Tema:”Tratatele de revizuire a Comunitatii economice europene si crearea Uniunii europene”

Sub.1”Semnarea actului Unic European.

1. Actul Unic European (1986)

Odată cu aderarea noilor membri, dar mai ales a unor state extrem de critice la adresa
Comunităţii Europene, precum Danemarca şi mai ales Marea Britanie, s-a făcut resimţită o
incapacitate decizională crescută. La începutul anilor 80, s-a impus aşa-numitul proces de
reformare. Motivul a fost, nu în ultimul rînd, recunoaşterea faptului că Europa se află din
punct de vedere economic şi tehnologic în urma SUA şi Japoniei.
Actul Unic European semnat în 1986 şî intrat în vigoare la 1 uilie 1987, a fost prima
revizuire a tratatelor de fondare a Comunităţii Europene (Tratatul de la Paris din 1951 şi
Tratatele de la Roma din 1957).
Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene,a rezumat obiectivele Actului Unic
European în felul următor: “Actul Unic European, înseamnă, în cîteva cuvinte, angajamentul
de a implimenta, în mod simultan, pe tot teritoriul Comunităţii a unei pieţe unice fără
frontiere, o coeziune economică şi socială mai adîncă, a unei politici de cercetare şi
tehnologie, întărirea Sitemului Monetar European, lansarea unei ere europene sociale şi a
unei acţiuni aprofundate în domeniul ocrotirii mediului”.
Principalele schimbări introduse de Actul Unic European sunt următoarele:
- În domeniul instituţional a fost ratificată crearea Consiliul European – formarea căruia
presupunea întîlniri periodice a şefilor de state sau guverne, ca organ în cadrul căruia au loc
negocieri politice majore dintre statele membre şi unde sunt luate marile decizii strategice.
Au fost modificate şi completate modalităţile de luare a deciziei deja existente. Aici este
vorba, printre altele, de introducerea unei noi proceduri de decizie, care prevedea
majoritatea calificată, în cadrul Consiliului de Miniştri, precum şi modalităţi de influenţare
mult mai puternice pentru Parlamentul European, care pînă la acel moment nu avusese decît
o funcţie consultativă.
- Marele compromis atins a fost adoptarea măsurilor pentru stabilirea treptată a unei pieţi
comune pînă la data de 31 decembrie 1992. Aceasta presupunea crearea unui spaţiu fără
obstacole pentru libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului. Acest
obiectiv ambiţios, care conţinea 282 de masări detaliate, a fost atins înainte de termen. Piaţa
comună a devenit o realitate.
- Au fost adoptate o serie de diferite proceduri pentru cordonarea politicii monetare ale
statelor-membre, pregăting calea pentru realizarea în perspectivă a uniunii economice şi
monetare.
- Actul Unic European a inclus de asemenea diverse iniţiative de promovare a integrării în aşa
domenii ca drepturile sociale (ocrotirea sănătăţii şi asigurarea lucrătorilor), cercetare şi
tehnologie, şi mediul înconjurător.
. De la Actul Unic European la Tratatul Uniunii Europene (1986-1992)

În perioada scurtă dintre intrarea în vigoare a Actului Unic European şi intrarea în

vigoare a Tratatului de la Maastricht (sau Tratatul Uniunii Europene) sau declanşat mai mulţi
factori şi motivaţii care au dus la semnarea acestuia din urmă.
Factorii interni ţin de dinamica procesului de integrare, atinsă prin proiectul pentru o
piaţă internă şi prin Actul Unic European. Astfel piaţa internă se suprapunea deseori cu
politica monetară, cu politica imigrării şi a azilului, cu combaterea criminalităţii şi cu politica
socială. Aceste puncte de suprapunere au facut ca mulţi actori pe arena europeană să
considere extrem de necesară aplicarea extensivă a politicii comunitare în domeniile mai sus
amintite. În plus, Aquis-ul Comunitar, care a dobîndit proporţii impresionante în urma
adoptării Actului Unic European, a atras atenţia, din ce în ce mai mult asupra “deficitului
democratic” din sânul Comunităţii Europene. Conceptul “deficitului democratic” constă în
faptul că instituţiile Uniunii Europene, se află sub patronajul unui organ care are atât putere
legislativă cât şi executivă (Consiliul de Miniştri), precum şi sub al altui organ, căruia îi lipseşte
o adevărată legitimitate democratică (Comisia Europeană), membrii colegiului căruia ar fi
trebuit să fie aprobaţi de Parlamentul European şi responsabili faţă de el.

