legătura dintre un raport juridic si o lege se
numesc puncte sau elemente de legătură.
Puncte de legătură pot fi următoarele:
1. Cetăţenia este punct de legătură, în mod obisnuit în proble-mele privind starea
civilă si capacitatea persoanelor, precum si în raporturile succesorale referitoare la
bunurile mobile.
2. Teritoriul.
3. Pavilionul unei nave sau aeronave este punct de legătură în cadrul relaţiilor de
comerţ exterior, pentru contractele de transport maritim, precum si pentru raporturile
cu privire la aceste nave.
4. Alte puncte de legătură (voinţa părţilor sau alte împrejurări pentru legea
contractului; ultima dorinţă a părţilor).

NORMA SAU LEGILE DE APLICAłIE IMEDIATĂ SAU NECESARĂ

 Noţiunea normei de aplicaţie imediată
În definirea normelor sau legilor de aplicaţie imediată există mai multe criterii:
• Criterii formaliste, potrivit cărora legile de aplicaŃie imediată sunt acelea care,
datorită importanţei lor deosebite, si-au determinat domeniul de aplicare în spaţiu în
mod unilateral, înlăturându-se astfel aplicarea normei conflictuale obisnuite. Ori de
câte ori se determină domeniul de aplicare în spaţiu a legii proprii si nu se pune
problema aplicării legilor străine, suntem în prezenţa legilor de aplicaţie imediată.
• Criterii tehnice. Se consideră că sunt legi de aplicaţie imediată cele teritoriale, dar
într-o altă opinie se consideră că sunt legi de aplicaţie imediată cele de ordine publică.
• Criteriile finaliste. Sunt legi de aplicaţie imediată cele care exprimă un interes social
deosebit si care se aplică, în principiu, pe teritoriul statului respectiv, persoanelor
juridice, raporturilor juridice ce se au în vedere, înlăturând conflictul de legi.
Domeniul legilor de aplicaţie imediată se stabileste prin norma conflictuală pe
care ele o implică si, de aceea, folosirea lor reprezintă un aspect particular al metodei
conflictuale. În cazul în care instanţa constată că în cauză nu este competentă norma
de aplicaţie imediată, pe cale de consecinţă se consideră că normele de aplicaŃie
imediată constituie o metodă prealabilă conflictului de legi obisnuit si că, deci, se va
consulta norma conflictuală obisnuită pentru a se determina legea aplicabilă.

Aplicarea si luarea în considerare a legii străine

Fiecare stat aplică într-o anumită măsură (determinată de el) legea străină.
Există însă deosebiri între sistemele de drept în ceea ce priveste măsura aplicării
acestora, unele state aplicând legea străină într-o măsură mai mare, iar altele într-o
măsură mai mică.
Cert este că fiecare sistem de drept admite aplicarea legii străine ca o
necesitate. Această necesitate decurge, pe de o parte, din existenţa relaţiilor
economice între diferite state, relaţii aflate la un anumit nivel de dezvoltare si care
presupun, uneori, si aplicarea legii străine.
Necesitatea aplicării legii străine decurge, pe de altă parte, si din interesul
reciprocităţii pe care îl are fiecare stat, acela de a i se aplica propriile legi de către alte
sisteme de drept.
Normele dreptului internaţional privat determină cazurile si limitele în care se
aplică legea străină; această din urmă lege în virtutea autorităţii ei. Legea străină se
aplică, deoarece asa prevăd normele conflictuale ale ţării în care se găseste instanţa de
judecată.
Un stat nu poate să impună aplicarea propriilor legi pe teritoriul altui stat, dar
fiecare stat poate admite aplicarea legii străine pe propriul său teritoriu. Această
aplicare se face potrivit normelor de drept internaţional privat. Art. 6 din Legea nr.
105/1992 prevede că „aplicarea legii străine este independentă de condiţia
reciprocităţii, afară numai dacă dispoziţii speciale nu prevăd altfel. În cazul în care se
cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada
contrară. Dovada se solicită Ministerului de Justiţie, care stabileste situaţia reala, prin
consultare cu Ministerul de Externe.”
Norma conflictuală a statului străin trebuie respectată cu stricteţe,
neadmiţându-se, cu prilejul aplicării ei, nici un fel de discriminare faţă de un alt stat
sau faţă de cetăţenii si organizaţiile acestuia.

