CURS 7

Analiza documentelor sociale

Analiza de conținut

Analiza documentelor sociale este utilizată mai ales în cazurile în care sociologul
nu are acces direct, neîngrădit, la realităţile sociale pe care le doreşte sa le. Utilizarea unor
astfel de documente în cercetarea sociologică impune elaborarea unei teorii a
documentelor sociale care să plece de la răspunsul oferit întrebării: ce este un document
social?
În limbajul comun prin document se înţelege un act oficial, însă în sociologie
semnificaţia termenului de document este evident una mai cuprinzătoare, desemnând un
obiect sau un text care ne oferă o informaţie. Deşi sociologia se bazează, în primul
rând, pe observarea directă a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, ea foloseşte ca
metodă complementară, dar indispensabilă, studiul documentelor scrise şi. Am amintit
deja ca observaţia directă a faptelor şi fenomenelor se constituie în prima sursă de
informare a sociologului, documentarea constituindu-se în a doua sursă principală de date
şi aceasta deoarece un bun sociolog „este cel care ştie să vadă” realitatea (ce şi cum să
vadă) şi totodată să se informeze asupra ei (adică ce şi cum să consulte). În virtutea celor
spuse rezultă că utilizarea şi analiza documentelor de către sociolog, pe lângă căutarea
lor, să aibă în vedere asigurarea valorii, a conţinutului şi semnificaţiei lor. Aspectele
amintite anterior e necesar să fie îndeplinite deoarece pe baza unui document ne formăm
o imagine despre ceva sau cineva, iar imaginea respectivă este obligatoriu să fie una
corectă, reală. Dacă nu vom lua în calcul faptul că orice document este elaborat într-un
anumit context social, aspect deosebit de important, dublat de personalitatea
(subiectivitatea) autorului, riscăm să ne formăm o imagine greşită, distorsionată asupra
realităţii epocii respective şi, în mod evident, să ajungem în urma analizei la concluzii.

Tipuri de documente (clasificarea documentelor)

Madelaine Grawitz consideră că „o civilizaţie se exprimă prin documentele ei”,
afirmaţie pe care nu o putem decât confirma, mai ales dacă luăm în considerare ca zi de zi

1
oamenii produc documente şi în acelaşi timp le analizează şi interpretează.
Această „producţie” de documente este şi normal să poată fi categorisită,
clasificata după o serie de criterii. Aceste criterii de clasificare sunt multiple şi în cele din
urmă vom prezenta două dintre ele.
Septimiu Chelcea clasifică documentele după următoarele criterii:
1. după natura (forma) lor, în: scrise (texte propriu-zise) sau nescrise (obiecte, imagini,
simboluri);
2. după conţinutul informaţional, în: cifrice (predomină graficele şi cifrele) şi necifrice
(limbaj natural);
3. după destinatar, în: personale sau publice;
4. după emitent, în: oficiale (emise de autorităţile statului) şi neoficiale

La rândul său V. Miftode prpune și el două sheme de clasificare a documentelor. Prima

schemă de clasificare grupează documentele în funcţie de următoarele patru criterii:
1. după conţinut, în: documente de grup şi individuale;
2. după natura lor, în:
⦁ - directe şi indirecte;

⦁ - originale şi reproduse (ex: copii, fotografii ale unor documente);

3. după formă, în: statistice (cifrice) şi literare (în cuvinte);
4. după origine, în: personale şi oficiale, care la rândul lor se subclasifică în centrale şi
locale.

Cea de-a doua schemă, cea operaţională, prezintă documentele în următoarea

clasificare:
I. Documente scrise:
1. oficiale: a) centrale; b) locale.
2. personale-particulare;
3. presa, privită ca: a) sursă de date; b) fenomen social.
II. Documente statistice;
III. Alte documente:

2
 1. tehnice;
2. în imagini: a).iconografice; b). fotografice; c). cinematografice.
3. fonetice
După cum se remarcă, documentele ce pot fi folosite de către sociologi sunt numeroase:
arhive, statistici, publicaţii, obiecte casnice, fotografii, desene etc. Cele mai întâlnite sunt
documentele scrise, dar pe măsură ce societatea se dezvoltă cele statistice vor juca un rol
preponderent.