Acquis-ul Comunitar – este fundamentul comun alcătuit din drepturi şi obligaţii ce revin tuturor
statelor membre din cadrul Uniunii Europene. Acest Acquis se află într-o permanentă schimbare,
cuprinzând următoarele:
- conţinutul, principiile şi obiectivele politice stipulate în Tratate;
- prevederile legale prevăzute în tratate şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
- declaraţiile şi rezoluţiile luate în cadrul Uniunii;
- actele privitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună;
- actele emise în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne;
- acordurile internaţionale încheiate de Comunitate precum şi acordurile încheiate între
statele-membre în domenii conexe activităţii Uniunii.
Acquis-ul Comunitar nu cuprinde, aşadar, doar dreptul comunitar în sens restrâns, ci şi toate actele
emise în cadrul Uniunii Europene, precum şi obiectivele comune stabilite prin Tratate.
Ţările candidate trebuie să accepte acest acquis comunitar înainte de a adera la Uniune. Acquis-ul
Comunitar se întinde pe aproximativ 80000 de pagini.

Printre factorii externi menţionăm următoarele momente:

- nesiguranţa crescută la nivelul relaţiilor internaţionale şi europene, cauzată de
evenimentele importante petrecute în fostele ţări socialiste – colapsul lagărului socialist
în Europa Centrală şi de Est şi implozia Uniunii Sovietice;
- reunificarea Germaniei şi creşterea rolului ei pe arena europeană şi în cadrul
Comunităţii;
- perspectiva aderării la Comunitatea Europeană a unora din fostele state socialiste,
aderare imposibilă fără o revizuire temeinică mai ales a procedurilor de decizie interne
a Comunităţii, fără a influenţa capacitatea de acţiune a Comunităţii Europene;
- globalizarea economică, care a făcut ca măsurile economice şi socio-politice luate în
cadrul statelor naţionale să devină din ce în ce mai neeficiente.

Toţi aceşti factori au determinat Comisia Europeană şi Parlamentul European, precum

şi marea majoritate a statelor membre, să ajungă la concluzia că sunt necesare noi eforturi
de aprofundare a integrării, chiar dacă acest lucru a fost contestat cu vehemenţă, mai ales
de Marea Britanie.
În acest context, pe parcursul perioadei respective, la iniţiativa lui Delors, au fost
organizate două Conferinţe Interguvernamentale, prima în 1989, pentru a discuta instituirea
definitivă a uniunii monetare şi economice, iar cea de-a doua în 1990, pentru a analiza
posibilitatea constituirii uniunii politice.
Negocierile, atât în timpul conferinţelor cât şi pe parcursul întregii perioade, au fost
deosebit de dificile, din pricina diverselor interese şi a divergenţelor – destul de serioase, în
mare parte – cu privire la întrebarea dacă şi cum se va dezvolta Comunitatea Europeană în
continuare. Unele din momentele centrale, şi mai ales rezistenţa înverşunată a Marii Britanii
împotriva oricărui tip de lărgire a componentei socio-politice a Comunităţii, precum şi refuzul
acesteia de a participa la planificarea uniunii monetare au fost aspecte care au trebuit
negociate serios la nivel de şefi de state şi guvern.
După aproape trei ani de dezbateri, la 9-10 decembrie 1991, în timpul şedinţei
Consiliului European al Comunităţii Europene, a fost aprobat Tratatul de la Maastricht,
cunoscut şi ca Tratatul Uniunii Europene. La 7 februarie 1992 Tratatul a fost semnat.

