Sub 2

Imperiul Roman de Răsărit (476 - 1453)

Imperiul roman din orient a reușit să scape de pericolele barbare din secolul V, orientându-i pe mulți
dintre barbari spre occident. Însă însecolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-565) a decis să încerce
să recucerească occidentul roman. El se va baza în special pe generalul Belisarius, iar apoi pe Narses.
Romanii au reușit să recucerească Nordul Africii de la Vandali în 534, însă războaiele cu
ostrogoții din Italia vor fi mult mai lungi, ele durând din 535 până în 554. În cele din urmă romanii
au recucerit Italia, dar efortul de război a ruinat economia romană. În afară de Nordul Africii și Italia,
va mai fi recucerita și o parte din sudul Spaniei, și pentru o vreme și câteva teritorii la nord de
Dunăre. În vremea lui Iustinian, a fost dat un nou cod de legi, care va rămâne cunoscut cu numele de
"Codul lui Iustinian", și a fost reconstruită catedrala Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) în forma ei
actuală, între ani 532-537.

Recuceririle din vremea lui Iustinian nu vor dura, Italia va fi atacată de lombarzi în 568, iar sudul
Spaniei, va fi pierdut din nou, în câteva decenii, iar conflictele cu persii vor reîncepe (în vremea lui
Iustinian, romanii au plătit un tribut scump ca să păstreze pacea), orientând atenția imperiului la est.
Însă împăratul Mauricius (582-602) a reușit sa restabilească pacea cu persii (ajutându-l pe regele
perșilor Chosroes al II-lea într-un război civil), și a reorganizat apărarea Balcanilor
contra avarilor și slavilor. Dar, în 602, soldații lui Mauricius, nemulțumiți că au fost obligați să
petreacă iarna la nord de Dunăre, s-au revoltat, și l-au pus împărat pePhocas (602-610). Conflictele
cu persii vor reîncepe, ceea ce va duce la ignorarea apărării din Balcani, iar astfel vor intra slavii.
Phocas va fi înlăturat în anul 610 de Heraclius (610-641), care va reuși în cele din urmă să-i învingă
pe persi. Heraclius va schimba de asemenea limba oficiala a imperiului în greacă (totuși, multe din
provinciile imperiului erau multi-etnice). Însă în secolul VII vor începe atacurile arabilor islamici
care vor cuceri întreaga Persie, apoi provinciile romane Siria, Palestina, Egipt (cucerirea lor a fost
atât de ușoară și datorită faptului că aici erau majoritari ca religie miafizitii) și Nordul Africii, iar
în secolul al VIII-lea aceștia au cucerit și regatul vizigot din Spania ajungând pana în Francia. În
751, lombarzii vor cucerii Ravenna (capitala exarhatului roman din Italia), acest lucru a fost grăbit și
datorită confruntărilor religioase din cauza iconoclasmului care duseseră la rebeliunea (vechii)
Rome. Deși, iconoclasmul a fost condamnat în 787 la al șaptelea sinod ecumenic de la Noua Romă,
imperiul nu va mai recăpăta (vechea) Roma, aceasta ajungând sub influenta francilor. În 800, papa de
la Roma, Leo al III-lea îl va încorona pe regele francilor Charlemagne ca împărat al romanilor, ceea
ce va duce la formarea Imperiului Romano-german (800-1806). Imperiul Roman (de răsărit) va
începe să-și revină în vremea dinastiei macedonene (867-1056), atingând apogeul în vremea
lui Vasile al II-lea (976-1025). În această perioadă, vor fi recucerite părți din estul Anatoliei, Siria,
Armenia, toată peninsula Balcanica, sudul Italiei, și insule din Mediterana (Creta, Cipru). În secolul
al XI-lea, va începe iar un declin, ce va duce la pierderea Italiei de sud în favoarea normanzilor și a
Anatoliei care a fost cucerită de turcii selgiucizi (cu excepția unor părți din vest și nord), dar
împăratul Alexius I Comnen (1081-1118) a reușit să salveze imperiul. De asemenea, în această
perioadă au început cruciadele contra musulmanilor, deși imperiul inițial a profitat, în cele din urma
vor începe conflictele dintre occidentul medieval și imperiu. În 1204, cruciada a patra a devastat
Constantinopolul și a fondat Imperiul Latin al Romaniei (1204-1261), capitala imperiului roman
fiind mutata la Niceea acuma, însă alte doua state romane s-au desprins acum, Despotatul
Epirului (1204-1337) și Imperiul din Trapezunt (1204-1461). Cei din Niceea, vor reuși în 1261 să
recucerească Constantinopolul, dar imperiul nu-și va mai reveni și va continua să cadă în declin.
În secolul al XIV-lea, Anatolia va fi pierdută la turci, iar otomanii vor trece în Europa în 1354,
ocupând Gallipoli. În 1453, după mai multe conflicte, otomanii reușesc sa cucerească
Constantinopolul, iar apoi în 1461 și Trapezuntul.