Luarea în considerare a legii străine

 Prin luarea în considerare a legii străine se înţelege situaţia în care legea
străină este numai o condiţie pentru aplicarea legii proprii. Cu alte cuvinte, se ţine
seama de legea străină numai pentru a se aplica legea proprie sau pentru a se defini un
raport juridic.

MATERIILE ÎN CARE SE REGĂSESC NORMELE CONFLICTUALE

STAREA CIVILĂ SI CAPACITATEA CIVILĂ
Cu toate că nu există unanimitate în ceea ce priveste definirea conceptului de
stare civilă, achiesăm la punctul de vedere potrivit căruia aceasta reprezintă un
ansamblu de elemente care rezultă din actele si faptele de stare civilă, ansamblu de
elemente prin care persoana fizică se individualizează în familie şi societate.
Starea civilă: este un ansamblu de elemente; aceste elemente izvorăsc din
actele si faptele de stare civilă; legea leagă de aceste elemente anumite efecte juridice;
toate elementele servesc la identificarea persoanei în familie si societate.
Starea civilă nu se confundă cu fiecare dintre elementele care o compun, este o
noţiune distinctă de elementele ei componente, are anumite caractere juridice, cum ar
fi: indivizibilitatea, indisponibilitatea, imprescriptibilitatea. La rândul lor, aceste
caractere juridice nu se confundă cu caracterele juridice ale fiecăruia dintre
elementele care în totalitate alcătuiesc starea civilă, nu se confundă cu capacitatea
civilă, individualizează persoana fizică, nu numai în familie, ci si în societate.
Faptele de stare civilă sunt nasterea si moartea persoanei. Acestea produc
efecte de stare civilă. Actele de stare civilă, în sens de negotium, nu în sens de
instrumentum, sunt: căsătoria, recunoasterea filiaţiei, adopţia, hotărârile judecătoreşti
ale stării civile (exemplu: contestarea recunoasterii de paternitate).

STAREA CIVILĂ
Raporturile de familie si mijloacele de probă a stării civile
Elementele stării civile, care derivă din apartenenţa ei la o uniune conjugală si
familială, ţin de raporturile de familie.
Actele si faptele de stare civilă sunt supuse înregistrării în registrele de stare
civilă.
Pentru nastere, căsătorie si deces se întocmesc acte de nastere, căsătorie si
deces în sens de instrumentum.
Înregistrarea recunoasterii voluntare a filiaţiei si a stabilirii judecătoresti a
filiaţiei, a adopţiei, a divorţului, precum si a schimbării numelui si prenumelui se face
prin menţiune în registrele de stare civilă.
Pe baza înregistrărilor, din registrele de stare civilă se eliberează, numai celui
îndreptăţit, un certificate original sau duplicat constatator al faptului sau actului de
stare civilă respectiv.
Proba stării civile a persoanei se face, în principiu, cu actele de stare civilă,
întocmite sau înscrise în registrele de stare civilă, în temeiul cărora se eliberează
îndreptăţitului certificatul constatator al faptului sau actul juridic de stare civilă.
Uneori, în împrejurări considerate a fi excepţionale, starea civilă se poate
dovedi prin orice mijloc de probă.
Înregistrarea actelor si faptelor de stare civilă, când există un element străin
Prima situaţie – înregistrarea actelor si faptelor de stare civilă în ţară privind
pe străini. Actele şi faptele de stare civilă privind persoanele fără cetăţenie se
înregistrează în aceleasi condiţii ca si acelea ale cetăţenilor români.
Actele si faptele de stare civilă privind străinii care se găsesc pe teritoriul ţării
noastre si au cetăţenia altui stat se pot înregistra în registrele de stare civilă ale locului
unde îsi au domiciliul si ţinute în România; acesti străini pot să ceară înregistrarea în
registrele ţinute de reprezentanţii lor diplomatici sau consulari din ţara noastră.
Alegerea aparţine străinului în cauză, mai puţin în cazul decesului, care se face
în mod obligatoriu în registrele de stare civilă întocmite şi ţinute în România, la locul
unde s-a constatat decesul, fapt care nu înlătură posibilitatea înregistrării decesului si
de către reprezentantul diplomatic sau consular respectiv (în acest caz asistăm la o
dublă înregistrare: obligatorie – în registrele ţinute de autorităţile române; facultativă
– în registrele ţinute de reprezentanţii diplomatici sau consulari din ţara noastră).