3. Tratatul de la Maastricht (1992)

Tratatul de la Maastricht constituie un punct de cotitură în procesul de integrare

europeană. Prin modificarea tratatelor anterioare (Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma
şi Actul Unic European), obiectivul iniţial economic al Comunităţii – crearea unei pieţe interne
unice, a fost depăşit şi pentru prima dată vectorul integrării a fost îndreptat spre o uniune
politică.
 Tratatul de la Maastricht a schimbat denumirea oficială a Comunităţii Economice
Europene, care din acest moment se numea Uniunea Europeană. Această nouă structură se
sprijină pe trei piloni:

- “Primul Pilon” – Pilonul Comunităţii Europene, adică cooperarea bazată pe Tratatul

de la Paris (CECO) şi pe Tratatele de la Roma, precum şi pe Actul Unic European,
completate şi modificate acum prin Tratatul de la Maastricht.
- “Pilonul doi” – Politica Externă şi de Securitate Comună, care reprezintă dezvoltarea,
iniţiată încă la începutul anilor 70, a conceptului cooperării interstatale în domeniul
politicii externe.
- “Al Treilea Pilon” – cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.

În cadrul pilonului Comunităţii Europene, Tratatul a introdus o serie de schimbări

importante:
- Creşterea competenţei Parlamentului European prin atribuirea dreptului de co-decizie,
alături de Consiliul de Miniştri (Consiliul Uniunii Europene);
- Înfiinţarea unui Comitet al Regiunilor;
- Luarea a mai multor decizii cu majoritatea calificată şi nu prin unanimitate;
- Extinderea sancţiunilor aplicate de Curtea Europeană de Justiţie, în cazul în care statele
membre nu ţin cont de deciziile sale sau nu aplică la timp dreptul comunitar;
- Introducerea unor noi domenii în care Comunitatea nu îşi desfăşura, până la acel
moment activitatea, spre exemplu politica cu privire la protecţia consumatorului,
educaţie, etc.;
- Alegerea unei noi şi unice structuri de cooperare în domeniul politicii sociale, şi ea la
rândul său proaspăt inclusă. După ce Marea Britanie refuzase în mod susţinut şi
categoric să fie de acord cu extinderea competenţelor comunitare în acest domeniu,
celelalte state s-au asociat într-un protocol separat, cu scopul de a realiza această
extindere şi asociere a activităţilor în acest domeniu;
- Şi cea mai importantă – Uniunea Monetară. A fost decisă instituirea Valutei Unice
Europene – Euro, care trebuia să între în circuit începând cu 1 ianuarie 2002.
Spre deosebire de ceilalţi doi piloni care au un caracter interstatal de cooperare,
Pilonul Comunităţii Europene are un caracter supranaţional.
În ceea ce priveşte Pilonul doi – Politica Externă şi de Securitate Comună permite de a
întreprinde acţiuni comune în politica externă a Comunităţii. Consiliul European, unde
deciziile trebuie luate unanim, este acel organ care decide principiile şi vectorii de bază ai
PESC.
Tratatul Uniunii Europene a ridicat Uniunea Europei Occidentale la rangul de parte
integră a procesului de dezvoltare a Uniunii Europene şi i-a atribuit rolul de elaborare şi
implementare a deciziilor şi acţiunilor cu caracter de apărare.
 Conflictul din Iugoslavia, a arătat însă că construcţia unei eficiente Politici Externe şi de
Securitate Comună a Uniunii Europene, este deocamdată un obiectiv de lungă durată. SUA şi
NATO au fost actorii de bază ce au contribuit la finisarea acestui conflict, şi care încă mai joacă
rolul de bază în politica de securitate în Europa, iar statele europene încă se confruntă cu o
slabă voinţă politică şi capacitate de a se realiza pe cont propriu în acest domeniu.
Cel de-al treilea pilon se bazează pe colaborare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor
Interne (ca de exemplu combaterea terorismului, a imigrării ilegale, a traficului de droguri, a
crimelor internaţionale, politica azilului, etc.).
Crearea Europol-ului (Oficiul Poliţiei Europene), embrion al viitoare Poliţii Europene, a
fost una din cele mai marcante schimbări în acest domeniu.