Sub 3

Influente bizantine in spatiul romanesc

Imperiul Bizantin este un stat care, departe de a fi constituit, aşa cum socoteau teoriile istorice ale
secolului al XVIII-lea, o decadenţă lentă şi abjectă, a reprezentat vreme de mai multe secole
principala putere politică, economică şi culturală a lumii creştine şi mediteraneene. Rolul său nu a
fost nicidecum doar acela de a păstra moştenirea civilizaţiei greco-romane – deşi acest aspect nu este
deloc neglijabil, Bizanţul fiind în mare parte responsabil pentru avântul iniţial al Renaşterii, în
secolele XIV-XV, Imperiul dezvoltând această zestre culturală sub toate aspectele, începând cu
doctrina imperială şi terminând cu numeroasele sale manifestări artistice, prin care a influenţat
decisiv organizarea şi viaţa culturală a numeroase alte state. Creştinismul a fost, pe lângă fondul
greco-roman, cel de-al doilea element definitoriu al civilizaţiei bizantine, ierarhia episcopală
devenind foarte repede cea mai de seamă apărătoare a romanităţii, în contextul crizei aristocraţiei
municipale din secolele V-VII. Biserica Ortodoxă a reprezentat un sprijin constant pentru statul
bizantin şi a devenit, după 1453, principalul continuator al acestuia în plan cultural.Influenta
bizantina se resimte puternic in Ungaria.Desi regele Ungariei a fost crestinat de papa de la
Roma,legaturile cu Bizantul ramin viabile.Pe teritoriul Ungariei se aflau numeroase comunitati
ortodoxe,astfel incit populatia romaneasca din Transilvania si Banat a mentinut contactele cu
civilizatia bizantina.Existau manastiri ortodoxe la Cenad,Bodrog,iar manastririle ortodoxe din
Transilvania depindeau direct de Patriarhia din Constantinopol.Pe teritoriul unde se vor constitui in
secolul al XIV-lea statele Tara Romaneasca si Tara Moldovei s-au descoperit numeroase
monede,obiecte de cult,podoabe de provenienta bizantina.Influenta bizantina la nord de Dunararii
capata noi dimensiuni dupa constituirea statelor Tara Romineasca si Tara Moldovei.Modelul bizantin
a avut un rol hotaritor in organizarea institutionala a acestor state medievale.Principala cale pe care
au patruns in acest spatiu modelele bizantine a fost cea bisericeasca.Organizarea celor doua
Mitropolii ortodoxe,Tara Romaneasca in 1359 si Moldova in 1401,subordonate Patriarhiei de la
Constantinopol a intarit apartenenta acestor tari la aria de civilizatie bizantina(folosirea limbii
slovene in cadrul bisericii s-a datorat receptionarii elementelor bizantine prin intermediul slavilor de
sud,a bulgarilor si sirbilor).Adoptarea de catre voievozii din Suceava si Arges a titlului de,,domn
singur stapinitor din mila lui Dumnezeu”respecta traditia imperiala bizantina.Vladislav
Vlaicu,voievodul Tarii Romanesti,s-a intitulat in documente,,intru Hristos credincios si singur
stapinitor”urmind titlul imperial bizantin,care simboliza puterea universala.Modelele bizantine apar
in toate domeniile culturii medievale,in istoriografie si literatura juridica.Primele letopisete au
continuat traditia cronicilor universale bizantine,iar codurile de legi din Bizant au coexistat cu
cutumele locale.Civilizatia bizantina nu a apus odata cu desfiintarea imperiului,ea a continuat sa
iradieze in spatiul nord-dunarean,devenit o parte a unui,,Bizant dupa Bizant”.

