ABDICAREA REGELUI MIHAI

In perioada cuprinsa intre 1944 si 1947, spatiul Europei Centrale si de Est, deci si in Romania, reprezinta teatrul de confruntare a doua tipuri de revolutii: o revolutie a fortelor democratice si o contrarevolutie a fortelor comuniste, aduse d e la Moscova in furgoanele Armatei Rosii. O data cu abdicarea fortata a Regelui Mihai, petrecuta la 30 decembrie 1947, cele doua revolutii si ciocnirea dintre ele ajunge la final. Ultimul simbol al democratiei si al oranduirii constitutionale este inlaturat. Exista doua premise in reflectia asupra unui moment care, dupa cum se poate constata, devine semnificativ nu doar pentru Romania, ci pentru destinul unei jumatati a continentului European: a. in confruntarea cu comunistii, sustinatorii democratiei si ai statului de drept puteau castiga, caz in care orice slabiciune, lipsa de tact, eroare poate deveni cap de acuzare si b. istoria era deja scrisa si, ca atare, indiferent de rezultatul ulterior al acestei confruntarii cei care au crezut in democratie se cuvine a fi cinstiti in posteritate pentru curajul refuzului de a-si asuma un destin. Interesant de observat ar fi in ce masura lipsa de tact a opozitiei politice si erorile care i-au urmat au ingreunat raspunsul societatii la provocarile guvernarii dictatoriale post - 1947, dupa modelul societatii poloneze care periodic a facut aproape neguvernabil regimul comunist. Analiza de fata va incerca formularea unei argumentatii plecand de la ce-a de-a doua ipoteza. 1944 1947. Etapele preluarii puterii La fel ca si in anii premergatori lui octombrie 1917, in Romania ca de altfel in tot restul Europei mediane (centrale si de est) dupa cum o numeste diplomatul francez Jean Marie le Breton, fervoarea revolutionara cunostea cote semnificative. Exista deci teren pentru inradacinarea celor mai diverse idei si solutii la problema ideologica si militara a evenimentelor in curs. Obtinerea puterii de catre comunisti poate fi privita ca rezultat al intelegerii la inceput tacite apoi explicite dintre angloamericani si sovietici, precum si al conditiilor prielnice existente. Acestea din urma au resorturi interne si externe. Potrivit unor istorici, lipsa de realism a statelor Europei mediane dintre cele doua conflagratii mondiale a insemnat neglijarea problemelor de fond pe care sistemul de la Versailles din 1919 1921 le favorizase. Astfel, statele au fost mai curand preocupate de chestiunea minoritatilor si ale frontierelor nationale decat de integrarea propriilor cetateni (locuitori ai satelor in majoritate) in noul sistem economic si politic (Hughes, p. 132). In cazul particular al Romaniei, una din cauzele evenimentelor de dupa razboi ale carei resorturi sunt de natura interna si externa priveste relatia cu Uniunea Sovietica. Spre deosebire de Finlanda, Romania nu a recunoscut in primul deceniu existenta Uniunii Sovietice, desi ar fi putut obtine, in schimb, recunoasterea unificarii Basarabiei. Cand acest lucru s-a intamplat sub Nicolae Titulescu era deja prea tarziu (Frunza, p. 316). Speculand problemele mostenirii anilor interbelici, acapararea puterii politice in Europa mediana de catre comunistii moscoviti s-a realizat printr-un discurs structurat in jurul reformei agrare, industrializarii si denazificarii (Hughes, p. 134). Care dintre aceste idei ale discursului au prevalat este desigur greu de stabilit, insa definirea dusmanului comun este metoda care aseamana inca o data practica revolutionara din 1917 cu cea premergatoare anului 1947. Daca in 1917 bolsevicii se raportau la razboi care devenise problema societatii ruse in general, trei decenii mai tarziu, comunistii se afirmau pe ei insisi drept solutia la problema nazista, unul din efectele celei de-a doua conflagratii mondiale. De data aceasta nu mai urmareau iesirea din razboi pentru impunerea unui regim, ci consacrarea Armatei Rosii (care asa cum fusese construita de Trotski purta nu doar arme, ci si proiect ideologic) ca unic instrument al denazificarii. Acest fapt ascunde o mare miza a razboiului. In vreme ce militantii revolutiei democratice considerau ca infrangerea Germaniei si incheierea ostilitatilor militare nu constituia de facto sfarsitul razboiului, comunistii se autolegitimau prin lupta impotriva nazismului si a fascismului. Pentru a o duce la capat, era nevoie de intrarea la putere si eliminarea opozitiei democratice ca urmare a "cochetarii" cu fascismul. In realitate insa, dusmanul comunismului nu era fascismul sau nazismul (cu care, de altfel, a si incheiat un acord in 1939 folosit drept baza a revendicarilor teritoriale din negocierile ulterioare cu aliatii), ci democratia liberala. Pentru ambele totalitarisme (comunismul si nazismul), democratia liberala era realul inamic care se cerea eliminat (Alain Besancon). si in Romania, utilizarea acestui discurs pervers a contribuit la atragerea unei parti semnificative a celor exclusi sau persecutati de practica politicii naziste si in acelasi timp s-a alaturat.