Ratificarea Tratatului de la Maastricht (1993)

Procesul ratificării Tratatului de la Maastricht de parlamentele statelor membre s-a

desfăşurat cu multe dificultăţi. Anul 1992 a fost marcat de trei crize majore care au deranjat
impulsul pro-european renăscut după semnarea la Maastricht a Tratatului Uniunii Europen
la 7 februarie 1992.
 În primul rînd, Europa trecuse printr-o adîncă şi serioasă criză economică, fapt care a
impus guvernele şi opinia publică să se concentreze asupra problemelor economice, lăsînd la
o parte problema construcţiei europene.
În al doilea rînd, în au apărut tensiuni serioase care au pus la incercare Sistemul
Monetar European şi sub pericol obiectivul creării Uniunii Economice şi Monetare.
Şi în sfîrşit, Uniunea Europeană nu a fost în stare să aplice Politica Externă şi de
Securitate Comună în timpul crizei din Iugoslavia, şi s-a arătat neputinciosă în
preîntîmpinarea şi stoparea conflictului ce s-a declanşat în sînul Europei, după mai multe
decenii de pace. În aceste condiţii, primul stat care trebuia să se pronunţe asupra ratificării a
fost Danemarca. În cadrul referendumului, organizat în iunie 1992, Tratatul a fost respins de
o majoritate de 50,7% faţă de 49,3%, ceea ce a făcut ca valul euroscepticismului să se
răspîndească şi în alte state membre. Dar necătînd la aceasta, Tratatul treptat a fost ratificat
în majoritatea statelor Comunităţii. În Franţa voturile celor care s-au pronunţat în favoarea
Tratatului au constituit 51,4%.
În urma negocierilor duse cu guvernul Danemarcei a fost semnat un protocol special,
cunoscut în limbajul Uniunii Europene, ca “clauza opting-out”, care presupune posibilitatea
nealinierii la alte state în cea de-a treia fază de formare a Uniunii Economice şi Monetare –
faza care presupunea introducearea monetei unice europene – precum şi nealinierea la toate
aranjamente care ţin de apărare şi securitate. Mare Britanie a semnat o clauză similară, în
ceea ce priveşte uniunea monetară.
După obţinerea acestor concesii, populaţia Danemarcei, a cel de-al doilea referendum,
desfăşurat pe 20 Mai 1993, a acceptat ratificarea Tratatului cu un vot majoritar de 53,8%.
Trattatul de la Maastrich a intrat în vigoare pe 1 Noiembrie 1993.

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Amsterdam, a fost aprobat de Consiliul European, întreţinut la

