11. Stabiliti legaturile dintre aplicarea Tratatelor Internationale in timp si spatiu.

Aplicarea teritoriala a tratatelor. Regula generala, intemeiata pe practica statelor,

jurisprudenta si doctrina, esteca tratatele se aplica asupra ansamblului teritoriului statelor
parti. Deci, intre sfera de aplicare in spatiu a unui tratat si intinderea teritoriului supus
suveranitatii statelor parti exista, de regula, o coincidenta perfecta22. in acest sens, art. 29 al
Conventiei de la Viena din 1969 prevede ca:
'Daca din cuprinsul tratatului nu reiese o intentie diferita sau daca aceasta nu este
stabilita pe alta cale, un tratat leaga fiecare parte cu privire la ansamblul teritoriului sau'.
Fara a epuiza varietatea cazurilor concrete de aplicare in spatiu a tratatelor, practica
conventionala a statelor permite identificarea unor situatii specifice, in care examinarea efectelor
in spatiu ale tratatelor ridica unele probleme.
In anumite conditii statele pot decide ca un tratat nu se aplica unei parti din teritoriul sau.
La asemenea derogari de la regula generala s-a ajuns de exemplu prin 'clauza federala' si prin
'clauza coloniala '. Prin “clauza federala' un stat federal, parte la tratat, poate exclude teritoriul
anumitor entitati componente ale federatiei de la aplicarea acestuia in cazurile in care, in temeiul
unor dispozitii constitutionale, acest lucru este posibil. Evolutia practicii conventionale mai
recente demonstreaza ca in cadrul federatiilor s-a ajuns insa la o solidaritate accentuata intre
entitatile componente, care exclude reprezentarea internationala separata a acestora si, implicit,
recurgerea la 'clauza federala'.
'Clauza coloniala', specifica tratatelor incheiate de fostele puteri coloniale, permitea
excluderea teritoriilor coloniale, sau parti ale acestora, de la aplicarea unor tratate ale metropolei.
O serie de tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor anumite zone geografice sau
spatii precis identificate, situate dincolo de limitele suveranitatii statelor parti la tratat. Din
aceasta categorie fac parte, de exemplu, tratatul privind Antartica din 1959, acordul privind
activitatea statelor pe Luna sau alte corpuri ceresti din 1979, tratatul care interzice plasarea de
arme nucleare si alte arme de distrugere in masa in zona internationala a spatiilor submarine din
1970.
Aplicarea in timp a tratatelor. Tratatele succesive. Regula generala, stabilita si in
Conventia de la Viena din 1969, este aceea a neretroactivitatii tratatelor, Art.28 al acestei
conventii prevede:
'Daca din cuprinsul tratatului nu reiese o intentie diferita, sau aceasta nu este stabilita pe
alta cale, dispozitiile unui tratat nu leaga o parte in ceea ce priveste un act sau un fapt anterior
datei intrarii in vigoare a acestui tratat ()”.
Asa cum rezulta si din formularea de mai sus, nimic nu impiedica statele parti la un tratat
sa deroge de la regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta derogare sa rezulte din clauzele
tratatului. in general, asemenea derogari se gasesc in tratate bilaterale privind evitarea dublei
impuneri, asigurari sociale sau in domeniul vamal.
Tratatele succesive Numarul tot mai mare al tratatelor bilaterale si multilaterale a impus
examinarea situatiilor de conflict intre dispozitiile unor tratate, cu acelasi obiect, intervenite
succesiv intre aceleasi parti.
Problema normelor succesive contradictorii se intalneste si in dreptul intern, unde conflictele care
apar se rezolva prin aplicarea urmatoarelor doua principii
a) atunci cand doua norme emana de la aceeasi autoritate, ultima norma prevaleaza si
b) cand normele emana de la autoritati diferite, prevaleaza norma autoritatii ierarhic
superioare.
In materia tratatelor internationale, potrivit art.59 al Conventiei de la Viena 'un tratat este
socotit a fi luat, sfarsit daca toate partile la acest tratat incheie ulterior un tratat asupra aceleiasi
materii.Noul tratat se va aplica cu conditia ca din dispozitiile sale sa rezulte intentia partilor de a
inlocui vechiul tratat sunt incompatibile in asa masura incat este imposibil sa se aplice ambele
tratate in acelasi timp. Deci, noul tratat prevaleaza.
 Solutii diferite fata de aceeasta regula s-au dat in cazul unor tratate bilaterale intervenite
intre state care, in acelasi timp, sunt parti si la un tratat multilateral asupra aceleiasi materii. Este,
de exemplu, cazul Conventiei de codificare a relatiilor consulare (Conventia de la Viena din
1963), prin raport cu numeroase acorduri consulare bilaterale, incheiate intre statele parti la
aceasta conventie. intrucat acordurile consulare bilaterale permit reglementarea unor situatii
particulare, ce nu puteau sa se reflecte in conventia generala de codificare, prin art.73 al acesteia
s-a stabilit ca dispozitiile particulare din tratatele bilaterale se aplica in locul prevederilor
generale ale conventiei de codificare, indiferent daca acordurile bilaterale au intervenit inainte
sau dupa incheierea acesteia.
O solutie similara a fost adoptata si in cadrul Acordului General pentru Tarife si Comert
(GATT), prin dispozitiile caruia sunt exceptate de la regimul general al Acordului, referitor la
acordarea clauzei natiunii celei mai favorizate, uniunile vamale, zonele de liber schimb si
conventiile bilaterale privind micul trafic de frontiera.
In ceea ce priveste gradul diferit de autoritate care se poate stabili intre dispozitiile unor
tratate succesive, Carta ONU stabileste preeminenta sa asupra oricaror conventii cu regim
derogatoriu, intervenite intre statele membre. In acest sens, art. 103 al Cartei precizeaza ca:
'In caz de conflict intre obligatiile Membrilor Natiunilor Unite decurgand din prezenta
Carta si oblgatiile lor decurgand din orice alt acord international, vor prevala obligatiile
decurgand din prezenta Carta'.