Documentele statistice (cifrice)

Practica întocmirii documentelor statistice, departe de a fi nouă, se pierde în
negura timpurilor. În China antică, cu peste 4000 de ani în urmă, se alcătuiau statistici
demografice, după cum în Roma antică se realizau recensăminte ale populaţiei.
Documentele statistice au la bază două tipuri de înregistrări:
1. înregistrări exhaustive (complete);
2. înregistrari selective (prin sondaj).
Înregistrările exhaustive pot fi împărţite în două categorii:
a). înregistrări periodice tip recensământ, ce se împart în:
⦁ recensăminte generale (se înregistrează întreaga populaţie pe principalii indicatori:
sex, vârstă, şcolarizare, profesie, stare civilă, origine socială, structura familiei,
venituri, locuinţa etc);
⦁ recensăminte speciale (privesc doar anumiţi indicatori).
b). înregistrări continue (exemplu: înregistrarea căsătoriilor, naşterilor, deceselor etc).
Atenţionăm însă că valoarea statisticilor sociale depinde de vizibilitatea faptelor,
fenomenelor şi proceselor înregistrate şi prezentate. Prin vizibilitate putem înţelege
raportabilitatea (declararea lor) anumitor fapte. De exemplu, statistica populaţiei este mai
demnă de încredere decât statistica delincvenţei (una este să raportezi o naştere, alta un
viol sau o infracţiune cu caracter dezonorant pentru victimă; de aici şi indicele de
raportabilitate redus, ceea ce face sa existe „crime fără victime”.

Analiza de conţinut

3
 Odată evidenţiată multitudinea de documente sociale, ca produse ale activităţii
umane, este firesc ca ele să fie valorificate. Valorificarea documentelor are loc prin
intermediul unor tehnici de analiză a conţinutului. Înainte de a prezenta diferitele tipuri
de tehnici utilizate în analiza conţinutului apare potrivită definirea acestei analize şi
precizarea criteriilor şi caracteristicilor sale.
Septimiu Chelcea, pe baza studiului unor definiţii aparţinând mai multor
sociologi, emite o definiţie de sinteză care presupune toate trăsăturile unei astfel de
analize: Analiza conţinutului reprezintă o serie de tehnici de cercetare cantitativ-
calitativă a comunicării verbale şi nonverbale, în scopul identificării şi descrierii
obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent, pentru a trage concluzii
privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune
socială.

Trei caracteristici ale analizei de conţinut:

1. Obiectivitatea – analiza trebuie să fie exclusiv ştiinţifică, deci se va supune unor reguli
şi exigenţe precise şi adecvate rolul lor fiind de a permite compararea şi veridicitatea
rezultatelor (cercetători diferiţi trebuie să ajungă la aceleaşi rezultate dacă au utilizat
aceleaşi categorii de analiză);
2. Sistematizarea – odată stabilit scopul întreg conţinutul informaţional va fi ordonat şi
integrat în categoriile stabilite;
3. Cuantificarea – de regulă vizează numărarea sau măsurarea unor elemente
semnificative, calculul frecvenţei unor unităţi de analiză (cuvinte, concepte sau „unităţi
de semnificaţie”). Dar analiza poate doar calitativă, ceea ce înseamnă că nu măsurăm sau
numărăm nimic exact ci stabilim doar temele principale şi frecvenţa lor de apariţie
urmând în final ierarhizarea lor.
Tipurile analizei de conţinut
1. După tipul de cercetare, distingem între:
⦁ - analize de explorare (domeniul pe care îl studiem este insuficient cunoscut) ;

⦁ - analize de verificare ( sunt supuse verificării anumite ipoteze ceea ce înseamnă că

dispunem de o serie de informaţii în legătură cu domeniul vizat).