Tara noastra fost tot timpul sub influenta bizantina, fie ca aceasta venea de-a dreptul din Bizant,
fie ca ne era adusa de alte popoare cistigate culturii bizantine. Renumele de care se bucura cultura
bizantina nu putea decat sa aiba rasunet chiar la nord de hotarele sale politice.

Schimburile ce se faceau intre locuitorii tarii noastre si negustorii veniti din Rasarit erau menite
sa raspandeasca obiceiurile, cultura si credintele bizantinilor. Influenta bizantina a patruns la noi mai
ales prin Biserica. Crestinismul era raspandit la romani inca din primele veacuri, cand imparatia
romanilor nu era inca impartita in doua. In tara noastra de timpuriu s-au inaltat biserici crestine, cladite
de mesteri veniti din Rasarit. Existenta lor dovedeste ca religia crestina patrunsese adanc in poporul
care locuia prin partile noastre. Stim, de altfel, ca au fost si cativa martiri, bastinasi din Dobrogea, care,
in vremea prigonirilor impotriva crestinilor, au murit aparand legea lui Christos.

E de presupus ca influenta bizantina se intareste si mai mult in Muntenia, caci mitropolitii

grecivin in tara cu suitele lor, cu oamenii lor de incredere, care toti sunt bizantini prin nastere sau prin
cultura.

Moldova insa nu se grabeste sa recunoasca autoritatea Patriarhiei din Constantinopol. Dar,

treptat, influenta bizantina castiga teren si in Moldova. Icoanele bizantine, aduse in aceasta tara sunt
menite sa joace un rol in raspandirea gustului fin al iconografiei si al picturii bizantine.
 In ceea ce priveste arta, noi am fost elevii si admiratorii bizantinilor, de la care am imprumutat
arhitectura, sculptura, pictura, broderiile, tesaturile etc.
Fireste ca vom gasi in aceste arte si abateri datorate fie gustului nostru, fie unor influente straine. Dar,
in general, arta noastra, pana in secolul XIX, e o ramura a artei bizantine.

In arhitectura religioasa deosebim doua stiluri: stilul bisericilor din Muntenia si stilul bisericilor
din Moldova.

Biserica din Muntenia urmeaza stilul bizantin din cea din urma perioada a existentei Bizantului.
Ea se aseamana cu bisericile de la Muntele Athos, din Salonic sau din Serbia. Deosebim la o biserica
munteneasca patru parti: altarul, naosul sau partea unde sta poporul, nartexul (pronaosul) si pridvorul.
Turla bisericii muntenesti se intalneste la Muntele Athos, la Salonic, in Serbia. Ea este de origine
bizantina.

In secolele XIII-XIV, sarbii aveau un stat puternic la sudul Dunarii. Ei erau in atingere continua
cu bizantinii, de la care au imprumutat multe, intre care si arhitectura religioasa. Sarbii insa erau
aproape si de Italia, de la care au luat unele lucruri. La ei se intalneste un stil de biserica la care se
observa si unele influente italiene.

Stilul acesta a trecut si la noi. In orice caz, bisericile muntene au toate elementele stilului
bizantin. Sunt trei tipuri de biserica: cele cu doua cupole, una pe naos si alta pe nartex; cu trei cupole,
doua pe nartex si una pe naos; cu patru cupole, una pe naos, una pe nartex si alte doua pe fiecare colt
al exonartexului (partile laterale). Ca exemplu de acest din urma tip poate servi Curtea de Arges, zidita
de Neagoe Basarab. O biserica ce se apropie dupa stil mai mult de cel bizantin sau sarbo-bizantin este
Sfantul Nicolae de la Curtea de Arges, care dateaza din veacul XIV.

