UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

DISCIPLINA: ISTORIA ROMÂNIEI 1945-1989

Conf. univ. dr. Ion Bucur

1
 Cuprins

Obiective

Tema I: Partidul Comunist Român şi problema preluării puterii politice

Evoluţia PCR între 1921-1944

Situaţia României după actul de la 23 august 1944
Formarea guvernului Petru Groza
Alegerile din 1946
Abdicarea Regelui Mihai I
Temă evaluare

Tema II: Noul statut internaţional POSTBELIC al României

Convenţia de armistiţiu
România și Tratatul de Pace de la Paris (1947)
Preluarea puterii de catre Partidul Comunist

Tema III: Evoluţia relaţiilor internaţionale ale României între anii 1948 şi
1953
Crearea Kominform – vector al politicii externe sovietice
Ruptura iugoslavă
Relaţiile României în cadrul blocului comunist
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.)
Relaţiile României în cadrul blocului communist

Tema IV: Interferențe româno-sovietice în procesul destalinizării (1953 –

1958)
URSS și regimurile de Democrație Populară după moartea lui Stalin
Revoltele muncitorești din1953
România şi Tratatul de la Varşovia
România și Raportul secret al lui Hrusciov
România şi crizele comunismului din 1956: Polonia și Ungaria
Retragerea trupelor sovietice din România

Tema V: Politica externă a României 1958 - 1964

CAER și România
Criza rachetelor din Cuba și România
Fisura monolitului comunist: schisma URSS-R.P.CHINEZA

2
„Declaraţia de independenţă” din aprilie 1964

Tema VI: Primii ani ai regimului Ceaușescu. Regimul totalitar între

sfidarea Kremlinului și apopierea de Occident
Preluarea puterii
Consolidarea puterii
Obiectivele lui Ceaușescu pe plan extern
Poziția în „Războiul de Șase Zile”
România și „Primăvara de la Praga”
România după ,,Primăvara de la Praga”

3
Obiective
Analiza principalelor instituţii politice.
Cunoaşterea principalelor formaţiuni politice şi a factorilor de decizie.
Cunoaşterea principalelor personalităţi politice
Identificarea şi ierarhizarea principalelor tipuri de structuri politice
Identificarea şi analiza evoluţiilor politice din perioada postbelică
Capacitatea de a identifica, clasifica şi evalua principalele surse istorice pentru epoca
în discuţie

Tema I. Partidul comunist român şi problema preluării puterii politice –

1944-1948
Evoluţia PCR între 1921-1944
Situaţia României după actul de la 23 august 1944
Formarea guvernului Petru Groza
Alegerile din 1946
Abdicarea Regelui Mihai I

La 30 decembrie 1947 regele Mihai I abdica sub presiunea comuniştilor. Era ultimul
obstacol în calea comunizării depline a ţării. Regimul comunist se va menţine la putere,
nestingherit, mai bine de patruzeci de ani.
Lovitura de la 30 decembrie se va produce în urma unor evoluţii interne şi externe,
care au permis comuniştilor să acţioneze în sensul obţinerii puterii depline în stat. În esenţă,
principalul sprijin nu venea din partea majorităţii cetăţenilor, chiar dacă unii credeau în el sau
alţii au văzut în el doar o oportunitate. Mentalitatea politică a cetăţenilor României nu putea
suferi o transformare atât de radicală faţă de perioada interbelică sau cea a războiului, încât în
câţiva ani să devină adeptă a extremei stângi. Principalul stâlp de susţinere al ascensiunii
Partidului Comunist Român (denumire pe care au adoptat-o la Conferinţa Naţională a
Partidului din octombrie 1945, până atunci având denumirea Partidul Comunist din România)
a fost Armata Roşie, care practic deţinea controlul deplin în România, deşi această poziţie nu
era recunoscută oficial. Susţinerea sovietică a fost punctul determinant al accederii partidului
la putere. De altfel, în aprilie 1945, la Moscova, Stalin îi declara lui Iosif Broz Tito, liderul
comunist iugoslav: „în războiul acesta [al doilea război mondial – n.n.] nu este la fel ca în
trecut, ci cel ce ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune
sistemul acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”

4
 Pentru o imagine edificatoare asupra PCR după lovitura de stat de la 23 august 1944,
când mareşalul Antonescu a fost înlăturat de la putere, este necesară o privire retrospectivă
asupra activităţii acestui partid înainte de acest moment. Format în mai 1921, în urma unei
sciziuni a Partidului Socialist, PCR va acţiona în cea mai mare parte a perioadei interbelice în
ilegalitate. El a fost scos în afara legii în 1924, din cauza tezelor antinaţionale cu privire la
România pe care le susţinea, inspiraţi fiind din tezele Internaţionalei a III-a comuniste.
Activiştii partidului erau priviţi mai mult ca agenţi ai politicii sovietice în România, în
condiţiile în care Uniunea Sovietică nu recunoştea unirea Basarabiei cu România. La acestea
se adăuga faptul că PCR avea în componenţă foarte mulţi minoritari (evrei, unguri, bulgari).
Mulţi comunişti din România se aflau în emigraţie (marea majoritate în URSS). Cei care se
aflau în ţară acţionau în clandestinitate, aceasta fiind o experienţă politică fundamentală
pentru ei. Iată care era situaţia lor numerică în anii '20-'30:

1925 1661 membrii 1929 461 membrii

1926 1500 membrii 1930 700 membrii
1927 300 membrii 1937 1635 membrii
1928 500 membrii
Această situaţie se va menţine şi în perioada războiului mondial.
Anul 1940 va aduce destrămarea României mari, după anexarea Basarabiei cu
Bucovina de Nord, N-V Transilvaniei şi Cadrilaterului de către URSS, Ungaria, Bulgaria.
Lovitura a fost grea şi pentru PCdR, care a pierdut foarte mulţi membrii, cea mai mare parte a
lor fiind concentraţi în provinciile ocupate. Conform cifrelor Cominternului, numărul de
membrii a scăzut brusc de la 4210 la 1000.
În ceea ce priveşte tezele susţinute de partid, până la semnarea pactului sovieto-
german la 23 august 1939 (pactul Ribbentrop Molotov), instrucţiunile Cominternului
mergeau pe linia combaterii nazismului şi fascismului – ca fiind principalele ameninţări la
adresa păcii, lansându-se un slogan referitor la „apărarea hotarelor”. Însă după acest
eveniment, poziţia se modifică radical, bineînţeles tot la ordinul Moscovei. Acum, principalii
duşmani erau Marea Britanie şi Franţa, considerate vinovate de izbucnirea războiului. În acest
context, Boris Ştefanov, secretarul general al PCdR, arăta într-un articol publicat în Comunist
Internaţional, că România trebuia să încheie un tratat de asistenţă mutuală cu URSS,
îndemnând membrii partidului să acţioneze în sensul susţinerii dreptului de autodeterminare,
în provinciile anexate (Dobrogea, Basarabia, Transilvania, Bucovina), chiar dacă acest lucru
însemna separarea de România – punct de vedere pe care diplomaţia sovietică l-a negat
ulterior.

5
 Situaţia PCdR agravându-se după pierderile teritoriale ale României, pentru
revigorarea partidului, Ştefanov este schimbat din funcţie fiind numit secretar general, de
către Comintern, Bela Brainer (1940), însă acesta va înceta curând din viaţă. În aceste
condiţii, este convocat la Moscova şi numit secretar general Ştefan Foriş, intelectual maghiar
născut la Braşov, membru al PCdR din 1926.
Din acest moment, partidul va deveni cadrul de manifestare a trei centre de putere:
conducerea oficială în frunte cu Foriş secondat de Remus Kogler, Emil Calmanovici, Jack
Berman, „centrul” din închisori al cărui lider era Gheorghe Gheorghiu Dej (care fusese
arestat în 1933 şi condamnat la 12 ani de muncă silnică, după ce participase la incidentele de
la Atelierele CFR Griviţa), alături e Iosif Chişinevschi, Teohari Georgescu, Gheorghe
Apostol, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Nicolae Ceauşescu etc. Şi aşa-numitul „birou de
la Moscova” dirijat de Ana Pauker, care făcea parte din prima generaţie de membrii ai
partidului, alături de personaje precum Vasile Luca, Leonte Răutu, Dumitru Petrescu. Mai
existau grupuri de comunişti angajaţi în lupta de rezistenţă antifascistă în Europa: Petre
Cristea, Mihai Florescu, Gheorghe Vasilidi, Gheorghe Gaston Marin dar care nu contau în
lupta din ţară. În clandestinitate mai acţionau Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Constantin
Pârvulescu, ion Gheorghe Maurer, fără a avea o strânsă colaborare cu Foriş.
Conflictul cel mai evident era între secretarul general numit de Comintern şi
comuniştii din închisori. Aceştia îi reproşau faptul că nu organizează acţiuni de sabotare a
maşinăriei de război germane suspectân-du-l în acelaşi timp de colaborare cu SSI (Serviciul
Special de Informaţii).
În privinţa primului punct, Foriş avea oarecum dreptate, în sensul că slăbiciunea
partidului şi faptul că era hărţuit permanent de Siguranţă, îi reducea posibilităţile de acţiune.
Cea de-a doua acuzaţie nu a putut fi niciodată probată de către Dej şi echipa sa. Acestea erau
doar pretexte pentru a-l putea elimina de la conducere pe Foriş, îndepărtare care s-a produs la
4 aprilie 1944, fiind realizată de către o echipă condusă de Emil Bodnăraş. Bodnăraş i-a
comunicat – în mod eronat – lui Foriş că decizia de înlăturare a venit de la Moscova. În
fruntea partidului va fi instalată o troică formată din Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş,
Iosif Rangheţ.
Intrarea României în războiul contra URSS şi asocierea la Pactul Anticomintern plasa
PCdR-ul în postură foarte dificilă ducând la întreţinerea represiunii anticomuniste, sporind
astfel, neîncrederea reciprocă între cele două părţi. Victoriile împotriva Uniunii Sovietice
care periclitau chiar supravieţuirea statului sovietic, făceau inoportună instalarea unui secretar
numit de sovietici. După schimbarea situaţiei pe front şi pornirea ofensivei sovietice, miza

6
luptei nu mai era conducerea partidului ci a întregii ţări, astfel că un secretar general arestat
de proprii tovarăşi nu putea inspira încredere sovieticilor. În plus, odată cu dizolvarea
Cominternului, Foriş îşi pierduse şi unica sursă de legitimare a puterii, el nefiind ales de
vreun for al partidului.
După 4 aprilie 1944 se va prefigura un conflict între comuniştii din ţară şi cei de la
Moscova, miza fiind supremaţia din partid şi în stat. Divergenţele vor fi latente până în
momentul în care PCdR va reuşi să domine total viaţa politică din România. „Căderea lui
Foriş şi mai ales lichidarea sa feroce de către agenţii sovietici din anturajul lui Dej, asasinarea
mamei sale într-un sat de lângă Oradea, simbolizează caracterul antidemocratic,
esenţialmente represiv, al comunismului românesc. Este vorba de îngrijorătoarea absenţă a
unei tradiţii a toleranţei şi dialogului, de faptul că pentru aceşti militanţi delictul de opinie nu
se putea ierta, iar consecinţa nu poate fi decât plutonul de execuţie”.
La 23 august 1944, Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I şi s-a
format un guvern condus de generalul Constantin Sănătescu, format din militari şi patru
reprezentanţi ai Blocului Naţional Democratic. PCdR a privit lovitura de stat ca pe o
consecinţă a faptului că România trebuia să negocieze problemele legate de ieşirea din război
cu URSS-ul şi nu cu Marea Britanie sau USA. Înscrierea lor în BND se dorea a fi o acţiune
de îmbunare a sovieticilor. Principalul partener de discuţie din partea PCdR era Lucreţiu
Pătrăşcanu, unul dintre puţinii intelectuali ai partidului, privit ca un partener de discuţie
acceptabil şi de către liderii partidelor democrate. În primul guvern Sănătescu el va fi
ministru secretar de stat (alături de Iuliu Maniu, Constantin Titel Petrescu şi Constantin I.C.
Brătianu) şi ad-interim la Justiţie. La discuţiile de la palat, Lucreţiu Pătrăşcanu venea însoţit
de Emil Bodnăraş, care se prezenta „inginerul Ceauşu”.
Ironia a fost că principalii artizani ai loviturii de stat din 23 august 1944, liderii
partidelor democratice şi mai ales regele Mihai I, au înlăturat o dictatură militară pentru ca
mai apoi să fie ei înşişi înlăturaţi de comuniştii ce vor instala o dictatură.
Interpretarea actului de la 23 august 1944 va fi aproape imediat distorsionată de
comunişti. Încă de la 29 august, Constantin Pârvulescu afirma la un miting în faţa sediului
PCdR că „partidul clasei muncitoare, partidul comunist, a fost inspiratorul şi organizatorul
luptelor pentru eliberarea poporului român”. Aceasta după ce la 23 august declaraţia PCdR
cerea: „Încheierea imediată a armistiţiului, scoaterea României din Axă şi curăţirea
teritoriului românesc de forţele hitleriste, instaurarea unui regim de drepturi şi libertăţi
publice”, aceste obiective formând temeiul participării PCdR în cadrul politicii Blocului
Naţional în actuala formaţiune guvernamentală.

7
 După instaurarea guvernului Sănătescu, principala prioritate era semnarea
armistiţiului cu Puterile Aliate, lucru care se va întâmpla abia la 13 septembrie 1944, deşi
Convenţia de Armistiţiu este datată la 12 septembrie. Delegaţia română a fost condusă de
Lucreţiu Pătrăşcanu, considerându-se că dacă în această postură se află un comunist,
condiţiile vor fi mai blânde, lucru care nu s-a întâmplat însă. Din delegaţie mai făceau parte
Dumitru Dămăceanov (subsecretar de stat la Interne), Ioan Christu, Gheorghe Popp (fruntaş
PNŢ), Barbu Ştirbei, lt.colonel I. Focşăneanu, Constantin Vişoianu. Lucreţiu Pătrăşcanu a
avut chiar discuţii în contradictoriu cu Molotov, comisarul poporului pentru Afaceri Străine
al URSS, în privinţa condiţiilor impuse României, lucru care îi va atrage antipatia
sovieticilor. El i-a atras atenţia lui Molotov că, deşi armata română a primit ordin de luptă
contra nemţilor, totuşi unităţile sovietice au dezarmat unele trupe române, regimentele
noastre fiind dezorganizate şi mulţi soldaţi fiind luaţi prizonieri. Într-o discuţie de la 11
septembrie a şefului delegaţiei române cu adjunctul lui Molotov, Andrei Vâşinski, îi declara
că în textul armistiţiului există câteva lipsuri: problema plăţii datoriei României (300
milioane de dolari în 1938), în condiţiile în care circulau în ţară lei emişi de sovietici, cu un
curs artificial; jurisdicţia asupra militarilor sovietici de pe teritoriul României, care vor
comite infracţiuni etc. Armistiţiul mai prevedea ca România să participe la efortul de război
împotriva Germaniei cu 12 divizii de infanterie, să permită trecerea liberă a trupelor sovietice
prin ţară, judecarea criminalilor de război, desfiinţarea organizaţiilor de tip fascist; era
recunoscută anexarea Basarabiei şi Bucovinei de către URSS, dar şi anularea arbitrajului de
la Viena şi reunirea nord-vestului Transilvaniei la România. Pentru îndeplinirea clauzelor
armistiţiului exista o Comisie Aliată de Control, aflată la dispoziţia Înaltului Comandament
Suprem Aliat (sovietic), care, teoretic acţiona în numele Puterilor Aliate.
Acţiunile PCdR-ului pentru accederea la putere aveau, aşa cum am arătat sprijinul
Moscovei, dar pentru a înţelege cum a fost posibil, trebuie făcută corelaţia cu înţelegerile
dintre Puterile Aliate. Încă din decembrie 1943, la Teheran s-au stabilit zonele mari de
operaţiuni în Europa, estul revenind Armatei Roşii. Din decembrie 1944 datează celebrul
acord de procentaj dintre Churchill şi Stalin privind împărţirea Europei de Est, România fiind
lăsată în proporţie de 90% sub influenţă sovietică şi 10% sub influenţă anglo-americană, care
în fapt nu s-a exercitat niciodată. Ulterior la Yalta şi Postdam s-a definitivat această împărţire.
La scurt timp după instaurarea guvernului Sănătescu, încep agitaţiile comuniste
motivate de faptul că aparatul administrativ nu era curăţat de elementele fasciste, iar guvernul
nu dorea să aplice prevederile armistiţiului. La 26 septembrie se publica un Proiect de
Platformă a Frontului Naţional Democratic din România, elaborat de CC al PCR şi propus

8
tuturor „forţelor democratice”. Se dorea „lupta nercruţătoare, ..., pentru curăţirea ţării de
hitlerişti; politică de prietenie strânsă şi colaborarea cu marea noastră vecină, URSS;
stabilirea unui regim de reală democraţie parlamentară”.
Între obiectivele din domeniul economic, figurau, creditele ieftine pentru refacerea
gospodăriilor, naţionalizarea BNR şi „a celor 18 mari bănci”, „în condiţii omeneşti de muncă
pentru muncitori, funcţionari, cărturari”, o nouă constituţie etc. Programul urma să fie
înfăptuit de „un guvern care reprezintă toate forţele naţionale şi democratice ale ţării şi care
se bucură de sprijinul activ al păturilor largi ale poporului român”.
Atmosfera este pregătită şi de diverse mitinguri organizate în Bucureşti şi în ţară de
către comunişti sau partide manevrate de aceştia. În octombrie 1944, intervine ruptura PCR
cu PNŢ şi PNL; se formează Frontul naţional Democrat, alcătuit din formaţiunile care au
aderat la Platforma propusă de comunişti: Partidul Social Democrat, Uniunea Patrioţilor,
Frontul Plugarilor (condus de Petru Groza), Sindicatele Unite (conduse de Gheorghe
Apostol).
Aşadar, cu excepţia PSD-ului, toate celelalte formaţiuni erau foarte slabe, iar
comuniştii au aranjat chiar ca unii dintre membrii pe care ei îi recrutaseră să fie distribuiţi în
aceste grupări şi, în paralel, au continuat să-i infiltreze pe scară mare pe social-democraţi.
O altă cale de presiune, mitingurile, erau mereu prezentate în presa comunistă ca
având un succes imens. Spre exemplu, mitingul din 24 septembrie 1944 de pe stadionul
ANEF, unde ar fi participat 25000 de persoane, Gheorghiu Dej a spus: „Numai un guvern
care să reprezinte toate forţele democratice ale ţării, poate rezolva sarcinile actuale de interes
vital pentru poporul român”. De asemenea, se arată că aparatul de stat şi întreprinderile nu au
fost curăţate de „fascişti”, făcându-se şi o „critică prietenoasă” PNŢ şi PNL. Alocuţiunea se
termină cu strigarea „Pentru un guvern Naţional-Democratic! Înainte!”. La o manifestaţie a
Uniunii Patritice, organizaţie procomunistă, din 2 octombrie 1944, s-au strigat lozinci ca
„Vrem guvern al Frontului naţional Democrat!”. Astfel se dorea crearea unei impresii că,
majoritatea cetăţenilor doreau un guvern FND, care să reprezinte aşa numitele „forţe
democratice!, în fapt formaţiunile procomuniste. În paralel cu aceste agitaţii, sovieticii
acţionau şi ei, solicitând reducerea forţelor de poliţie şi a efectivelor armatei române aflate în
ţară, prin aceasta se încerca crearea tuturor condiţiilor pentru instaurarea puterii comuniste. În
acelaşi timp, formaţiuni înarmate care-şi spuneau „Formaţiuni de luptă Patriotice”,
coordonate de Emil Bodnăraş, şi prin acesta de Serviciul Sovietic de Securitate, acţionau
pentru eliminarea fasciştilor şi pentru a „convinge” pe cât mai mulţi oameni să adere la
comunism. La 1 noiembrie 1944, preşedintele Comisiei Aliate de Control, Vinogrodov, cerea

9
formarea unui nou guvern în care Petru Groza să fie vicepreşedinte al Consiliului de
Miniştrii. Astfel, la 4 noiembrie, apare al doilea guvern Sănătescu în care comuniştii deţin o
serie de portofolii (Teohari Georgescu era subsecretar de stat la Interne, Gheorghiu Dej era
ministru al Comunicaţiilor, Lucreţiu Pătrăşcanu îşi păstra locul la Justiţie, Nicolae Penescu
era ministru de Interne). Deşi PCR era partid aflat la guvernare, totuşi agitaţia comunistă
împotriva guvernului continua, pornindu-se de la ideea că contribuţia României la războiul
antihitlerist era sabotată de elementele burgheziei reacţionare, fapt care era reproşat
permanent şi autorităţilor.
Partidele cu tradiţie (PNŢ şi chiar PSD) ar fi dorit organizarea de alegeri libere pentru
a se reintra într-o normalitate a vieţii politice, însă PCR-ul nu dorea acest lucru, fiind
conştienţi că nu au şanse. Chiar în sânul partidului existau unele divergenţe, „moscoviţii”
(Ana Pauker, Vasile Luca ş.a.) reproşând celor care au acţionat în ţară că au pus în pericol
şansele unei preluări mai facile a puterii.
Între timp s-au reluat şi chiar s-au amplificat agitaţiile comuniste; existau
„demonstraţii spontane” pentru a se striga „Jos Penescu!” postul căruia îl vizau comuniştii.
La un astfel de miting, la sfârşitul lui noiembrie au izbucnit incidente între forţele de ordine şi
manifestanţi, în timpul cărora, afirmă comuniştii s-ar fi tras în mulţime. De asemenea,
continuau atacurile în presă împotriva liderilor partidelor istorice, astfel într-un articol
intitulat „Ce mai aşteaptă domnul Maniu?”, semnat de Silviu Brucan, se spunea: „Domnul
Maniu aparţine trecutului ... Prezenţa acestui strigoi în politica românească nu-şi mai are nici
un rost ...”. Dar, chiar şi Maniu era conştient, în ciuda unor încurajări formale venite din
partea americană şi britanică, că URSS va fi factorul determinant pentru evoluţia ulterioară a
României, „... prietenia cu URSS constituie principala condiţie a existenţei statului român”.
În aceste condiţii, Regele îl va desemna în fruntea Consiliului de Miniştri pe generalul
Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 5 martie 1945). Iniţial comuniştii români nu au fost de
acord cu numirea generalului în fruntea guvernului, dorind un guvern dominat de FND. În
negocierile cu Regele, Lucreţiu Pătrăşcanu ceruse portofoliile Internelor şi Apărării, ca
precondiţii ale participării comuniştilor la guvernare. PCR-ul considera că acest guvern avea
să continue aceeaşi „politică nefastă de sabotare a democratizării ţării ... aceeaşi politică de
sabotare a aplicării Convenţiei de Armistiţiu”. O schimbare a acestei politici a avut loc la
cererea sovieticilor, care doreau să dea impresia că nu se implică în politica internă a ţării,
pentru a păstra bunele relaţii cu Aliaţii. În noul guvern, şapte portofolii aparţineau PNŢ şi
PNL, iar opt erau ale FND, Ministerul de Interne fiind condus chiar de către primul-ministru.
Totuşi guvernul Rădescu nu era privit cu ochi buni de către comunişti, fiind considerat doar

10
un armistiţiu. La un dineu oferit la Primăria Capitalei, Pătrăşcanu îi declara lui S.P. Krisanov,
locţiitorul şefului secţiei politice a C.A.C. că „guvernul reprezintă un pas înapoi în raport cu
guvernul precedent al lui Sănătescu” care „era un om moale”. „Noul prim-ministru este o
persoană cu voinţă şi are o mare influenţă în armată, calităţi pe care le va îndrepta împotriva
noastră (a comuniştilor – n.n.) ... . La primele ştiri despre desemnarea, în calitate de prim-
ministru a lui Rădescu, am făcut declaraţii dure contra sa şi acum ne este greu să explicăm
maselor de ce am acceptat colaborarea cu el”. Pătrăşcanu era una din minţile lucide din partid
sesizând bine discrepanţa dintre frazeologia utilizată de PCR şi realitatea că acest partid nu
avea încă o bază populară spunând că „am început prematur ofensiva contra guvernului”.
Însă liderul care se prefigura pentru PCR era Dej. La sfârşitul lui decembrie 1944 el
va face o vizită la Moscova (în calitate de ministru al Comunicaţiilor) unde s-a întâlnit cu
Stalin, care, se pare, l-ar fi desemnat lider al comuniştilor români.
Ofensiva împotriva guvernului va fi reluată curând, cu aceleaşi acuze de acum bine
ştiute, de parcă liderii PCR nu se aflau în guvern. În apelul de Anul Nou 1945 al FND către
ţară sunt reluate tradiţionalele învinuiri, dar se cere, în mod demagogic, şi o reformă agrară,
în condiţiile în care mulţi ţărani erau plecaţi pe front. La 22 ianuarie 1945 Constantin
Vişoianu, ministrul de externe, îi declara lui Burton F. Berry că deţine informaţii conform
cărora comuniştii au intenţia să provoace o criză politică în următoarele câteva zile. Lucrul se
va întâmpla, de data aceasta ei având sprijinul ferm al Uniunii Sovietice. Aprecierile lui
Pătrăşcanu în privinţa generalului Rădescu se vor adeveri, acesta neacceptând provocările
comuniste, care ajung până acolo încât să ceară Armatei să nu execute ordinele: „Refuzaţi cu
hotărâre executarea ordinelor date de Rădescu şi de oamenii lui împotriva poporului”.
Incidente grave s-au petrecut la un miting al FND din 24 februarie 1945 la care au participat
cca. 50.000 de oameni, asupra cărora s-a tras, căzând 2 morţi şi 11 răniţi. Bineînţeles,
comuniştii au acuzat guvernul Rădescu de aceste evenimente, dar expertiza gloanţelor a
demonstrat faptul că acestea nu aparţineau armatei române, care nu avea astfel de muniţie în
dotare. În aceeaşi seară pe când câteva sute de manifestanţi îşi exprimau sprijinul pentru
Rădescu, nişte necunoscuţi au tras dintr-o maşină câteva focuri de armă ucigând doi
manifestanţi. La orele 22, primul ministru s-a adresat naţiunii la radio, într-un discurs foarte
curajos: „... O mână de inşi, conduşi de doi venetici, Ana Pauker şi ungurul Luca, caută prin
teroare să supună neamul. Vor cădea striviţi ... sub masca democraţiei ...”. Acest discurs a
fost din păcate inutil, pentru că la 27 februarie 1945 sosea la Bucureşti Andrei Vâşinski,
pentru a instala un guvern pro comunist. Trupele române au fost scoase din Bucureşti de către
comandamentul sovietic, iar Palatul Regal, înconjurat de trupe sovietice. Vâşinski i-a cerut

11
imperativ regelui să numească pe Petru Groza în fruntea guvernului. Comuniştii urmau să
devină principala piesă în guvern deşi „numărul lor nu era mare ... dar cei mai mulţi erau
oamenii Moscovei, manevraţi în funcţie de necesităţile politice”, aşa cum va spune mai târziu
regele Mihai I.
Finalmente, regele va accepta formarea unui guvern Petru Groza (6 martie 1945 –
30 noiembrie 1946), guvern FND, din care erau excluşi reprezentanţii principalelor partide
politice, PNŢ şi PNL, practic un guvern fără reprezentativitate populară. Pentru a câştiga
simpatia populaţiei, printr-un schimb de telegrame, Petru Groza/Stalin s-a hotărât
retrocedarea nord-vestului Transilvaniei către România. Acum începe o acţiune de
consolidare a PCR-ului, care era conştient că nu avea susţinere în opinia publică românească.
„Bucureştiul arăta ca un oraş ocupat. Atmosfera politică era „irespirabilă”. Trupele sovietice
se aflau în ţară. La adăpostul şi cu sprijinul lor, comuniştii se organizau şi îşi făceau aderenţi,
căci era nevoie de un număr care să impresioneze şi să excludă argumentul
nereprezentativităţii”.
În legătură cu consolidarea partidului, este semnificativ numărul membrilor, care
devine pe an ce trece din ce în ce mai mare, cei care se înscriu făcând-o mai mult din
oportunism. Cifrele arată că în 1945 PCR avea 256863 membrii, în septembrie 1947, 710000,
iar în 1948, 800000.
În acelaşi timp, desemnarea lui Groza ca prim ministru avea o anumită semnificaţie,
comuniştii nedorind să dea impresia că şi-au impus pe deplin dominaţia: fiind un om politic
format în vechea Românie, avocat şi moşier. În plus se considera că Frontul Plugarilor putea
fi o contrapondere la PNŢ în Ardeal.
O măsură în spirit populist luată de guvern a fost reforma agrară din 23 martie 1945,
prin care au fost expropriate proprietăţile de peste 50 de ha. Au fost 796129 beneficiari ai
reformei (media fiind 1,3 ha). Peste numai câţiva ani, însă, comuniştii începeau procesul de
colectivizare a agriculturii româneşti.
În plan politic, guvernul s-a confruntat cu o situaţie deosebită: „Greva regală” a lui
Mihai I, care începând cu 21 august 1945 a refuzat să mai contrasemneze actele guvernului
pe motiv că este nereprezentativ. El a fost încurajat de atitudinea britano-americană care au
declarat, în contextul Conferinţei de la Potsdam că nu vor recunoaşte guvernul român. Este de
precizat că URSS l-a recunoscut la 20 august 1945. Situaţia s-a rezolvat prin Conferinţa de la
Moscova (decembrie 1945) când cele trei Mari Puteri au hotărât ca în guvernul Petru Groza
să fie incluşi reprezentanţi ai PNŢ şi PNL. Regele şi-a reluat îndatoririle, iar în guvern au fost
numiţi miniştrii fără portofoliu Mihail Romniceanu (PNL) şi Emil Haţieganu (PNŢ). Era însă

12
inutil, pentru că guvernul era recunoscut de Marile Puteri înainte de organizarea unor alegeri
libere. Acestea au avut loc abia în noiembrie 1946, fiind grosolan falsificate în favoarea
Blocului partidelor Democratice – denumire sub care s-au prezentat pe liste comuniştii şi
aliaţii lor. BPD (format din PCR, Frontul Plugarilor, PNL – Gheorghe Tătărăscu, PNŢ –
Anton Alexandrescu, o fracţiune a PSD) a obţinut în Marea Adunare Naţională 347 mandate,
PNŢ, 33, PNL, 3. La 1 decembrie, regele, a deschis totuşi noul Parlament, deşi deschiderea a
fost boicotată de reprezentanţii partidelor istorice.
Treptat, comuniştii vor impune în ţară o atmosferă de teroare. În ritm alert anul 1947
aducea instaurarea dominaţiei comuniste. La 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărăscu, care
condusese delegaţia română şi la Paris, pentru semnarea Tratatului de Pace, este silit să
demisioneze din funcţia de ministru de externe, fiind înlocuit de Ana Pauker. PNŢ şi PNL,
erau practic desfiinţate încă din iulie. La 30 decembrie 1947, Monarhia este abolită ea fiind
ultimul obstacol în calea obţinerii puterii depline în stat. Mihai I este silită să abdice sub
ameninţări de către Petru Groza şi Gheorghiu Dej. După o explicaţie încâlcită, Groza i-a
întins regelui o hârtie (abdicarea), spunând că are nevoie de un răspuns imediat şi ameninţând
cu execuţia unor studenţi arestaţi la o manifestaţie de simpatie pentru monarh din noiembrie
1945. Palatul era înconjurat de trupe, care dezarmaseră Regimentul de Gardă. Groza, i-a spus
regelui: „ţara a fost învăţată să vă iubească. De acum o s-o învăţăm să ne iubească pe noi”
(comuniştii – n.n.)
La 30 decembrie 1947 (moment ales special în perioada sărbătorilor de iarnă), prin
Legea nr.363, Marea Adunare Naţională a proclamat Republica Populară Română (R.P.R.),
odată cu aceasta temelia statului totalitar comunist fiind definitiv pusă, dăinuind peste patru
decenii în România.

Tema de evaluare
Evoluţia Monarhiei între 1944-1947.

13
Tema II: Noul statut internaţional POSTBELIC al României
Convenţia de armistiţiu
România și Tratatul de Pace de la Paris (1947)
Preluarea puterii de catre Partidul Comunist

Dupa lovitura de stat de la 23 august 1944, principala şi cea mai urgentă preocupare a
noilor autorităţi de la Bucureşti era stabilirea noului statut internaţional al ţării, trecerea de la
statutul de satelit al Axei la cel de membru al Naţiunilor Unite. Noua situaţia internaţională a
fost reglementată la 12 septembrie 1944, odată cu semnarea Convenţiei de Armistiţiu.

La negocieri au participat din partea Naţiunilor Unite Molotov, Comisarul Afacerilor

Străine al Uniunii Sovioetice, Vişinski, Manuilski şi Maiski, comisari adjuncţi, Generalul
Vinogradov, reprezentând URSS, Sir Archibald Clark Kerr, ambasadorul Marii Britanii la
Moscova şi ambasadorul Stetelor Unite Averell Harriman, iar România a fost reprezentată de
Lucreţiu Pătrăşcanu, Ministrul de Stat şi Ministrul Justiţiei, membru marcant al Partidului
Comunist, General adj.Dumitru Dămăceanu, Ministrul Subsecretar de Stat al Afacerilor
Interne, Adjutant al Majestăţii Sale Regelui României, principele Barbu Ştirbei şi Ghiţă Popp,
Constantin Vişoianu, Gheorghe Gussi, Consilier de Legaţiune, Secretar General al delegaţiei.

Armistiţiul a constituit actul internaţional ce a legalizat amestecul sovieticilor în

treburile interne ale României.

Armistiţiul1 poartă pecetea voinţei sovietice, România fiind considerată ţara învinsă.
Acest lucru, ruşii au ţinut să-l precizeze foarte clar în preambulul Convenţiei, unde se
menţiona că: „Guvernul şi Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii
României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit şi
Statelor Unite ale Americii şi a celorlalte Naţiuni Unite, acceptă condiţiunile armistiţiului.
Prevederile principale ale Convenţiei de Armistiţiu, erau:
1
Vezi Textul Convenţiei de Armistiţiu în 23 August 1944, vol.II, pag.699-703; România –
marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial. Documente, vol. I, coordonator Marin
Radu Mocanu, Arhivele Statului din România,Bucureşti,1994, pag.310-314.
14
 - 1) Încetarea de facto a războiului României contra aliaţilor începând cu data de
24 august 1944. ora 4 şi alăturarea ei puterilor aliate.
- 2) Dezarmarea şi internarea trupelor germane şi ungare aflate pe teriroiul
românesc.
- 3) faciltarea liberei treceri „forţelor sovietice ale celorlalţi Aliaţi”.
- 4) restabilirea frontierei dintre Uniunea Sovietică şi România conform
Convenţiei de Armistiţiu din 28 iunie 1940.
- 5) predarea către sovietici a prizonierilor de război sovietici.
- 11) plata unor despăgubiri de război în cunatum de 300 de milioane de dolari
plătibili în şapte ani în mărfuri („produse petroliere, cereale, materiale
lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini, etc.”)
- 12) restituirea către Uniunea Sovietică a oricăror rechiziţii efectuate de către
trupele române pe teritoriul sovietic în timpul războiului.
- 14) obligaţia Guvernului şi a Înaltului Comandament Român de a colabora la
arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crimele de război.
- 17) Restabilirea administraţiei româneşti pe întreg teritoriu, exceptând un
sector de front de 50-100 km pe linia frontului.
- 18) Înfinţarea Comisiei Aliate de Control cu sarcina de pune în aplicare
reglementările Convenţiei de Armistiţiu, până la semnarea tratatului de pace.
- 19) Arbitrajul de la Viena erau socotit ca fiind nul, puterile aliate fiind de
acord ca „Transilvania să fie restituită României”.
Ataşat acestui document, a mai fost un altul prin care se aduceau unele clarificări și precizări
pentru şase articole: 2, 3, 10, 11, 16, 18. În finalul Anexei se stabilea că sediul Comisiei
Aliate de Cotrol – C.A.C. urma să fie în Bucureşti, iar funcţionarii săi puteau acţiona în
diferite zone ale României, acolo unde aplicarea articolelor Convenţiei o impunea.

Convenţia a depăşit substanţial condiţia firească a unui asemenea document, ea

conţinând atât termeni juridici, cât şi economici şi militari. Clauzele sale au capacitat practic
pe sovietici să controleze viaţa internă şi externă a statului român.