4
2. După metoda (predominantă) utilizată, avem :
⦁ -analize cantitative – se definesc prin determinarea frecvenţei aspectului pe care îl
urmărim ;
⦁ - analize calitative – urmăresc determinarea gradului de noutate, interesul şi valoarea
unei teme. Analizele calitative pot fi de natură istorică (vizează atât contextul în care a
fost elaborat documentul, deci face o analiză externă, cât şi conţinutul informativ, deci o
analiză internă), de tip literar (studiază stilul, vocabularul unui autor dintr-o anumită
epocă, fiind o analiză dominant subiectivă dar care recurge şi la mijloace cantitative
deoarece este interesată de determinarea frecvenţei de apariţie a unor cuvinte, expresii
etc), de tip juridic (raportează conţinutul documentului la normele juridice ale epocii
pentru înţelegerea logicii interne a comunicării), de tip lingvistic (urmăreşte structura
limbajului, raportul dintre unităţile de limbaj în detrimentul frecvenţei), de natură
psihologică (studiază cu precădere documentele expresive, încercând să se stabilească
stările mentale, afective ale persoanei care a redactat documentul), şi de natură
sociologică (urmăreşte cunoaşterea situaţiei sociale din epoca în care a fost redactat
documentul, modul în care comunicau între ele diferitele segmente sociale).
3. După conţinutul vizat, există :
⦁ - analize interne (asupra textului propriu-zis) ;

⦁ - analize externe ( raportează conţinutul la context, la mediul în care a fost elaborat).

Cele două tipuri de analiză sunt complementare şi interdependente.
4. După gradul de profunzime, se remarcă :
- analize asupra conţinutului manifest ;
- analize asupra conţinutului latent (ascuns în spatele celui manifest şi care constă în
interpretarea sensului datelor).

Etapele analizei conţinutului

Există mai multe opinii privitoare la denumirea şi numărul etapelor ce concretizează
analiza de conţinut. Vom opta pentru prezentarea a două dintre ele, întrepătrunderea lor
asigurând o bună înţelegere a mecanismului presupus de acest tip de analiză.
I. Roger Daval distinge cinci etape ale unei analize de conținut :

5
⦁ a). Formularea problemei (stabilirea obiectivelor conform condiţiilor). În cadrul
acestei etape vom fi preocupaţi inclusiv de determinarea exactă a populaţiei documentelor
pe care vom lucra apelând inclusiv la eşantionare dacă situaţia o cere;
⦁ b). Stabilirea ipotezelor – presupune o bună cunoaştere (teoretică şi practică) a
problemei. Vor fi reţinute doar acele ipoteze care sunt compatibile (consistente) cu lectura
materialului. De exemplu o problemă formulată astfel: „Există o diferenţă între rata
natalităţii de la sat şi oraş?” va implica următoarele ipoteze: 1) „În sat rata de natalitate
este mai ridicată decât la oraş…”, 2) „La un nivel de venit asemănător există alţi factori
care influenţează rata natalităţii…”. Ipotezele anterioare se pot descompune în
următoarele categorii: sat, oraş, nivel de venit, rata natalităţii, care la rândul lor se vor
putea descompune în subcategorii şi mai apoi detalia în indicatori, după cum se va vedea
în continuarea expunerii.
c). Alegerea categoriilor – au la bază ipotezele, mai precis descompunerea judecăţilor
ipotetice în categorii. Categoriile trebuie să îndeplinească patru condiţii/reguli: 1.regula
exhaustivităţii – sistemul de categorii să fie complet, în sensul surprinderii de către
acesta a tuturor variantelor de apariţie a caracteristicii; 2. regula exclusivităţii –
elementul să aparţină unei singure categorii; 3.regula obiectivităţii – indiferent de
cercetător acelaşi element trebuie inclus în aceeaşi categorie; 4.regula pertinenţei – să
fie adecvate temei.
În funcţie de ceea ce vizează, categoriile pot fi de diferite tipuri :
1. categorii care vizează materia (ceea ce a fost spus);
2. categorii care vizează sensul judecăţilor: favorabile, neutre, defavorabile;
3. categorii care vizează valoarea (banul, familia, eroismul). Plasându-ne pe categoriile
care vizează valoarea să amintim aici schemele de categorii pentru analiza valorilor
aparţinând lui Laswell şi Kaplan, precum şi cea a lui White. Tipuri de valori: fiziologice
(hrană, sex, odihnă), sociale (familie, prietenie), relative la eu (caracteristici ce ţin de
personalitate), care exprimă teama, valori practice etc.
4. categorii care vizează mijloacele pentru atingerea unor scopuri: ameninţare,
persuasiune, negociere;
5. categorii care vizează subiecţii: sex, vârstă, naţionalitate, studii, ocupaţie etc;