Stilul bisericilor moldovenesti se deosebeste de cel muntean. Aici gasim si biserici care dupa
plan sunt bizantine, dar avem si altele in care influenta apuseana este vadita. Ceea ce este interesant la
unele dintre bisericile moldovenesti este cupola, la care se pot descoperi inrauriri armenesti, ca de pilda
la Trei Ierarhi, construita de Vasile Lupu. Biserica moldoveneasca este in general inalta si lunga. Si la
ea deosebim trei parti: altarul, naosul si nartexul.

Cat priveste pictura bisericeasca, ea e in intregime bizantina. Zugravii bisericilor noastre

veneau in cea mai mare parte din Rasarit. Elevii pe care ii aveau in tara urmau acelasi stil. Pictura
bizantina a durat pana in sec. XIX si putem afirma ca dureaza inca si astazi prin traditie.

Din cele aratate se vede ca vreme de secole intreaga noastra viata culturala, spirituala si politica, a
fost influentata de cultura bizantina. A fost un timp cand idealul lumii bizantine era si idealul nostru.
Lunga si adanca influenta bizantina face parte din insasi istoria neamului.

Sub 4

Istoria bizantină ia sfârşit la o dată sigura: cucerirea Constantinopolului de către otomani la 29 mai
1453. În schimb ea mu are o dată de naştere certă: creearea noii Rome, pe malurile Bosforului, pentru care
sfântul Constantin a decis să-i poarte numele, ar putea fi una dintre ele. La acea vreme impăratul se gândea
la o apropiere de frontierele cele mai ameninţate, Dunăre şi Eufrat, fără a avea în vedere crearea unui nou
Imperiu. Din punct de vedere cronologic Bizanţul a succedat Imperiului Roman deschizând o eră nouă.
Chiar dacă în structura sa a păstrat o serie de norme ce au susţinut edificiul imperial roman, evoluţia sa
ulterioară descoperindu-ne o direcţie diferită. De asemenea, Bizanţul se inscrie pe coordonatele
elenismului, orizont cu deschidere amplă spre antichitate, reprezentând o sinteză la alcătuirea careia au
contribuit factori şi valori apartinând unor culturi diverse.

Rolul Imperiului bizantin în istoria europeană şi a poporului roman nu poate fi neglijat chiar dacă
mulţi il trec uneori cu vederea. De fapt intreaga istorie a creştinismului, din momentul în care a devenit
religie liberă, s-a desfăsurat în cadrul acestui Imperiu. Prin studierea Istoriei şi Spiritualităţii Bizanţului
putem înţelege mai bine cadrul şi modul în care creştinismul s-a dezvoltat, şi-a formulat dogmele şi normele
sale de bază, a creat opere de cultură, artă şi arhitectură, a dat viaţă unor forme superioare de trăire spirituală
şi s-a impus în viaţa societăţii determinându-i cursul. Bizanţul a fost, aşa cum spune bizantinologul, Steven
Runciman, "imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palidă imagine a Impărăţiei lui Dumnezeu din Cer".

In ceea ce ne priveşte pe noi romanii, Bizanţul a avut un rol hotărâtor în conţinuitatea daco-romană,
în creştină rea noastră, în procesul de formare a poporului şi a limbii romane, în organizarea şi viaţa
bisericească, în cultură şi artă. în perioada migraţiei popoarelor, Imperiul bizantin a reprezentat singura
formaţiune politică din sud-estul european care a reuşit sa se impună în faţa barbarilor, obligându-i pe
aceştia sa dea libertate de viaţă şi de credinţă autohtonilor daco-romani. De la Bizant a fost condusă
activitatea misionară de creştină re în părtile noastre. Mai târziu, când s-au constituit Statele feudale
independente romanesti, în secolul al XIV-lea, intemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească,
formele pe care le-a imbrăcat monahismul, toate s-au făcut în stransă legătură cu Bizanţul.