15
România și Tratatul de Pace de la Paris (1947)

Conferința de Pace de la Paris   (29 iulie – 15 octombrie, 1946) a fost urmată

de Tratatele de Pace de la Paris, semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei,
în urma celui de-al doilea război mondial.
In conformitate cu decizia Conferinţei de la Potsdam, în perioada 11 septembrie – 2
octombrie 1945 s-a întrunit la Londra Consiliul Miniştrilor de Externe ce urma să elaboreze
proiectele tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. Întrunirea de
la Londra a fost un eşec şi nu s-a ajuns la niciun rezultat, deoarece s-au manifestat divergenţe
privind problema legitimitatii guvernelor din Europa Centrala, si in special din Romania si
Bulgaria, dar şi cele legate de admiterea Franţei şi Chinei la elaborarea tratatelor de pace.
Discuţiile au fost reluate cu ocazia unei noi conferinţe a Consiliului Miniştrilor
Afacerilor Externe, ţinută la Moscova în decembrie 1945. Si de aceasta data problema
recunoasterii guvernului român de către puterile vestice a fost din nou unul dintre punctele
divergente între sovietici şi anglo-americani. In cele din urma, s-a ajuns la un compromis,
guvernul roman angajandu-se sa accepte includerea cate unui membru al partidelor National
Taranesc si National Liberal in guvern si sa fie organizate alegeri libere cat mai curand
posibil.
După ce la 7 ianuarie 1946 Emil Haţieganu (Partidul Naţional Ţărănesc) şi Mihail
Romniceanu (Partidul Naţional Liberal) au depus jurământul în calitate de miniştri secretari
de stat la 5 februarie, deci ministrii fara portofoliu, guvernele american şi britanic au acceptat,
la 5 februarie, recunoaşterea guvernului Petru Groza şi stabilirea de relaţii diplomatice cu
Bucureştiul.
Dupa Conferinta de la Moscova s-a trecut la intocmirea tratatelor de pace cu statele
foste satelite ale Germaniei respectiv, Bulgaria, Finlanda, Italia, Romania si Ungaria.
Tratatul de pace cu Romania a fost discutat la Londra, martie – aprilie 1946, de
adjunctii ministrilor de externe ale celor trei mari puteri.

16
 Discutarea si definitivarea proiectelor Tratatelor de pace cu cele cinci tari ex-satelite
ale Germaniei au facut obiectul lucrarilor Conferintei de la Paris a ministrilor de externe ai
URSS, SUA, Marii Britanii si Frantei, dsfasurata in doua sesiuni distincte: 25 aprilie – 16 mai
şi 15 iunie – 12 iulie 1946.
Conferinţă de pace a început în 29 iulie 1946 la Paris, fiind prezenţi reprezentanţii a
32 de state. Din numărul total al ţărilor participante, 21 de delegaţii erau ai statelor Aliate şi
Asociate, toate cu drept de vot, 6 ţări aveau rol consultativ, iar celelalte 5 delegaţii
reprezentau statele foste inamice şi aliate ale Germaniei, cele cu care urma să se încheie
tratatele de pace.
Dezbaterile au avut loc în şedinţe plenare şi în şedinţele comisiilor Conferinţei, iar
deciziile s-au adoptat cu majoritate de 2/3 în problemele de fond şi cu majoritate simplă în
cele de procedură. Nivelul de reprezentare la Conferinţa de pace era cel al miniştrilor de
externe, întrucât Conferinţa nu a luat în dezbatere Tratatele de pace cu Germania şi Japonia.
Era un pas inapoi fata de Conferinta din 1919-1920, ce pusese capat primului razboi mondial,
cand se incheiasera tratate de pace cu toate statele invinse iar, reprezentare era la cel mai inalt
nivel.
Proiectul Tratatului de pace cu România, publicat simultan la Moscova, Washington,
Paris şi Londra în ziua de 31 iulie 1946, cuprindea un preambul, opt parti, 38 de articole si
sase anexe.
Din delegaţia Romaniei, alcatuita din 73 de persoane, ce urma sa reprezinte interesele
tarii la Conferinta faceau parte, printre altii, Gheorghe Tătărescu, care in calitatea sa de
minstru de externe era si conducatorul delegatiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucreţiu
Pătrăşcanu, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu. Ion Gheorghe Maurer, Florica Bagdasar, Elena
Văcăresco, Ştefan Voinea, generalul de brigada Dumitru Dămăceanu, la care s-au mai
adăugat Mihail Ralea (ministrul României la Washington), Simion Stoilov (ministrul
României la Paris), Radu Franasovici (ministrul României la Londra), Horia Grigorescu
(ministrul României la Haga), alături de mai mulţi specialişti în diferite domenii.
Obiectivele minimale ale delegatiei Romaniei erau prezentate plenului conferintei, la
12 august, intr-un document intitulat Atitudinea Romaniei fata de Conferinta de Pace.
Acestea erau: recunoasterea cobeligerantei, imbunatatirea clauzelor economie, inlaturarea din
proiectul de tratat a stipulatiilor art. 30 (clauza natiunii celei mai favorizate), imbunatatirea
conditiilor privitoare la limitarea armamentului. Se aducea drept argument efortul militar si
economic facut pentru infrangerea Ungariei si a Germaniei.

17
 Discutiile generale asupra Tratatului de Pace cu Romania au avut loc la 10 octombrie
1946, in a treizeci si saptea sedinta plenara a Conferintei. Sedinta a fost prezidata de Molotov,
reprezentantul Uniunii Sovietice, ceea ce arata si rolul determinant avut de partea sovietica in
acest proces.
Iata pe scurt preverile Tratatului. Prima parte a fost dedicată frontierelor,
specificându-se chiar în primul articol că vor fi cele existente la 1 ianuarie 1941, cu excepţia
frontierei româno-ungare care, prin articolul 2 al Tratatului, a fost stabilită a fi cea existentă
la 1 ianuarie 1938. Cea de a II-a parte a Tratatului a fost dedicată aşa numitelor „clauze
politice”. Este vorba de o parte care însumează 7 articole, grupate în două secţiuni distincte,
iar dintre prevederile stabilite vom menţiona câteva. De exemplu, România trebuia: să ia
toate măsurile pentru a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi
libertăţile; să evite discriminarea; să nu îngăduie existenţa şi activitatea unor organizaţii de tip
fascist; să asigure arestarea şi predarea în vederea judecării a persoanelor acuzate de crime de
război; să recunoască Tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda; să accepte
toate aranjamentele încheiate pentru lichidarea Societăţii Naţiunilor şi a Curţii Permanente de
Justiţie Internaţională etc. Partea a III-a conţine prevederi legate de clauze militare, navale şi
aeriene şi era urmată apoi de o parte cu un singur articol (nr. 21), dedicat retragerii forţelor
aliate. Încă din primul fragment al articolului 21 se specifica că forţele aliate vor fi retrase din
România în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului de pace; totuşi, Uniunea
Sovietică îşi rezerva dreptul de a păstra pe teritoriul statului român forţele armate care i-ar
putea fi necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie.
Urmează o parte dedicată reparaţilor şi restituirilor, prin care România era în primul
rând obligată să plătească despăgubiri Uniunii Sovietice. Partea referitoare la clauzele
economice e cea mai extinsă din Tratat, printre prevederi numărându-se şi obligaţia
guvernului de a abroga orice măsuri legislative luate în timpul războiului împotriva
drepturilor şi proprietăţilor cetăţenilor Naţiunilor Unite (specificându-se foarte clar cine făcea
parte din respectiva categorie de cetăţeni). Conform prevederilor din Tratat, guvernul de la
Bucureşti a fost obligat să-i recunoască Uniunii Sovietice dreptul la toate averile germane din
România care au fost transferate pe teritoriul sovietic înaintea semnării Tratatului. Nu în
ultimul rând, bunurile României şi cetăţenilor români aflate în Germania urmau a fie
restituite, dar, conform art. 30, România era obligată să renunţe la reclamaţiile de orice fel
împotriva Puterilor Aliate şi Asociate. De asemenea, existau şi câteva prevederi referitoare la
schimburile comerciale, taxele vamale, transporturile aeriene comerciale interne şi
internaţionale etc.

18
 Partea a VII-a conţine un singur articol, referitor la libera navigaţie pe Dunăre, iar
Partea a VIII-a, ultima din Tratat, cuprinde 4 articole, reunite sub denumirea de Clauze
finale15. Ceremonia semnării Tratatului între România şi Puterile Aliate şi Asociate a
Ceremonia semnarii tratatului a avut loc la 10 februarie 1947, dupa amiaza, in Sala
Orologiului de la Quai d’Orsay. Din partea Romaniei, Tratatul a fost semnat de Gh.
Tatarescu,Lucretiu Patrascanu, Stefan Voitec si Dumutru Damaceanu.
Tratatului de Pace de la Paris2 a adus pentru România, pe lângă reparaţiile de ordin moral -
consfinţirea retrocedării Ardealului de nord - şi obligaţii de ordin material şi totodată
consfinţea ocupaţia sovietică în Basarabia şi nordul Bucovinei. România va ieşi de sub autoritatea
Comisiei Aliate - posibilitatea anglo-americanilor de a mai interveni fiind nulă - şi va deveni formal
un stat liber şi independent, dar în realitate URSS va dicta, de la politica socială şi economică,
până la alegerea formei de organizare. România a evoluat în acest cadru stabilit de marile puteri.
„Daily Telegraph”, comentând intrarea în vigoare a tratatelor de pace cu cele cinci ţări foste
satelite ale Germaniei considera că acestea au trecut de la starea de sclavie, din timpul
războiului, faţă de Germania, la actuala stare de sclavie, tot de nedorit, faţă de URSS” 3. În
disputa posesiei Transilvaniei, s-au implicat şi Marile Puteri. În timp ce românii au avut
sprijinul Moscovei, partea maghiară a avut susţinerea americană şi britanică4. Ziarul „New
York Times”, din 8 mai 1946 într-un articol intitulat: „Cele patru mari puteri cedează cu
uşurinţă Transilvania, României”, considera că „Hotărârea confirma de fapt decizia lui Stalin
asupra teritoriului contestat de Ungaria”5. Decizia lui Stalin nu a fost dictat de măsuri de
ordin justiţiar, ci din considerente de ordin practic şi diplomatic, Ungaria prezentând încă o
situaţie de nesiguranţă, la acel moment, în ceea ce priveşte posibilitatea includerii sale în
sfera de influenţă sovietică. Prin urmare, Conferinţa de pace conferea puterii bolşevice
statutul de putere „protectoare” a statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană, deşi acest lucru
nu era stipulat în Tratat.

2
Vezi continutul Tratatului in Ioan Scurtu (coord), Viaţa politică în documente. 1947, Arhivele Statului din
România, Bucureşti, 1994, p.91-108.
3
ANIC, Fond Casa Regală-Diverse, Ds. 9/1947, f. 83.
4
ANIC, Fond Casa Regală-Diverse, Ds. 6/1946, f. 81.
5
Ibidem, f. 78.
19
Preluarea puterii de catre Partidul Comunist
Sovietizarea României a fost consecinţa a două procese politice, în curs de
desfăşurare în timpul celui de-al doilea război mondial: ocuparea ţării de către Armata Roşie
în 1944 şi înţelegerea dintre anglo - americani şi sovietici asupra sferelor de influenţă în
Europa de Sud – Est.
Încă din primele zile de după 23 august 1944, problemele româneşti aparţineau de fapt
Uniunii Sovietice. Convenţia de Armistiţiu a consemnat această situaţie. În timpul discuţiilor
de la Moscova, ambasadorii Marii Britanii şi S.U.A. nu au intervenit decât pentru a confirma
adeziunea lor la poziţia sovietică.

P.C.R. a devenit principalul instrument, prin care Kremlinul şi-a impus linia politică.
La 26 septembrie 1944 a fost publicat Proiectul de Platformă al Frontului Naţional-Democrat,
organizaţie la care au aderat, alături de P.C.R. şi P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea Populară
Maghiară (M.A.D.O.S.Z.), sindicatele şi alte organizaţii. Frontul Naţional-Democrat (FND)
s-a constituit in octombrie 1944
La 4 noiembrie 1944, sub presiunea FND, s-a format un nou guvern, prezidat tot de
Constantin Sănătescu; cabinet în care posturile ministeriale s-au împărţit între F.N.D., P.N.Ţ.
şi P.N.L. După o nouă criză politică, la 6 decembrie 1944, s-a creat guvernul condus de
generalul Nicolae Rădescu.
Între decembrie si ianuarie 1945, Gh. Gheorghiu-Dej, insotit de Ana Pauker, a
întreprins o vizită la Moscova, unde a discutat cu I.V. Stalin, care a sugerat începerea
asaltului decisiv pentru cucerirea puterii politice de către F.N.D. După publicarea, la 28
ianuarie 1945, a Programului de guvernare a F.N.D., au fost organizate o serie de
manifestaţii împotriva guvernului Rădescu. Pe fondul tensiunilor politice din România, la 27
februarie 1945, A.I. Vîşinski, primul locţiitor al comisarului poporului pentru afaceri externe
al U.R.S.S., a venit la Bucureşti, impunând regelui Mihai demiterea guvernului Rădescu şi
formarea unuia nou, prezidat de dr. Petru Groza.

20
 La 6 martie 1945, regele a confirmat guvernul Groza, alcătuit din reprezentanţi ai
F.N.D. şi ai grupării Tătărescu. Formarea guvernului dr. P. Groza a însemnat o schimbare de
regim, deoarece forţa politică decisivă era P.C.R..
- la 23 martie 1945 emis decretul privind reforma agrara în urma căreia circa 1,4 milioane
ha au fost expropriate, aproximativ 1,1 milioane ha fiind trecute în proprietatea a 900.000
de familii taranesti, dintre care 400.000 de familii de țărani fără pământ -
împroprietărirea era destinată să câștige simpatiile țărănimii pentru noul regim ale cărui
adevărate intenții aveau să fie dezvăluite patru ani mai târziu, când va fi lansată
colectivizarea agriculturii.
- La 17 mai 1946 s-a creat Blocul Partidelor Democrate (BPD), in vederea alegerilor
parlamentare alcătuit din Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul
Plugarilor, Partidul Național Liberal (Gheorghe Tătărescu), Partidul Național-Țărănesc
(Anton Alexandrescu), Partidul Național Popular. Programul: asigurarea regimului
democratic și a suveranității depline a statului român în cadrul Monarhiei Constituționale;
ameliorarea situației muncitorilor manuali și intelectuali, a țărănimii, liber
profesioniștilor, meseriașilor, micilor industriași și comercianți, a invalizilor, văduvelor,
și orfanilor de război, a sinistraților; dezvoltarea culturii, învățământului, științelor și
artelor; ameliorarea sănătății publice; refacerea economiei naționale etc.
- 15 iulie (1946 n.m.) a fost publicată noua lege electorală, care stabilea: Reprezentanța
Națională era formată dintr-o singură Cameră, Adunarea Deputaților, așadar Senatul era
desființat; dreptul de a alege și de a fi ales se extindea și asupra femeilor, militarilor,
funcționarilor publici; mandatele se împărțeau în funcție de numărul de voturi obținute de
fiecare grupare (desființându-se prima electorală introdusă în 1926); se interziceau
drepturile electorale pentru mai multe categorii de cetățeni (criminali de război, hitleriști,
fasciști etc.)
- Campania electorală, lungă şi încărcată de acuzaţii reciproce, s-a desfăşurat practic între
forţele guvernamentale, organizate în Blocul Partidelor Democrate (sub conducerea
P.C.R.) şi opoziţia reprezentată de P.N.Ţ. şi P.N.L. În timpul campaniei electorale s-a
judecat aşa-numitul „proces al marii trădări naţionale“, în urma căruia Ion Antonescu,
fostul conducător al statului, a fost condamnat la moarte şi executat (1 iunie 1946).
- Alegerile din 19 noiembrie – într-o zi de marți – au avut loc într-o atmosferă de tensiune
maximă. Rezultatele oficiale – falsificate – au indicat o victorie zdrobitoare a BPD. Din
totalul de 414 mandate, Blocului Partidelor-Democrate îi reveneau 347 (70% din
sufragii), Uniunii Populare Maghiare, ce participase pe liste separate, dar sprijinise Blocul

21
 guvernamental – 29, Partidului Național-Țărănesc – 33, Partidului Național-Liberal
(C.I.C. Brătianu) – 3, Partidului Țărănesc-Democrat – 2. În interiorul B.P.D., pe primul
loc s-a aflat P.S.D. cu 78 mandate, locul doi Partidul Liberal (Gh. Tătărescu) cu 72, pe
trei Frontul Plugarilor cu 71 iar al patrulea Partidul Comunist cu 70 mandate. Urmau
celelalte grupări fedeniste, cu un număr mai mic de mandate: Partidul Naţional Popular
26 mandate, Partidul Naţional Ţărănesc (Anton Alexandrescu) cu 21 mandate.
- După oficializarea acestui fals grosolan, au existat câteva note de protest diplomatice, în
special din partea S.U.A. și a Marii Britanii, dar efectele lor au fost nesemnificative.
- În final, rezultatul a fost recunoscut prin deschiderea oficială de către rege a şedinţei
Adunării Deputaţilor, la 1 decembrie 1946. S-a trecut apoi la o serie de noi măsuri, cum
ar fi: etatizarea Băncii Naţionale (decembrie 1946), instituirea controlului de stat în
întreprinderi (iunie 1947), stabilizare monetară (august 1947).
- La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace cu România. Trupele
sovietice rămâneau pe teritoriul nostru până la semnarea tratatului de stat cu Austria.
- Sub pretextul că un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti, sub conducerea lui I. Mihalache, a
încercat să părăsească ţara ilegal pentru a constitui un guvern în exil (14 iulie 1947), s-a
trecut la arestarea tuturor liderilor naţional-ţărănişti, iar P.N.Ţ. a fost desfiinţat. Procesul
care a urmat (octombrie-noiembrie 1947) s-a încheiat cu grele condamnări pentru toţi
arestaţii. În august 1947, C-tin I.C.Brătianu a suspendat activitatea P.N.L. Astfel, cele
două partide istorice au părăsit arena vieţii politice.
- La 6 noiembrie 1947, P.C.R. a renunţat la „tovarăşii de drum“, din gruparea Tătărescu;
aceasta a fost nevoită să părăsească guvernarea pentru a face loc unor comunişti
recunoscuţi pentru fidelitatea lor faţă de Moscova: Ana Pauker (la Ministerul de Externe)
şi Vasile Luca (la Ministerul de Finanţe).
- 30 decembrie 1947 – Regele Mihai este obligat să abdice – Actul de abdicare a fost supus
în aceeași zi aprobării Guvernului și apoi Adunării Deputaților. România a fost
proclamată Republică Populară, având în frunte un Prezidiu Provizoriu, alcătuit din: dr.
Constantin I. Parhon – președintele Asociației Române pentru Legături cu Uniunea
Sovietică (ARLUS), scriitorul Mihail Sadoveanu – președintele Adunării Deputaților,
Ștefan Voitec – Ministrul Educației Naționale, Gheorghe Stere – președintele Curții de
Apel din București, Ion Niculi – vicepreședintele Adunării Deputaților.
- În februarie 1948 liderul comuniștilor români, Gh. Gheorghiu-Dej, lansa nevoia unui nou
partid muncitoresc: „un partid de luptă revoluţionară, înarmat cu ideologia marxist-
leninistă, care să-i permită să cunoască legile de dezvoltare ale istoriei. Partidul acesta

22
 trebuie să fie detaşamentul de avantgardă al proletariatului, adică un partid care nu se
mărgineşte să înregitreze ce simte şi ce gândeşte masa clasei muncitoare, şi care nu se
târăşte în coada mişcării spontane sau a unor stări de spirit înapoiate, ci ştie să se ridice
deasupra intereselor de moment ale proletariatului şi să ridice masele la nivelul conştiinţei
de clasă a proletariatului”. Creat în februarie 1948, în urma „fuziunii” Partidului Social-
Democrat cu Partidul Comunist, Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.) se baza pe
ideologia „marxist-leninist-stalinistă”. Obiectivul declarat al P.M.R. era construirea
socialismului, iar regimul politic era definit ca „democraţie populară”.
- La 23 februarie 1948 se alegea secretarul general al partidului - Gheorghe Gheorghiu Dej
– și Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român format din: Apostol Gh., Alexa
Augustin, Bodnăraş Emil, Borilă Petre, Chivu Stoica, Chişinevschi Iosif, Constantinescu
Miron, Crăciun Constanţa, Coliu Dumitru, Chişinevschi Liuba, Dalea Mihai, Drăghici
Alexandru, Florescu Gh., Gheorghe Gheorghiu-Dej, Georgescu Teohari, Iordăchescu
Theodor, Luca Vasile, Levin Mişa, Maurer I. Gheorghe, Moghioroş Alexandru, Moraru
Mihai, Mateescu Constantin, Niculi Ion, Pauker Ana, Pas Ion Pârvulescu Constantin,
Popa Emil, Rădăceanu Lothar, Rangheţ Iosif, Răutu Leonte, Rădăceanu Eugenia,
Radovanovici Nicolae, Suder Wiliam, Sălăjan Leontin, Solomon Barbu, Şerban Avram,
Tănase Zaharia, Ţenescu Olimpia, Voitec Ştefan, Vasilichi Gheorghe, Vaida Vasile.
Membrii supleanţi: Bughici Simion, Bunaciu Avram, Bontea Ştefan, Braeşter A.,
Ceauşescu Nicolae, Doncea Constantin, Drăgoescu Petre, Ionescu Vasile, Manea Anton,
Manole Ofelia, Mujic Mihai, Petrescu Dumitru, Roşianu Mihail, Stoica Gheorghe, Vass
Ghizela, Vinţe Ion.
- În şedinţa Plenară a C.C. al P.M.R., din 24 februarie 1948 a fost ales Biroul Politic al
Comitetului Central alcătuit din: Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Iosif Chişinevschi,
Vasile Luca, Alexandru Moghioroş, Ana Pauker, Gheorghe Vasilichi, Ştefan Voitec. Ca
membrii supleanţi ai Biroului Politic: Chivu Stoica, Mihai Moraru, Iosif Rangheţ, Zaharia
Tănase, Vasile Vaida. În aceeaşi zi, şedinţa Biroului Politic al P.M.R. alege Secretariatul
Comitetului Central al P.M.R. alcătuit din: Gheorghe Gheorghiu-Dej - secretar general,
Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Lothar Rădăceanu – secretari.
- Organul superior al partidului, congresul, trebuia convocat cel puţin odată la 4 ani pentru
determinarea liniei generale a partidului, pentru revizuirea statutelor, controlarea
activităţii din trecut a Comitetului Central şi procedarea la alegerea noilor organe de
conducere. Comitetul Central, care între Congrese constituia organismul superior al
partidului, avea mai mult aparenţa decât realitatea puterii. El număra în rândurile sale pe

23
 toţi marii demnitari ai regimului, însă alcătuirea sa nu era rezultatul unei autentice alegeri
democratice, ci mai curând a unor manevre de culise. Realitatea puterii nu se afla în
organele de stat, ci în organele de partid. Biroul Politic îşi asuma funcţia de executiv,
adică lua iniţiative şi hotărâri plecând de la informaţiile date de diferitele secţii
subordonate Comitetului Central.
- 1948 adoptată „Constituția Republicii Populare Române din 1948”, construită după
modelul sovietic. Titlul I (art. 1) prevedea: „Republica Populară Română este un stat
popular, unitar, independent și suveran”... în timp ce ţara era ocupată de Armata Roşie, pe
teritoriul României se aflau consilierii sovietici şi reţelele de informatori K.G.B.

Anexe

I Momentul abdicării relatat de însuși Regele Mihai (Mircea Ciobanu, Convorviri cu Mihai I
al României, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 57-62)

(În text, Regele Mihai este trecut cu litera M., autorul interviului, Mircea Ciobanu).

‹‹M. ... Am ajuns la casa din Șoseaua Kiselef. N-am așteptat mult și Groza s-a arătat însoțit de
Gheorghiu-Dej.

M.C. Îl cunoscuseră-ți până atunci pe acesta din urmă?

M. Da, dar foarte puțin. Era deja ministru. La început când a fost impus în guvern, fusese
ministrul Cominicațiilor. Știam despre el că este secretarul partidului comunist. Prezența lui
m-a surprins neplăcut, nu numai pentru că nu fusese anunțat. Am intrat în salon, ne-am așezat
și fără să aștepte mult timp, Groza, pe buze cu un zâmbet jovial, a spus: „Am venit să
discutăm despre un divorț amiabil.” Noi n-am înțeles ce vrea să zică. „Despre ce divorț e
vorba?” l-am întrebat. Atunci, Groza a început să se încurce într-un șir lung de explicații, că
momentul politic e foarte grav, că marile puteri așteaptă, că nu mai e nevoie de monarhie, că
monarhia împiedică democratizarea și modernizarea țării și așa mai departe - nu mai țin minte
toate detaliile. Aberații. Dacă monarhia n-ar fi respectat regulile de joc ale democrației, nici
ei n-ar fi ajuns atât de ușor la mine. Cred că și el își dădea seama de asta - și profita din plin
de situația lui în cadrul jocului a cărui legalitate chiar eu o asiguram. După ce-a încetat
încâlcita lui explicație, mi-a întins o hârtie. Am luat-o și am citit-o la repezeală. Când am
înțeles despre ce este vorba am protestat, cu atât mai mult cu cât mi se cerea acordul pe loc.

M.C. Ați subliniat caracterul grăbit al acțiunilor tuturor colaboratorilor Moscovei.

M. Da. Erau mereu grăbiți. Lor li se întâmpla mereu ceva neprevăzut și care nu suferea
amânare, dar mai ales discuție. Oamenilor care erau în contact cu ei trebuia să li se transmită
un sentiment al urgenței, pentru ca să cedeze mai ușor presiunilor și să accepte luare
deciziilor fără prea multe dezbateri. Ceea ce pentru sistemul democratic era de neconceput!
Am spus lui Groza și însoțitorului său că nu pot să dau răspunsul pe loc, că într-o chestiune
ca abdicarea trebuie întrebată țara, ea fiind singura în drept să hotărască dacă e cazul sau nu

24
să fie modificată Constituția. Mi s-a răspuns că nu e timp pentru asemenea subtilități. „Țara a
fost învățată să vă iubească, a mai spus Groza. De-acum o s-o învățăm să ne iubească pe noi.”

M.C. Acest om, după cum înțeleg, nutrea o opinie destul de proastă despre români și despre
popoare în general, de vreme ce își închipuia că unei colectivități i se poate muta o dată
atenția și energia afectivă spre un obiect străin propriei naturi.

M. Da. Acestui om totul i se părea accesibil. Uneori, când îl auzeam vorbind, aveam impresia
că nu este îndeajuns de responsabil de ceea ce spune. Când un om vorbește în numele său este
ceva mai atent la conținutul cuvintelor lui, or Groza nu a fost decât un actor într-o piesă
fabricată de alții. Continui să cred că el nu știa decât un foarte mic fragment din acestă piesă.
Restul îi scăpa. El s-a mulțumit cu un rol foarte neconvenabil, dacă judecăm urmările
guvernării lui. În fine. Am cerut să mi se dea documentul, ca să-l citesc în liniște, și m-am
retras în biroul meu. I-am chemat pe Negel și Ioanițiu, care se aflau în casă și așteptau pe
culoar să poată lua legătura cu mine. Alarmați, mi-au comunicat că firele telefoanelor au fost
tăiate, că garda Palatului a fost arestată și înlocuită cu soldați din alte regimente și că suntem
ținta unor trupe de artilerie gata în orice moment să tragă.

M.C. Când aflaseră asta?

M. În timp ce așteptau să intre la mine. Ei sosiseră aici, în casa de la Kiselef, înaintea mea, și
mă așteptau. De faptul că legătura cu exteriorul a fost întreruptă și că garda a fost înlocuită și-
au dat seama în timpul convorbirii mele cu cei doi.
Atunci am înțeles că nu se mai poate face mare lucru.
Am citit documentul și m-am întors în salon. Am încercat să tratez cu cei doi în termeni
raționali. N-a fost chip să ne înțelegem. De fapt, Constituția pe care eu o invocam încetase de
mult să aibă o putere asupra lor. Au recurs la șantaj. Mi-au comunicat că, tergiversându-se
semnarea actului, locuitorii Bucureștiului își vor da seama că aici se întîmplă ceva deosebit,
iar ei, membrii guvernului adică și comuniștii, vor fi nevoiți, pentru a contracara orice formă
de opoziție, să execute peste o mie de studenți dintre cei ce fuseseră arestați în ultimul an.

M.C. Arestați pentru ce motive?

M. Mulți dintre ei fuseseră arestați la manifestația din patruzeci și cinci, din timpul grevei
mele. Destul de mulți aparțineau diferitelor partide politice. Arestările fuseseră operate
treptat, iar prilejurile de lichidare a opoziției din rândurile tineretului se iveau des, căci
manifestările aniticomuniste se țineau lanț, Acesta a fost șantajul principal. Viața celor peste
o mie de studenți. Apoi, deodată, Groza mi-a spus că în legătură cu mine există anumite
dosare, pe care, la rigoare, le vor face publice.

M.C. V-au șantajat, deci, și la acest nivel.

M. Da, fără sfială. Spuneau că se află în posesia unor dosare particulare. Acest al doilea șantaj
nu mă interesa. N-aveau ce să spună despre mine. Dacă ar fi ținut să afirme ceva despre mine
ar fi trebuit să administreze și probe. Dacă ar fi avut cu adevărat ceva de spus despre mine s-
ar fi grăbit să o spună, n-ar fi așteptat cine știe ce moment prielnic. Lor toate momentele le
erau prielnice. Dar era vorba de asasinarea unui număr mare de tineri. Viața lor fusese pusă în
mâinile mele, nu puteam să-mi iau o asemenea răspundere față de țară. Începusem să cunosc
ferocitatea acestui om care se dădea în fața lumii drept reprezentantul celor mai democratice
vederi. Știam că, pentru a se menține la putere, atât el, cât și ceilalți colaboratori ai Moscovei
nu se vor da înapoi de la nimic, nici chiar de la omorârea acelor tineri, vinovați de-a fi înțeles

25
că susținerea Coroanei este singura cale de evitare a pericolului roșu. Nu era ieșire. Am uitat
până și faptul că sunt înconjurat. Asta era înainte de prânz, pe la zece, unsprezece,
dimineața... Noi intraserăm în București destul de devreme. Totul n-a durat decât un ceas, un
ceas și jumătate.

M.C. Puțin, foarte puțin pentru o decizie de-o asemenea anvergură. Graba de care vorbeați a
operat și aici. Ce însemnau interesele țării față de nerăbdarea lui Stalin? Puțin timp și parcă și
asistența prea puțină pentru gravitatea momentului. Cine credeți că, în afară de Groza și Dej,
ar mai fi fost dispuși să devină mâna Moscovei?

M. Nu știu. Însă ceea ce găsise Moscova era tocmai ce-i trebuia. Sunt oameni care suferă atât
de mult pentru că nimeni nu-i bagă în seamă, încât atunci când li se întinde o mână sunt în
stare pentru ceea ce li se oferă să dea în schimb orice, să vândă orice, chiar și bunuri care nu
le aparțin, și pe ei înșiși.››

‹‹M. ... Un detaliu. După ce a trebuit să semnez acel lucru, în fine, acel document, Groza, cu
un zâmbet larg și iarăși jovial, crezând că face o glumă foarte...

M.C. ... reușită...

M. ... da, reușită, s-a apropiat de mine și m-a rugat să-i pipăi vestonul în dreptul buzunarului.
Mi-a spus: „Pipăiți!”
Și avea pistolul în buzunar.

M.C. Abia asta se potrivește cu omul vremurilor ce se anunțau.

M. Și s-a întors către mama, pentru că mama nu-l slăbea din ochi și a spus: „Ca să nu mi se
întâmple și mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu.” Cu alte cuvinte, ca să poată riposta, dacă aș
fi dat vreun semn că vreau să-l arestez.››

26
II. Datele oficiale: algerile din 1946:
1. Blocul Partidelor Democratice – 4 773 689 voturi – 347 mandate – 83,81%
2. MADOSZ – Uniunea Populară Maghiară – 538 862 voturi – 29 mandate – 7,01%
3. PŢD – Dr. Lupu – 161 314 voturi – 2 mandate – 0,49%
4. PNŢ-Maniu – 881 304 voturi – 33 mandate – 7,97%
5. PNL-Brătianu – 259 068 – 3 mandate – 0,72%
6. PSDI-Petrescu – 65 553 voturi – 0 mandate
7. Alte grupări – 128 190 voturi – 0 mandate.

III. S. Brucan

27
“Îmi plăcea şi convenea prioritatea eficacităţii în judecarea acţiunii politice, ideea lui Stalin
că oricât de supra-omenească ar fi sarcina şi de insurmontabilă piedica din cale, treaba
trebuia făcută şi dusă până la capăt. Mujicul trebuia să devină oţelar, iar Rusia înapoiată,
pe care o bătuseră şi umiliseră până atunci toţi, trebuia să se transforme într-o ţară
modernă, avansată. To get things done (Să facem treaba cum trebuie) – spun americanii –
iată care era deviza. Toate acestea se potriveau perfect condiţiei noastre de pitici mâniaţi de
ambiţia himerică de a doborî uriaşul Wehrmacht.
Dar, în ultimă instanţă, ceea ce conta cel mai mult era că, în condiţiile războiului şi
ale ocupaţiei germane, singura noastră speranţă era Armata Roşie, al cărui generalissim era
Stalin. Şi mai era ceva, mai important poate decât calculul politic şi militar la rece, în
condiţiile unei lupte ilegale atât de periculoase încât înfruntai moartea zi de zi şi ceas de
ceas, simţeai nevoia unei credinţe în ceva, ceva care să-ţi insufle curaj şi să-ţi susţină
moralul ridicat: da, o credinţă de esenţă fanatică sau mistică, aşa cum au avut cei puţini
care s-au împotrivit în ţara noastră”.

IV. Planul de comunizare al Romaniei*:

1. Desavarsirea reformei agrare prin confiscarea marilor mosii si ruinare mosierilor;
2. Desfiintarea armatei in forma sa actuala si crearea unei annate din diviziile "Tudor
Vladimirescu" si "Avram Iancu";
3. Lichidarea tututor bancilor prin atacuri impotriva PNL;
4. Desfiintarea micilor gospodarii pentru lipsirea taranilor de proprietati, masini si vite.
Aceasta deschidea calea spre absorbirea lor in sistemul colectivist;
5. Abdicarea regelui si exilul familiei regale;
6. Suprimarea treptata a firmelor de import-export care fac afaceri cu SUA si Marea Britanie
si indreptarea exporturilor spre Uniunea Sovietica si tarile de sub dominatia sovietica;
7. Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea si rapirea membrilor;
8. Crearea unei organizatii de politie de tip NKVD;
9. Indreptarea populatiei rurale spre industrie;

28
10.Nici unui strain, cu exceptia celor din spatiul comunist, nu i se permitea accesul in
Romania.

* Comunisml trebuia instaurat in 3 ani, iar institutiile comuniste prin doua planuri, fiecare de
câte 5 ani.

** Scuzați, va rog, lipsa diacriticelor

Tema III: Evoluţia relaţiilor internaţionale ale României între anii 1948 şi
1953
Crearea Kominform – vector al politicii externe sovietice
Ruptura iugoslavă
Relaţiile României în cadrul blocului comunist
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.)
Relații politice

Relațiile internaționale ale României între anii 1948-1953 au fost influențate de cel puțin trei factori:
a) hotărârile şi deciziile internaţionale referitoare la România, luate la Paris, în 1947;
b) factorul sovietic - a acţionat prin intermediul Armatei Roşii de ocupaţie şi a consilierilor
sovietici;
c) factorul politic românesc, reprezentată de noua ,,elită” românească.

- demersurile proprii de politică externă au fost aproape inexistente

29
- controlul ideologic impus de partidul-stat

- ideologizarea raporturilor internaționale din timpul Războiului Rece.

Crearea Kominform – vector al politicii externe sovietice

Ca răspuns la Planul Marshall (iunie 1947), Stalin a accelerat consolidarea sferei sovietice
din Europa Răsăriteană, prin constituirea Kominformului (Biroul Informativ al Partidelor
Comuniste şi Muncitoreşti) în septembrie 1947, cu scopul de a dirija politica partidelor
comuniste din Europa şi pentru a pune capăt ultimelor ambiguităţi din Europa Centrală prin
dobândirea controlului asupra Cehoslovaciei, în februarie 1948. Noul organism urma să-și
aibă sediul la Belgrad.
Între 22 şi 27 septembrie 1947 în Polonia, la Szklarska Poreba, s-a desfăşurat consfătuirea
Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Comuniste) din Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia,
Polonia, România, Ungaria, URSS, Franţa şi Italia. Compoziţia însăşi a conferinţei transmitea
un mesaj Occidentului: Moscova refăcea un centru de conducere a mişcării comuniste
internaţionale – dar nu la dimensiunile Kominternului –, destinat să coordoneze activitatea
partidelor comuniste din glacisul extins, adică din spaţiul de securitate, intangibil pentru
Occident. În acelaşi timp, prezenţa celor două partide comuniste apusene – cel francez şi cel
italian –, cele mai puternice detaşamente ale mişcării comuniste internaţionale, era un
avertisment: în orice moment – dacă Occidentul nu respecta glacisul extins sovietic –
Kremlinul dispunea de mijloacele necesare pentru a destabiliza „lumea capitalistă”.
Declaraţia finală, cuprindea teza de bază din raportul reprezentantului sovietic, A.A. Jdanov,
privind situaţia internaţională – împărţirea lumii în după lagăre: „Astfel s-au format două
lagăre: lagărul imperialist şi antidemocratic, care are ca scop principal instaurarea
dominaţiei, a imperialismului american şi zdrobirea democraţiei, şi lagărul antiimperialist şi
democratic, care are ca scop principal surparea imperialismului, întărirea democraţiei şi
lichidarea resturilor fascismului”.
Teza celor două lagăre readucea în actualitate acea disciplină severă pe care, la vremea sa,
Kominternul o impusese „secţiunilor” sale – partidele comuniste. În ţările lagărului condus de
URSS nu mai puteau fi tolerate nici un fel de „elemente străine”, susceptibile să servească
interesele adversarului. Exemple concludente oferă, în această privinţă, situaţiile din România
şi Cehoslovacia.