12. Argumentati aplicarea clauzei coloniale si clauzei federale de catre un stat parte la
tratat in baza art.29 al conventiei de la Viena din 1969
Ca regula generala tratatele se aplica pe intregul teritoriu al statelor parti (art. 29 al Conventiei
din 1969).

Exista exceptii de la o asemenea regula, cum sunt:

Ø „clauza federala” (cand statul federal exclude anumite entitati componente ale sale de la
aplicarea tratatului la care este parte);

Ø „clauza coloniala” (cand erau excluse teritoriile coloniale sau parti ale acestora de la aplicarea
tratatului incheiat de metropola).

Spre deosebire de acestea, exista tratate multilaterale gene-rale care instituie regimuri juridice
aplicabile unor zone geografice sau parti ale acestora situate dincolo de suveranitatea teritoriala
a statelor parti cum sunt:

m Tratatul din 1959 privind Antarctica;

m Tratatul privind principiile care guverneaza activitatea statelor in spatiul extraatmosferic, pe

luna si celelalte corpuri ceresti(1967);

m Conventia privind dreptul marii (1982) - partea a VII-a (marea libera) si partea a XI-a (zona
teritoriilor submarine).
Regula neretroactivitatii. In domeniul aplicarii in timp a tratatelor Conventia din 1969 consacra,
ca regula, aplicarea principiului neretroactivitatii, in sensul ca dispozitiile unui tratat nu leaga o
parte cu privire la acte sau fapte anterioare datei intrarii in vigoare a acelui tratat (art. 28).

Sunt exceptate anumite tipuri de tratate carora statele le atribuie un efect retroactiv, cum sunt:

Ø tratatele de evitare a dublei impuneri;

Ø tratatele de asigurari sociale;

Ø tratatele in domeniul vamal.

Aplicarea tratatelor succesive. Incheierea unui numar tot mai mare de tratate bi sau multilaterale
poate genera conflicte intre dispozitiile tratatelor succesive, avand acelasi obiect.

In materia conflictelor intre dispozitiile tratatelor succesive avand acelasi obiect, art. 30 al
Conventiei de la Viena din 1969 stabileste o serie de reguli, intre care, urmatoarele doua sunt
esentiale:

1) Cand un tratat precizeaza ca este subordonat unui tratat anterior sau posterior ori ca nu
trebuie considerat ca fiind incom-patibil cu celalalt tratat, dispozitiile acestuia din urma se vor
aplica cu precadere;

2) Cand toate partile la tratatul anterior sunt parti si la tratatul posterior, fara ca cel anterior sa fi
expirat, tratatul anterior nu se aplica decat in masura in care dispozitiile sale sunt compatibile cu
cele ale tratatului posterior (art. 30(2 si 3) al Conventiei din 1969).

Conventia de la Viena stabilind astfel de reguli proclama preeminenta dispozitiilor Cartei O.N.U.
in materie, care in art. 103 precizeaza ca:

„In caz de conflict intre obligatiile membrilor Natiunilor Unite decurgand din prezenta Carta si
obligatiile lor decurgand din orice alt acord international, vor prevala obligatiile decurgand din
prezenta Carta”.

13. Definiti conceptual de depozitare si inregistrare a tratatelor internationale

(1) Originalele textelor tratatelor internaţionale se depozitează la Arhiva tratatelor a Ministerului
Afacerilor Externe. Persoana împuternicită cu semnarea tratatului transmite Ministerului
Afacerilor Externe, în termen de cel mult 5 zile de la data semnării acestuia, originalul tratatului
sau copia certificată a tratatului multilateral. În cazul în care copia certificată a tratatului
multilateral nu este eliberată imediat după semnare, ea se transmite în termen ce nu depăşeşte 5
zile de la data obţinerii acesteia. (2) Sistemul unic de stat al înregistră- rii tratatelor
internaţionale, în formă de registru de stat, se afla în administrarea Ministerului Afacerilor
Externe. (3) Modul ţinerii Registrului de stat al tratatelor internaţionale şi păstrării originalelor
tratatelor este determinat de Regulamentul cu privire la Arhiva tratatelor a Ministerului
Afacerilor Externe, aprobat de ministrul afacerilor externe.