BUNURILE SI DREPTURILE REALE

În sensul larg, prin bunuri înţelegem atât lucrurile, operele de creaţie
intelectuală şi energia de orice fel, ca obiect al drepturilor si obligaţiilor patrimoniale,
si acţiunile privitoare la bunurile în accepţiune restrânsă.
Drepturile patrimoniale sunt drepturile reale privind imobilele si mobilele,
precum si drepturile de creanţă.
Raporturile juridice privind bunurile sunt supuse legii ţării unde acestea se
găsesc. Rezultă că punctual de legătură pentru aceste raporturi juridice îl formează
locul situării bunurilor.
În aplicarea regulii lex rei sitae, trebuie să se ţină seama de diferite forme sub
care se pot prezenta bunurile.
Legea situaţiei bunurilor (lex rei sitae)
Sediul materiei
Art. 2 alin. 1 din Codul civil dispune că numai imobilele aflătoare în cuprinsul
teritoriului ţării sunt supuse legilor române, chiar când ele se posedă de străini.
Art. 49 din Legea nr. 105/1992 dispune că posesia, dreptul de proprietate si celelalte
drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea
locului unde acestea se află sau sunt situate, afară numai dacă prin dispoziţii speciale
se prevede altfel. Textul se referă atât la bunurile mobile, cât si la cele imobile.
Domeniul de aplicare a regulii lex rei sitae
Legea statului pe teritoriul căruia se găseste bunul reglementează:
a) Clasificarea bunurilor în mobile si imobile, precum si a altor categorii de bunuri
(corporale si incorporale, fungibile si nefungibile).
b) Bunurile care se găsesc în circuitul civil si care nu se găsesc în acest circuit.
c) Drepturile reale care pot exista asupra bunurilor, precum si calificarea acestor
drepturi.
d) Condiţiile de existenţă a drepturilor reale.
e) Regimul juridic al dreptului de proprietate si al celorlalte drepturi reale.
f) Sarcinile fiscale asupra bunurilor.
g) Măsurile de urmărire si executare silită.
h) Modurile de dobândire, de transmitere sau de stingere a drepturilor reale.
i) Regimul juridic al posesiunii.
j) Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale, adică
acţiunile reale.

FORMA ACTELOR JURIDICE

Forma exterioară a actului juridic. Este o modalitate de exteriorizare, de
manifestare a voinţei celor ce săvârşesc actul juridic.
Forma de publicitate. Este prevăzută în interesul celui de-al treilea. Astfel este
transcrierea în registrul de transcripţii a unui act de vânzare-cumpărare privitor la un
imobil, pentru a-l face opozabil terţilor.
Forma de abilitare. Este dispusă de lege pentru validarea actului juridic
încheiat în numele unei persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu sau încheiat de o
persoană cu o capacitate de exerciţiu restrânsă, cum ar fi autorizarea organului tutelar
în vederea încheierii unui act de dispoziţie în numele incapabilului.
Forma de procedură. Interesează desfăsurarea procesului civil.