U.R.S.S. instituia în primavara anului 1948, asupra unei părți a Europei, o zonă de influență
care cuprindea Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania,
Bulgaria şi România. Aceste ţări erau legate de Uniunea Sovietică prin tratate cu caracter
politic dintre care primele au fost semnate chiar din timpul războiului. . - cu Cehoslovacia în
1943, Iugoslavia (11aprilie1945) şi Polonia (21 aprilie 1945).
4 februarie 1948 – Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală între URSS și
România – valabilitatea 20 de ani; obligativitatea consultării URSS în probleme de politică
externă. (clauză prevăzută în toate tratatele încheiate de Moscova cu statele de ,,democrație
populară”). În realitate legătura esenţială s-a stabilit prin instaurarea unor regimuri comuniste
devotate Moscovei

30
Realizarea structurilor statului de tip sovietic în România a avut repercusiuni asupra evoluţiei
ulterioare a relaţiilor internaţionale ale ţării.

România nu a avut, în perioada 1948-1953, o politică externă proprie unui stat independent;
a fost dependentă de dirijările Moscovei cât şi faţă de rigorile războiului rece şi
internaţionalistă mai mult decât naţională

Relaţiile dintre România şi U.R.S.S., în perioada 1948-1953, sunt caracterizate de o

subordonare totală faţă de politica Moscovei, este perioada fundamentării statului de tip
sovietic în România, în care s-au încheiat 40% din totalul actelor internaţionale dintre cele
două ţări – Uniunea Sovietică a impus României cedări teritoriale în Cadrilater, și-a însușit
Insula Șerpilor.

- Anul 1948 este anul în care regimul stalinist se instaurează în toate componentele sale în
toate statele aflate sub dominaţia Kremlinului, inclusiv România.
Rezoluția plenarei C.C. al P.M.R. din 10-11 iunie 1948: „elementul de seamă care a
contribuit la întărirea autorității P.M.R. în popor îl reprezintă politica externă a partidului”,
manifestată și prin „strângerea de relații prietenești și încheierea de tratate de amiciție și
asistență mutuală, prin acordurile economice între R.P.R. și vecinii ei, în frunte cu Uniunea
Sovietică”.
Constituţia din 1952: ,,Republica Populară Română a luat naştere ca urmare a victoriei
istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României de către
glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţa poporului muncitor, în frunte cu
clasa muncitoare, condusă de partidul comunist, să doboare dictatura fascistă, să
nimicească puterea claselor exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară,
care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România”
(...) ,,Politica externă a Republicii Populare Române este o politică de apărare a păcii, de
prietenie şi alianţă cu U.R.S.S. şi cu ţările de democraţie populară, o politică de pace şi
prietenie cu toate popoarele iubitoare de pace”. (capitol introductiv).

Relaţiile dintre România şi U.R.S.S., în perioada 1948-1953, sunt caracterizate de o

subordonare totală faţă de politica Moscovei, este perioada fundamentării statului de tip
sovietic în România, în care s-au încheiat 40% din totalul actelor internaţionale dintre cele
două ţări.

Hotărârile Comitetului Central al P.M.R. privind relaţiile cu „partidele frăţeşti” şi munca de

propagandă în străinătate intrau în sarcina Secţiei Relaţii Externe a C.C. al P.M.R. Secţia
Relaţii Externe îndeplinea următoarele sarcini: “1. Conform cu directivele C.C. pregăteşte
material documentar necesar C.C. al P.M.R. în relaţiile sale cu partidele comunsite frăţeşti ;
2. În colaborare cu Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. controlează
executarea directivelor C.C. cu privire la activitatea ARLUS-ului în domeniul adâncirii
continue a relaţiilor de prietenie româno-sovietică şi popularizării realizărilor U.R.S.S. ; 3.
Pentru informarea membrilor C.C. şi a activiştilor aparatului C.C. scoate un bulletin
informativ şi alte materiale traduse despre activitatea partidelor comuniste frăţeşti ; 4. În
colaborare cu Secţia de Propagandă şi Agitaţie ea asigură aprovizionarea presei sovietice
cu materiale şi articole despre activitatea Partidului Muncitoresc Român a organizaţiilor de
masă ; 5. Coordonează şi controlează executarea hotărârilor C.C. de către secţiile externe

31
ale Confederaţiei Generale a Muncii, U.T.M.-ului, U.F.D.R.-ului, Comitetului pentru
Cultură Fizică şi Sport, Crucii Roşii, F.I.A.P.P.-ului, Mişcării cooperative, Academiei
Republicii Populare Române şi a altor instituţii de ştiinţă şi cultură ; 6. După indicaţiunea
Secretariatului C.C. P.M.R., Secţia Externă verifică propunerile privitoare la compoziţia
delegaţiilor care pleacă în străinătate pe linie de partid, pe linia organizaţiilor de masă şi a
instituţiilor de ştiinţă şi cultură ; 7. Pe baza hotărârilor C.C. verifică şi instruieşte pe
corespondenţii ziarelor şi agenţiei AGERPRESS, care sunt trimişi în străinătate pentru
muncă permanentă sau vremelnică, cât şi pe studenţii şi oamenii de ştiinţă şi artă care sunt
trimişi în străinătate pentru studiu şi specializare; 8. Pe baza hotărârilor C.C. împreună cu
Secţia de Propagandă şi Agitaţie organizează şi îndrumează şcolile de gazetari pentru
activitatea în străinătate (corespondenţi ai AGERPRESS-ului, etc.)”.

Ruptura iugoslavă

Schisma sovieto-iugoslavă îşi avea originea încă din timpul războiului și avea la bază,
printre altele, negocierile purtate din a doua parte a celui de-al doilea război mondial asupra
proiectului Uniunii Federaţiei Balcanice (ce urma să cuprindă Iugoslavia, Albania, Bulgaria).
Inițial, Stalin a sprijin acest proiec, dar susținerea sa a încetat, pe măsură ce Tito se dovedea
tot mai puţin permisiv faţă de pretenţiile hegemonice sovietice. Reprezentantul sovietic din
capitala iugoslavă (ambasadorul A.I. Lavrentiev şi ataşatul militar G.S. Sidorovici) îi acuzau
pe liderii iugoslavi în informăriile trimise către Moscova, de neînţelegerile ,,esenţei marxism
–leninismului” şi ,,lipsa unei orientări politice clare”.
Tito a semnat cu Dimitrov, la Bled ( 30 iulie -1 august 1947) tratatul de prietenie, colaborare
şi asistenţă mutuală, nerenunţând la ideea federalizării, ceea ce l-a nemulţumit pe Stalin.
Mesajul lui Stalin ,,Guvernul sovietic consideră că ambele guverne au comis o greşală
încheind un pact şi încă pe o durată nelimitată, înainte de intrarea în vigoare a tratatului de
pace, în ciuda avertismentului guvernului sovietic. Guvernul sovietic consideră că, prin
pripeala lor, cele două guverne au uşurat treaba elementelor reacţionare anglo-americane,
dându-le un nou pretext de a intensifica intervenţia în treburile greceşti şi turceşti, împotriva
Iugoslaviei şi a Bulgariei.”
U.R.S.S. şi-a retras din Iugoslavia toţi consilierii şi instructorii sub pretext că nu erau trataţi
prieteneşte de către funcţionarii iugoslavi. Secţia internaţională a C.C.al P.C. a realizat o
amplă analiză a erorilor comise de conducerea iugoslavă purtând titlul ,,Despre poziţiile
antimarxiste ale conducerii P.C. din Iugoslavia în problema politicii interne şi externe”, în
care arăta că ,,liderii P.C. din Iugoslavia nu sunt marxisti.”

32
Încercările de reconciliere au eşuat. Stalin a urgentat convocarea reprezentanţilor Biroului
Informativ.,.
Şedinţa Biroului Informativ se va ţine la Bucureşti, între 19-32 iunie, iar la 28 iunie 1948 a
fost publicată şi Rezoluţia sa “cu privire la situaţia din Partidul Comunist al Iugoslaviei”.
Rezoluţia invită “forţele sănătoase ale Partidului Comunist Iugoslav să impună conducerii
acestuia o nouă linie”. Congresul comuniştilor iugoslavi, epurat imediat de aşa-numiţii de
acum “kominformişti”, dintre care mulţi ajung în lagărele de concentrare din cele mai
îndepărtate colţuri ale ţării, respinge în unanimitate acuzaţiile şi alege un nou Comitet
Central, de astă dată în întregime devotat lui Tito.
Cea de-a doua conferinţă a Cominformului din iunie 1948 a avut două consecinţe majore:
oficializarea excluderii Iugoslaviei din ,,lagărul democratic” şi a consacrat P.M.R.–ul în
postura de model al ortodoxiei sovietice.

Mutarea sediului Cominformului la Bucureşti a sporit şansele conducerii române de a-şi

afirma devotamentul faţă de liderul sovietic.
Moscova a ordonat înlăturarea tuturor ,,elementelor oportuniste titoiste antisovietice”,
prezentate în rândul partidelor frăţeşti.

Consecințe : La adresa unor membri de partid se formula una dintre cele mai grave
acuzaţii, ,,devierea naţionalistă” în 1948 care însemna excluderea dar şi condamnarea la
moarte. Procesele din 1948-1950 au urmărit îndepărtarea din sânul partidului comunist a
liderilor naţionalişti susceptibili în viziunea lui Stalin, de a repeta experienţa iugoslavă:
Pătrăşcanu în România, fost ministru al Justiţiei (arestat în 1948 şi executat în 1954), Laszlo
Rajk în Ungaria, fost ministru de Interne şi Externe (executat în 1949), Traicio Kostov în
Bulgaria, secretar CC al PC Bulgar şi vicepresedinte al Consiliului de Miniştri; în Albania
Koci Xoce, ministru de Interne; în Cehoslovacia Ridolf Slanski, secretar general (executat in
1952).

România a devenit centrul campaniilor antititoiste dezvoltat între 1948-1950. Vasile Luca
subliniase în şedinţa Biroului Informativ din 22 iunie 1948 că CC al P.M.R. ,,sustinea pe
deplin poziţia CC al U.R.S.S. şi că PCI ducea o politică trădătoare. Biroul Informativ trebuie
să condamne cu asprime poziţia antisovietică a conducerii PCI. Ea este o trădare a
frontului unic socialist (….)”.

33
Ca urmare a schismei iugoslave, climatul politic a suferit modificări importante în ţările
democraţiei populare. Partidele comuniste, rămase fidele Moscovei, trebuia să manifeste o
subordonare completă.

În cadrul CC s-a înfiinţat ,,Sectorul iugoslav”  care avea ca atribuţie să acorde ,,un ajutor
frăţesc comuniştilor din PCI ”, prin livrarea de materiale politice cu un conţinut marxist-
leninist.

29 noiembrie 1949  - Cominformul cheama la rasturnarea "clicii titoiste" din Iugoslavia

În anul 1950, CC al P.M.R. a adoptat hotărârea privind întărirea luptei ,,împotriva

clicii fasciste a lui Tito şi a agenturii ei.“ - s-au luat măsuri pe linia organizaţiilor de partid şi
de masă, măsuri politico-organizatorice pe linie de stat şi măsuri în legătură cu îndatoririle
comuniştilor faţă de lupta elementelor revoluţionare din Iugoslavia. Măsurile pe linia
organizaţiilor de partid şi de masă subliniau următoarele aspecte: concentrarea unui număr
mare de activişti ai P.M.R. a căror pregătire politică va asigura conducerea hotărâtă şi
combativă a organizaţiilor de partid, publicarea materialelor politico-ideologice,
intensificarea muncii de ridicare a cadrelor de naţionalitate sârbă. Măsurile politico-
organizatorice pe linie de stat prevedeau: asigurarea pregătirii şi educarea politică,
sistematizarea specială a cadrelor, întărirea măsurilor de pază, securitate la zona de
frontieră, ,,curăţirea” unui teritoriu de cel putin 25 de km de la graniţa iugoslavă de elemente
dăunătoare şi suspecte: chiaburi, hitlerişti, titoisti, sectanţi, legionari, lărgirea sectorului
socialist al agriculturii, intensificarea luptei împotriva sectelor religioase şi a Vaticanului.
Măsurile în legătură cu îndatoririle comuniştilor faţă de lupta elementelor
revoluţionare din Iugoslavia, stabileau: întarirea organizaţiilor de bază a emigranţilor
revoluţionari politici din Iugoslavia care trăiesc în R.P.R., îmbunătăţirea condiţiei emigraţiei
prin combaterea agenţilor şi spionilor lui Tito–Rancovici, prin curăţirea emigranţilor de
elementele duşmănoase, prin informarea lor sistematică cu material concret în legătură ce
lupta elementelor revoluţionare împotriva bandei fasciste a lui Tito, mobilizarea emigranţilor
politici revoluţionari iugoslavi la partciparea activă în lupta pentru pace împotriva
imperialiştilor americani şi englezi şi împotriva agenturii titoiste, întărirea redacţiei
ziarului ,,Sub steagul Internaţionalismului”cu elemente combative în lupta împotriva clicii
fasciste a lui Tito.

34
La 1 octombrie 1949, guvernul român a încetat relaţiile cu Iugoslavia şi printre măsurile luate
pentru întărirea şi protecţia graniţei s-a numărat şi dislocarea unor categorii de persoane
considerate „nesigure” din punct de vedere politic. S-a luat hotărârea „curăţării” a cel puţin
25 de kilometri de teritoriu de la graniţa româno-iugoslavă de toţi cei care erau „suspecţi”.
Măsura a fost stabilită să se desfăşoare în trei etape, conform împărţirii pe categorii, efectuată
de către autorităţi - peste 40.000 de oameni din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi,
aflate la graniţă cu Iugoslavia, au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului. Aproape jumătate
dintre ei erau consideraţi chiaburi, periculoşi pentru regimul socialist.

Relaţiile României în cadrul blocului comunist

Sovromurile

Sovromurile, așa numitele societăți mixte sovieto-române, bazate teoretic pe principiul

parității aportului de capital român și sovietic, au fost înființate în baza acordului semnat la
Moscova la data de 8 mai 1945. Oficial, scopul sovromurilor era acela de a gestiona
recuperarea datoriilor României față de Uniunea Sovietică (300 de milioane de dolari).
Societățile vizau domenii vaste ca industria, agricultura, sectorul bancar și transporturile.

Durata era neliminată. Capitalul societății exprimat în acțiuni nominative era deținut în
proportie de câte 50% de către fiecare parte

Domeniile vizate de aceste societăţi erau industria, agricultură, transporturile şi sectorul

bancar. Rezultatele colaborării urmau a fi împărţite între cele două ţări, ,,ajutând” economia
românească să se refacă după cel de-al Doilea Război Mondial.

În urma acordului au fost înfiinţate Sovromtransport, Sovrompetrol, Sovrombanc,

Sovromlemn, Sovrommetal, Sovromgaz, Sovromchim, Sovromconstrucţia, Sovromnaval,
Sovrom Metale Neferoase, Sovromcărbune, Sovromasigurare, Sovromtractor,
Sovromutilajpetrolier, TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice). În anii 1950, o
dată cu înfiinţarea Societăţii româno-sovietice „Sovrom Kvartit“, România se angaja să
exploateze zăcămintele de uraniu, pentru furniza materialul necesar sprijinirii programului
nuclear militar sovietic. Până la începutul anilor 1960, susţin unii cercetători, România a
livrat Uniunii Sovietice aproape 20.000 de tone de uraniu metal. Iar pentru producerea lor au
fost întrebuinţaţi zeci de mii de oameni, care munceau în condiţii grele la minele din Băiţa

35
Plai şi Avram Iancu din Munţii Bihorului. Mulţi dintre munictori erau deţinuţi politici şi nu li
se asigura nicio măsură de protecţie atunci când manevrau materialele radioactive sau când
erau expuşi acestora. 

A funcionat și o astfel de societate cu scop propagandistic în domeniul cinematografiei,

Sovromfilm.

Aceste societăți au funcționat până în 1954 – 1956.

Revista britanică “Lumea azi”, aparținând Institutului Regal pentru Afaceri Internaționale,
titra în 1949 că “singurul capitalist în industria românească este Rusia comunistă”.

Economiştii au calculat că în cei 11 ani de existeță a acestor societăți, economia României a

fost sărăcită cu aproximativ două miliarde de dolari. La valoarea actuală a banilor, suma ar fi
de circa 30 de miliarde de dolari. Aceasta în condiţiile în care datoria de după război era de
300 de milioane de dolari. Sfârşitul dominaţiei sovietice asupra economiei româneşti s- a
concretizat abia în 1956. Cu doi ani mai devreme, în 1954, 12 sovromuri au fost desfiinţate şi
preluate de statul român. Ruşii au cerut în schimb 9 miliarde dolari pentru răscumpărarea
capitalului investit, dar în final, în urma unor negocieri, comuniştii români au fost de acord să
plătească 5 miliarde de dolari, bani care vor fi plătiţi până în 1970.

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.)

În 1949, ca răspuns la Planul Marshall, s-a creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(C.A.E.R.) - organizaţie de colaborare economică între statele socialiste. Membri fondatori
erau: Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi U.R.S.S. Ulterior a aderat
Albania (1949, dar din 1962 nu a mai participat); Republica Democrată Germană (1951),
Mongolia (1962), Cuba (1972) şi Vietnam (1978). Constituit după modelul şi teoriile
sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea faţă de Moscova a ţărilor membre, atât pe
plan economic cât şi politic. Obiectivul acestui organism consta în armonizarea planurilor
economice şi organizarea unor schimburi “avantajoase” privind produsele de bază necesare
economiilor naţionale.

Gheorghe Gaston Marin precizează că a participat la începutul anului 1948, la şedinţa de la

Kremlin, privind înfiinţarea C.A.E.R. Mikoian a fost însărcinat să redacteze statutul noului
36
organ de sprijinire reciprocă a construcţiei economice din ţările membre, cu respectarea
riguroasă a independenţei şi suveranităţii fiecăreia şi neamestecul în hotărârile ei economice.
Aceste principii au fost supuse în cursul anilor, unor presiuni crescânde de încălcare,
îndeosebi în timpul conducerii lui Hruşciov.

Subordonarea prin C.A.E.R. faţă de U.R.S.S., a acutizat decalajele existente ale blocului
comunist. Laventi Beria, în 1953, sublinia că “organizaţia funcţionase prost încă de la
început, iar ideea coordonării economice a sateliţilor nu fusese una dintre cele mai inspirate
decizii”.

În 1952, s-a publicat lucrarea lui Stalin “Probleme economice ale socialismului în U.R.S.S.”
în care a fost fundamentată teoria “destrămării pieţei mondiale atotcuprinzătoare a sistemului
capitalist”, drept cel mai important rezultat economic al celui de-al doilea război mondial. Ca
urmare a acestei destrămări, noi avem astăzi două pieţe mondiale, paralele, opuse una alteia.
Această teorie a constituit baza teoretică a intenţiilor de transformare a C.A.E.R.-lui într-o
organizaţie economică închisă, cu legile sale proprii, opuse legislaţiei generale a relaţiilor
internaţionale economice.

Planul Marshall avea ca scop oprirea extinderii comunismului, iar CAER își propunea să
prezinte comunismul drept un sistem atractiv, care aducea avantaje economice comparabile și
chiar superioare sistemului occidental.

În cadrul CAER, politicul prevala asupra economicului

Planul Marshall a avut un început și un sfârșit, el și-a atins atât scopul politic, cât și scopurile
economice și apoi și-a încheiat existența. CAER, pornit ca o replică la Planul Marshall și
ajuns să fie mai degrabă o replică la Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului și apoi
la Piața Comună, a devenit, de fapt, o organizație-instrument prin intermediul căreia Moscova
controla și mai în amănunt economiile țărilor satelit. Deși niciodată pe deplin funcțional,
CAER s-a desființat tarziu, abia odată cu prăbușirea URSS și a comunismului (1991).

De-a lungul timpului, poziția României în cadrul acestei organizații s-a modificat, ea
ajungând chiar să respingă propunerile sovietice și să le critice în mod deschis.

37
Relații politice
14 ianuarie 1950, România recunoaşte Republica Democrată Vietnam ca stat independent şi
suzeran.
 La 28 ianuarie 1950 guvernul R.D.Vietnam trimite o scrisoare guvernului român prin
care propune stabilirea de relaţii diplomatice oficiale la rang de ambasadă între
România şi R.D.Vietanam. Guvernul român a răspuns pozitiv propunerii vietnameze,
adresând guvernului R.D.Vietnam următoarea telegramă: ,,La 28 ianuarie 1950,
Guvernul R.P.R. a primit declaraţia din 14 ianuarie 1950 a preşedintelui Ho Şi Min
(...); a luat în consideraţie propunerea şi a hotărât să stabilească relaţii diplomatice şi
să facă schimb de reprezentanţi diplomatici între R.P.R. şi R.D. Vietnam.”
 La 18 februarie 1950, Ministerul de Externe al R.P.R. răspunde guvernului indonezian
arătand că ,,guvernul român a hotărât să recunoască Republica Statelor Unite ale
Indoneziei ca stat independent şi suveran şi să stabilească relaţii diplomatice.
În condiţiile situaţiei dificile din Coreea, relaţiile româno-coreene până la începerea
intervenţiei militare a SUA, din iunie 1950, s-au limitat la schimburi de informaţii politice, la
transmiterea de materiale informative în vederea cunoaşterii reciproce, precum şi la mesaje
transmise cu diferite ocazii. În perioada următoare declanşării agresiunii, srijinul României
acordat Republicii Democrate Coreea s-a manifestat prin atitudine de protest faţă de
manifestările războinice ale SUA şi ale autorităţilor sud-coreene.
 La 19 iunie 1950, România adresa SUA, în legătură cu blocarea coastei coreene
următoarele: ,,Guvernul român consideră că intervenţia ordonată de preşedintele
SUA prin trimiterea flotei, aviatiei, trupelor terestre împotriva R.P.D. Coreene, ca şi
blocarea navală a coastelor, constituie o agresiune directă a SUA împotriva
poporului coreean.”
 În nota preşedintelui Consiliului de Miniştri dr. Petru Groza, din 29 august 1950, şi
în telegrama MAN din 8 septembrie 1950, adresată Consiliului de Securitate O.N.U.,
se cerea insintent ,,încetarea imediată a bombardamentului şi retragerea trupelor
americane din Coreea.”

 Este constituit Comitetul de Ajutorare al poporului coreean. Un ajutor material

evaluat la circa 90 de milioane de lei a fost trimis la 19 august 1950, de delegaţia
oamenilor muncii din R.P.R. care s-a deplasat în R.P.D. Coreeană. 

38
În septembrie 1950 au loc convorbiri între delegaţia guvernului României condusă de dr.
Petru Groza şi cea a RD. Germană condusa de Walter Ulbricht, vicepresedinte al guvernului
provizoriu. Sunt semnate o declaraţie comună, un Acord de colaborare tehnico-ştiinţific şi
schimb de experienţă şi un Protocol asupra finanţării cheltuielilor necomerciale.

În anul 1951, la Moscova, se semnează un acord româno-sovietic privind schimbul de

mărfuri şi ajutorul tehnic între România şi U.R.S.S..
La Beijing se semnează primul acord de colaborare culturală între guvernele României şi
Chinei.

1952 - ,,Declaraţia guvernului român, în legătură cu semnarea la Bonn a Tratatului de

constituire a Comunităţii defensive europene între Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi
Luxemburg. Declaraţia din 3 iunie 1952 este o luare de poziţie categorică a guvernului român
care aprecia că: ,,aceste tratate creează o nouă alianţă militară şi include Germania
occidentală în Pactul Atlanticului de Nord ceea ce contravin obligaţiilor asumate prin
acordurile de la Postdam.”6

În anul 1953, în ianuarie, la Beijing, România şi Republica Populară China semnaează un

acord de colaborare tehnico–ştiinţific;
în februarie 1953 - România şi Ungaria ridică relaţiile diplomatice la rang de ambasadă
4 martie 1953 guvernul român publică o Declaraţie în legătură cu înglobarea Turciei în
Pactul Atlanticului de Nord, protestând împotriva transformării Turciei în bază de agresiune
directă contra R.P.R. şi ţărilor de pe ţărmul Mării Negre.
În ceea ce priveşte relaţiile româno-sovietice, începutul anului 1953 se caracterizează printr-
o transpunere fidelă a clişeelor propagandei sovietice ca formă şi conţinut.
Articolul din 4 ianuarie 1953, în ziarul ,,Scânteia”, publicat şi în cotidianul sovietic
,,Pravda”, consacrat muncii idelogice a P.M.R. cuprindea aprecieri elogioase la adresa
activităţii lui Stalin, a contribuţiei acestuia la ,,îmbogăţirea învăţăturii marxist–leniniste.”
-la 5 martie 1953, încetarea din viaţă a lui Stalin, nu a fost de natură să genereze o
modificare substanţială în atitudinea liderilor de la Bucureşti faţă de Moscova. La 8 martie
1953, ziarul ,,Scânteia” publica un articol semnat de Gheorghiu–Dej sub titlul ,,Stalin–
6
Ion Bodunescu, op.cit., p. 183

39
eliberatorul popoarelor” în care sublinia că ,,glorioasele forţe armate ale Uniunii Sovietice,
sub conducerea lui Stalin, au eliberat şi patria noastră, România.”7
Pe adresa C.C. al P.C.U.S. a Consiliului de Miniştri şi a Prezidiului Sovietului
Suprem ale U.R.S.S. au fost trimise numeroase telegrame de condoleanţe din partea
instituţiilor de partid şi de stat, a unor organizaţii de masă şi obşteşti. Pentru a aduce un ultim
omagiu lui Stalin, o delegaţie guvernamentală română condusă de Gheorghiu–Dej participă la
funeraliile organizate la Moscova.
Dorind să se menţină la putere, Dej urmăreşte evoluţia raporturilor între membri noii
trici instalate la Kremlin: Malenkov, Hrusciov, Beria, căutând să intre în graţiile celui mai
puternic.
Arestarea lui L. Beria în iunie 1953 şi condamnarea acestuia în decembrie 1953 este
salutată prompt de conducerea de la Bucureşti. În şedinţa din 19 ianuarie 1954, Biroul Politic
C.C. al P.M.R. a aprobat proiectul scrisorii adreste lui Hrusciov prin care Biroul Politic al
C.C. al P.M.R.,,înfierează crimele săvârşite de trădătorul Beria şi complicii lui”.
În 1953, au loc la Bucureşti două evenimente care subliniază poziţia internaţională a
României: primul este Congresul Mondial al Tineretului desfăşurat între 12 şi 26 iulie 1953,
şi al doilea eveniment, fost defăşurarea la Bucureşti al celui de-al treilea Festival al
Tineretului şi Studenţilor pentru pace şi prietenie.
-Apelul Consiliului Federaţiei Mondiale a Tineretului privind convocarea la Bucureşti a
Congresului Mondial al Tineretului : ,,aceste evenimente să contribuie la realizarea de noi
paşi pe calea înţelegerii reciproce şi unirii întregului tineret iubitor de pace”. Consiliul îşi
declară sprijinul pentru propunerile Congresului Popoarelor pentru pace şi în primul rând
pentru ,,înfăptuirea unei întâlniri între reprezentanţii celor cinci Mari Puteri, pentru un Pact al
păcii care va deschide căile viitorului.”8
-În cursul anului 1954, pe 19 iunie, România şi Iugoslavia restabilesc relaţii diplomatice la
nivel de ambasadă, iar la 14 august încheie un acord pentru redeschiderea căilor de
comunicaţie directă întreruptă în 1950.
-Pe 10 februarie 1955, la Belgrad, se semnează acordul dintre România şi Iugoslavia privind
regimul de navigaţie în sectorul comun al Dunării.
-Cu prilejul sesiunii Marii Adunări Naţionale (22 februarie 1955), preşedintele Consiliului
de Miniştri al României, Gheorghe Gheorghiu–Dej, aprecia, în cadrul analizei politicii

7
Vasile Buga, Relaţiile româno-sovietice, 1953-1958, în Ovidiu Ecobescu, România, supravieţuire şi afirmare
prin diplomaţie în anii Războiului Rece, Târgovişte, editura Cetatea de Scaun, p. 305
8
ANIC, Fond CC al PCR, Cancelarie, Apelul Consiliului Federaţiei Mondiale a Tineretului, ds nr.19/1953, f.
90

40
externe, că ,,relaţiile României cu Iugoslavia au intrat pe făgaşul firesc”  şi că ,,există toate
posibilităţile pentru dezvoltarea colaborării între cele două ţări şi popoare.” Guvernul -
declara premierul român - este decis să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru aceasta.”9
-După anul 1955, legăturile cu Iosif Broz Tito, au avut un loc important în relaţiile
internaţional ale Rmâniei. Multe discuţii s-au purtat în legătură cu construcţia Hidrocentralei
Porţile de Fier, iniţiativa ei aparţinând părții rmâne. Partea română a convins partenerii
iugoslavi de utilitatea acestui obiectiv. Gheorghiu Dej a avansat ideea împrumutării
Iugoslaviei, returnarea creditului urmând să fie făcută eşalonat, după intrarea în funcţiune a
hidrocentralei prin livrări de energie electrică României.
-Bulgarii s-au prezentat ca parteneri cu bani şi ,,candidaţi de drept” la construcţia
hidrocentralei. Îşi motivau pretenţiile pe faptul că au ţara situată pe malul drept al fluviului, în
aval de viitoarea hidrocentrală care, în caz de cutremur sau bombardament, prin revărsarea
apelor din bazinele de retenţtie, ar produce pierderi materiale şi umane Bulgariei. La o
adunare populară, Todor Jivkov, primul secretar al C.C. al P.C. Bulgar, a afirmat că s-a
înţeles cu conducătorul Iugoslaviei, ca şi Bulgaria să participe la construcţia Hidrocentralei
Porţile de Fier.
Tito a subliniat într-un răspuns la o nota diplomatică trimisă de Gheorghiu–Dej, prin
ambasadorul României la Belgrad, că el nu a perfectat nicio înţelegere şi nu are cunoştinţă să
fi discutat cu bulgarii despre hidrocentrală, că el nu poate încheia astfel de înţelegeri deoarece
potrivit legilor statului iugoslav, pe teritoriul Iugoslaviei nu se pot construi decât întreprinderi
proprietate a statului iugoslav. Astfel s-a pus capăt tergiversării înţelegerilor referitoare la
construcţia hidrocentralei, potrivit relatărilor lui Paul Sfetcu.
Potrivit lui Corneliu Mănescu împăcarea cu Iugoslavia s-a făcut prin paşi avansaţi de
Gheorghiu Dej. ,,El a fost artizanul principal al împăcării”.
La sfârşitul anului 1955, România întreţinea relaţii diplomatice cu 34 de state. Cu 13
la rang de ambasadă şi cu 21 la rang de legaţie. În cincinalul 1956-1960, România stabilea
relaţii diplomatice cu 14 state, în majoritatea cazurilor la rang de ambasadă, iar în cincinalul
următor cu 18 state, astfel că la sfârşitul lui 1964 să întreţină relaţii diplomatice cu 66 de
state.

9
Ion Bodunescu, op.cit., p. 189

41
 Crearea la 14 mai 1955, a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, va permite U.R.S.S.
continuarea menţinerii controlului politic şi militar asupra statelor aflate în sfera sa de
influenţă.

42
Tema IV: Interferențe româno-sovietice în procesul destalinizării
(1953 – 1958)
URSS și regimurile de Democrație Populară după moartea lui Stalin
Revoltele muncitorești din1953
România şi Tratatul de la Varşovia
România și Raportul secret al lui Hrusciov
România şi crizele comunismului din 1956: Polonia și Ungaria
Retragerea trupelor sovietice din România

URSS și regimurile de Democrație Populară după moartea lui Stalin

După moartea lui Stalin, aveau să survină schimbări majore în sistemul comunist, dar
și la nivelul relațiilor internaționale: este inaugurat „Noul curs", ce se dorea o reformare a
sistemului în latura sa politică, cât si în cea economică, destinderea relațiilor intenaționale.
- În final, procesul destinderii avea să intre în impas, iar acest fapt a fost cauzat de doi factori:
lupta pentru putere de la Moscova si absența unui consens față de problemele internaționale
(initiativele lui Beria de a retrage trupele sovietice din Austria si Germania de Est pentru a se
ajunge la modus vivendi cu Statele Unite sau reluarea [ relatiilor cu Tito) .

URSS
-Puterea a fost preluata de 10 dintre apropiatii lui Stalin (Malenkov, Beria, Molotov,
Vorosilov, Hrusciov, Bulganin, Kaganovici, Mikoian, Saburov si Pervuhin). Initial nici unul
dintre ei nu a ocupat locul primului secretar. O comisie formata din Malenkov, sef al
guvernului, Beria, ministru de interne si Hrusciov a fost desemnată să supravegheze arhiva
personală a lui Stalin.

Direcții

- reformarea sistemului și în ce măsură,

- implementarea practicii „conducerii colegiale" în organele supreme de decizie.

- detensiona relatiile internationale si de a scoate statul sovietic din izolarea stalinista, măsuri
initiate de către Beria, cel care reprezintă orientarea radicală a politicii poststaliniste: s-a
ordonat încetarea harțuirii corpului diplomatic străin de la Moscova; formal, s-a renuntat la
pretențiile teritoriale față de Turcia; erau deschise discuții pentru reluarea relatiilor
43
diplomatice cu Grecia, Israel si Iugoslavia; erau demarate negocieri pentru încheierea
razboiului din Coreea.

- facțiuni: - gruparea Molotov, Kaganovici si Suslov, care păreau că acceptă ideea de a corecta
unele excese ale stalinismului (teroarea), dar refuzau sa-i modifice structurile și principiile.

- grupare Beria (numit ministru de interne) și Malenkov: preconizau imbunătățirea

situației materiale a țăranilor, a minorităților naționale și a populației în general. În politica externă,
aceasta facțiune se pronunța pentru destinderea internațională, dorea stoparea cursei inarmarilor.

- gruparea „centristă" având ca lider pe Hrusciov

- Lupta pentru putere s-a încheiat cu victoia lui Hrusciov: Beria, arestat în iunie 1953, a fost
executat în decembrie; Malenkov, care la început luase în primire președinția Consiliului de
miniștri și conducerea secretariatului Comitetului Central, a trebuit, încă din 14 martie 1953,
să o cedeze pe aceasta din urmă lui Hrusciov, care in septembrie 1953, devenea prim-secretar
al Comitetului Central. Sub presiunea hrusciovistilor - aliați, datorita împrejurărilor, cu
conservatorii -, Malenkov a fost forțat să demisioneze în februarie 1955; iunie 1957
eliminarea lui Malenkov, Molotov, Kaganovici din Prezidiul PCUS, iar în martie 1958
Bulganin.

Lumea comunistă
Efectele
-Lupte interne s-au succedat în toate partidele blocului comunist: Imre Nagy, impus de
Malenkov ca președinte al Consiliului ungar în iulie 1953 în locul stalinistului Rakosi (care a
rămas totuși prim-secretar al Partidului), a fost îndepărtat din guvern în primăvara lui 1955, în
momentul căderii în dizgrație, la Moscova, a protectorului său: în RDG, Walter Ulbricht,
prim-secretar al Partidului, cunoscut stalinist, care părea condamnat de moartea protectorului
său, s-a văzut salvat de revolta muncitorească din iunie 1953; în Bulgaria, Todor Jivkov,
protejat de Hrusciov, a fost numit în februarie 1954 prim-secretar al Partidului, in locul lui
Cervenkov. în Romania, Gheorghiu-Dej optează mai întâi (aprilie 1954) pentru președenția
Consiliului de miniștri, pentru ca mai apoi să-și reia titlul de prim-secretar (decembrie 1955),
renunțând la conducerea guvernului. O mențiune special în cazul său - la aceasta dată,
pornind de la exemplul lui Hrusciov, puterea suprema este exercitată în totalitate de primul
conducător al Partidului.

44
Într-un interval scurt - un an – doi -, în toate țările comuniste europene, conducerea
Partidului și a Statului s-a schimbat, aparent principiul conducerii colective fiind funcțional.

-Conferinţa de la Geneva, prima care reunea la 10 ani de la terminarea celui de-al

doilea război mondial, pe reprezentanţii celor patru mari puteri victorioase, a fost convocată
pentru a rezolva probleme divergente, unele rămase deschise în 1945. Conferinţa nu a
înregistrat niciun progres în cele două mari capitole ale războiului rece: chestiunea germană
şi dezarmarea. Discuţiile asupra încheierii unui tratat general european al securităţii colective,
nu a dus la niciun rezultat.

– Reconcilierea iugoslavă -1954-1955

- aprilie 1956 - desfiinţarea Cominformului

Revoltele muncitorești din 1953

-în vara anului 1953 au loc primele revolte muncitorești în Cehoslovacia și Republica
Democrată Germania
Revolta muncitorilor cehi (mai-iunie 1953):
Detonatorul revoltei muncitorilor cehi a fost reforma monetară aplicată de guvern la 30 mai
1953, pentru a stopa inflația. Prin inlocuirea vechii „coroane" cu noua moned s-a realizat o
diminuare puternica a salariului real (12% dupa calculele oficiale), în timp ce costul vieții a
crescut în medie cu 29%. Între 1 sj 5 iunie, 129 de întreprinderi au fost afectate de
numeroase intreruperi de lucru. în principalele centre industriale s-au produs tulburări de
mare amploare: Praga, Plzen. Armata și miliția au interenit, arestând 427 de greviști șj
manifestanți.