14. Clasificati principiile de organizare a depozitarii si inregistrarii Tratatului

International
-Înregistrarea tratatelor la organizaţiile Internaţionale Ministerul Afacerilor Externe întreprinde
acţiunile necesare pentru înregistrarea tratatelor internaţionale ale Republicii Moldova la
Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, în conformitate cu art.102 al Cartei O.N.U., precum
şi la alte organizaţii internaţionale.
- Ministerul Afacerilor Externe exercită funcţii de depozitar al tratatelor internaţionale
multilaterale dacă, în conformitate cu prevederile acestor tratate, fiecare tara este abilitată cu
asemenea funcţii.
- (1) Textele tratatelor internaţionale care au intrat în vigoare, textele integrale ale anexelor şi
documentelor aferente, rezervele sau declaraţiile, efectuate la momentul semnării, ratificării,
aderării, acceptării sau aprobării, precum şi actele referitoare la suspendarea, denunţarea sau
stingerea tratatelor internaţionale se publică, în termen de o lună după intrarea lor în vigoare, în
ediţii oficiale speciale ale Monitorului Oficial. Anual, în legea bugetului de stat, Guvernul
prevede sursele necesare publicării ediţiilor oficiale speciale ale Monitorului Oficial. Actele
normative care atestă intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale se publică în Monitorul
Oficial conform legislaţiei. 1 (2) În cazurile în care tratatul internaţional nu conţine un text
autentic în lim ba de stat, se prezintă spre publicare textul autentic al acestuia într-o limbă străină
şi traducerea oficială în limba de stat, autentificată de Ministerul Afacerilor Externe .

15. Dezvoltati un plan de actiune in vederea depozitarii si inregistrarii unui Tratat

International multilateral
124. Originalele textelor autentice ale tratatelor, iar în cazul tratatelor multilaterale, copiile
certificate ale acestora, se remit Ministerului Afacerilor Externe în scopul înregistrării şi
depozitării la Arhiva tratatelor.
125. Organul responsabil pentru încheierea tratatului sau persoana împuternicită cu semnarea
acestuia transmite Ministerului Afacerilor Externe originalul tratatului sau copia certificată, în
cazul tratatului multilateral, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data semnării acestuia.
126. În cazul în care copia certificată a tratatului multilateral nu este eliberată imediat după
semnare, organul responsabil pentru încheierea tratatului va transmite copia certificată spre
depozitare în termen ce nu depăşeşte 5 zile lucrătoare de la data obţinerii acesteia.
127. Ministerul Afacerilor Externe va înregistra tratatul încheiat în Registrul de stat al
tratatelor şi va depozita la Arhiva tratatelor originalul acestuia, iar în cazul tratatelor
multilaterale, copia lui certificată.
128. În cazul în care tratatul nu conţine un text autentic în limba de stat, organul responsabil
pentru încheierea tratatului prezintă Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene spre
înregistrare, certificare şi depozitare traducerea oficială în limba română. Exactitatea traducerii
va fi asigurată de organul responsabil pentru încheierea tratatului, confirmată prin aplicarea
ştampilei secretariatului/cancelariei pe fiecare pagină.
129. În scopul îndeplinirii procedurilor interne necesare pentru intrarea în vigoare a tratatului
încheiat, Ministerul Afacerilor Externe va remite organului responsabil pentru încheierea
tratatului copia certificată a textului autentic în limbile în care a fost încheiat tratatul, iar în lipsa
textului autentic în limba română, copia certificată a textului autentic într-o limbă străină, şi
copia certificată a traducerii oficiale în limba de stat depozitată la Ministerul Afacerilor Externe
de către organul responsabil pentru încheierea tratatului.
130. În vederea examinării oportunităţii acceptării, adoptării, ratificării, aplicării prin
succesiune a unui tratat, sau aderării la acesta, organul responsabil pentru încheierea tratatului va
solicita Ministerului Afacerilor Externe obţinerea de la depozitar a copiei certificate a tratatului
multilateral. Copiile certificate obţinute de la depozitar vor fi depozitate la Arhiva tratatelor, iar
organului responsabil pentru încheierea tratatului i se va remite o copie a acestuia, certificată de
Ministerul Afacerilor Externe. După primirea copiei certificate, organul responsabil pentru
încheierea tratatului, în termen ce nu depăşeşte 20 de zile lucrătoare, va prezenta Ministerului
Afacerilor Externe spre înregistrare, certificare şi depozitare traducerea oficială în limba română
a tratatului respectiv. Exactitatea traducerii va fi asigurată de organul responsabil pentru
încheierea tratatului, confirmată prin aplicarea ştampilei secretariatului/cancelariei pe fiecare
pagină.

16. Descrieti principiile de aplicabilitate directa si concurenta a Tratatului International

Aplicarea directă a normei internaţionale impune realizarea a două caracteristici intrinseci care îi
conferă normei o calitate specifică. Acestea sunt de natură subiectivă şi obiectivă. Condiţia
subiectivă este determinată de intenţia părţilor, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor
tratatului şi a condiţiilor practice în care acesta urmează a fi executat. Condiţia obiectivă priveşte
conţinutul normei internaţionale însăşi care trebuie să fie suficient de clară atât în obiectul, cât şi
în forma ei, pentru a fi direct aplicabilă în ordinea internă, fără intervenţia măsurilor
complementare de executare. Se afla în această situaţie Titlul I din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi Protocoalele 1, 4, 6 şi 7 adiţionale la aceasta.9 Pe plan internaţional, s-a
impus prezumpţia aplicabilităţii directe a tratatelor internaţionale. Această prezumpţie operează
atât vertical, conferind persoanelor lezate în drepturile lor posibilitatea de a se întoarce impotriva
statelor membre ori a guvernelor acestora, cât şi orizontal, putându – se întoarce împotriva
cetăţenilor sau a organizaţiilor. În consecinţă, dreptul comunitar, înţelegând prin acesta atât
legislaţia secundară a Curţii Europene, cât şi normele cuprinse în tratatul însuşi, conferă drepturi
şi obligaţii în mod direct, nu doar instituţiilor comunitare şi statelor membre ale Uniunii
Europene, ci şi resortanţilor acestora, cetăţeni ai Uniunii Europene.