Efectele actului încheiat în străinătate cu respectarea regulii locus regit actum.

În această privinţă deosebim:
a) actul juridic încheiat într-o ţară străină, în mod valabil, va avea în ţara noastră
aceeasi forţă probantă cu aceea prevăzută în legea ţării unde s-a efectuat actul;
b) actul juridic încheiat într-o ţară străină în formele prevăzute de legea locului
încheierii lui nu va avea, în ţara noastră, si forţă executorie, chiar dacă el ar avea
această forţă după legea locului încheierii.

Caracterul regulii locus regit actum

Regula pe care o avem în vedere are caracter facultativ, si nu imperativ, când
este vorba de un act sub semnătură privată.
Mijloacele de probă ale actului juridic si puterea doveditoare a înscrisului pe
care îl constată sunt cele prevăzute de legea locului încheierii actului juridic sau de
legea aleasă de părţi, dacă ele aveau dreptul să aleagă, cum ar fi legea pentru
reglementarea fondului contractului si care se aplică si condiţiilor de formă ale
acestuia.
Testamentul poate fi încheiat, în ce priveste condiţiile de formă, după una din
legile menţionate de art. 68 din Legea nr. 105/1992, între care se află si legea locului
încheierii, asa cum s-a precizat.
În privinţa actelor autentice întocmite de cetăţenii români în străinătate sau de
cetăţenii străini în ţara noastră, regula locus regit actum are caracter imperativ.

CONDIłIILE DE FOND SI EFECTELE CONTRACTELOR SI ALE ALTOR

ACTE JURIDICE
În dreptul internaţional privat se face distincţie între forma contractului, pe de
o parte, şi condiţiile de fond si efectele contractului, pe de altă parte, pentru a fi
supuse, fiecare, unor norme conflictuale deosebite.
Legea competentă pentru a reglementa condiţiile de fond si efectele
contractului se numeste lex contractus.
Prin lex contractus înţelegem acea lege care reglementează majoritatea
problemelor privind condiţiile de fond si efectele contractului privite în totalitatea lor.
Lex contractus poate fi lex voluntatis, adică aceea aleasă de părţi în temeiul
autonomiei lor de voinţa sau legea determinată de norma conflictuală, în lipsa lui lex
voluntatis.
Pentru stabilirea legii contractului, dreptul nostru internaţional privat se
conduce după principiul potrivit căruia părţile au dreptul să-si aleagă legea aplicabilă
contractului cu element internaţional.
Contractul, potrivit Legii nr. 105/1992, este supus legii alese prin consensul
părţilor; alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte
neindoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe.

Determinarea legii contractului în cazul în care părţile nu si-au exprimat

voinţa cu privire la această lege
 În cazul în care părţile nu au ales legea aplicabilă contractului, se aplică
acestuia legea statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Se consideră că
există legăturile cele mai strânse cu legea statului în care debitorul prestaţiei
caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă,
resedinţa ori fondul de comerţ sau sediul statutar.
Contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinţă temporară
asupra unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde acesta se află
situat.

În ce priveste momentul încheierii contractului, legea dispune în sensul

potrivit căruia contractul dintre părţi care îsi au domiciliul sau sediul în state diferite
se consideră încheiat la data când acceptarea a ajuns la cunostinţa ofertantului.
Principiul lex loci contractus îşi găseste aplicarea atât în cazul în care locul
încheierii contractului şi locul executării acestuia se găsesc pe teritoriul aceluiasi stat,
cât şi în cazul în care locul încheierii si locul executării contractului sunt în ţări
diferite, locul încheierii având întâietate faţă de locul executării.