Orasul Byzantion, de unde vine numele de Bizanţ, a fost fondat pe malul vestic al Bosforului în
jurul anului 660 i.d.Hr. Poziţia sa geografică deosebit de favorabilă, i-a permis să aibă succese economice
şi politice notabile incă de la infiinţarea sa. Acest oraş domina comerţul dintre Marea Neagră şi Marea
Egee, dintre Europa şi Asia Mica, fiind uşor de apărat, pentru ca era inconjurat pe trei laturi de ape. Cu
toate acestea Bizanţul nu şi-a putut apăra graniţele sale, fiind cucerit pentru o scurtă perioadă de perşi, la
sfârşitul secolului al VI-lea. Adevărata glorie a oraşului va incepe însă în timpul domniei lui Constantin cel
Mare cel care il va transforma în capitala Imperiului.

Foarte mulţi cercetători au considerat că Imperiul bizantin a fost o conţinuare directă a Imperiului
roman, numindu-l chiar la un moment dat (395), Imperiul roman de răsărit. Afirmaţia nu este lipsită de temei
deoarece Împăraţii bizantini au păstrat o lungă perioadă de timp titulatura Împăraţilor romani, s-au considerat
până la sfârşitul Imperiului urmaşii acestora, revendicând toate teritoriile asupra cărora aceştia stăpâniseră. în
Imperiul bizantin au supravieţuit forme de organizare statală, administrativă ori socială de tradiţie romană.
Dreptul şi normele juridice romane au rămas în vigoare multă vreme, cu modificări neesenţiale. Chiar şi limba
oficială a Imperiului a fost până la inceputul secolului al VII-lea, latina. La rândul lor locuitorii Imperiului
bizantin se numeau pe sine romei, iar ţara lor era “Romania” sau “pământul roman”.
Caracterul grecesc al lumii bizantine s-a accentuat incepând cu secolul al VII-lea, cu domnia
impăratului Heraclius, când latina este inlocuită cu greaca. Grecismul va deveni mai pregnant în secolele
următoare, când intre Apus şi Răsărit vor interveni disensiuni religioase majore (iconoclasmul, schisme
etc.) şi chiar conflicte politice ca în cazul cruciadelor.Vom intâlni pentru bizantini tot în această perioadă
şi termeni ca: helleni sau helladikoi, dar în mod izolat şi fără să-l inlocuiască pe cel de romei. Perşistenţa
tradiţiilor greceşti şi a populaţiei de limbă greacă în Imperiul bizantin a determinat pe istoricul August
Heisenberg să spună că: "Bizanţul este Imperiul roman devenit creştin, dar de naţionalitate greacă" iar pe
Karl Krumbacher să considere elenismul ca al doilea element fundamental al civilizaţiei noastre. De altfel
grecii de astăzi consideră istoria Bizanţului drept istoria lor naţională. în definiţia lui Krumbacher şi a altor
cercetători, se menţionează ca al treilea element constitutiv: creştinismul. De altfel, cum se ştie, religia
creştină a reprezentat osatura spirituală a Imperiului bizantin. Intreaga viaţă publică şi particulară a
bizantinilor era patrunsă de invăţătura creştină. Literatura bizantină, ca şi majoritatea creaţiilor artistice şi
arhitectonice, îşi au sursa de inspiraţie în creştinism. De aceea Istoria şi Spiritualitatea Bizanţului presupune
preocuparea pentru cunoaşterea istoriei creştine pe o perioada de 1.123 de ani, atât cât a durat Imperiul
bizantin.

In cadrul realităţilor bizantine un loc important l-au avut şi diferitele influenţe, fie că au fost
orientale, fie occidentale, în disciplina pe care o studiem având obligaţia să ţinem seamă şi de acest lucru.
Reiese din cele de mai sus că Istoria şi spiritualitatea Bizanţului este o ştiintă vastă, că domeniul ei de
cercetare este complex.