17. Stabiliti legaturile dintre aplicabilitatea directa si concurenta a Tratatului international

Regula generală, stabilită şi în Convenţia de la Viena din 1969, este aceea a neretroactivităţii
tratatelor. Art. 28 al acestei convenţii prevede: ,,Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie
diferită, sau aceasta nu este stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ceea
ce priveşte un act sau un fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat(…)”. În ceea ce
priveşte efectele tratatelor în timp, este în general admis principiul că tratatele sunt obligatorii
pentru părţi în momentul în care angajamentele statelor au fost legal perfectate şi până când
tratatul, în condiţiile prevăzute de dreptul internaţional, încetează să-şi producă efectele. Uneori
tratatele prevăd sau statele semnatare convin într-un alt mod ca în intervalul dintre semnare şi
ratificare să nu întreprindă acţiuni care ar contraveni stipulaţiilor textului semnat, ceea ce
echivalează cu asumarea unui angajament de a menţine status quo-ul existent. În acest sens
putem avea în vedere art. 19 al Tratatului cu privire la limitarea armamentelor navale, semnat la
Washington la 6 februarie 1922, care prevedea: ,,Statele Unite, Imperiul Britanic şi Japonia sunt
de acord ca status quo-ul din timpul semnării prezentului tratat, în privinţa fortificaţiilor sş
bazelor navale, va fi menţinut în teritoriile lor respective şi în posesiunile specificate mai jos”.16
O altă situaţie care priveşte aplicarea în timp a tratatelor este problema tratatelor succesive. În
practica relaţiilor internaţionale se ivesc următoarele situaţii referitoare la tratatele succesive: a)
Două tratate internaţionale au acelaşi obiect şi părţi concurente.Tratatul anterior rămâne valabil
numai dacă este compatibil cu tratatul posterior. Dacă tratatul posterior este contrar tratatului
anterior este valabil tratatul posterior (lex posterior derogate priori). b) Dacă tratatul anterior
cuprinde reguli speciale, iar tratatul posterior cuprinde reguli generale, ambele tratate rămân
valabile şi se aplică în domeniile lor speciale de reglementare. c) Părţile contractante ale unui
tratat anterior nu sunt toate părţi contractante şi ale tratatului posterior. În acest caz, pentru statele
care sunt părţi contractante ale ambelor tratate, tratatul anterior rămâne valabil dacă este în
concordanţă cu tratatul posterior. Între un stat care este parte contractantă la cele două tratate şi
un stat care este parte contractantă numai la unul dintre tratate se aplică tratatul la care cele două
state sunt părţi contractante. d) Două state sunt părţi contractante ale unui tratat multilateral. Ele
încheie, ulterior, un tratat bilateral, care este contrar tratatului multilateral. Tratatul bilateral este
valabil numai în condiţiile când cele două state care l-au încheiat se retrag din tratatul
multilateral. Regula ă tratatul multilateral primează tratatului bilateral este afirmată de Carta O.
N. U. care stipulează superioritatea ei faţă de celelalte tratate încheiate de membrii
organizaţiei(art. 103). e) O altă situaţie este a unui tratat internaţional subordonat altui tratat,
anterior sau posterior acestuia. Se aplică, în primul rând, tratatul faţă de care este subordonat
celălalt tratat.17 Cu toate că, pe plan internaţional, a fost consacrat principiul neretroactivităţii
legii, trebuie să avem în vedere şi excepţiile ce s-au făcut de la acest principiu. Deoarece
neretroactivitatea normei internaţionale este doar o prezumţie juris tantum, nu exclude aplicarea
tratatului internaţional cu efect retroactiv, dacă tratatul prevede acest lucru sau din el rezultă că
aceasta a fost voinţa părţilor cu privire la aplicarea tratatului. Interpretarea tratatului pentru a
desluşi intenţia părţilor în această materie este de cele mai multe ori dificilă. De aceea este
indicat ca în cazul în care părţile doresc să dea unui tratat efect retroactive, să exprime acest
lucru în mod explicit. Cu ocazia elaborării Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor, o serie de
delegaţii şi-au exprimat părerea că retroactivitatea tratatelor internaţionale trebuie condiţionată
de inserarea în tratat a unei clauze exprese în acest sens. Însă aceste cerinţe au fost respinse,
acceptându-se, în schimb, prevederile art. 28 cu privire la neretroactivitatea tratatelor:,,Dacă din
cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau nu este stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui
tratat nu leagă o parte în ce priveşte un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui
tratat faţă de această parte sau în ce priveşte o situaţie care încetase să existe la acea dată”.