Revolta muncitorilor est-germani: (12-17 iunie 1953)

-14 mai Guvernul anunța creșterea normelor de lucru cu 10%. Începând cu 12 iunie mai
multe întreprinderi au intrat în grevă, atât în Berlinul de Est, și în alte peste 270 de orase din
RDG. La 17 iunie au fost alese comitete de grevă, au fost elaborate programe (mai întâi strict
socio-economice, apoi politice), au fost organizate manifestări. S-au produs incidente
violente în mai multe orașe (Halle, Leipzig, Merseburg...); numeroase clădiri ale Partidului au
fost incendiate ; au fost neutralizate infrastructuri (uzine de gaz, căi ferate...). În Berlinul de

45
Est, tulburarile au fost dintre cele mai grave. S-a scandat „Nu sântem sclavi!", s-a cerut
„Alegeri libere!", „Grevă generala!". Pentru potolirea spiritelor au intervenit și trupele
sovietice , care au folosit inclusiv tancuri. Pentru întreaga RDG, numărul victimelor s-a
estimat la aproximativ 500 de morți; iar cel al arestărilor și deportărilor ( cei mai ulți în lagăre
sovietice) - aproximativ 25.000. A fost ptima intervenție militară a Moscovei într-o țară de
democrație popular.

România
Încetarea din viaţă a lui Stalin, la 5 martie 1953, nu a fost de natură să genereze o
modificare substanţială în atitudinea liderilor de la Bucureşti faţă de Moscova. La 8 martie
1953, ziarul ,,Scânteia” publica un articol semnat de Gheorghiu–Dej sub titlul ,,Stalin –
eliberatorul popoarelor” în care sublinia că ,,glorioasele forţe armate ale Uniunii Sovietice,
sub conducerea lui Stalin, au eliberat şi patria noastră, România”. Un articol asemănător
puplică și Petru Groza.
În același timp, Dej urmăreşte foarte atent evoluţia raporturilor între membri noii
troici instalate la Kremlin, căutând să intre în graţiile celui mai puternic. Arestarea lui L.
Beria, în iunie 1953 şi condamnarea acestuia în decembrie este salutată imediat de
conducerea de la Bucureşti. În şedinţa din 19 ianuarie 1954, Biroul Politic C.C. al P.M.R. a
aprobat proiectul scrisorii adreste lui Hrusciov prin care Biroul Politic al C.C. al
P.M.R.,,înfierează crimele săvârşite de trădătorul Beria şi complicii lui”.

-La presiunile conducerii sovietice, conducerea politică de la București, aspru criticată în

cadrul unei întâlniri ce a avut loc în iulie 1953, avea să abandoneze construcția Canalului
Dunăre – Marea Neagră, să încetinească procesul de colectivizare, relaxarea terorii și să ia o
serie de măsuri pentru îmbunătățirea condițiilor de trai.
-Moscova încheia cu partea română, la 31 martie și 18 septembrie 1954, convențiile privind
desfiintarea Sovromurilor. Potrivit acestor conventii, 12 din cele 16 sovromuri erau
desființate. Ultimele trei și-au încetat activitatea în 1956.

-În cursul anului 1954, pe 19 iunie, România şi Iugoslavia restabilesc relaţii diplomatice la
nivel de ambasadă, iar la 14 august încheie un acord pentru redeschiderea căilor de
comunicaţie directă întreruptă în 1950.

46
România şi Tratatul de la Varşovia
- Organizația Tratatului de la Varșovia sau conform denumirii oficiale „Tratatul de
prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală”, ca o uniune politico-militară a estului european, a
fost cunoscută și sub numele de Pactul de la Varșovia constituită la data de 14 mai 1955.
Semnarea acordului din mai 1955, a reprezentat de fapt finalul și nu inceputul acestui proces.

Prima etapă a demarat in perioada 1948-1949, când s-a constituit cadrul informativ al
blocului răsăritean. Caracteristica principală a fost aplicarea principiului casus foederis la
”negocierea” primelor acorduri de ”colaborare și sprijin reciproc”10.

A doua etapă a continut cu intâlnirea secretă la nivel inalt, din inițiativa lui Stalin, in perioada
9-12 ianuarie 1951 de la Moscova, atunci când s-au pus bazele Comitetului de coordonare de
constituire a Forțelor armate ale democrațiilor populare. Documentele de arhivă arată că in
anii care au urmat, forțele armate se vor organiza după modelul sovietic, personalul
responsabil fiind primit la studii in academiile militare sovietice.

- Semnatarii originali ai Organizației Tratatului de la Varșovia au fost Uniunea Sovietică,

Albania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România și Republica Democrată
Germană.
- Deși statele membre ale Pactului de la Varșovia s-au angajat să se apere unul pe celălalt
dacă unul sau mai mulți dintre semnatari ar fi fost atacați, și s-a subliniat neintervenția în
afacerile interne ale membrilor săi, iar procesul de luare al deciziilor ar fi trebuit să fie unul
colectiv, Uniunea Sovietică a controlat în cele din urmă deciziile Pactului.
- ”Articolul 8: Părțile contractante declară că vor acționa într-un spirit de prietenie și
colaborare în scopul dezvoltării și întăririi continue a legăturilor economice și culturale dintre
ele, călăuzindu-se după principiile respectării reciproce a independenței și suveranității lor și
neamestecului în treburile lor interne.”

-Principalele organe prin care se asigura funcţionarea alianţei erau: Comitetul Politic
Consultant, Comandamentul Unit al Forţelor Armate, Statul Major al Forţelor Armate Unite,
Secretariatul Unit al Tratatului.

10
Jordan Baev, Sistemul de securitate și Balcanii i anii Războiului Rece, Sofia, Ed . Damian Jakov, 2010, p.80.

47
-Unul din aspectele interesante îl reprezintă numirea Mareșalului Uniunii Sovietice ca și
comandant suprem al forțelor armate, astfel fiind clară dorința de dominație a sovieticilor,
precum și dreptul de a fi staționate trupe pe teritoriul aliaților.
-”În conformitate cu Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală încheiat între
Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Cehoslovacă,
Republica Democrată Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară Română,
Republica Populară Ungară și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste – statele semnatare
ale tratatului au luat hotărârea de a crea un Comandament unit al forțelor lor armate. În
această hotărâre se prevede că problemele comune privind întărirea capacității de apărare și
organizarea forțelor armate unite ale statelor membre ale tratatului vor fi supuse examinării
Comitetului Politic Consultativ care va lua hotărârile corespunzătoare.
-Mareșalul Uniunii Sovietice I.S. Konev a fost numit Comandant suprem al forțelor armate
unite, puse la dispoziție de către statele semnatare ale tratatului. […]
-Dislocarea forțelor armate unite pe teritoriul statelor semnatare ale tratatului se va face în
conformitate cu nevoile apărării mutuale, în baza unei înțelegeri între aceste state.”
- Prezența trupelor sovietice pe teritoriul statelor membre a dus la creșterea tensiunilor interne
și a sentimentelor antisovietice. Uniunea Sovietică s-a folosit, de tratat pentru a menține în
raza sa de influență sateliții săi europeni, de exemplu în Ungaria în 1956 are loc o intervenție
militară sovietică ce s-a soldat cu mii de victime în numele responsabilității față de Tratatul
de la Varșovia, apoi în Cehoslovacia în 1968.
- În septembrie 1990, Germania de Est a părăsit Pactul în vederea pregătirii pentru
reunificarea cu Germania de Vest. În ianuarie 1991, Cehoslovacia, Ungaria și Polonia s-au
retras din toate exercițiile militare ale Pactului de la Varșovia. Bulgaria a luat o astfel de
decizie în februarie. Pactul de la Varșovia a fost desființat oficial în iulie 1991 la Praga
-În preambulul Tratatului : ”Părţile Contractante, reafirmându-şi năzuinţa de a creea un
sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene
indiferent de orânduirea lor socială şi de stat, ceea ce ar permite unirea eforturilor lor în
interesul Europei, luând în considerare situaţia creată în Europa în urma ratificării
Acordurilor de la Paris care prevăd constituirea de noi grupări militare sub forma ”Uniunii
Europei Occidentale” cu participarea Germaniei Occidentale în curs de remilitarizare şi
includerea ei în ”Blocul Nord Atlantic, ceea ce agravează primejdia unui nou război... Fiind
convinse că în aceste condiţii statele iubitoare de pace din Europa trebuie să ia măsurile
necesare pentru asigurarea securităţii lor şi în interesul menţinerii păcii în Europa,
călăuzindu-se după scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, în interesul

48
întăririi continuie şi dezvoltării prieteniei, colaborării şi asistentei mutuale, în conformiatate
cu principiile respectării independenţei şi suveranităţii statelor, precum şi neamestecului în
afacerile lor interne, au hotărât să încheie prezentul Tratat de prietenie, colaborare şi asistenta
mutual”.
-Prin articolul 1, semnatarii se obligă ca, în conformitate cu Carta O.N.U., să se abţină în
relaţiile lor internaţionale de la ameninţările cu forţa sau de la folosirea ei şi să rezolve
litigiile lor internaţionale prin mijloace paşnice.
-Conform articolului 2, Părţile Contractante declară că sunt gata să participe, în spiritul unei
colaborări sincere, la toate acţiunile internaţionale având drept scop asigurarea păcii şi
securităţii internaţionale. Totodată Părţile Contractante vor depune eforturi pentru a lua
măsuri... în vederea reducerii armamentelor şi interzicerii armelor atomice, cu hidrogen şi a
celorlate tipuri de arme.

România și Raportul secret al lui Hrusciov

-Demascarea cultului personalităţii lui Stalin în raportul ,,secret” prezentat la Congresul al

XX lea de Nikita Hrusciov, dezvăluirile greşelilor în raporturile dintre ţările socialiste,
afirmarea necesităţii luării în considerare a particularităţilor naţionale a ţărilor socialiste, a
respectării principiilor şi normelor noi de relaţii între aceste ţări, au generat diverse reacţii în
ţările lagărului socialist.
Motive pentru care Hrusciov a întreprins atacul fără precedent până atunci:

1. -dorea să-şi lipsească adversarii din Biroul Politic al partidului de legitimitate; asocierea lor
cu Stalin fiind mai totală şi mai compromiţatoare decât a sa. (Viaceslav Molotov, Lazar
Kaganovici, Gheorghi Malenkov, Klement Voroshilov);

2. - demolarea mitului lui Stalin era menită restaurării prerogativelor partidului comunist ca
adevăratul deţinator al puterii politice –asigura demnitatea instituţională a oligarhiei de partid
pusă în cumpănă de despotismul personal al lui Stalin;

3. - proclamând întoarecerea la “adevăratul Leninism” ca nouă linie oficială, Hrusciov îşi

putea asigura propria imagine de restaurator al legalităţii socialiste şi protector al birocraţiilor
împotriva terorii poliţiei secrete;

49
4. - ,,discursul secret” (existenţa sa nu a fost menţionată în documentul oficial al Congresului
al XX lea, sovieticii publicându-l pentru întâia oară în 1989) îi permitea lui Hrusciov să acuze
atât pe duşmanii din elita sovietică, cât şi pe cei din mişcarea comunistă internaţională
(incluzând câţiva lideri din ţările comuniste, în primul rând pe Mao-Zedong al Chinei) ca
dogmatici incorigibili, incapabili să ţină pasul cu schimbările din lumea contemporana.

-Gheorghiu–Dej a luat cunoştinţă cu îngrijorare de conţinutul discursului lui Hrusciov, din

februarie 1956. Pentru el, demolarea cultului personalităţii lui Stalin era un factor
demoralizant, ţinând seama de maleabilitatea lui în mâinile dictatorului sovietic şi a făcut tot
ce i-a stat în putinţă să-l minimalizeze, limitându-l, aşa cum remarca o sursă americană, la
o,,problemă de intrigă de partid şi nu la o discuţie publică“.

-Gheorghe –Gheorghiu–Dej declara: “Noi nu avem pe cine reabilita” şi se mândrea cu aceea

că el rezistase presiunilor lui Stalin de a organiza procese-spectacol în România. Dar, în
acelaşi timp, organiza şedinţe cu scriitori şi artişti, în care erau criticaţi cei care se abateau de
la dogmele “realismului socialist”.

-În ceea ce priveşte P.M.R., unda de şoc reprezentată de raportul ,,secret” a avut ca prim efect
scindarea delegaţiei care a participat la Congresul al XX-lea, chiar în timp ce se afla la
Moscova. Între Gheorghiu-Dej secondat de Petre Borilă, pe de o parte şi Miron
Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, pe de altă parte, s-a instalat o stare de nervozitate care
va lua amploare. Primul făcea parte din Secretariatul Comitetului Central şi era considerat,
neoficial “numărul doi în partid şi al doilea membru al Biroului Politic“.

-Dezvăluirile lui Hrusciov în legatură cu crimele lui Stalin reprezenta ocazia ideală pentru a
provoca o schimbare la vârf în partid. Trebuia doar ca Dej să fie identificat cu un Stalin,
,autohton” răspunzator pentru încălcarea normelor leniniste ale vieţii de partid, pentru măsuri
represive, promovarea cultului personalităţii în partid şi în societate.

- Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi l-au acuzat pe Gheorgiu–Dej de a fi urmat

principiile staliniste. Convergenţa opoziţiei celor doi faţă de Dej i-a apropiat. Chişinevschi a
fost condus, probabil de prietenia sa cu Ana Puker pe umerii căreia Dej încerca să arunce
povara greşelilor trecute. Chişinevschi era el însuşi profund implicat în afacerea Pătrăşcanu,
tot aşa cum era şi Constantinescu. Acesta din urmă, vedea în raportul lui Hrusciov un prilej
de a discuta de nevoia de liberalizare în cadrul partidului şi a ţării.

50
- Paul Sfetcu care l-a însoţit pe Gheorghiu–Dej la Moscova, relatează despre insistenţa cu
care Miron Constantinescu a încercat, după audierea raportului secret, să-l determine pe
prim-secretarul P.M.R. să-şi facă autocritica. Gheorghu-Dej nu s-a lăsat atras în capcană şi a
evitat orice luare de poziţie pe marginea celor aflate la Congresul al XX-lea. Şi-a exprimat
cererea prin intermediul secţiei interne a CC a P.C.U.S., de a nu face public conţinutul
raportului ,,secret“.

-Primul său comentariu asupra congresului a fost exprimat la 25 martie într-un raport al
delegaţiei române prezentat în faţa unei plenare lărgite a CC al P.M.R., publicat într-o
formulă prescurtată de ,,Scânteia”, şase zile mai târziu.

- În luările de cuvânt ale majorităţii participanţilor la plenara lărgită a CC al P.M.R., din 23-
25 aprilie 1956, cât şi în rezoluţia asupra “dării de seamă dată cu acest prilej de delegaţia
P.M.R. care participase la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., s-a sublinat că lucrările acestui
congres şi hotărârile luate ,,au o covârşitoare însemnătate istorică pentru opera de construire a
comunismului în Uniunea Sovietică, pentru întărirea mişcării comunisiste şi muncitoreşti
internaţionale, pentru forţele progresiste ale păcii din lumea întreagă”. 

- În şedinţa Biroului Politic al CC al P.M.R., din zilele de 3, 4, 6 şi 12 aprilie 1956, Dej ţinea
să remarce că dacă în unele ţări, în timpul lui Stalin, au fost întreprinse măsuri de represiune
împotriva cadrelor de partid, “ în România nu au existat astfel de manifestări … în afară de
procesul lui Pătrăşcanu şi al grupului său care au fost cercetaţi aproape şapte ani până când s-
a făcut dovada crimelor săvârşite de ei, afară de procesul lui Luca în care a fost, fără nici o
tăgadă, demonstrată trădarea lui, afară de măsurile luate împotriva lui Ana Pauker şi Teohari
Georgescu de înlăturare a lor din conducere, nu au avut loc nici un fel de acţiuni îndreptate
împotriva membrilor şi a cadrelor partidului”. Potrivit raportului, actuala conducere de partid
nu avea nimic important să-şi reproşeze deoarece P.M.R. acţiona în direcţia justă.
Denaturările care ameninţau linia politică şi unitatea partidului au fost înlăturate din 1952 o
dată cu demascarea şi înlăturarea grupului de ,,deviatori fracţionişti.”

-Şedinţa Biroului Politic din 3-12 aprilie 1956 a consacrat eşecul iniţiativei lui M.
Constantinescu şi I. Chişinevschi de a forţa o schimbare în conducerea de vârf a partidului

-Rezistenţa dovedită în primavara lui 1956 de conducerea de partid la tendinţa schimbării, i-a
oferit lui Dej încrederea pentru a se plia alianţelor Moscovei în vederea unei mai mari
deschideri către societate.

51
-O desovietizare reală a avut loc în România după plenara CC a P.M.R.. Din noiembrie–
decembrie 1961 care a urmat Congresului al XXII-lea al P.C.U.S..

-Diferenţa de reacţie a fost explicată de Gheorghiu Dej astfel: în 1956 existau doi contestatari
oportunişti, I. Chişinevschi şi M. Constantinescu, care încercaseră să profite de noul curs,
denaturăndu-i semnificaţia. În al doilea rând, perioada de cinci ani scursă din 1956, oferise
conducerii partidului răgazul necesar pentru asimilarea principiilor destalinizării.

România şi crizele comunismului din 1956: Polonia și Ungaria

Polonia
-la nivelul anului 1956 Polonia era prima ţară din sistemul comunist în care aveau loc
proteste anticomuniste şi antisovietice de amploare.
-localizarea primelor astfel de proteste în Polonia a fost motivată şi de unii factori favorizanţi,
precum lupta tradiţională a polonezilor împotriva stăpânirii ruseşti în epoca modernă şi
catolicismul fervent al polonezilor.
-mişcarea de rezistenţă împotriva regimului totalitar şi a ocupaţiei sovietice din anii 1950 a
cunoscut o amploare deosebită mai întâi în Polonia, apoi, mai puternic, în Ungaria.
Raportul lui Hruşciov a scindat PMUP în două tabere, grupul de comunişti de la Natolin
(localitate lângă Varşovia) – conservatori, prosovietici şi antisemiţi, de o parte şi, de cealaltă
parte, grupul Pulawska (stradă din Varşovia), reformatori, liberali, mulţi din liderii grupului
erau chiar evrei, dar care avea un program politic imprecis
1956 au fost reintegraţi în partid unii membrii marcanţi căzuţi în dizgraţie la începutul
deceniului şase sub acuzaţia de „titoism”( Wladislav Gomulka, Marian Spychalski, Kliszko).
-pe 28 iunie 1956 Poznan - revendicări de ordin economic (legate de condiţiile de muncă şi
viaţă precare);de factură politică (retragerea trupelor sovietice şi abandonarea „construcţiei
comuniste”, chiar „libertate”).

52
- 28-29 iunie - lupte de stradă - s-au soldat, confrom cifrelor oficiale, cu 53 de morţi şi 300 de
răniţi.
- criza de la vârful partidului - revenirea lui Gomulka la putere - o condiţie necesară pentru
realizarea supravieţuirii sistemului însuşi.
-Gomulka, iniţiatorul programului „calea naţională” către socialism

Ungaria
- Revolta din Ungaria a debutat la 23 octombrie 1956. Demonstranţii cereau alegerea unei noi
conduceri a Partidului Muncitoresc Ungar, remanierea guvernului, includerea în componenţa
lui a lui Imre Nagy, pluripartitism, libertatea cuvântului, presei, retragerea trupelor sovietice.

- Telegramele de la Budapesta către Ministerul Afacerilor Externe din 24 octombrie 1956,

consemnau starea de asediu, circulaţia interzisă, telefoanele interurbane întrerupte, lupte de
strădă şi menţinerea ordinii de către Armata Sovietica. Centrul luptelor era în regiunea Radio
şi Politehnica. Telegramele menţionează că în zonă sunt grupuri răzleţe. Au apărut avioane
pentru restabilirea liniştei. ,,Demonstraţiile au căpătat un caracter antisovietic şi huliganist. A
fost dărâmată statuia lui Stalin, s-a strigat “afară cu ruşii“ şi s-a dat foc vitrinei cu cărţi
ideologice, s-au strigat lozinci antisemite.

- La 25 octombrie 1956, intervenţia armatei sovietice s-a intensificat în Ungaria, fiind aduse
noi trupe sovietice şi o divizie mecanizată sovietică din România. La 30 otombrie, Imre
Nagy a cerut scoaterea trupelor sovietice din Budapesta, fapt împlinit în ziua de 31 octombrie
în urma aprobării guvernului de la Moscova. Imre Nagy a apreciat că, guvernul sovietic nu a
oprit deplasarea trupelor şi nu a dat explicaţii satisfăcatoare acţiunilor sale “şi a propus să se
adopte hotărârea privind denunţarea de către Ungaria a Tratatului de la Varşovia,
proclamarea neutralităţii ungare care urma să fie garantată de O.N.U..”

-Gheorghiu Dej şi Bodnăraş au insistat pentru o intervenţie militară fermă împotriva

guvernului lui Imre Nagy, iar trupele sovietice staţionate în România, au fost primele care au
trecut graniţa ungară la 26 octombrie.

- Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei a trimis ambasadorului R.P.R. o notă prin care
face cunoscut că ,,Preşedintele Consiliului, în calitatea sa de Ministru al Afacerilor Străine, a
primit pe Andropov, ambasadorul U.R.S.S., în Ungaria. El a cerut retragerea trupelor

53
sovietice imediat. S-a declarat ambasadorului sovietic că guvernul ungar reziliază Tratatul de
la Varşovia, proclamă neutralitatea Ungariei, se adresează O.N.U. Pentru apărarea
neutrălităţii ţării, se cere ajutor Marilor Puteri.

- Conducerea de partid sovietică a decis, la 3 noiembrie, intervenţia decisivă pentru

“restabilirea ordinii “.

- Evenimentele din Ungaria de la sfârşitul lunii octombrie începutul lui noiembrie 1956, au
demonstrat că partea sovietică nu se poate împăca cu desprinderea din sfera de influenţă a
fostelor ţări de ,,democraţie populară “. România s-a dovedit a fi ,,aliatul cel mai activ al
U.R.S.S.” în timpul crizei ungare.

- Au existat contacte intense româno-sovietice din această perioadă: vizita la Budapesta a

unor emisari români (Emil Bodnăraş, Valter Român şi Aurel Mălnăşan); vizita la Budapesta
la 22 noiembrie 1956 a unei delegaţii a C.C. al P.M.R. şi a guvernului R.P.R. formată din
Gheorghe Gheorghiu–Dej, Chivu Stoica, Emil Bodnăraş, însoţiţi de Aurel Mălnăşan adjunct
al ministrului Afacerilor Externe, Valentin Steriopol, adjunctul ministrului Comerţului Extern
şi profesor universitar, Valter Român precum şi vizita la Moscova, la 30 noiembrie 1956 a
unei delegaţii de partid, condusă de Gheorghe Gheorghiu–Dej.

-Hrusciov şi Malenkov au efectuat o vizită secretă la Bucureşti la 1 noiembrie 1956 pentru a

discuta criza ungară cu conducatorii români, cehoslovaci, bulgari şi potrivit unor rapoarte
occidentale, Hrusciov a cerut ca trupele române să fie folosite pentru zdrobirea revoltei din
Budapesta. Nikita Hrusciov a prezentat un raport: ,,Atât din partea românilor cât şi din partea
cehoslovacilor s-a manifestat o înţelegere deplină a acestor evenimente. Şi unii şi alţii au spus
că trebuie acţionat ferm şi cât mai rapid. Românii au declarat chiar că ar dori să participe la
aceste acţiuni, să trimită acolo două divizii. 

- Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş, considerau că datorită numărului mare de maghiari din
armata română, precum şi a simpatiei generale a acestora pentru Ungaria, aceştia nu garantau
suficientă încredere pentru astfel de operaţiuni. Rezistenţa românilor faţă de o implicare
militară directă putea să fie atribuită şi temerii unui conflict ireparabil cu minoritatea
maghiară din România, dar o astfel de poziţie este contrazisă de memoriile lui Hrusciov în
care se spune că ruşii ar fi primit o ofertă de ajutor militar din partea conducatorilor români şi
bulgari.

54
- Evenimentele din Budapesta, un Protocol al şedinţei Biroului Politic al CC al P.M.R. din 24
octombrie 1956, stabileşte măsurile luate de conducerea română în acest context. La şedinţa
Biroului Politic participă: Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Iosif Chişinevschi, Miron
Constantinescu, Alexandru Draghici, Alexandru Moghioroş, Leontin Sălăjan, Ştefan Voitec...
Şedinţa este prezidată de Gheorghe Apostol, iar ordinea de zi cuprindea: informare cu privire
la situaţia din Republica Populară Ungară şi alte probleme curente.

- Se stabilea organizarea unei informări juste şi operative a conducerii partidului despre

situaţia din Republica Populară Ungară şi luarea de măsuri în vederea unei bune funcţionări a
radio-ascultării, pentru a cenzura corespondenţa ce venea din R.P.U. Se iau măsuri pentru
întărirea pazei la graniţa R.P.U; se va acorda atenţie regimului de graniţă cu R.P.U, centrelor
universitare şi tineretului, se va spune deschis membrilor de partid şi UTM ce s-a petrecut în
R.P.U şi urmările acestor acţiuni .

- Hotărârea numărul 317, sublinia faptul că, având în vedere agravarea situaţiei din R.P.U cât
şi în vederea asigurării ordinii şi liniştii pe tritoriul Republicii Populare Române, Biroul
Politic al C.C. al P.M.R. şi Consiliul de Miniştri al R.P.R. stabilesc:instituirea cu începere din
30 octombrie a Comandamentului General însărcinat cu luarea măsurilor necesare asigurării
ordinii pe teritoriul R.P.R. Comandamentul era compus din: Emil Bodnăraş, Nicolae
Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Leontin Sălăjan şi este condus de Emil Bodnăraş.
Comandamentul are următoarele atribuţii: coordonarea şi extinderea activităţii serviciului de
informaţii a statului, asigurarea măsurilor de pază la organele de partid şi de stat, uzine,
fabrici, silozuri, depozite de alimente, instalaţii de telecomunicaţie, transporturi feroviare,
navale, aeriene; luarea de măsuri necesare asigurării frontierei cu R.P.U; punerea în stare de
pregătire a trupelor şi aparatului de securitate; organizarea detaşamentelor înarmate de
muncitori; reprimarea oricăror acţiuni care ar ameninţa ordinea de stat.

- Petru a împiedica infiltrarea grupurilor contrarevoluţionare în România, începând cu 27

octombrie 1956 au fost luate măsuri în sensul realizării unei legături strânse între comandanţii
militari şi delegaţii C.C. ai P.M.R din zonă (Miron Constantinescu, Alexandru Sencovici, etc)
efectuându-se un schimb reciproc de informaţii în legatură cu evenimentele neobişnuite din
oraşele Cluj, Târgu Mureş Oradea şi Timişoara, acordarea unei atenţii deosebite sectoarelor
cuprinse între râul Crişul Alb şi Beba Veche (cel mai expus trecerii peste graniţă a grupărilor
contrarevoluţionare), prevenirea şi înlăturarea ,, manifestărilor negative“ la unităţi.

55
-
Documentele atestă începerea asaltului sovietic asupra Budapestei, printr-un susţinut tir de
artilerie, la 4 noiembrie 1956. Imre Nagy a chemat Ministerul Forţelor Armate să reia
comanda trupelor maghiare, iar guvernul maghiar face apel la ostaşii şi ofiţerii sovietici, să nu
tragă pentru a evita vărsarea de sânge.

- Pe 4 noimbrie 1956, Kadar a anunţat formarea guvernului revoluţionar al muncitorilor şi

ţăranilor, apăratorii cuceririlor democraţiei populare.

- Invazia sovietică din 4 noiembrie 1956, în Ungaria a fost primită cu un sentiment de uşurare
de liderii P.M.R.. Ei au acceptat să joace rolul odios de acoperire a aducerii forţate în
România a lui Imre Nagy şi a celorlalţi conducători unguri refugiaţi cu el la ambasda
Iugoslaviei de la Budapesta..

- 22 noiembrie, Imre Nagy a fost răpit de ofiţerii KGB şi a fost transpotat la Bucureşti cu
aviO.N.U.l unde i s-a acordat, ceea ce ministrul de Externe român, Grigore Preoteasa, a numit
,,azil”.

-Nagy a fost reţinut împreună cu alţi membri ai guvernului său într-o casă conspirativă a
Securităţii într-o localitate de la nord de Bucureşti. Interogatoriul lor a fost coordonat de
Boris Sumulin consilier KGB, pentru probleme contrarevoluţionare.

- Dej era preocupat de faptul că o victorie împotriva comunismului din Ungaria, s-ar fi putut
întinde la comunitatea celor două milioane de maghiari din Transilvania, ceea ce ar fi
constituit scânteia unei revolte anticomuniste în România, o Ungarie necomunistă ar fi putut
formula pretenţii asupra unor părţi ale Transilvaniei.

- Poziţia conducerii de la Bucureşti în timpul revoltelor din Ungaria s-a întemeiat pe două
principii: fidelitatea faţă de ,,lagărul socialist” şi distanţarea voalată faţă de Moscova. În
propunerea prezentată de Dej la 31 octombrie, privind poziţia sa faţă de declaraţia guvernului
sovietic se cerea: să se reafirme ataşamentul R.P.R. faţă de lagărul socialismului, subliniindu-
se că vom contribui cu toate puterile noastre la întărirea unităţii ţărilor socialiste; să se
sublinieze că prietenia dintre poporul român şi popoarele U.R.S.S. este unul dintre principiile
de bază ale partidului şi guvernului nostrum; să se afirme acordul deplin al guvernului R.P.R.
cu Tratatul de la Varşovia subliniindu-se necesitatea menţinerii Tratatului de la Varşovia .

- Echipa lui Dej nu-şi punea problema unei refomări a regimului, aşa cum încercaseră în
forme mai modeste Gomulka, sau mai radicale, Nagy, ci rămânerea în strictă ortodoxie a
modelului sovietic. Liderii de la Bucureşti voiau o anumită autonomie în cadrul ,,lagărului

56
socialist” care să-i pună la adăpost de amestecul lui Hrusciov şi să-l împiedice să-l schimbe
din funcţii.

-După intervenţia Moscovei pentru a înăbuşi revolta ungară, SUA comunicaseră

Kremlinului că nu intenţionează să se folosească, în interesele lor, de dificultăţile cu care
U.R.S.S. era confruntată în zona ei de influenţă; iar Marea Britanie şi Franţa erau angrenate
în criza Suezului, Moscova avea mână liberă în Ungaria.

- Mesajul Comitetului Central al P.M.R. al Guvernului R.P.R. şi al Prezidiului Marii Adunări

Naţionale a R.P.R. către guvernul revoluţionar muncitoresc–ţărănesc al R.P.U, către clasa
muncitoare ungară, întreaga populaţie maghiară sublinia: ,,Poporul român şi naţionalităţile
conlocuitoare muncesc înfrăţite pentru întărirea continuă a regimului de democraţie
popular(...), pentru consolidarea prieteniei şi unitatea popoarelor egale în drepturi ce fac parte
din marea familie a ţărilor socialiste în frunte cu Uniunea Sovietică. Poporul român urează
poporului maghiar.

-Nu au fost permise vizitele oficialităţilor O.N.U. promise de Preotesa, menite să dovedească
că Nagy nu era privat de libertate.

- Criza poloneză şi revolta din Ungaria au găsit divizată conducerea P.M.R.. Gheorghiu –Dej,
ostil orientării promovate de Hrusciov, întrevedea primejdia de a fi înlăturat din funcţia de
lider al partidului sub motivul înlocuirii vechii gărzi din timpul lui Stalin.

-În octombrie 1956 principala problemă cu care erau confruntaţi conducătorii României era
supravieţuirea politică. Ameninţarea pentru securitatea lui Dej venea de la Moscova. Dej
constatase cu ce uşurinţă schimbase Moscova pe liderii maghiari de-a lungul tensiunilor
încheiate cu revolta şi cu înăbuşirea ei: în locul lui Rokosi Gero; în locul lui Gero, Nagy, în
locul lui Nagy, Kadar. Aceeaşi soartă îl putea lovi şi pe el, dacă opoziţia faţă de destalinizarea
liniştită lansată la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., l-ar fi adus la o confruntare ,,cu fratele
mai mare.”

-Contactele cu realitatea maghiară, au arătat că un regim ca al a lui Kadar–lipsit de srijinul

poporului ungar, depinde în totalitate de ocupantul sovietic.

-După desfăşurarea revoltei ungare, Dej a ajuns la următoarea concluzie: pentru siguranţa
statutului de lider să fie cât mai departe de Moscova iar o condiţie esenţială era retragerea
trupelor sovietice din România.

57
-Gheorghiu –Dej şi-a ,,meritat” pe deplin, prin îneverşunarea arătată faţă de revolta ungară,
“certificatul” decernat de Hrusciov, atunci când l-a caracterizat pe omologul său român
drept ,,un adevărat bolşevic”. Această convingere care nu avea să fie de durată, a favorizat
decizia sovieticilor de retragere a Armatei Roşii, staţionată în România.

- Înăbuşirea revoltei ungare a pus capăt în România perioadei de ,,dezgheţ”. Dogmatismul

stalinist, represiunea, intimidarea populaţiei au cunoscut un mers ascendent, anul 1958
reprezentând un vârf.

- Gheorghiu–Dej s-a orientat spre revitalizarea conştiinţei naţionale petru a câştiga

populaţia. Noua politică viza ,,derollerizarea” istoriografiei româneşti, desovietizarea
cercetării istorce în România, iar la începutul anilor ‘60 s-a închegat comunismul naţional. 

-Revolta ungară din 1956 a avut un impact cotradictoriu asupra României pe termen scurt, ea
a dus la revigorarea dogmatismului; pe termen lung, a orientat echipa lui Dej spre ,,comunism
naţional, rămas până la capăt ostil oricărei idei de reformă.

- România a fost cel mai activ aliat al Uniunii Sovietice în timpul crizei ungare. Sprijinul dat
Uniunii Sovietice a trecut dincolo de arma politică, în domeniul asistenţei practice şi al
încurajărilor deschise. Gheorghiu–Dej şi Bodnăraş au fost primii conducători străini care au
vizitat Budapesta după invazia sovietică, iar în comunicatul lor oficial şi-au exprimat părerea
că acţiunea sovietică ,,era necesară şi corectă”. Guvernul român s-a făcut ecoul propagandei
sovietice denunţând ,,contrarevoluţia”  ca operă a ,,fasciştilor reacţionari” provocaţi de

,,imperialiştii” occidentali. Forţelor sovietice li s-au oferit baze suplimentare pe pământ

românesc, drumurile au fost lărgite iar traficul feroviar întrerupt pentru a permite
transporturile militare. Satisfacţia sovietică faţă de rolul României în timpul lunilor octombrie
şi noimbrie 1956, a fost în avantajul ţării doi ani mai târziu, când Hrusciov a hotărât să
retragă trupele sovietice.

Acțiuni de protest în România

- la 27 octombrie la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara au avut loc acțiuni de protest

studențești. Accentul protestelor studenţeşti a fost pus pe abolirea învăţării limbii ruse în şcoli
şi universităţi. Şedinţa secretă a organizaţiei studenţeşti din Timişoara a fost ţinută de câţiva
studenţi şi anume de: Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Ladislau Nagy şi alţii,
sprijiniţi de conferenţiarul Gheorghe Pop. La 28 octombrie 1956, au hotărât să convoace o
adunare generală a studenţilor din toate instituţiile de învăţământ din Timişoara, pentru a

58
discuta hrana proastă din cantinele studenţeşti şi lipsurile din învăţământ. Adunarea a fost
pregatită peste capetele celor din administrăţia Politehnicii şi din organizaţia de partid, şi a
avut loc la Facultatea de Mecanică la 30 octombrie. Au participat mai mult de o mie de
studenţi. Potrivit unui raport întocmit de Comitetul regional de partid, reprezentanţii
partidului conduşi de Petre Lupu şi Ilie Verdeţ, au fost badjocoriţi şi obligaţi să părăsească
sala. Au fost chemate unităţi ale armatei care au închis clădirea Politehnicii şi s-au operat
arestări. Protestele au avut efect. La 5 noiembrie, Miron Constantinescu s-a adresat unei
adunări studenţeşti de la Cluj şi a promis că orele obligatorii de limba rusă în univarşităţi vor
fi desfiinţate, şi vor fi îmbunătăţite condiţiile de trai.

- La 29 octombrie, ceferiştii de la Atelierele Griviţa din Bucureşti au ţinut o adunare de

protest, cerând condiţii mai bune de muncă, iar la Iaşi au avut loc demonstraţii de stradă
pentru o mai bună aprovizionare cu alimente. Pentru a pune capăt crizei, Gheorghiu–Dej şi o
delegaţie română şi-a scurtat vizita în Iugoslavia la 28 octombrie. Au fost operate mii de
arestări în locurile în care au avut loc manifestări de protest, în special printre studenţii care
au participat la adunările din Cluj şi Timişoara .