Amsterdam pe 16-17 iunie 1997 şi a fost semnat pe 2 octombrie 1997 de Miniştrii de Externe
ale celor 15 state-membre ale Uniunii Europene. Fiind ratificat de catre toate statele
semnatare, tratatul a intrat în vigoare la 1 Mai 1999.
Ca document juridic, Tratatul de al Amsterdam are drept obiectiv de bază
modificarea anumitor prevederi ale Tratatului Uniunii Europene, ale tratatelor constituitive
ale Comunităţii Europene (Paris şi Roma) şi a unor documente legate de acestea. De notat că,
Tratatul de la Amsterdam nu substituie tratatele precedente, ci mai degrabă le completează.
Cu toate acestea Tratatul de la Amsterdam a fost mult criticat.
 În primul rînd el nu a rezolvat una din cele mai serioase probleme ale Uniunii:
adaptarea instituţiilor sale la Comunitate care se află în creştere necontenită. Nu toate
statele participă în cadrul instituţii europene şi respectiv nu sunt destul de eficiente pentru
“Europa celor 15”, nemaivorbind de Europa care urma să se lărgească după cea de-a cincea
extindere.
În al doilea rînd, Tratatul nu a fost destul de progresiv în ceea ce ţine de ununea
politică. Competenţele Comunităţii în aşa sfere ca Politica Externă şi de Securitate Comună şi
Cooperarea în domeniul Afacerilor Interne şi Justiţiei nu au fost lărgite.
Nu a fost obţinut progres nici în aşa problemă ca “deficitul democratic” al Uniunii.
Rolul Parlamentului European, unicul organ ales prin vot direct şi universal, nu a fost extins
destul de suficient. Pe lîngă aceasta, textul Tratatului s-a dovedit a fi destul de complicat –
format din trei părţi, o anexă şi 13 protocoluri – şi nu era destul de inteligibil nici pentru
cetăţeni, nici măcar pentru agenţii politici, economici şi legali, care urmau să activeze în
conformitate cu prevederile acestuia.
Cu toate aceste insuficienţe, Tratatul de la Amsterdam a contribuit mult la
dezvoltarea de mai departe a Uniunii Europene.
Tratatul a stabilit clar că Uniunea este este fondată în baza principiilor de libertate,
democraţie, respect pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, şi supremaţia
legii, principii care sunt obligatorii pentru toate statele-membre. În 1998, Consiliul European,
întreţinut la Cologne, a decis elaborarea unui proiect de Hartă a Drepturilor Fundamentale.
Harta urma să se bazeze pe prevederile tratatelor Comunităţii, a convenţiilor internaţionale
ca Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950 şi Harta Socială Europeană, a
tradiţiilor constituţionale ale statelor-membre şi pe prevederile diferitor declaraţii ale
Parlamentului European.
În ceea ce ţine de drepturile sociale, s-a atins un progres semnificativ prin semnarea
de către Guvernul Britanic, în fruntea căruia se afla Tony Blair, a Hărţii Sociale, care a fost
anexată anterior la Tratatul de la Maastricht. Această Hartă a Drepturilor Fundamentale
Sociale a Lucrătorilor, numită şi Harta Socială, a fost inclusă în Tratatul de la Amsterdam. Ea
reprezintă un instrument politic care conţine obligaţii morale de garantare respectarea
anumitor drepturi sociale. Ele ţin de piaţa de muncă, pregătirea profesional-tehnică, drepturi
şi oportunităţi egale şi oferirea condiţiilor favorabile de lucru.
Uniunea Europeană s-a obligat să instituie un spaţiu comun al Libertăţii, Securităţii şi
Justiţiei.
Toate afacerile ce ţin de libera circulaţie a peroanelor; controlul frontierelor externe;
azil; imigrarea şi garantarea drrepturilor cetăţenilor din statele terţe; şi cooperarea juridică
în afaceri civile au fost “comunizate” de Tratatul de la Amsterdam, ceea ce înseamnă că au
fost plasate în cadrul Pilonului Întîi. Respectiv Acordul Schengen a fost fost de asemenea
inclus în Tratat. Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, s-au abţinut de la acestă prevedere.
Prin asta păstrînd dreptul controlului la hotarele sale asupra mişcării persoanelor. Danemarca
a aderat la zona Schengen în 1996.
Pe 28 Iulie 2000, patru state ale Uniunii Europene – Spania, Italia, Germania şi Franţa,
au căzut de acord să elimine obligaţia de obţinere a permisului de reşedinţă pentru cetăţeni
ai altor state ai Uniunii. Coperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne în probleme
criminale (lupta împotriva rasizmului şi xenofobiei, a terorismului, a traficului de droguri, a
fraudelor, a crimei organizate şi a spălării de bani) a rămas inclusă în cel de-al treilea pilon şi
respectiv ţine de cooperarea interguvernamentală. Au fost stabilite obiective de uşurare a
colaborării juridice, care ar simplifica procedura de extradiţie şi ar contribui la colaborarea
mai strînsă dintre organele de poliţie ale statelor membre. În acest context a fost elaborată
o programă de dezvoltare graduală a Europolului.
Odată cu dezvoltarea conceptului de “Cetăţenie a Uniunii”, Tratatul a inclus o serie
de măsuri scopul cărora este de a pune cetăţeanul comun în centrul atenţiei Uniunii, ca de
exemplu:
- măsuri privind lărgirea intervenţiei Uniunii Europene în lupta contra şomajului; în
menţinerea, protejarea şi îmbunătăţirea nivelului mediului înconjurător; şi în
asigurarea protecţiei consumatorului;
- cetăţenii europeni vor avea dreptul să acceseze orice document al instituţiilor
Uniunii Europene şi să comunice cu ele folosind orice limbă oficială a Uniunii
Europene (Spaniolă, Portugheză, Franceză, Italiană, Engleză, Irlandeză-galică,
Olandeză, Germană, Daneză, Suedeză, Finlandeză şi Greacă).