18. Determinati aplicabilitatea Tratatelor Internationale fata de statele terte

Aşa cum am mai menţionat, tratatele produc efecte, în principiu, numai între statele părţi, ceea ce
înseamnă că ele nu creează drepturi şi obligaţii în favoarea, respective în sarcina statelor terţe. În
practică, se întâlnesc şi situaţii în care tratatele produc efecte faţă de statele terţe, dar acestea sunt
considerate ca excepţii de la regula generală. Posibilitatea ca terţii să dobândească anumite
drepturi în temeiul clauzelor unui tratat la care nu sunt părţi a fost asociată, din punct de vedere
tehnic, cu stipulaţia pentru altul, existentă în raporturile de drept civil. Faptul că, unele tratate
internaţionale pot fi aplicabile şi pentru statele care nu sunt părţi la tratatul în cauză, este
reglementat de art. 35 al Convenţiei de la Viena. Pentru aceasta, sunt stabilite două condiţii:
părţile la tratat să fi înţeles să creeze o asemenea obligaţie prin dispoziţiile tratatului şi, statul terţ
trebuie să accepte în mod expres şi în scris această obligaţie.

19. Definiti conceptual de incheiere a a unui tratat international

Incheierea oricarui tratat presupune o suita de actiuni la care participa statele intre care
intervine tratatul. Pe cale cutumiara s-au format astfel, de-a lungul secolelor, o serie de reguli
procedurale, care presupun parcurgerea mai multor etape in procesul de incheiere a unui tratat
international.
Codificate prin conventia de la Viena (1969), aceste reguli au insa, in general, o valoare
supletiva, intrucat Conventia ofera, in numeroase cazuri, mai multe alternative. Mai mult chiar, in
finalul unor articole, dupa ce se enunta o anumita regula, referitoare la o etapa sau alta a
procesului de incheiere a tratatelor, se adauga mentiunea: 'in afara cazurilor in care partile nu
convin altfel'.
Aceasta a facut pe unii autori sa scoata in evidenta faptul ca procedura de incheiere a
tratatelor este dominata de regula 'deplinei autonomii de vointa a partilor' sau asa-zisa 'libertate a
formelor'12.
In general, la incheierea unui tratat international se parcurg trei faze: negocierea textului
tratatului, semnarea lui si exprimarea consimtamantului statelor de a fi parti la tratat.
1. Negocierea este prima etapa in cursul careia se elaboreaza textul (continutul pe articole)
al tratatului. Negocierile se desfasoara intre reprezentanti ai statelor, special abilitati in acest sens.
Aceasta abilitare trebuie sa rezulte din documente care emana de la autoritatile competente ale
fiecarui stat, in conformitate cu dispozitiile Constitutiei sau altor legi interne. Aceste documente
poarta denumirea de ldenline puteri. in Conventia de la Viena (1969) deplinele puteri sunt
definite astfel:
'Documentul emanand de la autoritatea competenta a unui stat si desemnand una sau mai
multe persoane imputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau
autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamantul statului de a fi legat printr-
un tratat sau. pentrua indeplini oricare alt act cu privire la tratat'.(art.l.c.)
Pe langa persoanele special imputernicite prin deplinele puteri, exista si o categorie de
persoane, care, prin functiile pe care le indeplinesc in stat, nu au nevoie sa prezinte, pentru
negocierea si incheierea tratatelor, depline puteri. De regula, acestea sunt:
- Seful statului, seful guvernului si ministrul de externe;
- Sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea si incheierea tratatelor
bilaterale, intre statul acreditant (de trimitere) si statul acreditar (gazda);
- Reprezentatii acreditati ai statelor la o conferinta sau la lucrarile unei
organizatii internationale, convocate in vederea elaborarii unui tratat.
In ceea ce priveste imputernicirea care rezulta din deplinele puteri, Conventia de la Viena
din 1969 (art.7) manifesta o anumita suplete, in sensul ca permite confirmarea ulterioara a unei
asemenea imputerniciri, pentru persoana care a participat la un act legat de incheierea unui
tratat fara a fi imputernicita prin depline puteri.
In legatura cu activitatile care se includ in etapa negocierilor se inregistreaza anumite
particularitati decurgand din forma bilaterala sau multilaterala a tratatului.
In timp ce etapa de negociere a tratatului bilateral se incheie cu convenirea textului acestuia
intre cele doua parti, in cazul tratatului multilateral, negocierea se incheie cu adoptarea textului
tratatului, pe articole si in ansamblul sau. Regula generala dupa care s-a desfasurat negocierea
tratatelor multilaterale in trecut era aceea aadoptarii textului prin votul unanim al statelor
participante. Conventia de la Viena din 1969 consacra insa o tendinta, manifesta deja in practica,
in sensul ca, pentru tratatele multilaterale care se negociaza in conferinte ori organizatii
internationale, majoritatea de 2/3 este suficienta pentru adoptarea textului negociat(art.9).
2. Semnarea tratatelor. Urmatoarea etapa in incheierea unui tratat
international este semnarea acestuia in scopul autentificarii textului negociat. Autentificarea prin
semnare reprezinta astfel atestarea solemna, de catre statele care au participat la negocieri, a
faptului ca acestea s-au incheiat si ca textul pe care isi depun semnatura reprezinta forma
definitiva a tratatului, acesta neputand fi deci modificat unilateral de nici unul din statele
participante.
Etapa negocierii unui tratat nu este insa urmata, in toate cazurile, imediat, de semnarea
definitiva a acestuia. Exista astfel situatii in care, dupa incheierea negocierilor, se procedeaza
doar la semnarea ad-referendum sau la parafarea textului. Prin semnarea cu mentiunea 'ad-
referendum' se autentifica textul tratatului, dar numai cu caracter provizoriu. Parafarea, care
consta in inscrierea initialelor numelui negociatorului imputernicit al fiecarui stat pe textul
negociat are acelasi efect provizoriu. Semnarea ad-referendum sau parafarea trebuiesc urmate de
semnarea definitiva a tratatului, conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor din etapa
urmatoare.
3 Exprimarea consimtamantului. Cea de-a treia faza a incheierii unui tratat consta in
exprimarea consimtamantului statelor de a deveni parti la tratat. Din momentul in care textul
tratatului a devenit autentic si definitiv, statele semnatare urmeaza sa-si exprime consimtamantul
de a deveni parti la tratat prin recurgerea la mijloacele juridice prevazute de legislatia lor interna.
1. Consimtamantul exprimat prin ratificare. De regula, prin simpla participare la
negocierea si semnarea unui tratat, statele nu se considera obligate juridic de dispozitiile acestuia.
Pentru ca un stat sa fie definitiv angajat juridic prin dispozitiile tratatului este necesar sa intervina
un act intern, prin intermediul caruia organe special abilitate, de regula parlamentele nationale,
analizeaza dispozitiile acestuia si decid asupra angajarii statului. Acest act constituie ratificarea
tratatului.

Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru aplicarea
dispozitiilor acestuia, sau tratatul poate ridica anumite probleme politice care presupun un anumit
consimtamant din partea parlamentului.
Ratificarea era initial un act al suveranului prin care acesta confirma imputernicirile date
plenipotentiarilor sai in vederea incheierii tratatelor si prin aceasta, in virtutea teoriei mandatului,
statul era considerat definitiv legat prin tratat. Odata cu aparitia parlamentelor in principalele
state europene, ratificarea tratatelor de catre acestea a devenit mijlocul principal prin care organul
legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia
tratatele internationale.
Ratificarea a dobandit in prezent valente deosebite, intrucat in
relatiile internationale moderne dreptul de a incheia tratate cade sub incidenta organelor
caracteristice regimului reprezentativ, ce trebuie consultat inainte de o angajare definitiva.
Competenta in aceasta privinta este impartita in majoritatea statelor intre seful statului si
adunarile legislative.
 O problema in legatura cu ratificarea tratatelor este aceea daca ratificarea trebuie sa fie
data (sau refuzata) intr-un anumit termen. Raspunsul este negativ, in afara de cazurile in care
tratatul prevede un termen pentru aceasta. Oricum, statele trebuie sa-si acorde termene
rezonabile. De obicei, termenul pentru ratificare depinde in mare masura de natura tratatului si
exista tratate ratificate dupa multi ani. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai
acordata sau refuzata, iar daca un stat incearca sa modifice un tratat in timp ce il ratifica, aceasta
echivaleaza cu refuzul ratificarii, insotit de o noua oferta, care poate fi sau nu acceptata. La
tratatele multilaterale pot fi formulate, in anumite limite, rezerve .
2. Consimtamantul exprimat prin aprobare sau acceptare. in ultima perioada , ca urmare
a intensificarii ritmului si cerintelor colaborarii internationale, asistam la o crestere fara precedent
a numarului tratatelor si a diversificarii domeniilor in care acestea intervin, in special cele cu
caracter economic si tehnic. A aparut astfel, ca o alternativa la ratificarea tratatelor,o modalitate
noua de exprimare a consimtamantului statelor de a fi parti la
tratate, aprobarea sau acceptarea, care este data in competenta guvernelor.
Pe aceasta cale se realizeaza o examinare mai expeditiva a dispozitiilor unor tratate si se
evita procedura mai lunga si complicata a ratificarii parlamentare.
In conformitate cu legile interne ale fiecarui stat, sunt supuse aprobarii sau acceptarii de
catre guvern, tratatele care nu implica un angajament politic major sau nu se refera la domenii
esntiale ale exercitarii suveranitatii statelor.
Aderarea la tratate se refera numai la tratatele multilaterale si intervine in cazurile in
care un stat nu a participat la negocierea si semnarea tratatului dar decide, ulterior, sa devina parte
la acesta.
Aderarea este posibila numai daca aceasta modalitate de a deveni parte la un tratat este prevazuta
expres in textul tratatului, sau daca din acesta rezulta intentia partilor de a permite aderarea
ulterioara a altor state.
In functie de natura tratatului, aderarea se realizeaza prin procedura ratificarii sau aprobarii.
4. Consimtamantul exprimat prin semnare. De regula, asa cum sa aratat mai sus
(sectiunea 2), semnarea tratatului are ca efect autentificarea textului stabilit prin negocieri. In
anumite cazuri, semnarea echivaleaza insa cu exprimarea consimtamantului statului de a fi parte
la tratat. Semnarea va avea acest efect daca sunt intrunite, cumulativ, urmatoarele doua conditii
(art.12 al Conventiei din 1969):
- tratatul prevede expres acest lucru sau s-a stabilit, in alt fel, ca statele negociatoare au
convenit ca semnatura va avea acest efect;
- intentia statului de a da acest efect semnaturii rezulta din deplinele puteri ale
reprezentantului sau ori a fost exprimata in timpul negocierii.
Numeroase tratate internationale la care statele devin parti prin semnare sunt identificate
prin denumirea de acorduri in forma simplificata. Ele se materializeaza, de obicei, in schimb de
note, schimb de scrisori, proces verbal parafat, memorandum, declaratii comune etc.
Originea acestor acorduri se gaseste in practica S.U.A., unde ele sunt cunoscute sub
denumirea de 'executive agreements'. Prevederea Constitutiei americane, potrivit careia
SUA devin parti la tratatele internationale prin semnarea acestora de catre presedinte, cu
aprobarea Senatului, s-a dovedit in mai multe cazuri stanjenitoare, fata de ritmul tot mai rapid al
desfasurarii relatiilor interntionale si necesitatea angajarii SUA in acest ritm. Prin practica unor
'executive agreements', (acorduri la care SUA devin parte prin semnarea lor de presedinte), se
simplifica participarea SUA la unele tratate internationale, evitand aprobarea Senatului.
Intre acordurile in forma simplificata si tratatul formal, nu exista decat diferente de
procedura.
In acest sens s-a pronuntat si Comisia de Drept International, in comentariul la art.l al