- Una dintre cele mai mari adunări a avut loc la Bucureşti. În cadrul măsurilor ce au fost
adoptate, persoanele amnistiate în 1955, au fost rearestate. Hrusciov a făcut aluzie la aceste
demonstraţii într-un cuvânt adresat organizaţiei de Comsonol din Moscova la 8 noiembrie
1956, în care a spus că exista ,,un spirit cam nesănătos”  printre studenţi ,,într-una dintre
instituţiile de învăţământ din România“ şi a felicitat Partidul Comunist Român pentru modul
rapid şi eficient în care a rezolvat problemele. La 30 octombrie, regiunile Timişoara, Oradea,
Iaşi au fost puse sub conducere militară. Trupe sovietice au trecut graniţa de est a României şi
s-au concentrat la frontiera din vestul României, la graniţa cu Ungaria. Pentru a-i linişti pe
muncitori, guvernul a anunţat la 29 octombrie că salariul minim va fi ridicat şi se vor face
concesii speciale ceferiştilor, sub formă de călătorii gratuite. La 2 noiembrie, Gheorghe
Apostol s-a adresat unei adunări a ceferiştilor, cărora le-a promis sprijin.

Retragerea trupelor sovietice din România

59
-Motivele părții române pentru retragerea trupelor sovietice: rusofobia tradiţională a
românilor, excesele la care se dedau adesea trupele de ocupaţie, cheltuielile de întreţinere
suportate de statul român; preocuparea liderilor comunişti români, odată cu dispariţia lui Iosif
Stalin, de a obține, în sfârşit, legitimitate.
- Prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul României fusese stabilită prin Tratatul de pace de la
Paris, semnat de România la 10 februarie 1947: articolul 21, paragraful 2, menţiona: „toate
forţele militare aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepţia Uniunii
Sovietice care îşi va păstra pe teritoriul României orice forţe armate considerate necesare
pentru menţinerea liniilor de comunicaţie cu armata sovietică din zona de ocupaţie sovietică
din Austria”.
- din 1944 şi până la retragerea lor, în anul 1958, totalul forţelor de ocupaţie prezente pe
teritoriul românesc se situează undeva între 1-1,5 milioane soldaţi sovietici aparţinând
trupelor la sol, aeriene, navale şi de securitate care staţionau în zonele: Craiova–Slatina,
Sibiu–Alba-Iulia, Constanţa şi Brăila–Focşani.
-consilieri militari sovietici cu atribuţii de control şi supraveghere. Numărul acestora a
crescut treptat până în anul 1952, când existau 105 consilieri permanenţi şi 17 poziţii
temporare în şcolile militare. Începând cu anul 1955, numărul consilierilor militari sovietici
începe să scadă treptat: 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958.
- crearea la 14 mai 1955, a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, va permite U.R.S.S.
continuarea menţinerii controlului politic şi militar asupra statelor aflate în sfera sa de
influenţă.
- La data de 15 mai 1955, Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi
Franţa semnează Tratatul de stat cu Austria, iar la 19 septembrie 1955, ultimii soldaţi
sovietici părăsesc teritoriul Austriei.
- în august 1955, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. îl însărcinează pe Gheorghe Gheorghiu-Dej
cu misiunea de a-l consulta pe Nikita Hrusciov în legătură cu retragerea trupelor sovietice.
Gheorgiu-Dej se eschivează şi îl deleagă pe Emil Bodnăraş, membru în Biroul Politic şi
ministu al Forţelor Armate, cu sarcina de a expune liderului sovietic delicata problemă.
Gheorghiu-Dej avea în vedere faptul că Bodnăraş se bucura, datorită trecutului său, de o
deosebită încredere din partea Moscovei.
- problema retragerii trupelor sovietice a fost ridicată cu prilejul vizitei lui Hruşciov în
România, în zilele de 21-26 august 1955. Luat prin surprindere, liderul sovietic a reacţionat
dur şi i-a acuzat iniţial pe români de naţionalism şi antisovietism. Hruşciov era convins că

60
problema fusese deja discutată în conducerea Partidului Comunist Român şi că Bodnăraş
fusese desemnat să abordeze subiectul datorită recomandărilor sale impecabile: serviciile
aduse în trecut Uniunii Sovietice, încrederea şi respectul care îi erau acordate de conducătorii
sovietici şi faptului că era unul dintre cei trei viceprim-miniştri ai României. Hruşciov
consemnează că Bodnăraş i-a argumentat prin faptul că interesele de securitate sovietice nu
erau ameninţate, întrucât România era încercuită de alte ţări socialiste şi că „nu se afla nimeni
altcineva la Marea Neagră, cu excepţia turcilor”. A sugera o astfel de măsură la scurtă vreme
după moartea lui Stalin era un act de extremă cutezanţă şi ar putea implica „o oarecare
clarviziune şi poate chiar un joc politic”.
- condamnarea stalinismului la Congresul al al XX-lea al Partidului Comunist din Uniunea
Sovietică, din februarie 1956. Aceasta, împreună cu relaxarea internaţională în raporturile
dintre U.R.S.S. şi statele socialiste, au creat acestor ţări iluzia că se puteau desprinde din sfera
de dominaţie sovietică.
- evenimentele petrecute în anul 1956 în Polonia şi Ungaria au înrăutăţit radical perspectivele
oportunităţilor de desprindere a statelor est-europene din orbita Uniunii Sovietice. Reacţia
dură a Uniunii Sovietice faţă de „explozia” din Ungaria, din toamna anului 1956 „a îngheţat”
discuţiile referitoare la retragerea trupelor sovietice.
- Acordul din 15 aprilie 1957. Semnat de către miniştrii de externe, documentul reglementa
statutul juridic al trupelor sovietice, staţionate temporar pe teritoriul României, fiind urmat de
mai multe convenţii speciale, referitoare la acordarea ajutorului reciproc în problemele
urmăririi şi judecării infracţiunilor şi în rezolvarea proceselor civile, ivite în legătură cu
staţionarea trupelor sovietice, la modul şi condiţiile de folosire a cazărmilor, clădirilor de
serviciu, depozitelor, la efectivele trupelor sovietice şi locurile lor de dislocare etc.
- Gheorghiu-Dej într-o convorbire avută cu Hruşciov: adversarii Uniunii Sovietice apreciau
că regimul socialist din România se menţinea numai datorită tancurilor sovietice; liderul
politic român a sugerat că ar fi fost bine să se demonstreze lumii capitaliste că socialismul se
baza pe „încrederea poporului”. La această idee liderul sovietic s-a dovedit a fi deosebit de
receptiv, deoarece Uniunea Sovietică era acuzată că impusese regimuri politice nepopulare în
zona Europei Centrale şi de sud-est, care se menţineau numai cu sprijinul Armatei Roşii, iar
cel mai elocvent exemplu în acest sens era intervenţia militară sovietică din octombrie 1956
din Ungaria.
- Nikita Hruşciov anunța la 24 mai 1958, că U.R.S.S. intenționa retragerea efectivelor
sovietice din România, cât şi alţi 119.000 soldaţi sovietici din Europa Răsăriteană.

61
- la 17 aprilie 1958, Hrusciov îi trimite o scrisoare lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în care îi face
cunoscut liderului român faptul că noul context internaţional este caracterizat printr-o
„oarecare slăbire a încordării internaţionale”şi în situaţia în care România dispunea deja de
„forţe înarmate, de nădejde, capabile să dea o ripostă provocărilor imperialiştilor, să apere
cuceririle socialiste ale poporului român şi să-şi aducă contribuţia la cauza apărării intereselor
comune ale lagărului socialist”, Uniunea Sovietică considera că „nu mai este necesară
şederea trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române”.
- 23 aprilie 1958, printr-o scrisoare de răspuns, Gheorghe Gheorghiu-Dej dădea asigurări
liderului sovietic că forţele armate române „vor face faţă cu cinste, în orice împrejurări,
îndatoririlor care le revin în cadrul lagărului socialist”.
- la 24 mai 1958 era semnat Acordul între Ministerul Forţelor Armate ale R.P.R. şi Ministerul
Apărării al U.R.S.S., referitor la modalitatea retragerii trupelor sovietice din România, în
U.R.S.S., în perioada 15 iunie -15 august 1958: “Părţile contractante au căzut de acord că
vor fi retrase de pe teritoriul României, trupele sovietice de uscat, forţele aeriene militare,
subunităţile de apărare a raionului maritim al flotei maritime militare şi trupele de
transmisuni care asigură telecomunicaţiile de frecvenţă înaltă. Pentru a asigura securitatea
statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, se păstrează pe teritoriul României o cantitate
corespunzătoare de muniţii în două depozite şi 9800 tone carburanţi şi lubrifianţi în trei
depozite aparţinând Ministerului Apărării al U.R.S.S. Se păstrează într-o capacitate de luptă
permanentă următoarele aerodroame eliberate de trupele sovietice: Ianca, Alexeni şi
aerodromurile de campanie de rezervă: Sihlea, Viziru, Dor Mărunt, Cioranii. Ministerul
Apărării al U.R.S.S. se obliga să predea Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R. toate
cazărmile, aerodromurile, poligoanele, câmpurile de instrucţie, casele de locuit şi alte
clădiri şi edificii cu inventarul şi mobilierul respective. Ministerul Forţelor Armate Române
va asigura pe teritoriul R.P.R., conform cererilor Comandamentului Sovietic, transportul
trupelor sovietice, tehnicii de luptă şi încărcăturilor ce se vor înapoia în U.R.S.S..
- a doua zi, la 24 mai 1958, Comitetul Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de
la Varşovia a aprobat „propunerea Uniunii Sovietice, pusă în acord cu guvernul Republicii
Populare Române, cu privire la retragerea în viitorul apropiat de pe teritoriul Republicii
Populare Române a trupelor sovietice care se află acolo în conformiate cu Tratatul de la
Varşovia”.
- la data de 25 iunie 1958, ultimii 35.000 de militari sovietici au părăsit România.
- concomitent au început să fie retraşi şi consilierii militari sovietici repartizaţi în cadrul
tuturor structurilor şi eşaloanelor militare, Moscova apreciind, la 14 ianuarie 1957, că în acel
62
moment şederea permanentă a consilierilor „nu mai corespunde intereselor cauzei” şi îşi
făcea cunoscută disponibilitatea de „a acorda şi pe viitor, în măsura necesităţii, un ajutor
frăţesc, prin specialişti, Republicii Populare Române.
- România a fost singura ţară socialistă din care s-au retras trupele şi consilierii sovietici.
- Kremlinului a încercat a-şi reface imaginea grav afectată după intervenţia brutală în
Ungaria. - altă posibilă cauză a deciziei sovieticilor poate fi şi aceea de a câştiga
„bunăvoinţa” românilor, grav nedreptăţiţi de deciziile dictate de către Stalin, aşa cum
recunoştea chiar Nikita S. Hrusciov în memoriile sale.
- Alte considerente: România nu beneficia de graniţă cu niciun stat N.A.T.O., bazele navale şi
aeriene sovietice rămăseseră pe teritoriul românesc, iar diviziile existente în Ucraina de Sud
şi în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, puteau să intervină oricând în România
în caz de necesitate.

63
Tema V: Politica externă a României 1958 - 1964
CAER și România
Criza rachetelor din Cuba și România
Fisura monolitului comunist: schisma URSS-R.P.CHINEZA
„Declaraţia de independenţă” din aprilie 1964

Se consolidează bazele puterii personale a lui Dej în interiorul partidului și al statului român,
crește marja sa de manevră internă, chiar și externă. Odată cu creșterea puterii în interiorul
partidului comunist, sub pretextul unei a doua destalinizări, Dej operează ultimele epurări
politice, în vreme ce regimul politic ca atare capătă tot mai mult trăsăturile specifice
stalinismului.

CAER și România

Drept răspuns la existența Planului Marshall, Uniunea Sovietică a inițiat și a creat, în 1949,
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), o organizație economică a statelor
comuniste satelite, respectiv: URSS, Republica Democrată Germană, Bulgaria, Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria și România. Mongolia, Cuba și Vietnam au luat și ele parte la unele
sesiuni ale Consiliului. Pe de cealaltă parte, Republica Populară Chineză, Coreea de Nord și
Albania nu s-au alăturat activității CAER.
- CAER își propunea să prezinte comunismul drept un sistem atractiv, care aducea avantaje
economice comparabile și chiar superioare sistemului occidental.
- CAER era, de fapt, un instrument de exploatare legală prin întreprinderi mixte, de tipul
sovromurilor, a țărilor dominate de Uniunea Sovietică.
- În cadrul CAER, politicul prevala asupra economicului
- De-a lungul timpului, poziția României în cadrul acestei organizații s-a modificat, ea
ajungând chiar să respingă propunerile sovietice și să le critice în mod deschis.

64
- În 1956 a fost lansat principiul specializarii economiilor, iar din 1958 tendința de control și
coordonare a economiilor statelor membre. România a respins acest program în condițiile în
care își propusese un plan de industrializare amplu. Conform principiului specializării
economiilor, Romania, nu numai că nu și-ar fi dezvoltat industria, ci ar fi fost obligată să-și
păstreze statutul de țară agricolă. La nivehil anului 1957, România urma să exporte în țările CAER,
200.000 t de cereale, 37.000 t carne și 100 t unt. Din cauza recoltelor slabe, nu putea respecta angajamentele,
mai ales cele față de RDG, care dorea creșterea exporturilor de utilaje și mașini în România, în schimbul

produselor agricole.- Plenara CC al PMR din 26-28 noiembrie 1958 – România urma să devină o
țară industrializată, cu accent pe industria grea; agricultura urma să treacă în plan secund.
-Între 20-25 iunie 1960, la București, a avut loc Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc
Român, congres la care a participat și Hrușciov. Cu această ocazie a fost lansat un plan de
industrializare rapidă a țării și a fost propusă construirea unui combinat siderurgic la Galați.
- Conferinței de la Moscova din 7 iunie 1960 stabilește - Consiliul de Ajutorare Economică
Reciprocă este o comunitate de “națiuni libere, suverane angajate în efortul voluntar de a-și
coordona planurile economice naționale”,
- la 7 iunie 1962, Hrușciov a lansat Principiile de bază ale diviziunii internaționale socialiste
a muncii, fapt care transforma CAER într-un organism supranațional. Aceste principii aveau
drept scop specializarea sarcinilor între diversele țări socialiste pentru „construirea economiei
mondiale socialiste într-o singură entitate”. Conform părții române, o asemenea specializare
era însă, contrară independenței naționale și transforma statele mai puțin dezvoltate în „surse
de aprovizionare cu materii prime ale statelor mai avansate”. O astfel de măsură nu
corespundea, de fapt, necesităților și intereselor tuturor țărilor participante, ci doar celor mai
dezvoltate dintre ele, respectiv URSS, RDG și Cehoslovacia. Ar fi urmat ca aceste trei state
să-și dezvolte industria grea cu ajutorul materialelor provenite din celelalte țări aparținând
blocului comunist. Conform propunerii URSS, economia României urma să se dezvolte cu
precădere în domeniul agrar, al industriei petroliere și al îngrășămintelor, devenind de fapt un
„grânar” si un furnizor de materie primă al țărilor membre industrializate. România se afla la
momentul 1962 în situația în care PIB-ul său pe cap de locuitor nu atingea nici măcar o
treime din PIB-ul pe cap de locuitor al cetățenilor din RDG. Astfel, specializarea economică
propusă de sovietici ar fi redus România definitiv la statutul de țară fundamental agricolă.
Invocând principiul sovietic al rolului determinant al industriei grele în dezvoltarea
economiei socialiste și principiile independenței și suveranității statelor socialiste, singurele
în măsură să decidă direcțiile de dezvoltare a economiei proprii, Dej s-a opus acestei
propuneri sovietice, iar anul următor, cu ocazia unei alte reuniuni a CAER, el l-a determinat

65
pe liderul sovietic să renunțe la aceste planuri. Astfel s-a pus capăt ideii creării unui organism
supranațional de planificare economică și au fost garantate independența economică și
suveranitatea națională a României, precum și acelea ale celorlalte state din lagărul socialist.
Planul este abandonat.
- februarie 1963, Sesiunea CAER de la Moscova – relua ideea înființării organismului unic de
planificare. Fostul ministru al comerțului și reprezentantul României la CAER, totodată
principalul planificator al politicii economice românești, Alexandru Bârlădeanu, s-a adresat
Comitetului Executiv al CAER la 15 februarie 1963. România va continua să colaboreze pe o
bază bilaterală și multilaterală cu CAER, dar nu va accepta nicio modificare a planurilor ei
industriale de dragul integrării regionale. Ca urmare a acestui episod, o delegație sovietică
oficială a sosit la București, în mai 1963, dar cele două părți nu au ajuns la nicio înțelegere.
-la începutul anului, E.B. Valev a publicat articolul Problemele ale dezyoltdrii economice
a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și URSS. Autorul avansa o propunere
originala: „constituirea unui complex economic interstatal" în zona Dunării de Jos, care urma
să înglobeze partea de sud a URSS (12.000 km2), partea de sud-est a României (100.000 km 2,
42% din teritoriul țării) și partea de nord a Bulgariei (38.000 km2, 33% din teritoriu).
Totodată, complexul urma să dispună de o populație de 12 milioane de locuitori.
“Contribuția” României avea să fie cea mai importantă, căci ea reprezenta 42% din teritoriul
țării, inclusiv capitala, 48% din populație, 54% din producția de mașini și 86% din producția
de petrol. Bulgaria a acceptat ,,Planul Valev”, dar România l-a respins, percepându-l ca pe un
pericol național. Răspunsul părții române: publicarea în ,,Viața economică” a unui studiu
semnat de directorul Institutului de Cercetări Economice, Costin Murgescu, îl acuza pe Valev
de încercarea de a „trunchia” România: ,,propunerile (din partea CAER) comportă implicații
economice și politice dintre cele mai serioase, fiind de natură să știrbească grav independența
și suveranitatea națională a țărilor membre”. În plus, economistul român critica așa-numitele
complexe economice interstatale, susținând, pe bună dreptate, că ele puneau în pericol nu
numai suveranitatea, ci și integritatea teritorială a statelor care ar fi devenit membre ale unor
astfel de complexe. (Costin MURGESCU, „Probleme ale relațiilor economice dintre țările socialiste”,
Viața economică, nr. 2, 1964)

- Scurte concluzii:
Rezistența României la politica promovată de Moscova prin intermediul CAER a
crescut progresiv și proporțional cu două condiții: negocierile economice ale României cu
vestul și ruptura chino-sovietică. Diferendul dintre România și Uniunea Sovietică în cadrul

66
CAER a permis liderului comunist român obținerea de legitimitate internă și de recunoaștere
internațional. El cunoștea rusofobia, respectiv sovietofobia a națiunii române. Totodată,
atitudinea României a fost posibilă și datorită faptului că ea nu era dependentă de URSS în
materie de resurse energetice, și datorită unui context internațional favorabil - în cadrul
blocului socialist apăruse un al doilea centru de putere de nivel mondial, China. În plus,
România purta negocieri economice cu Occidentul. Gheorghiu-Dej nu dorea să reformeze
sistemul, ci doar să-și asigure o independență cât mai mare față de Uniunea Sovietică.

Criza rachetelor din Cuba și România

-Anul 1962 a fost marcat de așa-numita criză a rachetelor din Cuba, criză ce se consideră că
ar fi putut determina declanșarea celui de-al treilea Război Mondial.
-Criza s-a desfășurat pe parcursul a 38 de zile, între 14 octombrie și 20 noiembrie și a avut ca
punct de plecare descoperirea de către avioanele americane de spionaj a unei baze sovietice
de lansare de rachete cu rază de acțiune medie, SAM, pe teritoriul Cubei.
- la 22 octombrie 1962, într-un discurs oficial, Kennedy a catalogat acțiunea sovietică drept o
“amenințare explicită la adresa păcii și a securității Americilor” pe care „nici Statele Unite,
nici comunitatea mondială nu puteau să o tolereze.” (Discursul lui John F. Kennedy din 22
octombrie 1962,http://www.jfklibrary.org/Asset-Viewer/sUVmCh-sB0moLfrBcaHaSg.aspx).

- Măsurile imediate luate pentru remedierea situației au constat în instituirea unei blocade
riguroase privind orice echipament militar destinat Cubei. Orice vas ce naviga spre Cuba era
astfel interceptat și percheziționat.
- inițial, sovieticii au propus demontarea bazelor de proiectile în schimbul promisiunii SUA
de a nu invada Cuba;
- a doua zi, Hrușciov a revenit asupra deciziei și a cerut demontarea bazelor americane de
rachete din Turcia.
- în aceeași zi, un avion de spionaj U-2 a fost doborât în Cuba - acțiunea militară americană
părea iminentă.
- în acel moment, fratele președintelui american, ministrul justiției, Robert Kennedy, a
sugerat ca americanii să accepte prima scrisoare a liderului sovietic și să publice acordul,
determinându-l astfel pe acesta să cedeze. O atare mișcare făcea ca responsabilitatea
declanșării unui eventual conflict armat să revină lui Hrușciov, dacă el nu își dădea acceptul.
- Criza a fost soluționată în acești termeni. La 28 octombrie, Hrușciov a anunțat prin Radio
Moscova că intenționează să retragă armele sovietice din Cuba, iar astfel a început
demontarea proiectilelor. În luna noiembrie, a fost retrasă blocada navală a Cubei, iar până la
67
finele anului, toate rachetele sovietice au fost retrase din Cuba. La puțină vreme de la aceste
întâmplări, SUA și-au retras, în tăcere, rachetele din Turcia.
- România, ca și aliații săi din Tratatul de la Varșovia, nu a fost înștiințată de gravitatea crizei.
- Spre deosebire de SUA, care și-a informat toți partenerii din alianță, Uniunea Sovietică a
menținut întreaga chestiune secretă, aliații săi aflând datele problemei abia atunci când
lucrurile au fost făcute publice de către americani. În concluzie, statele blocului comunist s-
au aflat în pragul pornirii unui război nuclear, în care ar fi fost implicate încă din primul
moment, fără să își dea acordul, fără ca măcar să cunoască situația, ci numai prin faptul ca
erau aliate cu URSS. România ar fi putut fi angrenată în cel de-al treilea Război Mondial
numai pentru interesele Moscovei.
-la 4 octombrie 1963, în cadrul unei întalniri de rutină, Corneliu Mănescu, ministru de
externe al României, vorbind în numele guvernului de la București, i-a declarat secretarului
de stat al SUA, Dean Rusk, că România nu a fost consultată de sovietici în chestiunea
instalării rachetelor în Cuba și că, în cazul unui conflict declanșat de acțiuni ale URSS
asemănătoare cu cele din Cuba, România ar fi rămas neutră. El le-a sugerat americanilor să
nu lovească teritoriul românesc pe baza percepției greșite că România ar fi aliată cu URSS
întru izbucnirea ostilitațiilor antiamericane. Rusk l-a întreabat pe Mănescu dacă existau arme
nucleare pe teritoriul românesc, iar Mănescu i-a răspuns negativ și chiar i-a invitat pe
americani să verifice „buna credință” a Bucureștilor, ceea ce însă nu a fost necesar, deoarece
spusele lui Mănescu corespundeau cu informațiile pe care le dețineau serviciile secrete
americane.
- Noua poziție a României și îndrăzneala sa de a promova o politică externă proprie s-au
concretizat și printr-o poziție aparte față de celalte țări ale blocului sovietic, cu prilejul unui
vot dat la ONU: în chestiunea declarării ca zonă liberă de arme nucleare a Americii Latine,
Romania a votat alături de țările necomuniste.
- în 1963, aflat într-o vizită de stat la Belgrad, Dej a fost primit cu onoruri mai mari decât cele
cu care fusese întâmpinat Nikita Hrușciov, în același an. Cu această ocazie, Adunarea
Națională Iugoslavă a invitat pentru prima dată un lider comunist să i se adreseze, Dej fiind
primul lider comunist căruia i s-a oferit această onoare. Această vizită a lui Dej în Iugoslavia
reflecta pe de o parte noul stadiu de prietenie în care se găseau România și Iugoslavia,
opozante fățișe ale hegemoniei sovietice asupra lumii comuniste, iar pe de altă parte
circumspecția celor două țări în legătură cu supremația sovietică în cadrul blocului militar
comunist și cu recentele schimbări din cadrul CAER.

68
România și schisma URSS-R.P.CHINEZA
- Neînţelegerile ideologice dintre cele două îşi pot găsi originea în relaţiile istorice dintre cele
două ţări şi anume, ratificarea de către U.R.S.S. a cuceririlor teritoriale pe seama Chinei, ale
imperialismului ţarist pe care l-a moştenit.
- în cursul anilor 1958-1963 trei state din unsprezece (de la reconcilierea cu Iugoslavia) se
desprind succesiv de zona de atracție sovietică: Iugoslavia în 1958, Albania în 1961 si China
în 1963.
- Congresul al XX-lea a reprezentat un punct de cotitură şi pentru evoluţia relaţiilor sovieto-
chineze. Mao a contestat raportul secret şi noile orientări ale conducerii sovietice faţă de
lumea comunistă şi relaţiile internaţionale. Politica lui Hrusciov – de coexistență pașnică a
celor două sisteme - altera esenţa marxism-leninismului şi punea în pericol existenţa ideii
comuniste. 
- afirmaţiile conducătorului chinez cu privire la eventualitatea unui război atomic între cele
două lagăre : Potrivit lui Mao, acest război nu numai că nu trebuie să sperie, ba chiar e de
dorit, surplusul de spaţiu şi mai ales de populaţie (în special chinezi) urmând să asigure
victoria lumii comuniste.
- La 29 decembrie 1956, P.C. Chinez a făcut publică o Declaraţie privind relaţiile dintre
partidele şi statele comuniste, atrăgând atenţia asupra faptului că, în viziunea chineză, între
partide pot exista contradicţii, însă ele nu sunt expresia unor divergenţe, ci a unor opinii
diferite. Declaraţia făcea apel la P.C.U.S. să dea dovadă de răbdare şi prudenţă în corectarea
greşelilor lui Stalin, care, conform chinezilor ,,nu trebuie confundate cu sistemul în sine”.
Declaraţia insista asupra faptului că realizările lui Stalin erau superioare greşelilor sale.
- noiembrie 1957 Conferința comunistă internațională a însemnat sfârșitul de facto al
hegemoniei Partidului și guvernului sovietic asupra mișcării comuniste internaționale"
- la debutul conflictului sovieto-chinez România susține Moscova. explicaţia: pe de o parte,
conducerea de la Bucureşti se afla în faza în care încerca să-şi scoată în evidenţă fidelitatea
faţă de U.R.S.S., context în care se petrecuse în vara anului 1958 retragerea trupelor sovietice
din România; pe de altă parte, planurile de dezvoltare economică a României erau bine
servite de politica de coexistenţă paşnică promovată de Hrusciov şi aşa numitul ,,spirit de la

69
Camp David” care ilustra posibilitatea înţelegeri între cele două lagăre, decât politica de
,,confruntare” între sisteme politice diferite, promovată de Mao Tze Dun.
- Această dispoziţie a conducerii P.M.R., spre susţinerea Moscovei se va menţine şi în cursul
anilor următori, în câteva momente importante: întâlnirea de la Bucureşti a liderilor ţărilor
socialiste (iulie 1960), consfătuirea de la Moscova (noiembrie 1960), Congresul al XXIII-lea
al P.C.U.S. (octombrie 1961).
- În iulie 1960, Hrusciov s-a folosit de Congresul al III-lea al P.M.R. pentru a convoca ad-hoc
o consfătuire a reprezentanţilor partidelor comuniste, cu scopul de a obţine o condamnare
colectivă a politicii duse de P.C.Chinez. Liderul sovietic l-a ,,rugat“ pe Gheorghiu-Dej să
prezideze şedinţa, implicându-l automat în conflict, chinezii părăsind Bucureştiul foarte
supăraţi, atât pe tratamentul critic la care au fost supuşi, cât şi pe gazdele care au permis
aceasta.
- Încercările de reconciliere sovieto-chineză din 17-22 septembrie 1960 s-au soldat fără
rezultate concrete.
-Consfătuirea de la Moscova a celor 81 partide comuniste, din 11-25 noiembrie 1960, a
constituit ruptura dintre cele două partide. Chinezii au reproşat sovieticilor încălcarea
deciziilor Consfătuirii din 1957 şi capitularea în faţa imperialismului.
- Pe parcursul anului 1962 vor avea loc două evenimente care vor determina o schimbare
radicală în politica externă a României, în special în relaţiile cu Uniunea Sovietică: conferinţa
pe probleme C.A.E.R., din iunie 1962, de la Moscova, în care Hrusciov şi-a manifestat
deschis intenţia de adâncire a integrării economice a ţărilor din C.A.E.R. precum şi criza
rachetelor nucleare din Cuba, din toamna lui 1962.
- Conducerea comunistă de la București se oferă a media conflictul dintre P.C.U.S. şi
P.C.Chinez, în vederea aplanării conflictului. Ea a fost acceptată de ambele părți -
P.C.Chinez, dornic de a atrage de partea sa încă un partid, schismatic, iar sovieticii pentru a-și
păstra imaginea celui care face maximum de concesii pentru salvarea mişcării comuniste
internaţionale.
- În aprilie 1963, ambasadorul român la Beijing era instruit să-i informeze pe oficialii chinezi
asupra evoluţiei relaţiilor româno-sovietice, precum şi că liderii români regretau incidentele
din timpul Congresului al III-lea al P.M.R.din 1960. China a încurajat normalizarea relaţiilor
cu România.
- Scrisoarea C.C. al P.C.Chinez făcea C.C. al P.C.U.S., din 14 iunie 1963, un adevărat
rechizitoriu al divergenţelor de principiu asupra mişcării comuniste internaţionale dintre cele
două partide, va include între cele 25 de puncte ale sale şi problema că fiecare ţară socialistă

70
trebuia să se bazeze în primul rând pe eforturile proprii şi pe resursele de care dispune pe plan
intern, denunţând acuzele de ,,egoism naţional” şi presiunile făcute de alte ţări socialiste
asupra celor care voiau să meargă pe acest principiu.
- Politica pusă în aplicare, după 1962, de autorităţile române, în vederea afirmării pe plan
internaţional a unui punct de vedere propriu distinct de al blocului sovietic, dar conform cu
interesele interne, a avut ca efect apariţia unor acuzaţii din partea Moscovei, că regimul de la
Bucureşti, aluneca ,,spre poziţii chineze” (adoptarea principiului, prin forţe proprii).
- Adoptarea unei atitudini neutre în conflictul sovieto-chinez, având ca formă de manifestare
refuzul de a participa la polemica dintre Moscova şi Beijing, a reprezentat tactica aplicată de
conducerea P.M.R., până la jumătatea anului 1963.
- În vara lui 1963, presa românească publica documente provenite de la partidele aflate în
conflictul chino-sovietic privind linia generală a mişcării mondiale.
- În 1964 s-a înregistrat apogeul crizei dintre P.C.U.S. şi PC.C. În şedinţa Biroului Politic din
17 februarie 1964 s-a dezbătut căutarea unei soluţii pentru încetarea polemicii publice –
partea română iși oferă medierea.
- La 28 februarie 1964, C.C. al P.C.Chinez acceptă ca P.M.R. să medieze conflictul: O
delegaţie a P.M.R., condusă de Ion Gheorghe Maurer și din care mai făceau parte Emil
Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, era invitată în China în intervalul 3-10 mai
1964, pentru a discuta condiţiile încetării polemicii publice dintre cele două partide
comuniste. Vizita consemna îmbunătăţirea relaţiilor chino-româneşti. Liderii de la Beijing
vedeau în România un ,,aliat indirect în lupta cu şovinismul de mare stat al lui Hrusciov”.
Suspiciunile chineze s-au confirmat la sfârşitul vizitei, când Mao l-a întrebat pe Maurer, de
partea cui sunt, de fapt românii. Replica a venit pe loc: ,,de partea marxismului”. În timpul
discuțiilor, Mao Tze Dun a menţionat Basarabia (şi nu R.S.S. Moldovenească), drept un
teritoriu românesc anexat de U.R.S.S. de la România, una din ţările care încă din veacul
trecut au fost, alături de China, victimele expansiunii ţariste.
- Delegaţia s-a oprit la Moscova, la întoarcere, pentru a-i informa pe sovietici asupra
rezultatelor negocierii cu chinezii. Deşi delegaţia română s-a străduit să lase impresia unei
totale imparţialităţi în disputa chino-sovietică, Hrusciov a sesizat o nuanţă îngrijorătoare:
,,chinezii ne-au spus că dumneavoastră ne-aţi luat Basarabia -au spus românii. Nu aveam ce
face decât să ascultam, deşi evident nu ne mai trebuie Basarabia. Astfel – continuă Hrusciov
– românii ne-au repetat ce auziseră de la chinezi dar nu au exprimat dezacordul lor cu ceea ce
chinezii le spuseseră despre Basarabia”.

71
- Hrusciov a cerut ca România să propună P.C.U.S. şi PC.C. un Apel cu privire la încetarea
polemicii, care să fie semnat în trei.
- 18 februarie 1964, C.C. al P.M.R. a trimis o scrisoare adresată celorlalte partide din
mişcarea comunistă, în care li se cerea să înceteze orice luare de poziţie polemică
- pe 2 aprilie 1964, Gheorghiu Dej va constata că nu mai era cazul ca P.M.R să facă un nou
apel la încetarea polemicii în condiţiile reluării conflictului:
- din 1964, după publicarea Declaraţiei din aprilie, România şi-a manifestat public
deschiderea faţă de China. În plan diplomatic, conducerea de la Bucureşti şi-a continuat
demersurile pentru recunoaşterea Chinei Populare ca membru al O.N.U., ceea ce determina o
schimbare de atitudine din partea oficialilor chinezi.
- Gheorghiu Dej îl aproba pe Mao în apărarea intransigentă a moştenirii staliniste din
considerente strategice. Ca şi alţi supravieţuitori ai vremurilor de teroare, el ştia că ultima
consecinţă a campaniilor devastatoare ale lui Hrusciov, împotriva cultului personalităţii ar fi
putut însemna propria eliminare politică de la conducere. Pentru a preveni un astfel de
deznodământ şi pentru a-şi întări baza de putere, Gheorghiu Dej a făcut apel la arma
naţionalismului, comuniştii români, cândva cei mai aserviţi în relaţiile cu Moscova, au
început să îşi declare solemn ataşamentul faţă de valorile naţionale.

Al doilea val al destalinizării. Consolidarea stalinismului național românesc

Congresul al XXII-lea al PCUS și reacția lui Dej

În octombrie 1961 (17-31 octombrie), s-a defășurat Congresul al XXII-lea al

PCUS, congres care a pornit un nou val de destalinizare. Ca urmare, relațiile dintre Hrușciov
și Dej s-au înrăutățit. Dar de această dată, Dej s-a aflat într-o poziție cu mult mai bună decât
la momentul 1956, fiind liderul incontestabil al partidului comunist si al statului român. Dej,
însuși, mărturisea că motivul diferit de reacție în cazul acestui al doilea val al destalinizării
avea la bază îndepărtarea contestatarilor oportuniști care încercaseră să profite de pe urma
noului curs, denaturându-i sensul, și că în cei cinci ani scurși de la Raportul hrușciovist, el
avusese răgazul necesar pentru asimilarea principiilor destalinizării. Această declarație intră
în contradicție cu pretinsa destalinizare făcută încă de pe vremea lui Stalin. Bazându-se pe
aceste afirmații și pe o serie de întâmplări ulterioare anului 1961, anumiți autori sunt de
părere ca o reală destalinizare a României ar fi avut loc dupa cel de-al XXII-lea Congres al
PCUS. Dimpotrivă, abia acum Dej avea întreaga putere, ca și Stalin, toate pârghiile represive

72
la îndemană, ca și Stalin, abia acum începea dezvoltarea unui cult al personalității, ca și în
cazul lui Stalin. Diferența era că Dej nu mai avea nevoie reală de represiune în masă și de
crime precum cele comise la începuturile comunismului în România. Toate acestea la un loc
nu făceau regimul lui Dej mai puțin stalinist decât fusese până atunci. În fapt, o destalinizare
reală a României nu a existat până la căderea comunismului în țară și a dictatorului comunist
Nicolae Ceaușescu, urmașul lui Dej și admirator al lui Stalin. Gheorghiu-Dej începuse să
exceleze în abandonarea aparentă a stalinismului. El s-a situat pe linia unei politici de
supraviețuire, care consta în doi factori: „conservarea normelor staliniste care îi conservaseră
statutul de lider și totodată promovarea unei destalinizări, care să îi asigure bunăvoința
liderului sovietic”.
Ca o reacție la noul val al destalinizării pornit de la Moscova, între 30 noiembrie și 5
decembrie 1961, la București a avut loc o Plenară a CC al PMR, la care Dej s-a declarat
infailibil, afirmând că toate greșelile făcute de către partid de-a lungul vremii au fost făcute
înainte de venirea sa la conducere sau împotriva voinței sale. Era o reafirmare a pretenției lui
Dej că destalinizarea fusese realizată în România cu mult timp înainte ca Hrușciov să
promoveze această idee, anume încă de dinainte de moartea lui Stalin.

„Declaraţia de independenţă” din aprilie 1964

-În contextul creat de conflictul rece sovieto-chinez, de criza rachetelor și de discuțiile

privind preconizata reformă a CAER și ținând seama de toate evoluțiile românești interne, dar
și de cele ale lumii comuniste, de la venirea lui Hrușciov la putere și până în acel moment,
Partidul Muncitoresc Român și-a afirmat poziția sa independentă în “Declarația cu privire la
poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, cunoscută
neoficial sub numele de „Declarația de independență” din aprilie 1964.
Declarația afirma
- dreptul la independență al fiecărui partid comunist și muncitoresc,
- egalitatea în drepturi a acestor partide
- și neamestecul în afacerile interne,
ca fiind principiile de bază ale relațiilor în cadrul blocului socialist.
-Din moment ce divergențele evoluaseră și duseseră mișcarea comunistă în pragul scindării,
susținerea coexistenței pașnice ca principală modalitate pentru schimbarea raportului de forțe
pe plan internațional era cea mai bună variantă pentru ca PMR să-și afirme propria linie de
politică externă.