În ceea ce priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), avem de a face

cu o structură extrem de ambivalentă. Pe de o parte au fost implementate modificări în
procedurile de decizie — fiind oferită posibilitatea votului majoritar, pentru ca abţinerile de
la vot a unor ţări să nu mai împiedice ca până atunci luarea deciziilor —, iar pe cealaltă,
fiecărui stat membru i s-a acordat drept de veto. S-a hotărât ca pe viitor capacităţile pentru
o politică externă cu caracter anticipativ să fie ameliorate prin instituirea unei aşa numite
unităţi de planificare strategică şi de alarmă imediată, compusă din reprezentanţi ai
Consiliului Uniunii Europene, ai Comisiei şi ai UEO. Nu s-a putut însă ajunge la un comun acord
cu privire la o integrare completă a acestei organizaţii în structurile UE — o opţiune care se
afla de multă vreme în centrul discuţiilor.
O altă schimbare introdusă de Tratatul de la Amsterdam este instituirea unui nou
post – Secretar General al Consiliului Uniunii Europene şi Înalt Reprezentatnt pentru Politica
Externă şi de Securitate Comună. În această funcţie, în Octombrie 1999, a fost ales Javier
Solana, fost ministru în cabinetul spaniol şi fost Secretar General al NATO.
În ceea ce priveşte, reformarea instituţiilor UE, luînd în consideraţie viitoarea lărgire
şi necesitatea unor schimbări în aceste instituţii, Tratatul de la Amsterdam a introdus unele
reforme în funţiile şi competenţele celor mai importante din ele (instituţii).
 Astfel, au fost lărgite competenţele Parlamentului European, precum şi funcţiile
Curţii de Audit, a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor. Unele reforme
operate au ţinut şi de funcţionarea Comisiei Europene şi Consiliului Uniunii Europene.
1. Tratatul de la Nisa (2001)

Tratatul de la Nisa reprezintă cea de patra mare revizuire a Tratatelor de instituire,

după Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi cel de la Amsterdam. După ce
revizuirea precedentă — Tratatul de la Amsterdam — nu a reuşit să îşi împlinească scopul, şi
anume pregătirea UE pentru extinderea către est, la summitul din anul 2000 şi la imediat
următoarea întrunire a Consiliului European de la Nisa (din decembrie 2000) a fost din nou
discutată problema reformelor instituţionale în vederea extinderii. Cele mai importante
probleme, au fost următoarele:
- alcătuirea şi modul de lucru al Comisiei;
- extinderea deciziilor luate cu majoritate calificată în cadrul Consiliului;
- distribuţia voturilor în cadrul Consiliului.
La acestea s-a adăugat, pe parcursul conferinţei interguvernamentale, şi conceptul
de cooperare sporită. Tratatul de la Nisa prevede următoarele reglementări:
Comisia: Fiecare stat membru nu va mai putea delega, începând cu anul 2005, decât
un singur membru al Comisiei. Odată cu aderarea celui de-al 27-lea stat membru, se va limita
numărul Comisarilor. Numărul exact al membrilor va fi astfel stabilit prin unanimitate de
către Consiliu (trebuie să fie mai puţin de 27 de membri). Pentru a asigura un tratament egal
al tuturor statelor membre, va fi introdus un sistem de rotaţie, prin care va fi stabilită
naţionalitatea membrilor Comisiei. În plus, competenţele preşedintelui Comisiei urmează a
fi consolidate. El va putea decide asupra distribuţiei posturilor în cadrul departamentelor,
având la dispoziţie posibilitatea de a le redistribui, pe parcursul mandatului său. Cu acordul
Comisiei, el poate cere demisia unui comisar. În cazul numirii Comisiei se va aplica pe viitor,
în toate fazele acestui proces, principiul majorităţii calificate.
Majoritatea calificată şi deciziile Consiliului: în cazul a aproximativ 30 de prevederi
ale Tratatului, unanimitatea este înlocuită de majoritatea calificată, domeniile de interes
central fiind însă excluse de la această procedură.
Distribuţia voturilor în Consiliu: Începând cu data de 1 ianuarie 2005, voturile vor fi
distribuite altfel în cadrul Consiliului. Astfel, a fost stabilit şi modificat numărul de voturi
acordat fiecărui stat membru, precum şi numărul de voturi pe care statele candidate le vor
primi după aderarea la Uniune. Pe viitor, se va atinge majoritatea calificată în momentul în
care: - hotărârea obţine un anumit număr de voturi, acest număr de voturi fiind supus
reverificării după fiecare stat care aderă,
- şi atunci când majoritatea statelor membre se declară de acord cu această hotărâre.
 În plus, statele membre pot cere ca, în cazul unei decizii luate de Consiliu cu
majoritate calificată, să se verifice dacă această majoritate reprezintă cel puţin 62% din
populaţia totală a Uniunii. În cazul în care această condiţie nu este împlinită, hotărârea
respectivă nu este adoptată.
Un alt subiect înaintat spre discuţie la summit-ul de la Nisa, de către ministrul
afacerilor externe a Germaniei, Joschka Fischer, a fost perspectivele adoptării constituţiei
europene, subiect ce a devenit o problemă majoră în următorii ani.
Tratatul a fost semnat de liderii statelor europene pe 26 februarie 2001.
La fel ca şi marea revizuire adusă Tratatului de la Maastricht, Tratatului de la Nisa a
întâmpinat, la rândul său, o serie de probleme. În Irlanda, proiectul de ratificare a fost respins
cu ocazia referendumului organizat la data de 7 iunie 2001, cu o majoritate surprinzătoare
de 53,87, iar participarea la vot nu a fost decât de 32,9 procente. Caz exepţional pentru că
Irlanda era socotită o ţară tradiţional pro-europeană şi a profitat în ultimii ani foarte mult
financiar de pe urma calităţii sale de membră a Uniunii. Eşecul se datorează faptului că
guvernul a pierdut acordul ţării sale pentru ratificarea Tratatului din pricina alegerii unor
strategii greşite în comportamentul faţă de opozanţii UE.
Guvernul irlandez a depus eforturi considerabile pentru ca, într-un al doilea tur de
scrutin, să obţină acordul populaţiei. Astfel, în octombrie 2001, a fost înfiinţat "National
Forum on Europe", o organizaţie suprapartidică, care urma să dezbată, în colaborare cu
parteneri din organizaţii şi grupări sociale, pe tema implicaţiilor respingerii ratificării.
Şansele în acest sens erau bune, dat fiind cazul similar — respingerea Tratatului de la
Maastricht de către Danemarca în anul 1992, tot prin referendum; guvernul din această ţară
a izbutit ca prin negocieri, protocoale suplimentare şi reglementări pentru stare excepţională
să dobândească, într-un al doilea tur de scrutin, un vot pozitiv. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi
cu Irlanda.Pîna la urma Tratatul a fost ratificat de toate statele-membre şi a intrat în vigoare
în anul 2003.

Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona(inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat
internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene (UE).
Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 si a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea si ca Tratatul
de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca
Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene.

Principalele modificări au fost trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate calificată în mai multe
domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a calcului majorității, au fost acordate mai multe puteri
Parlamentului European formând o legislatură bicamerală, alături de Consiliul de Miniștri în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, o personalitate juridică consolidată pentru UE și crearea unui președinte
permanent al Consiului European precum și un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de
Securitate. De asemenea, Tratatul a acordat calitate legală Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:

 Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea Europeană avea);
 funcția de președinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Președinte al
Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate. Drept primul președinte a fost ales belgianul Herman Van
Rompuy.
 va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru politica comună externă și de securitate; drept prima ministru a UE a fost aleasă Catherine
Ashton, Marea Britanie.
 numărul de comisari va fi redus cu o treime;
 se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în
vigoare până în 2014.
Creat la 19 octombrie 2007

Ratificat 3 noiembrie 2009 (Cehia), semnat la 13

la decembrie 2007

Locație Lisabona, Portugalia

Autori Consiliul European

Semnatari Statele Uniunii Europene

Scop Amendarea tratatelor de funcționare a

UE