UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ISTORIE

PROGRAM: FRECVENȚĂ REDUSĂ

Considerente privind activitatea Partidului Comunist

Român în perioada interbelică

Student: Crăciun Alexandra-Lucia

An II, ID
 Unirea de la 1 decembrie 1918 a însemnat și o nouă realitate politică, care s-a manifestat
prin extinderea numărului de partide (de exemplu apare Partidul Național Țărănesc, grație
fuziunii dintre Partidul Țărănesc din Vechiul Regat și a Partidului Național Român din
Transilvania), prin dispariția unora dintre ele (cum este cazul Partidului Conservator, care, odată
înfăptuită reforma agrară, își „pierde” într-o bună măsură reprezentativitatea), prin dezvoltarea
practicii politice (aflată încă la început de drum în perioada interbelică). Mai mult decât atât,
însă, perioada interbelică, la nivel politic, a avut ca principală caracteristică lupta dintre
democrație și totalitarism (Bărbulescu, Deletant, Hitchins, 2023, p.352), paradigmă pe care o
vom regăsi nu doar în România, ci și în alte state occidentale.

Consolidarea tineri democrații în interbelicul românesc s-a confruntat, la rândul său, cu

două dintre extremele care au făcut „istorie” în epocă, și anume extrema dreaptă, avându-i ca
exponenți de bază pe legionari (exemplul Legiunii Arhanghelul Mihail) și cei de stânga, unde se
vor situa comuniștii (Partidul Comunist Român), cu mențiunea că, în cazul României, curentul
legionar va fi mult mai popular decât comunismul.

Potrivit istoriei comuniste oficiale, Partidul Comunist Român a fost creat la 13 mai 1921,
dar o activitate specific comunistă a început în România imediat după revoluţia bolşevică şi a
devenit sesizabilă ca atare după crearea Internaţionalei a Ill-a, la 4 martie 1919 (Ionescu, 1994, p.
25).

De alminteri, încă din anul 1919, principalele sarcini care stăteau în faţa comuniștilor
români din Rusia fuseseră deja trasate de către Jacques Sadoul, secretarul Biroului de Sud
(Harkov) al Internaţionalei a III-a, care consideră că sporurile teritoriale ale statului român
constituiau „un jaf scandalos” (Feneșan, 2011, p. 130), motiv pentru care se impunea crearea
unui partid mare și unic, respectiv a Partidului comunist, din care să fie eliminaţi socialiștii de
dreapta, de centru, patriortazii etc. În acord cu directivele lui Sadoul, noul partid urma să
colaboreze strâns cu partidele comuniste din Peninsula Balcanică (Feneșan, 2011, p. 132–133),
activitatea acestuia, îndeosebi acțiunile de propagandă, fiind spijinită financiar de către
Comintern.

Încă de la început, prin afilierea la Internaționala a III-a, Partidul Comunist din România
s-a aflat în conflict cu interesele naționale, mai cu seamă că, pentru regimul sovietic, țara noastră
nu reprezenta decât un „segment din cordonul sanitar”, instituit de „statele burgheze”, segment
ce trebuia sfărâmat (Constantiniu, 1997, p.328). Pe acest fundal iau naștere ideile promovate de
Comintern și care vizau „caracterul multinațional” al României. Astfel, în acord cu directivele
Moscovei, PCdR devine un frontspiciu pentru promovarea deznaționalizării și dezmembrării în
temeiul autodeterminării „popoarelor” din România (maghiarii din Transilvania, bulgarii din
Doborgea sau moldovenii din Basarabia).

Feneşan, Costin (2011), Sub steag străin. Comuniștii din Partidul Comunist
din România în arhiva Kominternului (1919-1924),

Potrivit istoriei comuniste oficiale, Partidul Comunist Român a fost creat la 13 mai 1921 şi, după
câţiva ani de activitate intermitentă, a căpătat în cele din urmă consistenţă datorită celui de al V-
lea Congres, din 1932. Continuitatea lui poate fi urmărită începând cu această dată. O activitate
specific comunistă a început în România imediat, după revoluţia bolşevică şi a devenit sesizabilă
ca atare după crearea Internaţionalei a Ill-a, la 4 martie 1919. Până în 1921 comuniştii au operat
în grupuri în interiorul micului dar tot mai activului Partid Social-Democrat, un partid pe care ei
au încercat fără succes să-i domine.

Mişcarea social democrată fusese întemeiată în 1893 în Vechiul Regat al României, urmărind
îndeaproape ridicarea unei restrânse clase muncitoare, care apăruse chiar mai devreme în
regiunile mai rapid industrializate ale Transilvaniei şi Bucovinei, pa atunci provincii ale
monarhiei austro-ungare.

În 1924, activitatea comuniștilor în România a fost, teoretic, interzisă, inițial prin două ordonanțe
militare, din aprilie și iulie, apoi prin Legea de reprimare a unor infracțiuni contra liniștii publice
(Legea Mârzescu)2 din decembrie. Anul 1924 și următorii doi sunt semnificativi pentru istoria
comunismului interbelic, din două motive: pe de o parte, arată deruta statului în fața mișcării
comuniste, transpusă inclusiv în lipsa de legislație; în al doilea rând, pentru că arată reacția primă
a comuniștilor din România, ghidați de Comintern, față de noua situație în care se găsea gruparea
odată cu Legea Mârzescu.