6
6. categorii care vizează originea comunicării: discursuri, afişe, ziare,
Problema categoriilor de analiză, mai precis a grilei de categorii (şi a indicatorilor
derivaţi din acestea), se dovedeşte „o primă şi gravă problemă metodologică” . Acestei
idei i se raliază şi V. Miftode pentru care determinarea şi alegerea categoriilor, în
funcţie de scop şi obiectiv, sunt operaţii dificile, de mare profesionalism.
În acest sens autorul amintit distinge trei tipuri de analiză:
1. analiză deschisă – nu avem categorii prestabilite ci ele apar treptat pe măsură ce intrăm
în contact cu tipuri specifice de informaţii;
2. analiză închisă - presupune existenţa unor categorii prestabilite în care vom clasifica şi
grupa documentele;
3. analiza mixtă – îmbină ambele modalităţi expuse mai sus.
Stabilirea categoriilor întâlneşte o serie de riscuri printre care apelul la două practici
extreme:
(a). stabilirea unor categorii prea fine – presupune că nimic nu este lăsat pe dinafară ceea
ce face ca teme neimportante, abia amintite, să îşi facă loc în analiză. Nu mai putem să
distingem ceea ce este important cu adevărat;
(b). stabilirea unor categorii prea generale – este pierdut un important volum de
informaţii, multe dintre ele esenţiale pentru analiză. Se recomandă găsirea unui echilibru
între numărul categoriilor şi semnificaţia datelor.

d). determinarea indicatorilor – sunt trăsăturile definitorii ale categoriei. Dacă realizăm
o analiză de conţinut asupra unui film ( sau eşantion reprezentativ al filmelor produse
într-o anumită perioadă) şi luăm în calcul categoria “subiecţi/personaje” o putem traduce
în subcategorii sau itemi: sex, vârstă, clasă socială, rasă, naţionalitate, profesiune etc. la
rândul ei fiecare subcategorie va fi tradusă în indicatori (pentru a putea realiza o analiză
statistică). De exemplu, subcategoria sex comportă doi indicatori: masculin, feminin; la
fel se procedează pentru celelalte subcategorii.

e). alegerea unităţilor de analiză – o privire sumară asupra acestora le va împărţi în

exterioare conţinutului (cm pătrați alocaţi unei teme, număr de minute pentru emisiune)