Sub 5

Se ştie că românii au întreţinut îndelungate relaţii economice, politice, ecleziastice şi culturale cu

Imperiul Bizantin. De aici, adoptarea, înainte de 1453, a unor trăsături de civilizaţie, care făceau ca
cel puţin clasa conducătoare a Ţărilor Române să fie considerată solidară cu aristocraţia bizantină.
Aspectul cel mai important şi cel mai profund al influenţei bizantine asupra Ţărilor Române îl
constituie modelarea în formele teologiei şi a ritului bizantin a cugetării şi vieţii religioase româneşti,
încadrarea românilor în Biserica creştină a Răsăritului. Legăturile religioase dintre Ţările Române şi
Imperiul Bizantin au fost conjucturale, mai puţin cunoscute ca cele politice pe care le-au secondat, şi
mai puţin intense decât cele comerciale. O prioritate diplomatică pentru Bizanţ
La începutul secolului al XIV-lea, se accentuează tot mai mult caracterul instabil al relaţiilor
ecleziastice româno-bizantine, situaţie favorizată şi de raporturile dintre împărat şi patriarh. Un
moment important al acestei perioade este reprezentat de Sinodul de la Konstantz, ţinut între 1414 şi
1418. Delegaţia de 19 episcopi şi laici condusă de Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievului, a ajuns
acolo în 1418. Delegaţiile Ţărilor Române erau formate din laici, domnii fiind reprezentaţi de câte un
boier. Participarea românilor la sinod arată că relaţiile interecleziastice româno-bizantine tindeau
către reglementarea acestor raporturi.
Situaţia dintre Bizanţ şi Ţara Românească se va redresa către sfârşitul secolului al XIV-lea, când
autorităţile bizantine au văzut în reluarea acestor raporturi o prioritate diplomatică. Noul împărat,
Manuel al II-lea Paleologos(1391-1425), era pus în faţa creşterii pericolului otoman, ceea ce îi
impunea declanşarea unei acţiuni politico-diplomatice externe în vederea salvării Imperiului, iar Ţara
Românească se distinsese prin confruntările cu Imperiul Otoman şi s-a dovedit singurul stat sud-
european capabil să stăvilească ofensiva otomană. În acest scop, mitropolitul Ieremia de Mitylene e
trimis cu o misiune diplomatică pe lângă domnii munteni. Nu sunt informaţii referitoare la rezultatul
misiunii mitropolitului în Ţara Românească, dar relaţiile ulterioare ne lasă să înţelegem că
demersurile făcute pe lângă Mircea cel Bătrân au avut succes.
Perioadele de înţelegere alternează cu cele de tensiune, care vor fi agravate de ostilitatea făţişă a
curţii imperiale la adresa domnului muntean. De altfel, autorităţile bizantine au acordat adăpost unui
pretendent la tronul Ţării Româneşti, atitudine prin care curtea imperială inaugura oficial politica sa
de amestec direct în problemele politice interne ale Ţării Româneşti.
Relaţiile bizantino-muntene au urmat în secolul al XV-lea o evoluţie sinuoasă, în funcţie de
interesele de moment ale celor două state. Referitor la deceniile 4-6 ale secolului al XVI-lea, nu
există informaţii directe referitoare la relaţiile politice bizantino-muntene, această lacună durând
până la căderea Constantinopolului, în 1453. Informaţiile indirecte care există ne conduc la opinia că
deşi nu au excelat, relaţiile s-au menţinut bune, chiar dacă la un nivel mai scăzut decât în epoca
anterioară.
Relaţiile cu Moldova
În privinţa relaţiilor dintre Moldova şi Imperiul Bizantin, ambele părţi au fost direct interesate de
stabilirea unor relaţii politice şi nu numai: Bizanţul vedea în Moldova un nou stat ortodox inclus în
oikoumen şi un stat cu un rol important la Dunărea Inferioară şi la Marea Neagră, iar Moldova
urmărea consacrarea statutului său în planul relaţiilor internaţionale. Recunoaşterea ecleziastică
acordată Mitropoliei Moldovei reprezenta implicit o consacrare politică şi o confirmare a statutului
de stat independent al Moldovei în relaţiile internaţionale, poziţie menţinută de autorităţile bizantine,
chiar şi în momentele de maximă tensiune în relaţiile cu Moldova. Atitudinea curţii imperiale şi-a
găsit expresia, în primul rând, în titlul de „mare voievod şi singur stăpânitor al Rusovlahiei“
recunoscut la sfârşitul secolului al XIV-lea domnilor Moldovei.
Începuturile organizării Bisericii Moldovei şi relaţiile sale cu Patriarhia Ecumenică a
Constantinopolului sunt destul de obscure şi controversate din cauza absenţei surselor sau a
inconştienţei lor, precum şi din cauza faptului că informaţiile existente au fost preluate eronat de
istoriografia moldovenească din secolele XVI-XVIII.
Relaţiile politice bizantino-moldovene au fost bune în prima perioadă a existenţei lor, cu toate că
autorităţile moldovene nu au acceptat arhierei greci la conducerea Bisericii. Această problemă pusă
de alegerea mitropolitului Moldovei a dus la deteriorarea relaţiilor politice după 1391-1392.
Constantinopolul nu-l recunoştea pe Iosif Muşat ca mitropolit al Moldovei, iar autorităţile locale nu-i
primeau în ţară pe arhiereii greci numiţi de Patriarhie. Cu această schimbare de atitudine a
autorităţilor de la Constantinopol faţă de Biserica Moldovei, relaţiile bizantino-moldave intrau într-o
perioadă de criză ce avea să dureze până în 1401.