FAPTELE JURIDICE
Legea locului unde faptul ilicit a fost săvârşit. Atât faptul ilicit, cât şi obligaţia
la care dă nastere sunt supuse legii locului unde a fost săvârşit.
Legea forului. Se consideră că materia răspunderii civile delictuale are
caracter de ordine publică, fiind supusă legii forului.
Legea proprie delictului este o altă soluţie propusă, considerându-se că regula
lex loci delicti commissi nu duce la rezultate în toate situaţiile, deoarece locul
săvârsirii faptului ilicit poate fi fortuit, întâmplător; ea constă în aceea că răspunderea
civilă delictuală urmează să fie supusă acelei legi care rezultă din totalitatea factorilor
în legătură cu faptul ilicit săvârsit şi a particularităţilor pe care le prezintă, deci,
ţinându-se seama nu numai de locul săvârsirii delictului civil, ci şi de cetăţenia ori
domiciliul părţilor, eventual şi al mostenitorilor victimei delictului, locul de
înmatriculare a vehiculului sau alte puncte de legătură, aplicându-se legea care are cea
mai mare legătură cu delictul civil, legea centrului de gravitaţie sau ansamblului
punctelor de legătură, astfel încât legea aplicabilă poate să difere de la un delict civil
la altul.

LEGEA LOCULUI DELICTULUI CIVIL

Conform acestei reguli, răspunderea civilă delictuală este supusă legii locului
unde a intervenit faptul cauzator de prejudicii.

Determinarea legii locului delictului civil

Abordajele maritime si coliziunea aeronavelor intervenite în marea liberă,
respectiv în spaţiul aerian de deasupra acesteia, sunt supuse legii pavilionului.
În ce priveste determinarea legii pavilionului, deosebim următoarele situaţii:
• Ambele nave sau aeronave, implicate în abordaj ori în ciocnire, au aceeaşi
naţionalitate, adică acelasi pavilion; în această situaţie se aplică legea naţionalităţii
comune a navelor ori aeronavelor.
• Navele sau aeronavele între care intervine abordajul ori ciocnirea nu au acelasi
pavilion. În acest caz, se apreciază că abordajul sau ciocnirea trebuie considerate ca
un delict civil în care fapta care dă nastere răspunderii s-a comis pe un teritoriu, iar
dauna se produce pe un alt teritoriu, urmând să se aplice legea pavilionului sau
aeronavei abordate ori lovite, ca lege a locului unde apare prejudiciul ce desăvârseste
delictul civil.

Fapta ilicită comisă în mai multe ţări.

Se pot ivi situaţii în care faptul ilicit este săvârsit pe teritoriul mai multor state,
raportul juridic de răspundere civilă delictuală fiind stabilit între aceleasi persoane. În
cazuri de acest fel, activitatea ilicită din fiecare stat trebuie privită ca un delict civil
distinct, fiind cârmuit de legea proprie. Suntem, deci, în prezenţa unei pluralităţi de
raporturi juridice, fiecare fiind supus legii locului delictului.
Legea locului delictului civil reglementează regimul juridic al obligaŃiei
delictuale. Ea reglementează elementele constitutive ale delictului civil. Această lege
defineste faptul generator de răspundere, adică noţiunea de fapt delictual, dacă se
răspunde numai pentru acte de comisiune sau şi pentru acte de omisiune, dacă faptul
păgubitor este sau nu ilicit, dacă răspunderea civilă delictuală se pot naste ori nu din
exerciţiul abuziv al unui drept.
Aceeasi lege reglementează împrejurările care apără de răspundere, ca, de
exemplu, forţa majoră, starea de necesitate, legitima apărare, consimţământul
victimei.
Legea locului delictului reglementează prescripţia extinctivă a acţiunii în
răspunderea civilă delictuală. Legea care reglementează un drept subiectiv se aplică si
în ceea ce priveste prescripţia extinctivă.
Legea locului delictului reglementează unele aspecte în situaţia mostenitorilor
victimei unui accident mortal. Se nasc două acţiuni, şi anume: una în persoana
victimei, alta direct în persoana celor prejudiciaţi prin moartea victimei. În primul caz,
legea succesorală reglementează calitatea de mostenitor şi modul în care asemenea
creanţă se împarte între mostenitori; nasterea dreptului de creanţă în reparaţie este
supusă legii locului delictului; calitatea de părinte sau de fiu al victimei sau
mostenitorilor ei se determină după legea personală.
Legea aplicabilă cumulului răspunderii delictuale cu răspunderea contractuală.
În cazul în care un fapt juridic ilicit a fost săvârsit în executarea unui contract cu
element de extraneitate, cumulul răspunderii contractuale si delictuale trebuie să fie
admis de cele două legi, adică de lex loci delicti commissi si lex contractus.