73
-Textul Declarației atrăgea atenția asupra faptului că „Conducerea planificată a economiei
naționale este unul din atributele fundamentale, esențiale și inalienabile ale suveranității
statului socialist”, făcând astfel referire la încercările URSS de a impune CAER drept
un organism economic supranațional.
-În plus, în Declarație se afirma în mod clar principiul, atât de accentuat de către Dej și
ulterior și de către Ceaușescu, al neamestecului în treburile interne ale altui stat: „elaborarea,
alegerea sau schimbarea formelor și metodelor construcției socialiste constituie un atribut al
fiecărui partid marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist” 11. Prin această
formulă, se făcea referire și la situația Chinei și deci la ruptura chino-sovietică, dar și la
situația României în interiorul blocului comunist.
-Pregătirea declarației a prespus mobilizarea mai multor comisii și subcomisii redacționale,
coordonate de Nicolae Ceaușescu. Declarația era alcătuită din șapte capitole. Suveranitatea
și independența erau ideile fundamentale ale acesteia. Așadar în aprilie 1964, regimul de
la București „recunoștea public că interesul național era prioritar față de cele ale
blocului și implicit față de cele ale URSS”. Declarația reprezenta o premisă a menținerii
autonomiei românești în cadrul CAER și a Pactului de la Varșovia.

-Momentul aprilie 1964 trebuie privit pe două paliere:- cel public si oficial, respectiv
- cel neoficial, dar pragmatic. Din
primul punct de vedere se poate judeca că, pentru prima dată în blocul comunist sovietic, un
partid mic, în speță PMR, se încumeta să puna în discuție marile problmele interne ale
comunismului, să recunoască diferențele de concepții existente în sânul mișcării
comuniste și chiar să propună, să afirme și să susțină principii ale funcționării și
interacționării dintre partidele comuniste și dintre țările socialiste. Din perspectiva
neoficială, dar pragmatică, în urma Declarației de independență, în societatea românească s-
au petrecut o serie de schimbări care erau, poate, mai spectaculoase decât cele publice și
oficiale: anularea obligativității studiului limbii ruse în școlile generale, reîntoarcerea la
grafia de dinainte de 1953, redenumirea unor străzi, clădiri și instituții, eliberarea unui
număr mare de deținuți politici, reabilitarea unor personalități ale istoriei naționale, a
unor oameni de cultură, editarea manuscriselor marxiste, ridicarea reprezentanțelor
diplomatice din Suedia, Italia, Japonia, SUA și Norvegia la rangul de ambasade, dar

11
Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și
muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, Editura Politică,
București, 1964.

74
mai ales organizarea de ședințe „închise” cu caracter antisovietic, ale căror informații
ajungeau să fie auzite de populația întreagă prin intermediul „scurgerilor” cât mai
numeroase și mai ample, orchestrate de puterea comunistă.
-Declarația de independență și măsurile imediat următoare luate de regimul de la București se
constituie în același timp și în punctul final al unui proces anevoios început de Dej încă
din 1956: crearea unui regim comunist național, acapararea totală a puterii interne și
legitimarea lentă și sigură a partidului comunist și a liderilor lui. Mitul comunismului
național, creat de stalinistii români ca o acoperire a adevăratului caracter totalitar și despotic
al regimului lor avea, prin Declaratia de independență, și un act de naștere, și o paternitate. Se
încheia astfel, cea mai grea și cea mai periculoasă etapă a întemeierii și a consolidării unui
regim stalinist național în România.
- Moscova nu a blamat acţiunea românilor, aceasta mulţumindu-se cu o atitudine rezervată.
Iar în ceea ce priveşte presa, aceasta nu a luat o atitudine oficială faţă de evenimentele de la
Bucureşti.

- În cadrul ţărilor membre ale blocului socialist, atitudinea a fost aceeaşi cu cea a
Kremlinului.

- Excepție - Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia: a arătat un interes deosebit în ceea ce

priveşte Declaraţia Partidului Muncitoresc Român. Delegaţia iugoslavă susţine punctul de
vedere al R.P. Române subliniind faptul că „în cele mai multe cazuri punctele de vedere ale
U.C.I. şi P.M.R. erau identice”.

Dej a avut grijă ca distanţarea de Moscova să nu însemne în nici un caz şi o reală

destalinizare a regimului: pe plan intern i-a sporit puterea, iar în plan extern un
oarecare prestigiu.

„Declaraţia de independenţă” din aprilie 1964

-În contextul creat de conflictul rece sovieto-chinez, de criza rachetelor și de discuțiile

privind preconizata reformă a CAER și ținând seama de toate evoluțiile românești interne, dar
și de cele ale lumii comuniste, de la venirea lui Hrușciov la putere și până în acel moment,
Partidul Muncitoresc Român și-a afirmat poziția sa independentă în “Declarația cu privire la
poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, cunoscută
neoficial sub numele de „Declarația de independență” din aprilie 1964.

75
 Declarația afirma
- dreptul la independență al fiecărui partid comunist și muncitoresc,
- egalitatea în drepturi a acestor partide
- și neamestecul în afacerile interne,
ca fiind principiile de bază ale relațiilor în cadrul blocului socialist.
-Din moment ce divergențele evoluaseră și duseseră mișcarea comunistă în pragul scindării,
susținerea coexistenței pașnice ca principală modalitate pentru schimbarea raportului de forțe
pe plan internațional era cea mai bună variantă pentru ca PMR să-și afirme propria linie de
politică externă.
-Textul Declarației atrăgea atenția asupra faptului că „Conducerea planificată a economiei
naționale este unul din atributele fundamentale, esențiale și inalienabile ale suveranității
statului socialist”, făcând astfel referire la încercările URSS de a impune CAER drept
un organism economic supranațional.
-În plus, în Declarație se afirma în mod clar principiul, atât de accentuat de către Dej și
ulterior și de către Ceaușescu, al neamestecului în treburile interne ale altui stat: „elaborarea,
alegerea sau schimbarea formelor și metodelor construcției socialiste constituie un atribut al
fiecărui partid marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist” 12. Prin această
formulă, se făcea referire și la situația Chinei și deci la ruptura chino-sovietică, dar și la
situația României în interiorul blocului comunist.
-Pregătirea declarației a prespus mobilizarea mai multor comisii și subcomisii redacționale,
coordonate de Nicolae Ceaușescu. Declarația era alcătuită din șapte capitole. Suveranitatea
și independența erau ideile fundamentale ale acesteia. Așadar în aprilie 1964, regimul de
la București „recunoștea public că interesul național era prioritar față de cele ale
blocului și implicit față de cele ale URSS”. Declarația reprezenta o premisă a menținerii
autonomiei românești în cadrul CAER și a Pactului de la Varșovia.

-Momentul aprilie 1964 trebuie privit pe două paliere:- cel public si oficial, respectiv
- cel neoficial, dar pragmatic. Din
primul punct de vedere se poate judeca că, pentru prima dată în blocul comunist sovietic, un
partid mic, în speță PMR, se încumeta să puna în discuție marile problmele interne ale
comunismului, să recunoască diferențele de concepții existente în sânul mișcării

12
Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și
muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, Editura Politică,
București, 1964.

76
comuniste și chiar să propună, să afirme și să susțină principii ale funcționării și
interacționării dintre partidele comuniste și dintre țările socialiste. Din perspectiva
neoficială, dar pragmatică, în urma Declarației de independență, în societatea românească s-
au petrecut o serie de schimbări care erau, poate, mai spectaculoase decât cele publice și
oficiale: anularea obligativității studiului limbii ruse în școlile generale, reîntoarcerea la
grafia de dinainte de 1953, redenumirea unor străzi, clădiri și instituții, eliberarea unui
număr mare de deținuți politici, reabilitarea unor personalități ale istoriei naționale, a
unor oameni de cultură, editarea manuscriselor marxiste, ridicarea reprezentanțelor
diplomatice din Suedia, Italia, Japonia, SUA și Norvegia la rangul de ambasade, dar
mai ales organizarea de ședințe „închise” cu caracter antisovietic, ale căror informații
ajungeau să fie auzite de populația întreagă prin intermediul „scurgerilor” cât mai
numeroase și mai ample, orchestrate de puterea comunistă.
-Declarația de independență și măsurile imediat următoare luate de regimul de la București se
constituie în același timp și în punctul final al unui proces anevoios început de Dej încă
din 1956: crearea unui regim comunist național, acapararea totală a puterii interne și
legitimarea lentă și sigură a partidului comunist și a liderilor lui. Mitul comunismului
național, creat de stalinistii români ca o acoperire a adevăratului caracter totalitar și despotic
al regimului lor avea, prin Declaratia de independență, și un act de naștere, și o paternitate. Se
încheia astfel, cea mai grea și cea mai periculoasă etapă a întemeierii și a consolidării unui
regim stalinist național în România.
- Moscova nu a blamat acţiunea românilor, aceasta mulţumindu-se cu o atitudine rezervată.
Iar în ceea ce priveşte presa, aceasta nu a luat o atitudine oficială faţă de evenimentele de la
Bucureşti.

- În cadrul ţărilor membre ale blocului socialist, atitudinea a fost aceeaşi cu cea a
Kremlinului.

- Excepție - Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia: a arătat un interes deosebit în ceea ce

priveşte Declaraţia Partidului Muncitoresc Român. Delegaţia iugoslavă susţine punctul de
vedere al R.P. Române subliniind faptul că „în cele mai multe cazuri punctele de vedere ale
U.C.I. şi P.M.R. erau identice”.

Dej a avut grijă ca distanţarea de Moscova să nu însemne în nici un caz şi o reală

destalinizare a regimului: pe plan intern i-a sporit puterea, iar în plan extern un
oarecare prestigiu.

77
,,Moștenirea lui Dej”

La 19 martie 1965, Gheorghiu-Dej înceta din viață, dispariția sa marcând finalul unei
etape de transformare radicală a societății românești. Dacă la începutul anilor ’50, România
populară era un proiect politic:
1.coagulat prin ficțiunea propagandei,
2. prezența sovietică,
3.puterea ideologiei și
4.acțiunea aparatului represiv,
către sfârșitul anilor ’60, aceiași Românie devenise o construcție cu o identitate ale cărei
coduri și norme erau acceptate și asumate de cea mai mare parte a societății. Procesul
debutase la mijlocul anilor ’60, când societatea reușise să se adapteze exigențelor regimului.
O serie de factori contribuise la conturarea acestei realități:
1.-maturizarea instituțională a mecanismelor puterii,
2-diminuarea terorii,
3-ameliorarea situației economice,
4-îmbunătățirea condițiilor de viață,
5-reabilitarea și recuperarea figurilor importante ale culturii naționale
6-renunțarea la universalitatea modelului sovietic.
Declarația din aprilie 1964, care anunțase public „divorțul“de Uniunea Sovietică,
fundamentase legitimitatea politică a regimului, partidul comunist fiind receptat de
către societate ca apărător al valorilor naționale în opoziție cu tendințele distructive și
periculoase manifestate de sovietici.
Naționalismul se dovedise a fi cartea câștigătoare pentru obținerea sprijinului popular,
realitate înțeleasă pe deplin de succesorul lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu. Sub efectul
liberalizării, societatea devenise încrezătoare și privea cu optimism măsurile anunțate de noul
lider.
Starea de spirit a populației se îmbunătățise odată cu
1. eliberarea deținuților politici,
2. liberalizarea în domeniul culturii prin recuperarea și publicarea operelor clasicilor
literaturii române.
3. renunțarea la bruiajul stațiilor de radio,
4. simplificarea procedurilor de plecare în străinătate,

78
5. dinamizarea schimburilor culturale și științifice cu lumea occidentală,
6. înlesnirea emigrării,
Societatea a rezonat la noile schimbări politice și și-a restructurat atitudinea față de puterea
comunistă.
Tema VI: Primii ani ai regimului Ceaușescu. Regimul totalitar între
sfidarea Kremlinului și apopierea de Occident
Preluarea puterii
Consolidarea puterii
Obiectivele lui Ceaușescu pe plan extern
Poziția în „Războiul de Șase Zile”
România și „Primăvara de la Praga”
România după ,,Primăvara de la Praga”

Preluarea puterii.

La 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare lăsând problema succesiunii sale aparent
nerezolvată. Aparent doar, pentru că la trei zile după moartea sa, Nicolae Ceaușescu, care nu
era unul dintre favoriții la conducerea partidului, a devenit, oficial, prim-secretar al P.M.R..
Este adevărat, la acel moment, Nicolae Ceaușescu era deja un personaj important în cadrul
conducerii partidului, dar nu era unul dintre favoriți. Făcea parte din Biroul Politic al C.C.,
fiind promovat în această funcție de către Gheorghiu-Dej, din 1954, după ce fusese membru
al C.C. timp de doi ani. De asemenea, după 1955, Ceaușescu fusese și secretar al C.C., pe
probleme organizatorice și de cadre, ceea ce i-a asigurat o anumită notorietate în interiorul
partidului.

Alegerea sa ca lider al partidului s-a făcut în urma unor înțelegeri și a unor discuții de culise.
Inițial, Dej i-a propus lui Maurer demnitatea, însă prim-ministrul a refuzat, pe motiv că nu se
încadra în criteriile pe care un lider al partidului comunist trebuia să le îndeplinească („nu era
nici român, nici muncitor”). Probabil, că în luarea unei astfel de măsuri a cântărit și
oprtunismul de care dăduse dovadă de-a lungul carierei sale politice. Apoi, nominalizatul a
fost Gheorghe Apostol, însă, după întâlniri și discuții succesive întreprinse de cei mai
importanți membri ai Biroului Politic, printre care Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Ion

79
Maurer, Emil Bodnăraș și chiar Ceaușescu, acesta din urmă a fost desemnat noul prim-
secretar al partidului.

Maurer a explicat decizia prin prisma faptului că Drăghici și Ceaușescu își doreau mai mult
puterea, însă Ceaușescu ar fi avut mai mult curaj în a continua linia distanțării de Moscova pe
care Dej o adoptase. Dacă această politică nu era continuată, cariera lui Maurer era încheiată,
mai ales că el era în conducere „omul lui Dej”. Dintre membrii Biroului Politic, singurul care
îi apărea lui Maurer în măsură să continue politica de independență și să țină piept Moscovei
era Ceaușescu. De ce? Fiindcă fusese singurul care îi luase apărarea când Hrușciov îl atacase
direct. Un alt motiv a fost și acela că Nicolae Ceaușescu a știut să-și atragă mulți demnitari de
partea sa, promițindu-le păstrarea privilegiilor și funcții: lui Maurer, Ceaușescu îi promite că
îl va propune și susține ca prim-ministru, iar lui Chivu Stoica funcția de președinte al
Consiliului de Stat și în care va rămâne până în 1967.

Alexandru Bârlădeanu prezintă și el acest episod într-un mod diferit. „Și unele fapte pe care
le-am văzut direct, dar al căror tâlc a fost dezlegat după o vreme nu fac parte din categoria
celor firești și previzibile. Unul dintre acestea a fost „alegerea” lui Ceaușescu. Iată cum s-au
întâmplat faptele. În ianuarie-februarie 1965, Dej, bolnav fiind, începuse să lipsească. Și la
una din ședințele Biroului Politic, la care Dej nu se afla, Ceaușescu ne comunică faptul că a
fost adusă o echipă de medici din Franța care l-au consultat pe Dej, au constatat că e bolnav
de cancer și-i mai dau de trăit șase luni de zile. Și mai cere Ceaușescu să nu se ducă nimeni la
el, să nu-l deranjeze. Iar noi, ca niște copii necopți la minte, acceptăm propunerea, din
disciplină de partid. Era o nenorocire această disciplină de partid, această unitate, monolitul
introdus de Lenin și perfecționat de Stalin, care era forma cea mai adecvată și mai eficientă
de a reduce la zero pe cineva. Ceaușescu era singurul care avea dreptul să-l vadă.

În ce calitate?

În aceea de secretar cu probleme organizatorice. El să fie singurul care să-i expună

problemele ce apar și să-l izoleze de noi, iar pe noi de el. Și am acceptat acest lucru. Ba, mai
mult, asta mi-a povestit-o Lica, fiica lui Dej, mai târziu, Ceaușescu a convins-o pe ea – care
era vigilentă păzitoare a lui Dej – să plece cu soțul într-o excursie în țările scandinave. Și ea,
nedându-și seama de nimic, a acceptat. Până a murit Dej, ea nici n-a știut că acesta este
bolnav de cancer. Pentru ea, Dej avea icter. Asta ca s-o împiedice să cerceteze, de teama
contaminării. Iar soțul ei, Rădoi, care a bănuit ceva, a fost chemat și i s-a pus în vedere să nu
sufle o vorbă fiicei despre boala tatălui ei.

80
De unde ați aflat?

Mă vedeam cu el la Consiliul de Miniștri. El a început să spună că are bănuieli de unde vine

boala aceasta. Și de ce sunt împiedicați să-l vadă pe Dej? Ceaușescu propusese în Biroul
Politic să nu-l vadă nimeni, noi am acceptat și acest lucru a devenit o hotărâre a Biroului, ce
trebuia îndeplinită ca oricare alta. Lucrurile pot părea absurde, dar cine putea bănui intriga ce
se țesea? Iar Lica tot telefona din călătorie: Ce face tata? Ce-i cu tata? - și nu putea să dea de
tata. I se spunea că are o răceală”. (Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și
Iliescu. Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997)

Foarte curând după investire, Ceaușescu va trece la imprimarea unui mod personal de
acțiune, dovedindu-se extrem de activ și de rapid în luarea deciziilor.

Între 19 și 24 iulie 1965 are loc ceea ce ar fi trebuit să fie Congresul al IV-lea al P.M.R., însă,
prin decizia lui Ceaușescu, Congresul devine al IX-lea. Numele partidului redevenea P.C.R.,
pentru a sublinia continuitatea, dar surveneau și alte modificări: numelui statului, care
devenea „Republica Socialistă România”; se instituie funcția de secretar-general al C.C. al
P.C.R. în locul celei de prim-secretar, idee care - potrivit lui Paul Niculescu-Mizil - a
aparținut lui Ceaușescu, liderul comunist dorind să se delimiteze de semnificația sovietică a
funcției și să sublinieze poziția sa de lider unic în cadrul partidului. Totodată, schimbarea
Statutului partidului, care va stipula, printre altele, că membrii săi nu au voie să „dețină mai
mult de o funcție cu normă întreagă în aparatul de partid sau de stat”. Ulterior, folosinu-se de
acestă prevedere, Ceaușescu avea să-l înlăture pe Drăghici, care era considerat cel mai
important rival al său. Structurile partidului sunt modificate. Instanţa supremă rămâne
Congresul Partidului, care se reuneşte o dată la patru ani şi alege Comitetul Central. Acesta
alege secretarul general, secretariatul, Comitetul Executiv şi prezidiumul. Biroul Politic este
înlocuit de un Comitet Executiv format din cincisprezece membri plini şi zece membri
supleanţi şi de un prezidium redus, provenit din Comitetul Executiv. Şapte din cei nouă
membri ai Biroului Politic formează noul prezidium: N. Ceauşescu, Chivu Stoica, I
Gh.Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Alexandru Drăghici şi Emil
Bodnăraş.

Consolidarea puterii:

81
În faza inițială, Ceaușecu a condus alături de ceilalți membrii importanți ai P.C.R.. În același
timp, a condamnat anumite acțiuni întreprinse de Dej, pentru a-l discredita și pentru a-și întări
puterea.

Teoretic, rivalii lui N. Ceaușescu erau Gh. Apostol (cel presupus a fi fost desemnat de însuși
Gh.-Dej drept succesor), Chivu Stoica, Emil Bodnăraș și cel mai temut, Alexandru Drăghici.
Acesta din urmă, avea avantajul de a fi conducătorul Ministerului de Interne (din 1952) și de
asemenea conducător al temutei Securității.

„Plenara C.C. a P.C.R. din 22-25 aprilie 1968” : îl acuză pe Drăghici de prezentarea de date
false Biroului Politic al C.C. al P.M.R. legate de procesul lui L. Pătrășcanu. Bodnăraș și
Apostol sunt și ei amenințați voalat, dar pentru că s-au resemnat și-au păstrat funcțiile
urmând să fie oameni la dispoziția lui Ceaușescu. În același timp, reușea să capete în opinia
publică o popularitate tot mai mare printr-o serie de măsuri: reabilitarea lui L. Pătrășcanu, o
anumită liberalizarea economică, deschiderea spre lumea occidentală, precum și relaxarea
ideologică. Toate acestea, făceau din Ceaușescu (la sfârșitul anilor ‘60) un conducător capabil
să detașeze societatea românească de dominația sovietică și să-i ofere acesteia iluzii de
libertate și prosperitate. Ideile lui despre națiuni și stat se întâlneau cu fobia românească față
de Rusia și Soviete. Ceauşescu s-a folosit de antisovietism pentru legitimarea definitivă la
conducerea partidului şi a societăţii româneşti. Primii ani ai perioadei Ceaușescu indică
angajarea liberă și necondiționată a unei bune părți a societății în sprijinirea proiectelor
inițiate de regim.

Pe de altă parte, Ceaușescu a fost și a rămas, un adept convins al ideologiei comuniste,

crezând sincer ca ea este soluția pentru problemele lumii și cu atât mai mult pentru România.

In acești primi ani, Ceaușescu continuă să înbunătățească climatul de destindere moștenit, atât
pe plan intern cât și extern. Din 1967 se admite construcția de locuințe proprietate particulară,
între 1968 și 1970 sunt adoptate noi reglementări privind pașapoartele, care au înlesnit
temporar circulația persoanelor peste graniță. Se iau masuri simbolice, dar populare, cum a
fost relatinizarea numelui țării ( nu Romînia, ci România), adoptarea unei noi Constituții, în
1965, care elimina obediența față de ‚,fratele eliberator”, se trece la reabilitarea mai multor
victime din perioadea stalinistă.

În plan social, la mijlocul anilor ’60, putem vorbi de o redresare economică, prin accelerarea
industrializării, continuarea procesului de urbanizare, creșterea producției bunurilor de larg

82
consum, cu efecte directe asupra nivelului de trai al populației, și de o stabilitate
instituțională, prin diminuarea terorii și relaxarea ideologică.

În același timp, societatea a fost supusă unor noi experimente menite să asigure coeziunea
internă și să îndeplinească obiectivele pe termen lung ale partidului: instituirea controlului
asupra familiei prin promulgarea legislației anti-avort (octombrie 1966) și a restricțiilor
referitoare la divorțuri.

Așadar, în perioada 1967-1971, asistăm la un parțial dezgheț ideologic şi cultural.

Obiectivele lui Ceaușescu pe plan extern.

Nicolae Ceaușescu a preluat în lini generale politica promovată de Dej în ultimii ani de viață,
mai ales în privința distanțării de U.R.S.S. El va continua și va accentua „național-
comunismul” concretizat în industrializare rapidă, pe plan intern, și autonomie pe plan extern,
ceea ce va stimula antisovietismul propriului popor, va intensifica contactele cu Ocidentul.
noțiunile de independență și suveranitate au fost incluse, în permanență, în declarațiile lui
Ceaușescu din acești ani, alături de conceptele de relaționare de pe poziții egale dintre state și
neamestecul în treburile interne, idei cu care a atras antipatia Rusiei sovietice și a Pactului de
la Varșovia, dar și reacții pozitive din Occident.

Principalele relizări notabile ale acestei prime perioade au fost: stabilirea relațiilor
diplomatice cu RFG (ianuarie 1967), refuzul de a recunoaște ca agresor statul Israel în timpul
războiului de șase zile, campaniile pacifiste pentru încetarea războiului din Vietnam,
culminând cu condamnarea intervenției trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, în
august 1968.

În ceea ce privește relațiile cu Uniunea Sovietică tendința de continuare a politicii naționale

a reieșit de la prima vizită pe care o face în Uniunea Sovietică, în septembrie 1965. Între
subiectele ce urmau a fi abordate, Ceaușescu a selectat o serie de aspecte delicate, precum
pagubele produse de sovromuri, sistarea livrării de uraniu către Uniunea Sovietică, situația
românilor cu dublă cetățenie și chiar tezaurul pe care regimul sovietic de după 1917 îl
confiscase României. Surprins, Brejnev a ripostat că românii erau cei care aveau datorii față
de U.R.S.S., motivând că pagubele create de Armata Română în urma campaniilor militare
întreprinse pe teritoriul sovietic, în al Doilea Război Mondial, depășeau cu mult valoarea
tezaurului, iar reparațiile plătite, ulterior, de România nu erau mai mult decât simbolice.

83
Delegația română a mai solicitat microfilmele referitoare la condamnarea comuniștilor
români în procesele staliniste și la documentele pe care Cominternul le avusese despre PCdR,
insistând chiar cu solicitarea accesului la arhivele sovietice pe această temă și pe cea a
influenței foștilor consilieri sovietici asupra României, printr-un reprezentant permanent la
Moscova.

Exceptând tezaurul și arhiva partidului, rușii au fost de acord, în linii mari, cu propunerile lui
Ceaușescu, un exemplu fiind semnarea unui acord româno-sovietic cu privire la vânzarea și
predarea cotei de participare sovietică din sovromuri. De altfel, comunicatele oferite presei și
propagandei, de ambele părți, au dat publicității o prezentare cosmetizată a întâlnirii,
menționând doar numele participanților și, succint, aspectele discutate, scopul vizitei fiind
prezentat ca o acțiune de dezvoltare a relațiilor bilaterale, într-o „atmosferă cordială, de
prietenie frățească și înțelegere reciprocă”.

În privința legăturilor cu Occidentul, și aici, Ceaușescu își va manifesta voința de a continua

politica lui Gheorghiu-Dej, noul lider de la București având, de altfel, în jurul său oameni
care l-au ajutat în acest sens, precum șeful guvernului, Ion Gheorghe Maurer sau ministrul de
Externe, Corneliu Mănescu. (la 19 septembrie 1967, Corneliu Mănescu fusese ales președinte
al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., desemnarea unui demnitar dintr-
un stat comunist în această funcție constituind o premieră).

Concomitent cu rapida izolare a României în cadrul blocului sovietic, aceasta a început să

promoveze o politică tot mai deschisă faţă de statele occidentale . Pe 24 ianaurie 1968 Ion
Gheoghe Maurer a fost primit neoficial la Vatican de către papa Paul al VI-lea. Conform
relatărilor lui Maurer invitaţia a venit din partea papei. Tema discuţiilor dintre papa şi Maurer
au constituit-o situaţia bisericilor romano-catolice şi greco-catolice din România. Vizita
premierului român la Vatican nu a fost uneveniment essential, dar a lăsat o impresie foarte
bună printer politicenii occidental, mai ales italieni, cu care românii întreţineau relaţii foarte
bune de câţiva ani.

Între 31 martie şi 2 aprilie Maurer a efectuat o vizită în Finlanda unde a depus o coroană de
flori la mormântul lui Carl Gustav Mannerheim. Acest gest a stârnit reacţia de protest a
URSS.

Relațiile cu SUA

84
În urma întâlnirii dintre Maurer, Johnson și secretarul de stat Rusk, din iunie 1967, unde
prim-ministrul român abordează teme precum situația din Orientul Mijlociu, Vietnam, China,
sau subiectul relațiilor bilaterale dintre România și S.U.A., statul român se erijează în mod
clar în negociator în problema războiului din Vietnam. (Paul Niculescu-Mizil, România şi
războiul americano-vietnamez, Editura Roza Vânturilor, București, 2008).

Relațiile cu R.F.G. au constituit o altă componentă importantă a politicii externe românești

din primii ani ai regimului Ceaușescu. Încă din vremea lui Dej, în 1963, fusese semnat un
acord de înființare a reprezentanțelor comerciale cu Germania de Vest după ce, anterior,
viceprim-ministrul Bârlădeanu se întâlnise, la București, cu un reprezentant al companiei
Krupp. România își dezvoltă relațiile cu R.F.G. la nivel de ambasadă, în anul 1967, iar
intâlnirile dintre Mănescu, Willy Brandt și cancelarul Kurt Kiesinger sunt relatate amplu de
presa occidentală, spre surprinderea statelor comuniste.

Pe de altă parte, este de menționat și un alt aspect al relațiilor dintre România și R.F.G., și
anume cel al emigrării etnicilor germani. În urma unui acord secret, Germania Federală a
acceptat să plătească României o sumă pentru fiecare cerere de emigrare aprobată etnicilor
germani, sumă ce varia între 4.000 și 10.000 de mărci, în funcție de calificarea acestora și de
vârsta pe care o aveau.

Poziția în „Războiul de Șase Zile”

România era deja prezentă în Orientul Mijlociu datorită industriei petroliere și a modului în
care statele din Orientul Mijlociu au beneficiat de prolificitatea acesteia, prin comerț. Statul
român participă la medierea crizei din acea regiune încă din 1956, apoi va media tratativele
de pace dintre Israel și Egipt.

„Războiul de Șase Zile” a fost denumirea generică dată de ofensivă militară a Israelului,
asupra Siriei, Iordaniei și Egiptului, ce a dus la anexarea Fâșiei Gaza, Cisiordaniei și
Platoului Golan. Imediat, la Moscova se organizează o întrunire a Comitetului Politic
Consultativ al Pactului de la Varșovia, în care decizia celorlalți participanți de a califica
Israelul drept agresor a fost contestată de reprezentanții României.

Întâlnirea a avut caracter secret, iar printre participanți se afla și Iosip Broz Tito, liderul
Iugoslaviei, ceea ce îi conferea o importanță și mai mare, având în vedere istoricul relațiilor

85
lui Tito cu Moscova, intereselor statului său în Orient, dar și faptul că Iugoslavia nu făcea
parte din Pactul de la Varșovia.

Discursul lui Brejnev a deschis discuțiile, liderul sovietic exprimându-și clar intenția de a
sprijini statele arabe atât economic, cât și militar, cu scopul de a înclina balanța conflictului în
favoarea acestora și rezumând, prin extrapolare, miza, sub forma conflictului între state
comuniste și „imperialism”. După Brejnev au vorbit liderii statelor din cadrul Pactului,
precum Antonin Novotny sau Todor Jivkov, dar și liderul Iugoslaviei, Tito, toți susținând
afirmațiile sovieticului, făcând și ei referire la ajutorul care trebuia acordat arabilor în vederea
anihilării Israelului.

În discursul său, Ceaușescu s-a pronunțat pentru întreruperea conflictului, evitarea

confruntărilor militare și susținerea statelor arabe, însă fără ca statul Israel să fie lezat sau
chiar pus în pericol. De asemenea, liderul român s-a pronunțat clar împotriva catalogării
Israelului drept stat agresor, motivând că, astfel, statele socialiste se vor distanța și mai mult
de comuniștii din Occident, care nu au incriminat Israelul în comentariile lor cu privire la
evenimentele ce se desfășurau. Și, chiar dacă ceilalți participanți au încercat să-i convingă de
justețea perspectivei lor, Ceaușescu și Maurer au rămas pe poziții, refuzând punctul de vedere
ce se încerca a le fi impus, iar liderii occidentali (prim-ministrul britanic și președinții francez
și american) au luat act de cele petrecute, prin prisma liniei directe pe care o aveau cu
Brejnev. În consecință, Maurer urma să fie invitat la O.N.U., iar apoi la Casa Albă, pentru a
prezenta situația din Orientul Mijlociu președintelui Johnson și lui Rusk, prilej cu care
premierul român îi descrie pe ruși drept provocatori ai conflictului și promotori ai unei
politici intervenționiste în spațiul arab. Reacția americanilor este una foarte pozitivă, acesta
fiind momentul în care românii sunt invitați să intervină în medierea relațiilor dintre S.U.A. și
China. Ulterior, ministrul de Externe Mănescu va fi ales președinte al celei de-a XXII-a
sesiuni a Adunării Generale a O.N.U.

În iulie 1967, la Budapesta, are loc o altă întâlnire între statele sovietice, unde România nu
participă, dar în care este dezaprobată poziția românilor, care nu doreau să rupă relațiile cu
Israelul sau să adopte o politică ostilă față de S.U.A. și împiedicau, în cadrul C.A.E.R.,
acordarea de ajutor economic arabilor. Brejnev s-a arătat ofensat de atitudinea statului român,
declarându-se de acord cu intenția Irakului de a influența statele arabe să rupă relațiile cu
România. În continuare, liderul sovietic transformă, pentru scurt timp, cadrul discuțiilor într-
unul confidențial, pentru a preciza că regimul de la Moscova este îngrijorat de traseul politicii

86
externe românești din ultimii ani și chiar de faptul că România ar putea părăsi Pactul, prilej
cu care va lua în calcul adoptarea unor decizii conforme contextului dat.

Primăvara anului 1968 aduce lui Ceauşescu un spor de prestigiu intern şi extern prin vizita
generalului de Gaulle desfăşurată între 14 şi 18 mai. The Economist îl numea pe Ceauşescu
de Gaulle al Pactului de la Varşovia. Dictatorul român dorea un dialog cu această importantă
personalitate franceză. De Gaulle considera această vizită în România extrem de importantă ,
în ciuda evenimentelor din ţara sa care se doveau a fi extrem de ameninţătoare (celebra criză
din mai ’68). De Gaulle a hotărât să nu contramadeze vizita.

Deși vizita s-a datorat unui prim succes de imagine obținut de Ceaușescu, de Gaulle fiind
impresionat de acesta și dorind să-l atragă spre „Vest”, liderul PCR a jucat cartea precauției,
fiind în asentiment cu președintele francez doar în ceea ce privește retorica, fapt ce l-a
nemulțumit pe oaspete, care și-a dat seama că regimul din România vrea să folosească
suportul occidental (moral sau chiar material), pentru a-și accentua imaginea independentă și
disidentă pe care o afișase în cadrul Blocului Estic.

România și „Primăvara de la Praga”

Momentul culminant al politicii lui Ceauşescu s-a produs în data de 21 august 1968, atunci
când Ceauşescu a condamnat invazia Cehoslovaciei. Pentru prima dată P.C.R. avea sprijinul
populației, aceștia venind de bunăvoie la miting. De asemenea oamenii s-au înscris în P.C.R.
deoarece aveau încredere în politica lui Ceauşescu. Pe plan extern, Ceauşescu a avut numai
de câştigat după acest eveniment istoric. A urmat vizita lui Richard Nixon în România, apoi
vizita lui Ceauşescu în S.U.A., obținând clauza națiunii cele mai favorizabile, a aderat la
F.M.I., a fost mediator în diferite conflicte. Occidentul îl privea ca fiind un om cu o gândire
liberală.

La nivel general, situaţia a început să se schimbe radical în întregul bloc sovietic în prima
jumătate a anului 1968. Cele mai radicale schimbări au avut loc în Cehoslovacia, începând cu
luna ianuarie, când prim-secretar a devenit Alexander Dubcek . Dubcek a demarat un amplu
program de reforme care doreau să fie motorul unei politici de liberalizare accelerată,
fenomen cunoscut sub denumirea de primăvara de la Praga. Dubcek dorea un ”socialism cu

87
față umană”. În aprilie 1968, liderul PCC anunțase ”Programul de acțiune”, un proiect ce viza
liberalizarea parțială a economiei, deschiderea societății în următorii zece ani și crearea unui
stat federal compus din Cehia și Slovacia. Președintele statului – Ludvik Svoboda – a fost de
acord cu schimbările. Liderii cehoslovaci, în primul rând primul secretar Dubcek şi
preşedintele Adunării Naţionale, Smrkovsky, s-au angajat într-un dialog direct cu
reprezentanţii opiniei publice. Curând societatea cehoslovacă era trezită la viaţă şi devenise
un protagonist important în procesul decizional.

În iunie 1968, a fost dat publicităţii un document programatic intitulat „Două mii de
cuvinte pentru muncitori, ţărani, oameni de ştiinţă, artişti şi toţi ceilalţi”, în
săptămânalul Uniiunii Scriitorilor, „Literarni Listy”. Elaborat aproape în întregime de
Ludvik Vaculik, documentul semnifică o rupere de logica supunerii şi cheamă la
părăsirea tehnicilor comuniste de control politic şi manipulare. Manifestul cerea
accelerarea democratizării, eliminarea dogmaticilor din conducerea partidului şi
tranziţia rapidă spre un sistem multipartinic. Semnat de şaptezeci de binecunoscute
figuri ale intelighenţiei liberale şi sprijinit de semnăturile a circa 40.000 de oameni din
întreaga ţară, documentul exprima insatisfacţia crescută faţă de introducerea lentă a
reformelor şi de inconsistenţele strategiei oficiale de înnoire. Departe de a chema la
răzbunare împotriva acelora care conduseseră ţara timp de două decenii, documentul se
opunea oricărei folosiri a violenţei. Dimpotrivă, el exprimă speranţa marii majorităţi a
cehilor şi slovacilor că partidul comunist se va putea tranforma într-o adevărată forţă
democratică.

În urma unor încercări de tratative eşuate – celebra scrisoare comună din 15 iulie 1968,
întâlnirile de la Cierna-nad-Tisou(29 iulie-1august) şi Bratislava (3 august) - , o parte dintre
statele membre ale Tratatului de la Varşovia hotărăsc invazia Cehoslovaciei. Astfel, în
noaptea de 20/21 august trupele a cinci țări semnatare ale tratatului de la Varsovia – URSS,
Bulgaria, Germania Democrată, Polonia și Ungaria – au pus în aplicare hotărârea. A fost cea
mai mare operațiune militară din Europa după cel de al doilea război mondial. A fost vorba
de 29 de divizii, 7 500 de tancuri și peste 1000 aparate de zbor. Efectivele folosite erau de
două ori mai numeroase decât cele din Ungaria, în 1956. Armata cehoslovacă a primit ordin
de a nu riposta pentru a preveni o tragedie care ar fi dus la pierderea de vieți omenești.
Inevitabil, s-au înregistrat incidente și accidente, în urma cărora au rezultat între 80 și 200 de
victime.