Sub 6

Iustenian
Iustinian era nepotul viitorului împărat Iustin I, care a făcut după anul 470 carieră militară în armata
împăratului Leon I al Imperiului Roman de Răsărit (457-474).
Visul lui Iustinian a fost să reconstruiască Imperiul Roman (creștinat însă) prin unirea celor două
imperii, de apus și de răsărit. A reușit în parte prin generalul său Belisarie care a cucerit Peninsula
Italică și nordul Africii. Încercările grele din punct de vedere militar și financiar de cucerire a Italiei,
începute de Belisarie și încheiate de Narses (un alt general) nu au avut un efect îndelungat. În 568,
venirea longobarzilor acolo a distrus opera lui Iustinian.
Evenimentul intern cel mai important a fost răscoala Nika din Constantinopol. Opozanții lui Iustinian
au proclamat un alt împărat, pe Hepatius, nepotul fostului împărat Anastasiu I. În timp ce Iustinian
vedea situația ca și pierdută, soția sa, împărătesaTeodora, o fostă artistă de circ, s-a opus retragerii
din capitală. Prin negocieri purtate de Narses cu revoltații și prin atacul surprinzător al lui Belisarie
cu trupele loiale împăratului în hipodrom, unde s-au adunat revoltații, răscoala a fost potolită.
Una dintre cele mai mari realizări ale lui Iustinian este codificarea dreptului roman începută în 529.
Iustinian a încercat să revitalizeze societatea romană, aflată în ultimul stadiu al descompunerii,
printr-o uriașă operă de sistematizare a dreptului clasic și postclasic, astfel încât să poată fi aplicat la
realitățile secolului al VI-lea din Imperiul Roman.
Iustinian, un creștin convins, a jucat un rol important în istoria Bisericii. El însuși a întocmit tratate
religioase, a condus adunări bisericești (sinoade) și a întemeiat episcopia Iustiniana Prima. A
reconstruit biserica Hagia Sophia (Sfânta Sofia), un monument remarcabil al arhitecturii universale,
care după mai multe încercări ale foștilor împărați a fost finalizată.
Iustinian a interzis scrierile nestoriene.[1] Edictul prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei la care se
vor fi găsit astfel de scrieri.
A murit la 11 noiembrie 565 în Constantinopol.