Regimul juridic al obligaţiilor care rezultă din delictul civil.

Conform legii nr. 105/1992, legea locului faptului reglementează: capacitatea
delictuală, condiţiile şi întinderea răspunderii, cauzele de limitare sau de exonerare de
răspundere si de împărţire a răspunderii între autor şi victimă, răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului, natura daunelor care pot să dea nastere la
reparaţie, modalităţile şi întinderea reparaţiei, transmisibilitatea dreptului la reparaţie,
persoanele îndreptăţite să obţină reparaţia pentru prejudiciul suferit.

Răspunderea pentru atingeri aduse personalităţii

Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe o atingere adusă personalităţii de către
mass-media, îndeosebi prin presă, radio, televiziune sau orice alt mijloc public de
informare, sunt cârmuite, la alegerea persoanei lezate, de: legea statului, domiciliului
sau resedinţei sale; legea statului în care s-a produs rezultatul păgubitor; legea statului
în care autorul daunei îsi are domiciliul sau resedinţa ori sediul social.
Legea aplicabilă dreptului la replica împotriva daunelor aduse personalităţii
este legea statului în care a apărut publicaţia sau de unde s-a difuzat emisiunea.

Răspunderea pentru produse

 Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe un defect al produsului, pe o descriere
defectuoasă de natură să creeze confuzii sau pe lipsa instrucţiunilor de folosire sunt
supuse, la alegerea consumatorului prejudiciat:
a) legii domiciliului sau resedinţei sale obisnuite;
b) legii statului de unde a fost dobândit produsul, afară numai dacă fabricantul,
producătorul sau furnizorul face dovada că produsul a fost pus în circulaţie pe piaţa
acelui stat fără consimţământul său.

Răspunderea pentru concurenţă neloială

O asemenea pretenţie, întemeiată pe un act de concurenţă neloială sau pe un
alt act care provoacă restrângeri nelimitate liberei concurenţe, este supusă:
a) legii statului pe a cărui piaţă s-a produs rezultatul dăunător;
b) la cererea persoanei prejudiciate, în locul legii arătate, se poate aplica:
• legea actului de sediu al acestei persoane, dacă actul de concurenţă neloială a produs
daune care o privesc în exclusivitate;
• legea contractului dintre părţi, dacă actul de concurenţă neloială a fost săvârsit şi a
adus prejudicii raporturilor dintre ele.

Legea aplicabilă faptelor ilicite

Sunt fapte juridice ilicite: gestiunea intereselor altei persoane, plata nedatorată
şi îmbogăţirea fără justă cauză. Raporturile de obligaţii iau nastere pe temeiul acestor
fapte juridice, adică ele sunt izvoare de obligaţii. Faptele juridice ilicite sunt supuse
legii locului unde acestea intervin.

Actele de asistenţă şi salvare a persoanelor si bunurilor

Pentru aceste acte se aplică:
a) legea locului evenimentului, dacă acesta s-a produs în apele teritoriale;
b) dacă evenimentul a intervenit în marea liberă, se aplică legea naţională a navei care
a acordat asistenţă sau a realizat salvarea.