88
Reacţia românească

După cum bine se știe, România nu a luat parte la această invazie, conducerea comunistă de
la București nefiind înștiințată asupra acestei acțiuni. De altfel, relațiile dintre România, pe de
o parte și ceilalți membrii ai Tratatului de la Varșovia, pe de altă parte, se înrăutățiseră
considerabil în cursul anului 1968.

Astfel, între decembrie 1967 şi ianuarie 1968, Ceauşescu a efectuat o vizită în URSS, primind
la rândul său vizita unei delegaţii sovietice la Bucureşti, cu scopul elaborării unui tratat de
prietenie, colaborare şi ajutor reciproc. Delegaţii URSS le-au prezentat românilor un proiect
standard, elaborat după modelul celor încheiate deja cu Bulgaria şi Ungaria. Partea română
și-a exprimat rezervele şi în conscință, nu s-a ajuns la nici o versiune comună.

Neînţelegeri dintre Republica Socialistă România şi celelalte statele membre ale Pactului de
la Varşovia s-au văzut și în timpul Conferinţelor de la Budapesta, Sofia și Dresda, defășurate
la începutul anului 1968.

În cadrul conferinţei de la Budapesta (29 februarie - 5 martie 1968) au fost criticate dur
anumite partide comuniste, între care şi Partidul Comunist Chinez, care era absent. Discursul
lui Paul Niculescu-Mizil a dus la deschiderea unui atac dur din partea liderului comunist
sirian, Khalid Bagdash. Pe 29 februarie 1968 delegaţia română părăseşte lucrările conferinţei
şi se întoarce în ţară.

In vara lui 1968, Nicolae Ceauşescu în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat, face o vizită
în Cehoslovacia între 15 şi 17 august. Sprijinul pe care îl acordă liderilor comuniști de la
Praga, se datora antisovietismului pe care-1 întrevedea în acţiunile acestora, şi nicidecum, din
susținerea programului de reformă a comunismului pe care aceștia îl aveau în vedere. Luând
apărarea Cehosovaciei, Ceaușescu își apăra propria poziție față de URSS.

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, Ceauşescu era informat despre invazie. Reacţia sa a
fost convocarea, pentru ora 4.30 a.m., la Comitetul Central, a unei şedinţe extraordinare a
Prezidiului Permanent al PCR unde s-a luat decizia mitingului din Piaţa Palatului; decizia a
fost una colectivă, plecând din conştientizarea tuturor că un act de frondă deschisă faţă de
Tratatul de la Varşovia trebuie să aibă suportul poporului român, date fiind consecinţele
posibile.. Ceauşescu hotărăşte, nu pe loc, ci în urma deliberării din Prezidiul Permanent, să se
89
trimită „celor cinci” o scrisoare (care nu era, încă, destinată publicării) prin care să se
exprime punctul de vedere românesc asupra întregii „istorii”: „această acţiune constituie o
gravă încălcare a principiilor pe care se bazează relaţiile între statele socialiste, între partidele
comuniste, o gravă încălcare a prevederilor Tratatului de la Varşovia.

Vestea că liderii de partid vor ieşi în faţa poporului s-a răspândit cu repeziciune, trezind o
curiozitate şi un entuziasm uşor de explicat în acele condiţii. La sfârşitul dimineţii, piaţa din
faţa Comitetului Central era deja plină de o mulţime. În jurul orei 13.10 p.m. Nicolae
Ceauşescu a ieşit la balcon pentru cel mai de succes discurs politic al carierei sale. În spatele
său, pe balcon, era întreaga conducere de partid, într-o poză a solidarităţii. Același scenariu l-
a încercat și în 1989, numai că de astă dată efectul a fost cu totul contrar.

Discursul, pe care l-a susținut liber, în prezența a aproximativ 100.000 de oameni:

„Dragi tovarăși, cetățeni ai țării românești, în aceste momente grele pentru poporul frate
cehoslovac, pentru situația din Europa, doresc ca, în numele Comitetului Central, al
Consiliului de Stat și al Guvernului, să mă adresez dumneavoastră, exprimând
încrederea noastră deplină în hotărârea poporului român de a asigura construcția
pașnică a socialismului în patria noastră.
„Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi
o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Este de
neconceput în lumea de azi (...) ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi
independenţa altui stat. Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv (...)".

Delegația noastră de partid și de stat, care a vizitat săptămâna trecută Cehoslovacia, s-a
convins că poporul Cehoslovac, Partidul Comunist Cehoslovac, clasa muncitoare
cehoslovacă, bătrâni, femei, tineri, în unanimitate, sprijină conducerea de partid și de
stat în efortul pentru a îndrepta stările de lucruri negative moștenite din trecut, pentru a
asigura triumful socialismului din această țară. [...]
Am hotărât ca începând de astăzi să trecem la constituirea gărzilor patriotice înarmate,
alcătuite din muncitori, țărani și intelectuali, apărătoare ale independeței patriei noastre
socialiste. Dorim ca poporul nostru să-și aibă unitățile sale înarmate pentru a-și apăra
cuceririle revoluționare, pentru a-și asigura munca pașnică, independența și securitatea patriei
socialiste.

S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluţiei; se vor găsi poate mâine unii
care să spună că şi aci, în această adunare, se manifestă tendinţe contrarevoluţionare.

90
Răspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei
noastre (...)!".

A fost pentru prima dată în întreaga istorie a comunismului românesc când românii auvenit
de bună voie la un miting organizat de comuniști și când, aplauzele şi uralele care au însoţit
discursul nu au fost regizate.

Mesajul principal al discursului a fost ca niciun stat socialist nu se poate implica în treburile
altui stat socialist, acest lucru putând duce la instabilitate și dezbinare între țările comuniste și
că fiecare stat trebuie să decidă singur felul în care aplică normele marxist-leniniste. Aceată
condamnare publică a lui Ceaușescu i-a oferit un remarcabil capital de imagine atât în interior
cât și în exterior.

Pericolul invadării României

Un posibil răspuns poate fi găsit în cartea lui Anatoli Dobrînin, ambasatorul

URSS la Washington timp de un sfert de secol , In confidence.
Dobrînin relatează o întâlnire cu Dean Rusk, ministrul de externe american: „El
mi-a cerut să-i răspund între patru ochi care au fost adevăratele raţiuni de a trece la
acţiuni în Cehoslovacia. După care a adăugat pe neaşteptate: „Urmează România la
rând ? Ar fi prea mult şi nu ne aşteptăm deloc de a fi în stare de a controla opinia
publică ”.
„Pe 28 august, Rusk m-a convocat urgent ca să-mi spună că a aflat despre
mişcări de trupe sovietice neobişnuit de-a lungul graniţelor româneşti în ultimele 24 de
ore. Fuseseră deja speculaţii în Occident despre posibilitatea unei invazii sovietice a
României, bazate în general pe refuzul acesteia de a lua parte la acţiunea comună cu
celelalte state ale Tratatului de la Varşovia, contra Cehoslovaciei. Întradevăr – scria
Dobrînin – Moscova era profund iritată de liderul României, Nicolae Ceauşescu, şi
trupe sovietice erau angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei
româneşti. Dar Moscova nu se gândea realmente să invadeze România, pentru că nu s-a
îndoit niciodată de stabilitatea regimului comunist de acolo”.
Aceste mişcări de trupe erau atent urmărite de sercviciile occidentale de
informaţii, care le-au transmis rapid preşedintelui Johnson, aflat în concediu la moşia sa

91
din Texax. Acesta l-a contactat telefonic imediat pe Rusk, căruia i-a dictat pentru
Brejnev un mesaj „emoţional”: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România,
deoarece consecinţele ar fi imprevizibile [subl.n.]. De asemenea, sperăm că nici un fel
de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului Occidental, care ar putea provoca o criză
internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate astea ar
fi dezastroase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume”.
Alarmat, Dobrînin s-a întors la Ambasada URSS, de unde a trimis Kremnin-ului
o telegramă, cerând imperativ un răspuns pentru calmarea situaţiei create de România la
Washington. N-a durat mult şi Dobrînin s-a întors la biroul ministerului de Externe
american cu următorul mesaj de la Kremlin: „Sunt instructat să vă informez că
rapoartele despre o mişcare iminentă a forţelor militare sovietice în România sunt
special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu
corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalite şi Berlinului occidental”. (Historia,
An XI, Nr. 117, Septembrie 2011)

Conducerea română se aştepta de asemenea la un atac din partea sovieticilor.

Semnificativă pentru descrierea situaţiei în care se afla RS România în acel moment
este declaraţia generalului Ion Gheorghe, prim-adjunct al ministrului şi şef al Marelui
Stat Major român: „În acel moment, România, cu situaţia ei geopolitică, o frontieră
lungă de peste 3000 km ( din care doar 546 cu Iugoslavia ), se vedea nevoită să se
opună singură unor forţe cu mult superioare şi care, în plus, puteau să atace din mai
toate părţile. Ne găseam, deci, într-o situaţie inedită, situaţia unei armate încercuite încă
înainte de începerea ostilităţiilor. Pe deasupra, prezumtivii noştri adversari cunoşteau în
bună măsură valoarea şi dislocarea forţelor noastre armate. Se impunea, deci, în primul
rând să adoptăm rapid un dispozitiv operativ de apărare adecvat acestei situaţii extrem
de dificile”.
Nicolae Ceaușescu a dat următoarele dispoziții:
 Înființarea unor Mari Unități ale Armatei care să fie amplasate în zona Iașului,
Focșaniului, Buzăului și pe granița cu Iugoslavia,
 Securitatea să înființeze noi Batalioane de trupe de Securitate, amplasate cu precădere,
în apropierea trecătorilor din Carpați,
 Consiliul Securității să pună la punct o rețea radio puternică și modernă și un post TV
mobil,
 Să se stabilească o concepție și să se ia măsurile corespunzătoare, de înființare a
Gărzilor Muncitorești.

92
România după ,,Primăvara de la Praga”

Despre Ceaușescu se va discuta foarte mult atât în mass-media occidentală, cât și în cercurile
politice. Vestul credea că România fusese invitată să invadeze Cehoslovacia, dar refuzase
invitația. României nu i s-a adus la cunoștiință decizia de a invada Cehoslovacia. Pe 22
august, Marea Adunare Națională se întrunea să adopte „Declarația cu privire la principiile de
bază ale politicii externe a României”, ce a fost transmisă Organizației Națiunilor Unite și
tuturor statelor care aveau relații diplomatice cu România, iar pe 23 august Ceaușescu a
invitat toate partidele comuniste europene la o discuție asupra a tot ce se petrecuse în acele
zile, tocmai la Praga, însă întâlnirea nu a putut avea loc, deoarece demnitarii cei mai
importanți ai Cehoslovaciei se aflau la Moscova.

În ceea ce privește relațiile României cu Occidentul, un aspect important este colaborarea cu

S.U.A., care a cunoscut o incontestabilă ascensiune după 21 august 1968, în ciuda opoziției
pe care rușii o vor manifesta în acest sens, mai mult sau mai puțin declarată.

Richard Nixon îi va urma în funcție lui Lyndon B. Johnson, menținând aceeași propunere la
adresa statului român, și anume de a interveni, ca mediator, în conflictul dintre Statele Unite
și Vietnam, pe fondul imaginii pozitive, de cunoscător al politicii nord-vietnameze, de care se
bucura Ion Gheorghe Maurer. În aceste condiții, Nixon va vizita România, în august 1969,
fiind primit cu entuziasm de români, având în vedere și că evenimentul însemna prima vizită
a unui președinte american într-un stat comunist, exceptând Uniunea Sovietică.

Întâlnirea dintre Nixon (asistat de Kissinger) și Ceaușescu (secondat de Maurer) a avut

caracter secret, deoarece subiectele propuse spre abordare de președintele american priveau
aspecte precum relațiile culturale sau comerciale, dar și chestiuni de securitate, referitoare la
relațiile dintre Est și Occident sau, prin extensie, la menținerea păcii în lume. Richard Nixon
s-a arătat dispus să mențină o colaborare cât mai strânsă și îndelungată cu statul român,
indiferent de relațiile României cu oponenții Statelor Unite, colaborare ce urma să includă și

93
o intensificare a relațiilor economice dintre cele două țări, prilej cu care Ceaușescu a
nominalizat ca domenii licențele și utilajele, știința și tehnica, dar și credite de la EximBank
sau chiar obținerea clauzei națiunii celei mai favorizate. Cu privire la scena internațională,
discuțiile au vizat China, (liderul S.U.A. propunând interlocutorului său să intervină pentru a
media relațiile americano-chineze), dar și Vietnamul, ocazie cu care Nixon și-a exprimat
recunoștința pentru ajutorul oferit de România în scopul soluționării conflictului și a propus
crearea unui canal direct de comunicare cu Bucureștiul, prin intermediul secretarului de stat
Kissinger. De asemenea, Ceaușescu i-a subliniat omologului său faptul că respingea „doctrina
Brejnev”, refuzând să accepte orice teorie despre limitarea suveranității statelor, în contextul
în care România își decidea singură politica.

Una din urmările vizitei lui Nixon la București a fost propunerea acestuia, făcută un an mai
târziu Congresului său, de a privi și trata în mod diferit statele est-europene și nu ca pe un tot
unitar, deoarece, afirma el, politica externă dusă de România nu putea trece neobservată. De
exemplu, dat fiind și contextul în care statul român se va confrunta, în 1970, cu dificultăți
pricinuite de o serie de inundații, guvernul american va oferi Bucureștiului asistență în
valoare de 11,5 milioane de dolari, fapt explicat de Kissinger, ulterior, drept un efect al
acestei noi strategii de stimulare a distanțării față de Moscova. Această îndepărtare de
Kremlin, coroborată cu sprijinirea intereselor S.U.A. în Asia îl va determina, de altfel, pe
Nixon să-i confere lui Ceaușescu o primire respectabilă pe teritoriul american, în octombrie
1970.

Un alt efect al vizitei președintelui Statelor Unite s-a petrecut asupra percepției liderului
român despre sine însuși. Astfel, Ceaușescu va începe să se considere un actor important la
nivel internațional, fapt susținut, totuși, și de bilanțul vizitelor diplomatice reciproce dintre
români și străini, dar și de numărul statelor cu care România avea relații diplomatice și
economice, toate aceste statistici indicând un progres față de perioadele anterioare. De altfel,
aceste momente de expunere oarecum pozitivă îl vor determina pe Ceaușescu să urmărească
o relaționare cu țările slab dezvoltate, din așa-numita „lume a treia”, adică spre Africa și
America Latină, state ignorate, în mare parte, de principalii actori internaționali.

Practic, statul român se bucura de o anumită popularitate în acei ani, un argument în

acest sens fiind prezența a 1500 de invitați și a 70 de delegații străine la Congresul al X-lea al
P.C.R., ce a avut loc între 6 și 12 august 1969. Congresul a fost cu atât mai important pentru
comuniștii români cu cât, în acel an, se împlineau 25 de ani de la momentul „23 august”,
prilej cu care regimul de la București reitera ideea conform căreia comuniștii au eliberat

94
România „de sub jugul fascist”, momentul din 1944 reprezentând „începutul revoluției
populare, antifasciste”.

U.R.S.S. trimite la Congresul al X-lea al P.C.R. doar o delegație mică, formală, fapt observat
și de spațiul internațional, iar în anul următor, pe fondul vizitei liderului român în S.U.A.,
Brejnev îl va acuza pe acesta că sprijină „imperialismul” american, temându-se totodată că
românii pot divulga diverse informații din cadrul Pactului de la Varșovia.

În scurt timp, însă, s-a dovedit că liberalismul promovat de Ceauşescu la începutul puterii sale
nu a fost altceva decât un demers politic mimat, având drept scop înşelarea opiniei publice.
Aparatul represiv, chiar dacă trecuse şi avea să mai treacă prin mai multe transformări, a rămas,
în continuare, unul dintre pilonii centrali ai ,,orânduirii” socialiste. Este foarte adevărat că
arestările în masă încetaseră, la fel şi reţinerile arbitrare sau înscenările judiciare, iar deţinuţii
politici fuseseră eliberaţi. Totuşi, aria de supraveghere a rămas foarte largă, iar represiunea a
rămas tot timpul prezentă atât cât a funcţionat regimul socialist/comunist în România.

Aparatul represiv a trecut la o fază superioară a evoluţiei sale, şi-a perfecţionat metodele şi
mijloacele de acţiune folosindu-se de forme mai subtile, precum cea a supravegherii
informative. Noua tehnică a constat, în principal, într-o supraveghere ,,discretă” a persoanelor
sau grupurilor de persoane ostile regimului şi atenţionarea lor, uneori prin punerea în dezbatere
publică şi menţinerea acestora sub control. Iată doar câteva exemple ale acestei tehnici de
urmărire camuflată. Între 1 ianuarie 1967 şi 31 mai 1968, un număr de 353.590 de locuitori din
mediul rural s-au aflat sub o atentă observare cu ajutorul a 30.459 de informatori. Cei care
reprezentau un risc mai mare, adică 1.736 de persoane, au fost avertizaţi; 86 au fost demascaţi
(în dezbateri publice), în timp ce 81 de persoane au fost arestate.

Codul penal din 1968 reflecta concepţia totalitară a statului comunist prin încriminarea şi
sancţionarea faptelor antisociale în raport cu valorile şi relaţiile socialiste (patria, statul,
partidul, poporul, proprietatea de stat si cooperatistă) şi trecerea în plan secundar a drepturilor
individuale.

Libertăţile fundamentale ale omului au fost încălcate printr-o serie de reglementări referitoare
la organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat sau prin organizarea

95
producţiei şi a muncii în agricultură, context prin care se impuneau criterii discriminatorii
privind încadrarea şi promovarea în muncă a personalului din „unităţile socialiste”.

Cu toate că nu mai avem de-a face cu acţiuni brutale şi violente vizibile, represiunea
regimului totalitar se realizează mai subtil, prin teroarea generalizată şi probabilitatea de a fi
bănuit ca „duşman al poporului”. De asemenea, posibilitatea de exprimare liberă prin presă
era strict limitată şi controlată, adică inexistentă.

În scurt timp, regimul ceauşist a trecut de la firavele măsuri de liberalizare la cultul

personalităţii. Regimul patronat de Ceauşescu a căpătat, în special din a doua parte a anilor
‘70, vizibile trăsături staliniste. Cu cât reuşea să concentreze mai mult puterea în propriile
mâini, cu atât regimul a căpătat trăsăturile unui stat poliţienesc, în care poliţia politică a
devenit cel mai important instrument de guvernare. Ceauşescu a reuşit să instaureze un regim
de teroare politică, al cărui instrument omnipotent a fost Securitatea, devenită un adevărat stat
în stat, total credincioasă dictatorului.
În anul 1971 după o vizită în China şi Coreea de Nord, a hotărât înăsprirea controlului
asupra culturii, educaţiei şi mijloacelor de comunicare în masă, reluarea campaniei
ideologice, intensificarea propagandei şi diminuarea schimburilor culturale cu Occidentul.
Noua linie urma să asigure triumful activiştilor şi altor ideologi apropiaţi soţilor Ceauşescu.
Populaţia din perioada anilor ’80 era descurajată, dezgustată, disperată. Omul nou,
atât de drag conducătorului, era supus, umilit, uşor de intimidatşi de distrus mental şi
spiritual.
Din cauza producţiei slabe, după 27 de ani de vânzare la liber, în 1981 a fost
reintrodusă raţionalizarea pâinii. Zahărul, făina, uleiul comestibil, orezul, cafeaua erau
raţionalizate. La fel s-a întâmplat şi cu energia, al cărei consum era strict controlat. Românii
sufereau de foame şi de frig. În acest timp, soţii Ceauşescu şi clanul lor trăiau în lux.
În 1984, obsedaţi de problemele de natalitate, soţii Ceauşescu pun la punct un
program de sporire a populaţiei. Existau două categorii de măsuri: pe de-o parte, femeile erau
încurajate să aibe cel puţin patru copii, pe de altă parte, erau pedepsite cele care nu se
supuneau poruncii.
În anul 1989, în timp ce situaţia din Estul Europei se clătina din temelii, Ceauşescu
respingea orice schimbare, orice reformă. Ba chiar l-a tratat pe sovieticul Gorbaciov,
secretarul general al PCUS, cu o oarecare condescendenţă critică în timpul întâlnirilor pe care
le-au avut.

96
 Din martie 1965 până în decembrie 1989, deci mai bine de 20 de ani, Ceauşescu a
stăpânit ca un monarh absolut asupra României.

ANEXE

97
98
99
București 1968

100
101
102
103
104
Însemnări aparținând lui Nicolae Ceaușescu

105
106
 Represiunea în regimul comunist din România

România a urmat, în mare, aceeaşi cale spre regimul totalitar de tip stalinist, ca şi
celelalte ţări aşa zis democrat-populare. A existat mai întâi o perioadă de tranziţie, începută în
vara lui 1944 şi încheiată în decembrie 1947, când prin Legea nr. 363/1947 a fost abolită
monarhia şi proclamată Republica Populară Română, ,,stat popular, unde întreaga putere de
stat emană de la popor şi pentru popor”13. După această fază tranzitorie se instituia, începând
cu 1948, regimul stalinist în toate componentele sale. Politica generală a statului român
devine o politică de inspiraţie sovietică. Le-a fost impusă românilor, în special, prin mijloace
de constrângere, dar şi prin intermediul celor care s-au raliat noului regim din diferite motive.
Perioada anilor 1948-1953 s-a caracterizat printr-o amplă activitate represivă şi de
impunere a sistemului sovietic în toate domeniile vieţii sociale şi de stat. Asistăm la
fenomenul represiunii generalizate sau de maximă represiune, în formele cele mai brutale, cu
sute de mii de arestări si deportări. Această perioadă a reprezentat una dintre cele mai
dramatice pagini din istoria României, afirmaţia fiind valabilă şi în cazul altor state aflate sub
dominaţia sovietică.
Între anii 1954-1957 a urmat o perioadă de oarecare relaxare, explicabilă în principal prin
moartea lui Stalin (martie 1953).
Anii 1958-1962 au marcat a doua fază a represiunii, îndreptată îndeosebi împotriva
intelectualităţii şi a ţărănimii. Tot în acest interval a fost introdusă pedeapsa cu moartea şi
pentru delictele economice ce depăşeau o anumită valoare a pagubelor.
A urmat o nouă perioadă de relaxare a regimului (1962-1964), marcată prin graţierea
tuturor deţinuţilor politici, în număr de 14.056.
Între anii 1965-1968 are loc procesul de reorganizare a sistemului represiv. Mimând o
liberalizare strict controlată, Nicolae Ceauşescu şi-a subordonat, prin intermediul activiştilor
de partid devotaţi, instituţiile represive.
În fine, în perioada anilor 1968-1989, când regimul dădea senzaţia stabilităţii şi solidităţii,
avem de-a face cu aşa-numitul regim al supravegherii generale preventive, cu o schimbare
evidentă a metodelor folosite până la mijlocul anilor ’60.
În România, sistemul represiv s-a manifestat printr-un registru extrem de larg. El a
cuprins legislaţia penală, securitatea, trupele de securitate, miliţia, organele judecătoreşti,
penitenciarele. Responsabilii comunişti români şi-au redactat propria legislaţie penală,
adaptată intereselor noului regim politic, cel al partidului-stat, cu un pronunţat caracter de
clasă.
Este foarte greu de făcut un bilanţ al victimelor regimului comunist în România, ca de
altfel pentru întregul sistem comunist mondial, este foarte greu de făcut, în primul rând din
cauza lipsei bazei documentare. Există cifre diferite de la sursă la sursă, de la perioadă la

13
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, ediţia a III-a, Editura Pentru Literatura Politică, 1953, p.184.

107
perioadă. Astfel, fostul ministru de interne comunist între 1945 şi 1952, Teohari Georgescu, a
fost pus să răspundă în faţa tovarăşilor săi care îl acuzau de ,,o atitudine lipsită de ură de
clasă, capitulardă faţă de elementele capitaliste, moşiereşti, fasciste” în următorii termeni;
,,Lipsa de ură de clasă, capitulare în faţa duşmanului de clasă, aceasta nu… De la 6 martie
1945 pană la 26 mai 1952... în cei şapte ani, peste 100.000 de bandiţi au fost arestaţi şi
condamnaţi pentru că au uneltit împotriva regimului nostru...”14.
Stelian Tănase vorbeşte despre 81.592 de victime în intervalul 1954-195815, iar
Gheorghe Boldur-Lăţescu avansează pentru anii 1948-1964, cifra de 1.131.000 de victime, cu
o rată a mortalităţii de 30%16.
Academicianul Dinu C. Giurescu a conchis, pe baza surselor pe care le-a consultat, că
în intervalul 1948-1962 au fost 394 216 deţinuţi şi deportaţi politici. Marius Oprea estimează
că numărul celor care au luat drumul închisorilor, al lagărelor de muncă sau au primit
domiciliu forţat în anii în care Teohari Georgescu şi Alexandru Drăghici au condus aparatul
de represiune a fost cuprins între 4-500 000 de persoane17
La nivel mondial se estimează că în U.R.S.S. şi în ţările satelit, din 1917 până în 1991,
comunismul a făcut aproximativ 100.000.000 de victime18, iar după alţi autori aproximativ
150.000.00019. Cercetări mai recente au arătat, de asemenea, că în perioada august 1937 –
noiembrie 1938, deci în timpul Marii Terori, au avut loc, în medie, 1.600 de execuţii pe zi20.

Dircția Geerală a securității Statului (Securitatea), principalul instrument al

represiunii

 Presedentia Marii Adunari Nationale a emis Decretul nr. 221 aparut in

Monitorul Oficial nr 200 din 30 august 1948, prin care a fost infiintata in cadrul
Ministerului de Interne, Directia Generala a Securitatii Poporului, practic, pe
scurt: Securitatea.
Rolul sau stabilit prin decretul de înfiinţare era acela de „a apara cucerile democratice
si de a asigura securitatea Republicii Populare Romane împotriva uneltirilor duşmanilor din
14
Marius Oprea, Pagini din copilăria Securităţii române, p.38, în Dosarele Istoriei, An.I, nr.5, p. 34-38.
15
Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p.158.

16
Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, vol. II, Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p.15-
20.
17
Marius Oprea, Dosarele Istoriei, An.I, nr.5, p. 46.
18
Gheorghe Buzatu, Cuvânt înainte, p. 7, în Crimele lui Stalin. Raportul Secret al lui Hruşciov la Congresul al
XX-lea al P.C.U.S., Studiu introductiv, note şi glosar de Vladimir Zodian şi Gheorghe Neacşu. Ediţe îngrijită de
Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1998.
19
Ibidem, p.8, nota 10.
20
Florin Constantiniu, ,,Cuvânt înainte”, p.7, în Adam B. Ulam, Bolşevicii. Triumful comunismului în Rusia. O
istorie intelectuală şi politică, Edirura Corint, Bucureşti, 2009, p.7.

108
interior si exterior”. Prin decret se conturau doar liniile principale de funcţionare ale
Direcţiei Securităţii Poporului.
Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite
şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul
vreunui for legislativ. Ele deveneau executive prin inscrierea lor in registrul special si
comunicate celor carora le erau adresate. Bugetul DGSP, justificarea si verificarea
cheltuielilor, se realiza prin derogare de la legea contabilitatii publice, fiind considerate
cheltuieli in interese superioare de stat.
Din punct de vedere structural DGSP a fost organizata in 10 direcţii centrale: Direcţia
I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în
penitenciare), Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale),
Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre),
Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR), Direcţia a X-a (administrativă).
In acelasi timp, pana in 1951 cand s-a dizolvat prin integrarea in DGSP, Serviciul
Special de Informatii, ce raspundea de spionajul extern si contraspionaj, a colaborat cu
DGSP lucrand efectiv cu Directiile I si IV ale acesteia
 In functia de Director al DGSP a fost numit generalul-locotenent Pintilie Gheorghe,
pe numele sau adevarat Pantelimon Bodnarenko, cunoscut si sub numele de
Pantiusa, de origine ucraineana. Cele doua functii de directori adjuncti, cu rang de
generali-maiori, au fost ocupate de Alexandru Nikolski, pe numele sau Boris
Grunberg, evreu basarabean rusofon si Vladimir Mazuru, ucrainean din
Bucovina de Nord.Toti trei erau ofiteri NKGB, ce se transformase in 1946 din
comisariat in minister, devenind astfel MGB, asa cum si NKVD a devenit MVD-
Ministerul Sovietic pentru Afacerile Interne.
Obiectivele securitatii, asemanatoare sau identice cu ale NKVD,ii ofereau acesteia
competente nelimitate, permitand ilegalitati si represalii de mare amploare.Insa activitatea
DGSP era supravegheata , chiar directionata prin agentii sai infiltrati ,de catre un corp de
cosilieri sovietici din MGB. Cea mai mare parte a surselor istorice provenite din arhiva
DGSP, referitoare la organizarea acesteia a fost preluata de catre autoritatile sovietice, la
inceputul anilor 60 , atunci cand consilierii rusi au fost retrasi si chemati acasa.
 In cadrul celor 10 Directii nationale erau angajati, la scurt timp dupa constituire ,
1151 de ofiteri., dintre care 25 de persoane ocupau posturi de ofiteri superiori si 848
erau inregistrati ca personal de secretariat sau auxiliar, insa si acestia aveau grade

109
 militare. Fiecarei directii îi erau atasati consilieri sovietici pentru a superviza
pregatirea cadrelor si a monitoriza activitatea.
 Directia Securitatii Poporului a suferit mai multe reorganizari. Numarul Directiilor
Regionale, a crescut de la 13 la 28 , in urma reorganizarii administrative din
septembrie 1950.
 Prin decretul nr 50 din 30 martie 1951, DGSP s-a renumit DGSS (Directia
Generala a Securitatii Statului) adăugându-i-se inca doua directii ; Directia
Transporturi si Directia Supraveghere Informativa.
 La data de 2 aprilie 1951, prin Decretul 264, SSI a fost integrat in DGSS,
acordându-i-se astfel lui Teohari Georgescu, in calitate de Ministrul de Interne,
controlul nominal al operatiunilor de spionaj si de securitate. Secţia I Informaţii
Externe a SSI a devenit Direcţia de Informaţii Externe (D.I.E.), iar Secţia a II-a
Contrainformaţii a SSI a devenit Direcţia de Contraspionaj a D.G.S.S. In realitate
insa, controlul a rămas in mâinile autoritatilor sovietice.
 La conducerea D.I.E. a fost numit generalul de origine sovietica Serghei
Nicolau (Nikonov dupa numele sau rus) iar tipurile de sarcini ale Directiei de
Informatii Externe au fost copii fidele ale misiunilor spionajului
sovietic .Principalul scop al directiei: efectuarea activitatii de politie politica in
emigraţie si in rândul personalului roman din Occident și cunoasterea activitatilor de
peste granita indreptate impotriva regimului comunist de la Bucuresti si a lagarului
comunist in general,in scopul de a descoperii la timp intentiile agresive a statelor
capitaliste.In atributiile DIE erau incluse si obtinerea pe orice cale de patente si
informatii cu caracter tehnico-stiintific din tarile capitaliste; actiuni informative
despre sistemele de aparare NATO, in scopul facilitatii expansionismului sovietic;
acţiuni de dezinformare a occidentului despre situatia reala din URSS si blocul
comunist; pătrunderea in centrele de spionaj din tarile capitaliste .Regulamentele
interne ale Directiei de Informatii Externe oglindeau de asemenea regulamentele
NKVD.
Se considera că DIE a avut cea mai mare contributie la sovietizarea tarii. Alexandr
Mihailovici Saharovski, considerat mentorul sovietic al DIE in Romania si-a catalogat
activitatea sa in cadrul DIE ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa
profesională”.

110
La 4 luni de la indepartara lui Georgescu din ministerul de Interne, si numirea in locul
sau a lui Alexandru Draghici, D.G.S.S., potrivit decretului nr 324 din 20 septembrie
1952 , se desprindea de Ministerul de Interne si tot dupa modelul sovietic intra in
componenta unui nou organism, Ministerul Securitatii Statului.Structura DGSS a ramas
neschimbata , cu exceptia adaugarii unui inspectorat general si a sectiei K de
contrainformaţii in miliţie si închisori.Insa aceasta reorganizare a fost de scurta durata , noua
conducere sovietica a lui Hrusciov, ce l-a succedat pe Stalin la conducerea partidului
Comunist al Uniunii Sovietice , dupa moartea acestuia in data de 5 martie 1953,
avertizata fiind de prea marea putere pe care o lua Securitatea, a recomandat fuziunea
intre MSS si Ministerul de Interne , ce a primit acordul la data de 07 septembrie 1953.

111
Sovietizarea Culturii

Distrugerea societăţii civile a fost obiectivul politic principal al P.M.R.. Sistemul de legi a
fost reconceput pentru a văduvi cetăţeanul de orice sentiment de protecţie. Întregul sistem de
legi a fost răsturnat. Au fost numiţi noi judecători, întreaga procedură judiciară a fost
schimbată. Adevărat deţinător al puterii era aparatul politic al P.M.R.

Un alt obiectiv politic a fost înregimentarea vieţii intelectuale şi a culturii. Partidul a urmărit
să înlăture toate diferenţele de opinii, atât dinăuntru, cât şi din afară. Marxism-leninismul, aşa
cum era el sistematizat de Stalin, a devenit deţinătorul singurei ideologii acceptate. Proiectul
ideologic stalinist consta în crearea unui nou tip uman, pe deplin controlabil de către partid.
Scriitorii dizidenţi sovietici vorbesc de un om nou, denumindu-l “homo sovieticus”.
Formularea conţine ambiţia stalinismului de a produce mai mult decât o simplă transformare
socială, ci şi una umană.

-Legea fundamentală a ţării – Constituţia din 27 septembrie 1952 – deşi, proclama că “statul
român democrat – popular” este “stat unitar, suveran şi independent” (Art.17), un amplu
Capitol introductiv (nouă aliniate) nemaintâlnit în practica constituţională românească,
dezvolta amintita obedienţă către Uniunea Sovietică.

- În dоmeniul vieţii inteleсtuɑle, sсоpul pɑrtidului соmunist ɑ fоst ɑсelɑ de ɑ ɑnihilɑ оriсe
fоrmă de сreɑtivitɑte ɑutentiсă: literɑturɑ, istоriɑ, ɑrtɑ şi filоsоfiɑ trebuiɑu să se subоrdоneze
ideоlоgiс sferei pоlitiсe. După 1948, era considerată necesară cunoaşterea temeinică a
culturii şi experienţei sovietice.
- Un rol important în acest scop l-a deținut- Secţia de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului
Central al P.M.R, al cărui rol era acela de a ,,se ocupa cu selecţionarea şi repartizarea
cadrelor, precum şi cu controlul executării partidului şi Guvernului în domeniul
propagandei de partid, al presei şi editurii, al agitaţiei politice şi al muncii culturale de
masă, al învăţământului public al ştiinţei, literaturii, artei şi în toate celelalte domenii ale
vieţii culturale. Secţia avea subordonate următoarele sectoare: a) Sectorul Propagandei de

112
Partid; b) Sectorul Agitaţiei; c) Sectorul Învăţământului Public; d) Sectorul Presei Centrale;
e) Sectorul Presei din Provincie ; f) Sectorul Muncii Culturale de Masă ; g) Sectorul de
Ştiinţă; h) Sectorul de Literatură şi Artă; i) Sectorul Edituri; j) Sectorul Sport; k) Sectorul
Radio; l) Sectorul Evidenţei Cadrelor şi al Documentării”.

Filоsоfiɑ, istоriɑ, sосiоlоgiɑ şi ɑlte ştiinţe sосiɑle ɑu fоst prinсipɑlele viсtime ɑle ɑсestei
pоlitiсi jdɑnоviste. Sсribi ɑi pɑrtidului preсum Mihɑil Rоller sɑu Petre Cоnstɑntinesсu-
Iɑşi ɑu devenit ɑdevărɑţii îndrumătоri ɑi ştiinţei şi сulturii în „Rоmâniɑ pоpulɑră". Eсhipɑ
сɑre ɑ соntrоlɑt Seсţiɑ de Prоpɑgɑndă şi Agitɑţie între 1946 şi 1953 - fоrmɑtă din Iоsif
Chişinevsсhi, Leоnte Răutu, Ofeliɑ Mɑnоle şi Mihɑil Rоller - ɑ impus şi ɑ suprɑvegheɑt
supunereɑ tоtɑlă fɑţă de liniɑ оfiсiɑlă ɑ pɑrtidului. Intelighenţiɑ сreɑtоɑre erɑ destinɑtă să
соnstruiɑsсă о nоuă сultură bɑzɑtă pe reɑlismul sосiɑlist jdɑnоvist trɑnsplɑntɑt în Rоmâniɑ.
„Uniunile de сreɑţie" (preсum Uniuneɑ Sсriitоrilоr, соndusă de Trɑiɑn Şelmɑru, Mihɑi
Nоviсоv, Niсоlɑe Mоrɑru şi Mihɑi Beniuс, Uniuneɑ Cоmpоzitоrilоr şi Uniuneɑ Artiştilоr
Plɑstiсi) ɑu devenit prinсipɑlele instrumente ɑle pɑrtidului pentru соntrоlul, соrupereɑ şi
сооptɑreɑ intelighenţiei
Trɑdiţiɑ сulturɑlă ɑ fоst reinterpretɑtă în соnfоrmitɑte сu nоile dоgme: prinсipɑlele
persоnɑlităţi din literɑturɑ rоmână ɑu fоst eliminɑte din publiсɑţiile оfiсiɑle, сenzurɑ ɑ fоst
ɑpliсɑtă drɑstiс pentru ɑ eliminɑ оriсe ɑduсeɑ ɑ „nɑţiоnɑlism", „соsmоpоlitism",
„оbieсtivism" sɑu ɑlte fоrme de „deсɑdenţă burgheză".