7
şi interioare conţinutului (cuvânt, temă, expresie, idee, propoziţie).
⦁
II. Septimiu Chelcea are în vedere următoarele etape:
1. Alegerea temei de cercetare – nu orice problemă socială, care se cere a fi studiată
sociologic, reclamă folosirea analizei de conţinut. Uneori lectura atentă a unor texte,
documente etc este suficientă pentru a extrage ideile esenţiale ceea ce face inutil apelul la
analiza de conţinut care se aplică, în general, în cazul unor texte, documente etc
„suspectate”, de exemplu, de propagandă camuflată. Analiza de conţinut a fost aplicată cu
succes în studiul interviurilor, biografiilor sociale, jurnalelor intime, în general asupra
documentelor expresive. Cel puţin în România, datorită cunoaşterii puţin profunde, ar fi
interesant de studiat următoarele domenii prin intermediul analizei de conţinut:
⦁ - „dedublarea personalităţii” – studiem opiniile şi documentele personale, ceea ce
spun şi ceea ce fac subiecţii. În acest mod vom identifica diferite tipuri de
comportament: oportuniste, demagogice, fals-patriotice etc;
⦁ - manipularea individului ;

⦁ - destructurarea spaţiului ecologic şi a „vieţii de cartier”

2. Stabilirea materialului pentru analiză – poate fi extrem de diversificat funcţie de
natura materialului (texte, filme, benzi audio), conţinutul său (poate să vizeze
probleme din diferite sfere ale vieţii sociale) şi perioada de timp la care facem referire
(dacă dorim să surprindem o imagine de moment, o „fotografie” a situaţiei actuale, ne
vom cantona pe ziarele, revistele recente; dacă dorim să surprindem evoluţia în timp a
diferite însuşiri psihice, morale, politice etc ale unei categorii sociale vom face o analiză
longitudinală, adică vom studia ziarele, revistele etc apărute de-a lungul anilor);
3. Eşantionarea – nu vom supune studiului orice fel de material, înţelegând prin aceasta
sursa sa. Este clar că trebuie să acţioneze o justă selectare a surselor de comunicare. Dacă
vom face analiza de conţinut asupra unor materiale provenite din presă se doreşte a se ţine
cont de prestigiul ziarului, revistei, postului de radio sau televiziune, prestigiul ,său fiind
asociat cu ideea de seriozitate şi veridicitate a informaţiilor vehiculate. Este de la sine
înţeles că apar situaţii care fac imposibilă analiza întregului material documentar. În acest

8
caz apelăm la eşantionare care va reduce semnificativ volumul materialelor analizate şi
implicit volumul de muncă. În eşantionare se va ţine cont de trei tendinţe:
⦁ - tendinţa primară – conţinutul informaţional al unui ziar se modifică în funcţie de
conţinutul numărului anterior;
⦁ - tendinţa ciclică – anumite teme sunt reluate după o anumită perioadă de timp;

⦁ - tendinţa de compensare – prezenţa unei informaţii în ziar într-o zi scade

posibilitatea apariţiei ei în ziua următoare.
Se recomandă utilizarea eşantionării pe zile neconsecutive şi a pasului de
eşantionare din două în două numere ale ziarului, din cinci în cinci sau în fiecare a cincea
zi din lună;
4. Alegerea procedeului de analiză – putem alege între diferite procedee de analiză:
analiza frecvenţelor, analiza tendinţei, analiza evaluativă şi analiza contingenţei. Înainte
de a prezenta câteva aspecte legate de procedeele de analiză mai sus amintite este necesar
să lămurim problema unităţilor de analiză.
⦁ Unitatea de înregistrare – se face la nivel semantic (teme, concepte) sau la nivel
aparent lingvistic (cuvinte, frază, paragraf) şi au semnificaţii intelectuale sau afective;
⦁ Unitatea de context – permite să determinăm dacă unitatea de înregistrare are o
orientare pozitivă, neutră sau negativă. Paragraful poate fi folosit ca unitate de context
pentru o frază, propoziţie sau cuvânt;
⦁ Unitatea de numărare – deşi poate fi identică cu unitatea de înregistrare (ex:
cuvântul) sunt preferate unităţile de numărare cu caracteristici fizice evidente (lungime,
suprafaţă, durată de timp), adică cm, cm2, coloana, rândul, pagina (pentru publicaţii),
numărul de minute sau ore.