RAPORTURILE DE FAMILIE
În legislaţia noastră găsim dispoziţii privind conflicte de legi în materia
raporturilor de familie în art. 11-38 din Legea nr. 105/1992.
Statutul personal este supus legii naţionale a persoanei fizice, afară dacă prin
dispoziţii speciale nu se prevede altfel.
Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă,
deci pentru cetăţeanul român legea naţională este cea română. Determinarea si proba
cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă.
Încheierea căsătoriei
Din punct de vedere conflictual, deosebim condiţii de fond şi de formă.
Calificarea sau distincţia între condiţiile de fond şi cele de formă se face, în principiu,
după legea forului, deci, pentru noi, legea română.
Condiţiile de fond ale căsătoriei
Căsătoria aparţine statutului personal. Deci, condiţiile de fond ale căsătoriei
sunt supuse legii naţionale a fiecăruia dintre viitorii soţi. În dreptul român, condiţiile
de fond ale căsătoriei sunt supuse legii, după cum urmează:
a) căsătoria se încheie în străinătate între cetăţeni români – se aplică legea română;
b) căsătoria se încheie în ţara noastră între cetăţeni străini, cu aceeaşi cetăţenie – se
aplică legea lor naţională;
c) căsătoria se încheie în străinătate între un cetăţean român şi un cetăţean străin –
fiecare din viitorii soţi este supus legii lui naţionale;
d) căsătoria se încheie în ţara noastră între un cetăţean român şi un cetăţean străin – se
aplică legea naţională a fiecărui soţ;
e) căsătoria se încheie în ţara noastră între un cetăţean român şi un apatrid – pentru
acesta din urmă se aplică legea ţării unde îşi are domiciliul, iar în lipsă, legea ţării
unde îşi are resedinţa – cetăţeanul roman este supus legii române.
Condiţiile de formă ale căsătoriei.
Art. 19 alin.1 din Legea nr.105/1992 dispune că forma încheierii actului este
supusă statului pe teritoriul căruia se celebrează.
Aceasta înseamnă că o căsătorie încheiată în ţara noastră, în faţa organelor de
stare civilă locale, se încheie potrivit legii române.
Efectele căsătoriei
Aceste efecte privesc raporturile personale dintre soţi, capacitatea de exerciţiu
a femeii care se căsătoreste înainte de împlinirea vârstei de 18 ani si raporturile
patrimoniale dintre soţi.
În ceea ce priveste determinarea legii care reglementează raporturile personale
si patrimoniale dintre soţi, deosebim următoarele situaţii:
• soţii au aceeaşi cetăţenie - se aplică legea naţională comună a soţilor.
• soţii au cetăţenii diferite - raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor sunt
supuse legii domiciliului lor comun, adică al ţării în care ei îşi au domiciliul fie că
locuiesc împreună, fie că locuiesc separat.
• soţii nu au cetăţenie comună si nici domiciliu comun - raporturile personale si
patrimoniale ale soţilor sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut
resedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.
Nulitatea căsătoriei
De principiu, legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea
căsătoriei se aplică nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei nulităţi, deoarece aceeasi
lege care se aplică pentru cerinţele încheierii căsătoriei arată şi consecinţele legale ale
nerespectării acestora.
Nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condiţiilor de fond ale încheierii ei se
declară în conformitate cu legea competentă a cârmui aceste condiţii. Cu toate
acestea, soluţia se aplică numai în cazul când căsătoria s-a încheiat în ţara noastră.
În cazul în care căsătoria s-a încheiat în străinătate, nulitatea căsătoriei pentru
încălcarea condiţiilor de formă poate fi admisă în România, numai dacă sancţiunea
nulităţii este prevăzută şi în legea română.
Legea nulităţii căsătoriei reglementează şi efectele pe care aceasta le produce.
Desfacerea căsătoriei prin divorţ
Divorţul soţilor cetăţeni români aflaţi în străinătate este supus legii române.
În cazul în care cetăţeanul român este căsătorit cu un cetăţean străin, chiar
dacă locuiesc în străinătate, divorţul este supus legii domiciliului comun.