proiectului din 1962, subliniind ca deosebirile din punct de vedere juridic, in masura in care ele
realmente exista, intre tratate in sens formal si tratate in forma simplificata, se gasesc exclusiv in
domeniul formei, metodelor de incheiere si intrarii in vigoare, in celelalte privinte aplicandu-se
aceleasi reguli ambelor forme de tratate, (citat dupa A. Bolintineanu, Dumitra Popescu, op.cit.,
p.119).
4. Intrarea in vigoare a tratatelor. Intrucat exprimarea consimtamantului statelor de a fi
parti la un tratat international se realizeaza, de regula, printr-o serie de proceduri interne, care se
desfasoara in ritmuri si la date diferite, s-a impus necesitatea ca statele parti sa-
si comunice reciproc indeplinirea acestor proceduri si, in functie de acestea, sa se stabileasca
odata precisa de la care tratatul produce efecte intre statele parti, data care marcheaza intrarea in
vigoare a tratatelor. In general, data intrarii in vigoare a unui tratat este prevazuta expres de
aceasta.In cazurile in care tratatul nu o prevede, intrarea in vigoare este convenita, ulterior, intre
parti.
Documentele prin care statele isi comunica indeplinirea procedurilor interne de exprimare
a consimtamantului de a se angaja prin tratat sunt denumite instrumente de ratificare (sau
aderare).
In cazul tratatelor bilaterale, data intrarii in vigoare coincide cu data schimbului instrumentelor de
ratificare sau a notificarii privind aprobarea sau acceptarea.
In ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe langa unul din
guvernele statelor care au participat la negocierea si semnarea tratatului, caruia i s-a incredintat
functia de depozitar sau pe langa o organizatie internationala investita cu aceeasi functie. Pentru
tratatele incheiate sub auspiciile ONU, depozitar esteSecretariatul General al organizatiei. Data
intrarii in vigoare a acestor tratate este stabilita in functie de acumularea unui numar minim,
prestabilit prin dispozitiile tratatului, de asemenea instrumente de ratificare.
De exemplu, art.308 al Conventiei de la Montego Bay din 1982 cu privire la dreptul
marii, stabileste ca aceasta Conventie va intra in vigoare 'la 12 luni dupa depunerea celei de a 60-
a ratificari'.
Anumite tratate multilaterale leaga intrarea lor in vigoare, pe langa acumularea unui
numar minim de ratificari, si de indeplinirea altor conditii. De exemplu, art.110, alin.3 din cartea
ONU a prevazut intrarea in vigoare, dupa depunerea instrumentelor de ratificare de catre
majoritatea statelor semnatare, care sa includa obligatoriu SUA, URSS, Marea Brianie, China si
Franta.
5. Legislatia romana privind incheierea tratatelor. Potrivit Constitutiei (art.91, alin.l) si
legii nr.4/1991, incheierea tratatelor internationale, in numele Romaniei intra in competenta
Presedintelui tarii. Presedintele poate incheia tratate in numele Romaniei sau poate da
imputerniciri, in acest scop, primului ministru, ministrului afacerilor externe, altor membrii ai
guvernului sau unor reprezentanti diplomatici ai Romaniei. Pe baza acestor imputerniciri,
guvernul ia masuri pentru initierea si negocierea tratatelor internationale in numele Romaniei.
Negocierea si semnarea tratatelor internationale in numele Romaniei se face de catre delegati,
special abilitati in acest sens de presedinte, sau pentru acordurile care se incheie la nivelul
guvernului sau la nivel departamental, de catre 'delegatiile aprobate in acest scop' (art.3 din legea
4/1991).
Tratatele negociate si semnate in numele Romaniei se supun fie ratificarii, prin lege, de
catre parlament, fie aprobarii, prin hotarare de catre guvern, in functie de domeniul in care
intervin. Astfel, potrivit art.4 din legea nr.4/1991, sunt supuse ratificarii, prin legea parlamentului,
tratatele care se refera la: colaborarea politica si militara, cele care fac necesara adoptarea unor
legi noi sau revizuirea legilor in vigoare, precum si cele care implica un angajament politic sau
financiar ori se refera la probleme privind regimul politic si teritorial al statului sau la statutul
persoanelor, drepturile si libertatile cetatenesti, sau participarea la organizatii internationale,
precum si acelea care prevad expres ratificarea de catre parlament.
In conformitate cu art.5 al legii nr.4/1991, tratatele care prin obiectul lor nu se refera la
problemele enumerate in art.4, sunt supuse aprobarii prin hotararea guvernului. Guvernul
informeaza insa pe presedintele tarii precum si parlamentul despre orice acord, conventie sau alte
intelegeri internationale pe care le aproba.
 Acordurile si intelegerile care prin continutul lor nu impun ratificarea de catre parlament
sau aprobarea guvernului, cunoscute sub denumirea de acorduri in forma simplificata, se incheie
de ministrul afacerilor externe prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot incheia, in
colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe si de alte ministere sau organe centrale, care au
primit atributii si imputerniciri in acest sens (articolul 6 din legea nr.4/1991).

20. Generalizati elementele de negociere si semnare a tratatului international

1) Negocierea tratatului
Este faza în care prin tratative duse între reprezentanţii statelor abilităţi în acest sens se
elaborează textul unui tratat.
Abilitarea de a negocia se dă de către autorităţile competente ale fiecărui stat conform regulilor
de drept intern. Documentul de abilitare poartă denumirea de depline puteri şi se eliberează de
regulă în numele guvernului de către Ministerul Afacerilor Externe, sub semnătura ministrului.
Deplinele puteri se pot da fie numai pentru a negocia, fie pentru a negocia şi semna tratatul, sau
pentru alte operaţiuni ( cum ar fi parafarea, de exemplu) întotdeauna precis circumscrise.
Depăşirea sau încălacarea mandatului cuprins în deplinele puteri lipseşte de valoare juridică
actele încheiate.Statele pot, totuşi , ca în cazul în care un reprezentant şi-a depăşit mandatul să
aprobe ulterior sau să recunoască valoarea juridică a actelor semnate de acesta.
Potrivit practicii internaţionale, consacrată şi în legislaţia internă, anumiţi reprezentanţi ai
statelor nu sunt obligaţi să prezinte depline puteri la efectuarea actelor legate de negocierea şi
încheierea unui tratat. Aceştia sunt şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe; şeful
misiunii diplomatice ( numai pentru tratatele bilaterale încheiate cu statul unde este acreditat);
reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională convocată în vederea elaborării
unui tratat.
Procesul de negociere a tratatului cuprinde anumite acte cu caracter preliminar, tatonări făcute de
organele competente, în special prin reprezentanţele diplomatice acreditate, pentru a se afla dacă
statul sau organele statului respectiv intenţionează sau acceptă să angajeze negocieri asupra
problemei în cauză, pentru a se stabili nivelul negocierilor, eventual felul tratatului ce urmează a
se negocia şi, cu caracter preliminar, problemele asupra cărora urmează a se purta negocierile.
Negocierile propriu –zise încep prin verificarea deplinelor puteri, pentru a se evita ca ulterior una
din părţi să invoce incompetenţa reprezentantului său şi a se stabili de la început cadrul exact al
tratativelor şi rezultatul la care se poate ajunge.
Ducerea tratativelor cuprinde o suită de operaţii legate de prezentarea de către fiecare din părţi a
poziţiei asupra problemelor de reglementat, argumentarea acestora, prezentarea reciprocă de
documente informative privind problemele în discuţie sau de acte normative interne privind
aceste probleme, luarea în discuţie a unor principii şi reglementări internaţionale în materie etc.
Pe această bază, se formulează conţinutul celor trei părţi ale tratatului (preambul, dispozitiv,
partea finală).
Parafarea tratatului. Dacă negociatorii nu au împuternicirea de a semna textul tratatului, acesta se
parafează.Parafarea se face prin înscrierea pe fiecare pagină, jos în colţuri, a iniţialelor numelor
persoanelor care au negociat tratatul..Parafarea nu obligă juridic statele, ci dovedeşte doar faptul
că părţile au ajuns la un acord asupra textului parafat. Parafarea poate interveni şi în cursul
tratativelor, pe măsură ce părţile cad de acord asupra unor paragrafe sau articole ale textului
propus.
Ulterior, părţile pot fie să semneze textul parafat, fie să ridice noi probleme în discuţie,
continuând negocierile până la acordul final.
2) Semnarea tratatului
Constituie a două fază a încheierii tratatului. Semnarea unui tratat se poate face pur şi simplu sau
„ad referendum” ( în acest caz semnătura este valabilă sub rezerva aprobării de către un organ
superior).
Semnarea exprimă voinţa părţilor de a accepta conţinutul tratatului şi a se obliga la cele
prevăzute de acesta. Semnarea poate avea, însă, o valoare juridică diferită, în raport de voinţa
părţilor contractante. Din acest punct de vedere se distinge între:
-tratatele care urmează să dobândească forţă juridică obligatorie numai printr-o procedură
ulterioară, distinctă de semnare, denumită ratificare;
-tratatele care dobândesc forţă juridică prin semnarea lor;
În primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului, confirmarea
că textul semnat reprezintă versiunea definitivă.Ea implică dreptul statului semnatar de a ratifica
tratatul şi obligaţia de a se abţine de la orice acţiuni contrare spiritului tratatului până la
ratificarea acestuia.