-În dоmeniul vieţii inteleсtuɑle, sсоpul pɑrtidului соmunist ɑ fоst ɑсelɑ de ɑ ɑnihilɑ оriсe
fоrmă de сreɑtivitɑte ɑutentiсă: literɑturɑ, istоriɑ, ɑrtɑ şi filоsоfiɑ trebuiɑu să se subоrdоneze
ideоlоgiс sferei pоlitiсe. Trɑdiţiɑ сulturɑlă ɑ fоst reinterpretɑtă în соnfоrmitɑte сu nоile
dоgme: prinсipɑlele persоnɑlităţi din literɑturɑ rоmână ɑu fоst eliminɑte din publiсɑţiile
оfiсiɑle, сenzurɑ ɑ fоst ɑpliсɑtă drɑstiс pentru ɑ eliminɑ оriсe ɑduсeɑ ɑ „nɑţiоnɑlism",
„соsmоpоlitism", „оbieсtivism" sɑu ɑlte fоrme de „deсɑdenţă burgheză".
În 1950, сu осɑziɑ сentenɑrului nɑşterii pоetului nɑţiоnɑl, Mihɑi Eminesсu, prоpɑgɑndɑ de
pɑrtid ɑ făсut tоt сe i-ɑ stɑt în putinţă pentru ɑ-l prezentɑ pe pesimistul pоet rоmɑntiс сɑ pe
un preсursоr ɑl luptelоr prоletɑriɑtului împоtrivɑ „сɑpitɑlismului lipsit de suflet". Între timp,
ɑu fоst оrgɑnizɑte сɑmpɑnii împоtrivɑ сelоr сɑre refuzɑu să susţină pe deplin simplistele şi
tendenţiоɑsele dоgme оfiсiɑle. Cоtidiɑnul pɑrtidului, „Sсânteiɑ", ɑ juсɑt un rоl impоrtɑnt în
ɑсeste сɑmpɑnii: сhiɑr redɑсtоrul şef, Sоrin Tоmɑ, ɑ fоst însărсinɑt să sсrie un pɑmflet
vulgɑr pentru ɑ-l ɑtɑсɑ pe unul dintre сei mɑi elоgiɑţi pоeţi ɑi Rоmâniei, Tudоr Arghezi.

113
- Unui proces de transformare fundamentală a fost supusă şi istoria românilor. Începând cu
anul 1948, timp de un deceniu, se va desfăşura etapa decisivă a stalinizării istoriografiei
române, o reinterpretɑreɑ tоtɑlă ɑ istоriei Rоmâniei de сătre о eсhipă соndusă de Mihɑil
Rоller. În generɑl, influenţɑ оссidentɑlă ɑ fоst neglijɑtă, în timp сe mɑrele pоpоr rus, ɑpоi
sоvietiс, erɑ prezentɑt întоtdeɑunɑ сɑ prоteсtоrul rоmânilоr sɑu, сel puţin, ɑl сelоr оprimɑţi
în Rоmâniɑ. Rоller ɑ fоst prinсipɑlul ɑutоr ɑl unui mɑnuɑl şсоlɑr pentru liсee сɑre ɑ servit,
până lɑ mоɑrteɑ lui Stɑlin, drept versiuneɑ definitivă, inсоntestɑbilă, ɑ viziunii соmuniste сu
privire lɑ istоriɑ Rоmâniei.
Cu precădere în anii 1948 – 1953, a avut loc un amplu proces de stalinizare a societăţii
româneşti, în latura oficială a acesteia. Obedienţa regimului de la Bucureşti faţă de Moscova
şi conducătorul de la Kremlin (care în 1949 a împlinit 70 de ani, iar cultul personalităţii sale a
atins cote maxime, inclusiv în România) va cunoaşte, în această perioadă forme diverse.
Statui colosale au fost ridicate la Bucureşti şi Braşov. Oraşul Braşov va fi botezat oraşul
Stalin. (anul 1950). Denumiri de instituţii, pieţe publice şi străzi vor primi numele lui Stalin.

Cenzura comunistă - controlul informației

- importanța controlului informației în regimul comunist.

- scopul cenzurii și al propagandei era de a transmite maselor un mesaj simplist din care să
rezulte faptul că sistemul comunist este ”lumea ideală”, lucru posibil prin ascunderea
informațiilor care arătau neajunsurile din țară și prin evidențierea unor realități contrafăcute
cu scopul de a idealiza societatea aflată sub conducerea partidului comunist. De asemenea,
într-o societate care tindea spre crearea ”omului nou” nu puteau exista legături cu trecutul
”murdărit” de elementele ”burgheze”.
- tehnici, metode, instrumente: manipularea, dezinformarea, subinformare, suprainformare,
parainformare.
- la 12 februarie 1945 era publicată în „Monitorul Oficia”l Legea 1021, Decret-lege pentru
epurarea presei, care lovea direct în publicaţiile partidelor democratice (şi aşa boicotate prin
sistemul de difuzare şi prin cenzura exercitată de tipografii comunişti).
-in mai 1945, legea inițiată de Lucreţiu Pătrăşcanu prin care este curatata de elemente
reactionare Societatea Română de Radiodifuziune prin distrugerea a mii de partituri si discuri
cu muzica religioasa.

114
- În iulie 1947 este adoptată Legea nr. 265 pentru organizarea teatrelor, operelor şi
filarmonicilor de stat, precum şi pentru regimul spectacolelor publice. Se înfiinţa, de
asemenea, pentru îndrumarea repertoriilor, un Consiliu Superior al Literaturii Dramatice şi
Creaţiei Muzicale (de fapt, o formă de cenzură care putea interzice tot ceea ce era considerat
reacţionar). - 4 In 1948, prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, fabricilor de hârtie
şi prin adoptarea unei noi legi „pentru editarea şi difuzarea cărţii” s-a instaurat un control
absolut al partidului asupra întregii activităţi editoriale.
-Anul 1948 - s-au oprit orice contact cu civilizatia si modelele occidentale pentru a se
reorienta total cultura catre Uniunea Sovietica, lucru dorit inca din anii 1920 de prima
generaţie bolşevică. Tot ceea ce venea dinpre Occident si ameninta sa influenteze literatura,
presa, teatrul cinematografia, artele etc.

- 23 mai 1949 lua naștere, ca instituție .oficială a statului, cenzura sub denumirea de Direcția
Generală a Presei și Tipăriturilor (D.G.P.T.): aproba orice lucru tiparit, de la simplul bilet de
tramvai sau de intrare la teatru si pana la operele literare si stiintifice Din iulie 1949, se
stabileau și sancțiunile în caz de încălcare a deciziilor luate de partid: ”cei care vor contraveni
dispozițiunilor prezentului decret vor fi sancționați cu o amendă de la 25 000 – 1000000 lei și
închisoare corecțională de la 6 luni la 2 ani. În caz de recidivă pedeapsa poate fi dublată.”. Ca
instituție, D.G.P.T. se afla sub supervizarea Secției de Propagandă și Agitație, aflată mult
timp sub conducerea lui Leonte Răutu, unul dintre cele mai importante persoane responsabile
de ceea ce a însemnat cenzura în spațiul românesc.
-treptat s-au scos de pe piață, între 1945-1948, circa 8000 de titluri, printre care lucrările unor
autori precum: Nichifor Crainic, Octavian Goga, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Romulus
Dianu. De asemenea, erau eliminați total sau parțial: Ion Agârbiceanu, V. Alecsandri, Lucian
Blaga, Dan Botta, I.L. Caragiale, G. Coșbuc, I. Creangă, Mircea Eliade, M. Eminescu, N.
Iorga.

- 23 mai 1949: Reorganizarea radiodifuziunii si radioficării; radioficarea - in lipsa apara-

telor radio - era menita sa difuzeze stirile controlate si verificate;
- înfiintarea Agenției Române de Presă (AGERPRES) (tot la 23 mai 1949).
- cenzura la nivel constituțional - Constituția a R.P.R. din 1952 - libertatea cuvântului și a
presei, ”în conformitate cu interesele celor ce muncesc în vederea întăririi regimului de
democrație populară”.

115
- 1954 - Hotărârea nr. 267 - o nouă organizare a D.G.P.T. prin care se stabilea împărțirea
sarcinilor în funcție de cele trei sectoare în care era împărțită: presă, carte și propagandă și
agitație orală și vizuală, conduse de un director și un director adjunct, fiecare sector fiind
împărțit în mai multe secții și direcții. De asemenea, la aceeași dată, se lărgesc atribuțiile
instituției, aceasta fiind însărcinată și cu pregătirea și organizarea cursurilor pentru cadre în
scopul de a avea cenzori cât mai bine pregătiți în depistarea devierilor de la linia partidului

Aсɑdemiɑ Rоmână ɑ fоst restruсturɑtă prin eliminɑreɑ unоrɑ dintre сei mɑi prestigiоşi
membri ɑi ei, ɑсuzɑţi de соnvingeri „burgheze".
- La 9 iunie 1948, prin Decretul nr. 76, Academia Română s-a transformat în Academia
Republicii Populare Romane, ulterior, Academia Republicii Socialiste România. instituție de
stat sub autoritatea Presedintiei Consiliului de Ministri, cu bugetul acordat de forul tutelar.
Scopul noii Academii era de „a promova știința și cultura în toate domeniile. În
vederea ridicării nivelului material și cultural al poporului” și de „a promova
oameni de știință și cultură de valoare etică și democratică”.Se menționa faptul
că „nu pot fi membri ai Academiei Republicii Populare Române persoane care,
prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului și reacțiunei, dăunând, prin
aceasta, intereselor țării și ale poporului”.
-Prin acelasi decret, a fost confiscat tot patrimoniul Acadmiei cu: 55 de clădiri, 801 000 m2
terenuri intravilane, 8 744 ha terenuri Agricole, 21 464 ha silvice, 12 000 ha pasuni alpine
(total fond funciar 42 209 ha) și 329 622 000 de bucați titluri financiare. S-a trecut la
epurarea masivă a elementelor ,,nesănătoase”. A urmat o „drastică epurare". In anii 1960,
criteriile profesionale au revenit pe prim-plan in sectiile de specialitate.
- La 15 iulie 1948 a fost desfiinţat Institutul de Istorie Naţională din Cluj şi Iaşi, Institutul
pentru Studiul Istoriei Universale, Institutul pentru Studii Bizantine şi, implicit, şi revistele
acestora: „Revista istorică”, „Revista istorică română” şi „Balcanica”. În locul acestora a fost
înfiinţat Institutul de Istorie al R.P.R. şi revista sa, „Studii”
- In timpul dictaturii comuniste (1948-1989), titlul de membru al academiei a fost decernat
pe criterii politice; Elena Ceaușescu a fost aleasă membru titular în 1974, iar Nicolae
Ceausescu membru titular si presedinte de onoare în 1985. Cei doi aufost exclusi in sedinta
din 26 decembrie 1989. După 1990, institutia si-a recdpdtat numele de Academia Romana.

116
- treptat s-au scos de pe piață, între 1945-1948, circa 8000 de titluri, printre care lucrările
unor autori precum: Nichifor Crainic, Octavian Goga, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu,
Romulus Dianu. De asemenea, erau eliminați total sau parțial: Ion Agârbiceanu, V.
Alecsandri, Lucian Blaga, Dan Botta, I.L. Caragiale, G. Coșbuc, I. Creangă, Mircea Eliade,
M. Eminescu, N. Iorga.
-Numeroase personalități culturale românești vor fi excluse din nou creata Academie
-Filоsоfiɑ, istоriɑ, sосiоlоgiɑ şi ɑlte ştiinţe sосiɑle ɑu fоst prinсipɑlele viсtime ɑle ɑсestei
pоlitiсi jdɑnоviste.

-În domeniul literaturii, din cauza închistării de care dădea dovadă sistemul, s-a ajuns treptat
ca scriitorii să încerce să se folosească de anumite tehnici pentru a scăpa de cenzură. S-a
ajuns la transformarea limbajului, la folosirea cuvintelor cu mai multe sensuri, mai ales în
poezie, tocmai pentru ca șansele ca cenzura să oprească publicarea să fie mai mici. Ana
Blandiana afirma în 1992: ”era un sistem de ”șopârle” a cărui cheie o cunoștea și cititorul.
Rubricile mele din ”România literară” și ”Contemporanul” , care erau foarte citite, erau citite
în acest sens, în permanență cu cheie. Uneori se făceau chei care nici nu existaseră în capul
meu; ele erau niște comentarii metaforice la ceea ce trăiam cu toții și era un fel de mică
răfuială a fiecăruia cu ceea ce trăise, să descopere în text aceste șopârle”.
-Cenzorii obișnuiau să comenteze astfel de lucrări, acuzându-le că ”...lupta PCR și PRM
contra exploatării și pentru construirea socialismului nu se reflectă în lucrare”.

„Democratizarea” învățământului
-Legea pentru reforma învățământului (3 august 1948). Prin reforma realizată de regimul
comunist a avut loc o uniformizare a întregului sistem de învățământ, în primul rând prin
naționalizarea tuturor școlilor particulare și confesionale și trecerea în proprietatea statului,
dar și prin crearea manualelor și programelor unice și prin introducerea unei metode
pedagogice unice, bazată pe experiența sovietică
-învățământul superior avea să fie ramura cea mai afectată de reforma învățământului.
Partidul Muncitoresc Român urmărea să-și impună controlul politico-ideologic prin
următoarele direcții:
1. Epurarea cadrelor didactice și numirea unor cadre noi, prin aplicarea criteriului politic de
selecție și promovare în detrimentul celui profesional.
2. Suprimarea autonomiei universitare și a Senatelor universitare.
3. Ideologizarea progresivă a cursurilor universitare.

117
4. Selecția studenților sub formula compoziției sociale, o așa-zisă formă de numerus clausus
pentru învățământul superior românesc din acea vreme.
5. Impunerea modelului sovietic de învățământ și anularea tradițiilor universitare românești.
6. Subsumarea vieții științifice universitare în sensul instituirii priorității bazei ideologice a
învățământului superior și, într-o măsură mult mai mică, a bazei materiale minimale necesare
subzistenței vieții universitare românești.
7. Diminuarea, până la dispariție, a relațiilor culturale cu universitățile internaționale în
perioada 1948-1964.

-Prin decizia Ministerului Învățământului din 29 octombrie 1948 au fost înființate școlile
juridice cu durata de un an, și acestea fiind destinate fiilor de muncitori scoși din producție.
După un an de studii, cursanții primeau o diplomă care le oferea dreptul de a se angaja în
orice funcție juridică, inclusiv magistratură și parchet.
-au fost create facultăți muncitorești

Sub auspiciile noii reforme din 1948, Universitatea din București avea următoarea structură
organizatorică pentru anul universitar 1948-1949:

Facultatea Decan Număr de studenți

Chimie Mihai Bărbulescu 525

Filologie Iorgu Iordan 1672
Filosofie Necunoscut 378
Istorie-geografie Emil Condurachi 921
Matematică-fizică Simion Stoilow 533
Pedagogie-psihologie Mihail Ralea 529
Științe Juridice Ion Oancea 2844
Științe Naturale Nicolae Sălăgeanu 320
Total 7722

-Directiva Biroului Politic al CC al PMR din anul 1952 cu privire la măsurile necesare pentru
îmbunătățirea compoziției de clasă a elevilor și studenților, limita drastic accederea în
învățământul superior a fiilor „dușmanilor poporului” (aici încadrându-se o gamă largă de
persoane, de la criminali de război, trădători, spioni, condamnați politic, foști miniștri, până la
vaga formulare „elemente conducătoare ale regimului burghezo-moșieresc”), fiind încurajate
și exmatriculările studenților care prezentau manifestări anticomuniste. În același timp,
această directivă dădea startul unui nou val de exmatriculări, fiii „elementelor dușmane
statului democrat” fiind scoși de clasele V-X ale școlilor de 7 și 10 ani, din școlile medii
tehnice și din învățământul superior. Erau scoși din învățământul de toate gradele elevii și

118
studenții care avuseseră manifestații potrivnice față de regim, indiferent de originea lor
socială și anul de studii. Dar drumul spre reeeducare nu se termina, astfel că ei rămâneau în
„tutela” autorităților statului. Aceștia urmau a fi îndrumați în câmpul muncii, excepție făcând
cazurile când interesele de stat impuneau aplicarea unor măsuri represive.

-În privința manualelor școlare, acestea au fost, poate, cele mai afectate de instituția cenzurii
sau, mai bine zis, efectele ideologizării lor au fost mult mai puternice pentru că ele formau
generații întregi de elevi. Manualele de dinainte de 1948 au fost eliminate din circuit, iar pe
parcursul perioadei comuniste au fost schimbate în mai multe rânduri, în funcție de
transformările ideologice, cele vechi fiind considerate pline de greșeli, spre exemplu,
”manualele de aritmetică propuneau probleme din care se putea trage concluzia că țăranii dau
statului cote prea mari din produsele agricole, că salariile oamenilor muncii sunt prea mici
ori că chiriile sunt prea mari; manualele de română nu cuprindeau lecturi prin care să se
popularizeze planul cincinal” etc. Manualele de istorie au fost înlocuite și transformate cel
mai profund, întrucât rescrierea istoriei pentru a o difuza pe cea ”reală” constituia una dintre
premisele esențiale ale creării ”omului nou”.

Sistemul legislativ al cultelor

- Modelul sovietic considera religia un domeniu ostil care trebuia anihilat cu orice preț. Astfel
că legislația sovietică, inclusive prin constituțiile din 1918 și 1936, a dorit să minimalizeze
rolul public al religiei, ea fiind limitată la spațiul locașurilor de cult. În acest context
patriarhul Tihon este arestat, mulți preoți sunt uciși, biserici și multe mănăstiri sunt închise.
Mai târziu,
succesorul lui Tihon, mitropolitul Serghei realizează un compromis prin Declarația de
loialitate față de comunismul sovietic. Biserica Romano-Catolică devine persecutată sub
pretextul caracterului ei transnațional. Potrivit cercetătorilor, în perioada comunistă au existat
trei grupuri majore religioase: "grupurile suprimate" care includeau bisericile catolice de rit
răsăritean din Ucraina și România, "grupurile cooptate" care au în vedere Biserica Ortodoxă
din Uniunea Sovietică și România, care a participat la legitimarea regimului, și "grupurile
tolerate" reprezentate de bisericile romano-catolice din spațiul comunist.
-la 4 august 1948 în Monitorul Oficial a Legii pentru Organizarea și Funcționarea Cultelor,
se confirma faptul că statul a preluat în întregime controlul absolut asupra problemelor
bisericești, iar asupra cultelor plana prezumția de vinovăție. Textul legii afirma următoarele:

119
"Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi
ritualul lor nu sunt contrare Constituţiei, securităţii sau ordinii publice şi bunelor moravuri.
-În conformitate cu Art.84 din Constituţia din 1952: “Libertatea de conştiinţă este garantată
tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române. Cultele religioase sunt libere să se
organizeze şi pot funcţiona liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată
tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române. Şcoala este despărţită de biserică. Nici o
confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii
de învăţământ general, şi nu numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului.
Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase se reglementează prin lege”.
- În acelasi timp, urmând indicatiile Moscovei, autoritatile se dezlantuie asupra Bisericii
Greco-Catolice (unita). Prin Constirutia din 1923, Biserica Ortodoxa si Biserica Greco-
Catolica erau considerate „biserici romanesti". Cea ortodoxa era „biserica dominanta in starul
roman"; cea greco-catolica avea „intaietate" fata de celelalte culte. La 1 decembrie 1948, sub
„motivatia" falsa a reunificarii cu ortodoxia, un decret prezidential statueaza că Biserica
Greco-Catolică, cu întreaga ei organizare, „încetează a mai exista", întregul patrimoniu
revenind statului. Inaltii ierarhi (episcopii) uniți, care au refuzat să accepte „revenirea" la
ortodoxie au fost închisi, ca și numeroși preoți uniti. Din ierarhia „unită" au fost arestați
episcopii Ioan Bălan (Lugoj), Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frentiu, Ioan Suciu,
„episcopul tinerilor". Mai mufti ierarhi si-au sfarsit zilele in temnita. In locul lor au fost
hirotonisiti in clandestinitate alti sase episcopi: Alexandru Todea, Tit Liviu Chinezu, luliu
Hirtea, loan Chertes, loan Ploscaru, loan Dragomir.
Biserica Romano-Catolică, desi nu a figurat printre cultele recunoscute de regimul democrat-
popular, a fost tolerata de facto, fără o reglementare oficială.
Regimul a dus o politica represiva si impotriva clericilor si asezamintelor mănăstiresti
ortodoxe.
Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului a identificat 2 544 de persoane, din care
2398 de preoti care au fost detinuti. Pe confesiuni:
preoti ortodocsi 1725
greco-catolici 226
romano-catolici 165
pastori protestanti 65
pastori neoprotestanti 25
musulmani 23
mozaici 13
(Cifrele se cuvin corelate insa cu totalul preotimii fiecarui cult.)

120
In 1959 (octombrie), un decret restrange sensibil conditiile pentru practi-carea monahismului
ortodox. O suma de asezaminte manastiresti au fost inchise.

Anexe

Anexa 1

Tabel cronologic

1 septembrie 1939 izbucnește cel de-al Doilea Război Mondial

26 iunie 1940 în urma ultimatumului sovietic, România este silită să cedeze Uniunii
Sovietice Basarabia, nodrul Bucovinei și ținutul Herța
6 septembrie 1940 România aderă la Pactul Tripartit
22 iunie 1941 Germania atacă Uniunea Sovietică, iar România se alatură Germaniei
pentru „a recupera teritoriile răpite de URSS”.
23 august 1944 România schimbă taberele militare, alaturându-se Națiunilor Unite
6 martie 1945 în România se instaurează primul guvern comunist – guvernul Petru
Groza
9 mai 1945 Germania capitulează și al Doilea Război Mondial se încheie în Europa
30 decembrie 1947 Regele Mihai I al României este forțat să abdice. Este proclamată
Republica Populară Română.
1949 URSS pune bazele Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, replică la
Planul Marshall. România devine membră a CAER.
1948 – 1965 Gheorghe Gheorghiu-Dej, lider al PCR încă din perioada ilegalității,
devine liderul României comuniste
1952 sunt excluși din conducerea de partid Ana Pauker, Vasile Luca și
Teohari Georgescu
1953 moare Iosif Visarionovici Stalin
14 mai 1955 URSS pune bazele Tratatului de la Varșovia, alianță militară a țărilor
din Europa de Est și din Blocul Răsăritean, replică la Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord

121
14-25 februarie 1956 se desfășoară Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice
25 februarie 1956 lideul sovietic, Nikita Hrușciov, prezintă Raportul secret – critică
adusă regimului Iosif Stalin
23-25 martie 1956 se desfășoară activitățile Plenare Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român – Dej și destalinizarea
3-12 aprilie 1956 în cadul ședințelor succesive ale Biroului Politic, Miron
Constantinescu și Iosif Chișinevschi încearcă să-l înlăture de la putere
pe Gheorghiu-Dej
23 octombrie - are loc Revoluția din Ungaria
4 noiembrie 1956
28 octombrie 1956 este semnat Acordul de colaborare culturală dintre guvernul RPR și
guvernul Republicii Populare Federative Iugoslavia, condusă de Iosif
Broz Tito
22 noiembrie 1956 Imre Nagy, liderul comuniștilor reformatori din perioada revoluției
maghiare, este arestat și trimis în România
Iunie 1957 în urma unei confruntări cu gruparea Malenkov – Molotov –
Kaganovici, Nikita Hrușciov devine liderul incontestabil al statului
sovietic
16 iunie 1958 Imre Nagy, readus în Ungaria, este condamnat la moarte prin
spânzurare
28 iunie – la Plenara CC a PMR, Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi sunt
3 iulie 1957 excluși din conducerea de partid
Noiembrie 1957 în urma unei întâlniri la Moscova, la care au particiat 64 de partide de
stânga din întreaga lume, este elaborată Declarația partidelor
comuniste și muncitorești din statele socialiste
1958-1962 criza Berlinului
Vara anului 1958 sunt retrase trupele Armatei Roșii de pe teritoriul României
Anii 1960 disputa chino-sovietică, începută încă din anii 1950, se amplifică
20-25 iunie 1960 la București are loc Congresul al III-lea al PMR, în cadrul căruia este
lansat un plan de șase ani privind industrializarea României
13 august 1961 ridicarea Zidului Berlinului
17-31 octombrie 1961 are loc Congresul al XXII-lea al PCUS – un nou val al destalinizării și
o oficializare a rupturii chino-sovietice

122
30 noiembrie – Plenara CC a PMR – Dej și destalinizarea
5 decembrie 1961
1962 încheierea colectivizării

14 octombrie – criza rachetelor din Cuba

20 noiembrie 1962
4 octombrie 1963 Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor externe, îi declară Secretarului
de Stat al SUA, Dean Rusk, care este poziția României în
eventualitatea izbucnirii unui război americano-sovietic: România este
neutră
1964 este publicat Planul Valev, a cărei elaborare începuse în iunie 1962.
Planul stârnește nemulțumire în rândul conducătorilor de partid și de
stat din România.
Aprilie 1964 este elaborată și publicată Declarația cu privire la poziția PMR în
problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale
Octombrie 1964 este înlăturat de la putere Hrușciov
21 august 1965 Este proclamată Republica Socialistă România
1964-1982 Leonid Brejnev este liderul URSS
19 martie 1965 moare Gheorghiu-Dej
11 iulie 1965 – Nicolae Ceaușescu este liderul României comuniste
25 decembrie 1989
12 mai – în Cehoslovacia are loc Primăvara de la Praga, aceasta este înăbușită
20 august 1968 prin intervenția trupelor Pactului de la Varșovia, cu excepția României
21 august 1968 Ceușescu ține un discurs memorabil privind situația Cehoslovaciei
Iulie 1971 Tezele din iulie, urmate de Tezele de la Mangalia
1974 este creată funcția de președinte al RSR, înlocuind funcția de
președinte al Consiliului de Stat și Ceaușescu este primul președinte al
României
7-8 iulie 1989 consfătuirea Comitetul Politic Consultativ al statelor participante la
Tratatul de la Varșovia, desfășurată la București – Ceaușescu propune
intervenția trupelor țărilor socialiste în Polonia

123
Anexa 2

Periodizarea epocii dejiste

.

1948-1953
Perioadă stalinistă sovietică. Stalinismul originar și original lupte interne în PCR pentru
cucerirea puterii, arbitrate de Moscova
1953-1956
PMR își exercită puterea politică în interiorul statului român într-un mod stalinist inerțial.
În același timp, însă, în interiorul partidului comunist, în condițiile unei lupte pentru putere,
în lipsa unei autorități supreme interne și a unei autorități externe care să arbitreze această
luptă, avem de-a face paradoxal cu o destalinizare a vieții interne de partid.
lichidarea ultimelor rămășițe ale vechilor pretendenți la conducerea PCR

1956-1958
Se pun primele baze ale stalinismului național românesc. Puterea de decizie a liderilor români
în interiorul țării începe să crească. Dej își învinge treptat adversarii politici din interiorul
partidului și obține un câștig de imagine, concretizat într-o primă legitimare internă, la
momentul retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României: lupta pentru menținere la
putere în condițiile existenței Raportului secret și apariției altor pretendenți, dar care sunt mai
ușor învinși

1958-1961
Se consolidează bazele puterii personale a lui Dej în interiorul partidului și al statului român,
crește marja sa de manevră internă și chiar și externă. Odată cu creșterea puterii în interiorul
partidului comunist, sub pretextul unei a doua destalinizări, Dej operează ultimele epurări

124
politice, în vreme ce regimul politic ca atare capătă tot mai mult trăsăturile specifice
stalinismului: consolidarea puterii lui Dej și apariția primelor elemente de stalinism național
1961-1965
Confiscarea puterii absolute de către Dej în interiorul partidului și statului român, un cult al
personalității incipient și intrarea regimului comunist în faza clasică a stalinismului. Formele
de manifestare ale puterii PMR în cadrul statului român sunt cele sovietice: perioada de
fundamentare și începutul punerii în practică a stalinismului național

1965 - 1968
Evoluția firească a stalinismului către o dictatură autocrată personală este întreruptă de
moartea lui Dej și înlocuirea sa cu Ceaușescu: are loc o oarecare regresie în evoluția puterii
personale. Avem de-a face cu un stalinism de grup și anume cel al grupului care a asigurat
transferul de putere de la un lider la celălalt. Dintre trăsăturile stalinismului național al vremii
se remarcă în această perioadă că ofensiva ideologică naționalistă începută de Dej continuă,
măsurile economice acoperitoare pentru ideologia respectivă continuă, relația dintre partidul
unic și stat continuă, toate își urmează cursul firesc început pe vremea lui Gheorghiu Dej.

1968 - 1971
Cu ajutorul scenei balconului, Ceaușescu acaparează foarte repede puterea. O perioadă a
desăvârșirii procesului de stalinizare națională (la nivel economic, politic și social).

Anexa 3

Periodizarea epocii ceaușiste

1965-1968 continuarea politicii inițiate de Gheorghiu Dej, alături de cei care îl
ajutaseră în preluarea puterii: Maurer, Bârlădeanu, Mizil, Verdeț și alții
1968-1971 continuă relativa relaxare politică, economică și socială, Ceaușescu se
bucură de o largă recunoaștere internațională
1971-1974 consolidarea puterii personale a lui Nicolae Ceaușescu, direct sau prin
interpuși
1974-1978 în continuare o perioadă în care Ceaușescu se bucură de o mare
recunoaștere internațională
1978-1981 recalibrarea întregului aparat de partid, de stat și de securitate din
România, întărirea excesivă a puterii personale și a controlului

125
 personal în țară, odată cu stingerea treptată a rolului internațional al lui
Ceaușescu
1981.1989 perioadă de declin economic accentuat, perioadă de maxim stalinism

BIBLIOGRAFIE

126
I. Alexandrescu, I. Bulei, I. Mamina, I. Scurtu, Enciclopedia de Istorie a României, Editura
Meronia.
Mioara Anton, Documente diplomatice române, Seria a III-a, România si Tratatul de la.
Conferinţele Miniştrilor de Externe şi ale adjuncţilor lor (1986-1991). Bucureşti, Editura
Alpha MDN 2009

Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României (1939-1965), Bucureşti , Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983

Constantin Olteanu, Alexandru Duţu, Constantin Antip, România şi Tratatul de la Varsovia.

Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2005

Ion Calafeteanu(coordonator), Istoria politicii externe româneşti în date, Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 2003

Corneliu Mihail Lungu, Mihail Retegan, 1956. Explozia. Perceptii românesti ,iugoslave şi
sovietice asupra evenimemtelor din Polonia şi Ungaria, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996

Gheorghe Ciobanu, Relațiile internaționale ale României între anii 1948 si 1964, Iași, Ed.
Junimea, 2006

Calafeteanu,Ion(coordonator) Autori: Bleoancă,Daniela, Calafeteanu,Cătălin,

Căprăroiu,Denis, Constantin,Ion, Grănescu,Olimpia, Miloiu,Silviu, Oncescu,Iulian,
Popisteanu,Cristian, Rădulescu–Zoner,Şerban, Stan,Valeriu, Stoicescu,Nicolae
Alexandru,Şerban, Istoria politicii externe românesti în date, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003
Retegan,Mihai, Război politic în blocul comunist. Relaţiile româno-sovietice în anii şaizeci.
Documente, Bucureşti, Editura RAO, 2002
Retegan Mihai, 1968 din primăvară până în toamnă, Editura RAO, Bucureşti 1998.

Retegan Mihai, Corneliu Mihail Lungu, 1956: explozia: percepţii române, iugoslave şi
sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996

Preda Dumitru, 1968- Primăvara de la Praga: documente diplomatice: ianuarie 1968 –

aprilie 1969, Editura MondoMedia, Bucureşti 2009.

127
Ioan Scurtu, (coordonator), Retragerea trupelor sovietice-1958, Documente, Bucureşti,
Editura Didactică si Pedagogică R.A

Scurtu, Ioan şi colab., eds., România viaţa politică în documente 1945, Arhivele Statului din
România, Bucureşti, 1994.
Scurtu, Ioan şi colab., eds., România viaţa politică în documente 1946, Arhivele Statului din
România, Bucureşti, 1996.
Scurtu, Ioan şi colab., eds., România viaţa politică în documente 1947, Arhivele Statului din
România, Bucureşti, 1994
Neagoe, Stelian, Istoria Politică a României între anii 1944-1947. Crestomaţia tranziţiei
dintre două dictaturi, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1996.

Gaston, Marin, Gheorghe, In serviciul Romaniei lui Gheorghiu-Dej – Insemnari din viata,
(2000), , Bucuresti, Editura Universul Romanesc

Paul Sfetcu, 13ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Fundației Culturale Române,
2000

Paul Niculescu-Mizil, O Istorie trăită, Editia a II-a, revizuită şi completată. Vol I, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2002

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate: Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi,
editura Polirom, 2001

Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Editura Compania, București, 2008.

Lavinia Betea, Ştefan Andrei, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli,
Editura Adevărul Holding, București, 2011,

Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, Polirom, București, 2011Paul

Lavinia Betea, Viața lui Ceaușescu. Fiul Poporului., Editura „Adevărul”, București, 2013
Vasile Buga, Relaţiile româno-sovietice, 1953-1958, în Ovidiu Ecobescu, România,
supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece, Târgovişte, editura Cetatea
de Scaun

128
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria Romaniei, Bucureşti, Grupul Editorial Corint, 2003,

Dennis Deletant, România sub regim comunist, Ediţia a II-a revizuită şi adăugată, Fundaţia
Academia Civică, Bucureşti, 2010
Duţu Alesandru, România în istoria secolului XX, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2007

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic Gold, 2010

Zbigniew Brezezinski, Marele eşec: naşterea şi moartea comunisumului în secolul douăzeci,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993

Jean Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale (1948-până în zilele
noastre), vol. II, Bucureşti, ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, 2006
Mioara Anton, Ieşirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu-Dej, Bucureşti,
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2007

Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto-
iugoslav (1948-1950), Bucureşti, ed. Compania, 2007
Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria Romaniei, Bucureşti, editura Enciclopedică, 1998
Costin MURGESCU, Probleme ale relațiilor economice dintre țările socialiste, Viața
economică, nr. 2, 1964
Bruce J. COURTNEY și Joseph F. HARRINGTON, Relații româno-americane (1940-1990),
Editura Institutul European, Iași, 2002

ECOBESCU, Nicolae (coord.), România Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii

Războiului Rece, Vol II, Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2013
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic Gold, 2010

Cezar Stanciu, Întărirea controlului ideologic , apud, Ovidiu Ecobescu, România

supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece, Fundaţia Europeană
Nicolae Titulescu, Târgovişte, ed. Cetatea de Scaun, vol. III, 2014,
Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova. România şi conflictul sovieto-chinez 1957-1965,
Bucureşti , Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2004

129
Dennis Deletant, România sub regim comunist, Ediţia a II-a revizuită şi adăugată, Fundaţia
Academia Civică, Bucureşti, 2010
Duţu Alesandru, România în istoria secolului XX, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2007

Vasile Buga, Relaţiile româno-sovietice, 1953-1958, în Ovidiu Ecobescu, România,

supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece, Târgovişte, editura Cetatea
de Scaun

Ion Bucur, Lupta pentru putere. Instaurarea regimului comunist în România (1944-1947),
Bucureşti, Editura Universităţii, 2010.

Ion Bucur, Cartea Represiunii 1989, Bucureşti, Editura IRRD, 2014.

Ion Bucur Revoluţia Română din Decembrie 1989 în Bucureşti (21 decembrie 1989-8
februarie 1990), Autori Mihail Andreescu, Ion Bucur, Cluj Napoca, Edit. Mega, 2009.

Catherine Durandine, Istoria românilor, Institutul European, Bucureşti, 1998

Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei: o istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Editura
Corint, Bucureşti, 2002

Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel,

Iaşi, Editura Polirom, 1997

Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,

Curtea veche, București, 2007, pp 417-419
Jean-Frangois Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre,
Traducere de Silvia Albisteanu si Ana Zbarcea, Polirom 1998

Petcu, Marian, O cronologie a cenzurii în România, ed. Tritonic, București, 2016;

Notă privind convorbirile dintre tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Consiliului de

Stat al Republicii Socialiste România, şi Richard M. Nixon, Preşedintele Statelor Unite ale
Americii, în „Dosarele istoriei“, nr. 11/2004

I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, 1999.
Chiper, Ioan, Constantiniu, Florin, Pop, Adrian, eds., Sovietizarea României. Percepţii
anglo-americane (1944-1947), Editura Iconica, Bucureşti, 1993.

130
131