La 31 august 1944, Armata Rosie isi facea aparitia intr-un Bucuresti deja curatat de trupele germane. Autoproclamarea acesteia drept armata eliberatoare nu a fost decat o minciuna dar care se inscria perfect in logica inventarii dusmanului comun. In baza unui armistitiu ale carui clauze erau semnificativ modificate in raport cu discutiile purtate de opozitie la Cairo (Romania nu primea statutul de cobeligerant, statul roman avea misiunea de a intretine armata sovietica stationata pe teritoriul sau pana la defascizare, adica pe termen nedeterminat, semnarea unui text deja redactat de catre romani si rusi in numele aliatilor, obligatia de a plati importante reparatii de razboi si abandonarea ideii de zona neocupata in care

conducerea Romaniei sa se instaleze), primele masuri intreprinse au fost dezarmarea fortelor de ordine (jandarmi, politisti) si trimiterea unui corp militar numarand 300.000 de soldati pe frontul din Vest. In felul acesta, URSS obtinea un dublu avantaj: usurarea efortului de razboi si slabirea unei posibile rezistente militare prin trecerea munitiilor in control sovietic si imputinarea armatei (Jean-Marie le Breton, p. 213). Un prim pas catre consolidarea puterii comuniste a fost facut. Al doilea pas l-a constituit prezenta inca din primul guvern condus de generalul Constantin Sanatescu de dupa rasturnarea regimului antonescian la 23 august 1944 a comunistilor Lucretiu Patrascanu si Gheorghe Gheorghiu-Dej in doua pozitii cheie: cea de ministru al Justitiei si, respectiv, al comunicatiilor. Ceea ce poate fi numit ca fiind al treilea pas in preluarea puterii l-a constituit impunerea de catre Andrei Visinski, adjunctul Comisarului pentru Relatii Externe al Uniunii Sovietice, a unui guvern condus de Petru Groza, in care alte doua posturi cheie erau adjudecate de comunisti: Interne si Propaganda. Cu toate acestea, guvernul condus de Petru Groza avea handicapul nerecunoasterii de catre puterile occidentale aliate (in principal, SUA si Marea Britanie). Intervalul de 10 luni dintre instaurarea cabinetului Groza (la 6 martie 1945) si recunoasterea lui ca urmare a conferintei de la Moscova (la 7 ianuarie 1946) dintre URSS, SUA si Marea Britanie cu conditia acceptarii a doi ministri (fara portofoliu), deci doar simbolica de la PNL si PNT defineste punctul culminant al conflictului dintre democrati si comunisti. Analiza detaliata a acestor 10 luni decisive developeaza poate cel mai bine argumentul contra ipotezei conform careia destinul Regelui Mihai si al Romaniei, in ansamblu, era deja scris. Mai mult, actiunile energice ale Regelui si opozitiei politice au facut din Romania ultimul stat in care puterea a fost preluata de comunisti. Opozitia democratica era reprezentata de partidele istorice (PNT si Iuliu Maniu, ramurile Bratianu ale PNL si Titel Petrescu ale PSDR care refuzasera colaborarea fie din oportunism, fie din naivitate cu comunistii sub eticheta guvernelor de uniune nationala), o parte din Biserica Ortodoxa Romana (patriarhul Nicodim Munteanu) si, desigur, Regele Mihai. Daca in statele vecine eliminarea opozitiei a insemnat inlaturarea sefilor partidelor democratice si a reprezentantilor Bisericilor dominante (catolica sau ortodoxa), in perioada amintita comunistii din Romania au avut misiunea inlaturarii si a sefului de stat, Regele Mihai, care desi tanar se deosebea de alti regi prin statutul sau in societatea romaneasca. Fara a ignora aportul partidelor istorice si al Bisericii Ortodoxe (si al altor culte), din ratiuni de spatiu, analiza de fata se va opri doar la a schita portretul politic al regelui in lupta cu propriul destin.