Raporturile dintre părinţii si copiii lor minori.

Stabilirea filiaţiei
Filiaţia copilului din căsătorie se stabileste potrivit legii care, la data când s-a
născut, cârmuieste efectele căsătoriei părinţilor, adică, după caz:
a) legea naţională comună a soţilor;
b) în lipsa acesteia, legea domiciliului comun al soţilor;
c) legea statului pe teritoriul căruia au ori au avut resedinţa comună sau cu care
întreţin în comun cele mai strânse legături.
Filiaţia copilului din afară căsătoriei:
a) se stabileste potrivit legii naţionale a copilului, de la data naşterii;
b) în cazul în care copilul, cetăţean străin, are o altă cetăţenie, se aplică legea care îi
este mai favorabilă.

Adopţia
Conform art.2 din Legea nr.273/21 iunie 2004, următoarele principii trebuie
respectate în mod obligatoriu în cursul procedurii adopţiei:
a) principiul interesului superior al copilului;
b) principiul cresterii şi educării copilului într-un mediu familial;
c) principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa
etnică, culturală şi lingvistică;
d) principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu
vârsta şi gradul său de maturitate;
e) principiul celeritatii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.
Condiţiile de fond pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de legea naţională a
adoptatorului şi a celui ce urmează a fi adoptat. Prin urmare, fiecare este supus legii
lui naţionale si cumulativ pentru condiţiile obligatorii pentru ambii.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de
legea care cârmuieşte efectele căsătoriei lor. Aceeasi soluţie se aplică si dacă unul
dintre soţi adoptă copilul celuilalt. Forma adopţiei este supusă legii locului încheierii.
Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator si adoptat sunt cârmuite
de legea naţională a adoptatorului.
Desfacerea adopţiei este supusă aceleiasi legi privind efectele adopţiei.
Nulitatea adopţiei este supusă, pentru condiţiile de fond, legilor aplicabile
acestora, iar pentru condiţiile de formă, legii locului încheierii adopţiei.

SUCCESIUNEA
În ţara noastră se recunoaste străinilor dreptul de mostenire în condiţiile legii.
De asemenea, sumele care rezultă din lichidarea bunurilor succesorale în ţara noastră
ale străinilor se pot transfera în străinătate, dacă există reciprocitate în statul respectiv.
Potrivit art.66 din Legea nr.105/1992, mostenirea privind bunurile mobile,
oriunde acestea s-ar afla, este supusă legii naţionale, mostenire pe care persoana
decedată o avea la data morţii, iar mostenirea privind bunurile imobile şi fondul de
comerţ este supusă legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.
Locul deschiderii succesiunii prezintă interes pentru determinarea organelor
notariale competente în privinţa procedurii succesorale necontencioase şi pentru
determinarea competentei instanţelor judecătoreşti chemate a se pronunţa în litigii
născute în legătură cu succesiunea. În ambele cazuri, competenţa se determină de
legea forului.
Devoluţiunea legală a mostenirii
În dreptul nostru se admite că bunurile mobile se cuvin statului al cărui
cetăţean a fost defunctul la data decesului, iar bunurile imobile se cuvin statului pe
teritoriul căruia se găsesc.

Devoluţiunea testamentară a mostenirii

În ce priveste condiţiile de formă ale testamentului, se aplică art.68 din Legea
nr.105/1992. Potrivit acestui text, întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului
sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă, la data decesului
testatorului, conform oricăreia din următoarele legi:
a) legea naţională a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) legea instanţei sau a organului care îndeplineste procedura de transmitere a
bunurilor mostenite.

BIBLIOGRAFIE
1. Adrian Pricopi, Augustin Fuerea, Drept internaţional privat, Editura Actami,
Bucuresti, 1999.
2. Ioan P. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Editura All Beck, 2000.
3. Emilian Lipcanu, Elemente de drept privat, Editura FundaŃiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2001.
4. Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat