Începând cu sfârșitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de

industrializare a URSS, iar producția industrială a țării a crescut de patru ori în anii
1930.[19] Totuși, industrializarea a avut costuri enorme pentru țărănime, care fusese,
din punct de vedere demografic, baza națiunii ucrainene. Pentru a satisface nevoia
crescândă de hrană și pentru a finanța industrializarea, Stalin a instituit o politică
de colectivizare a agriculturii, statul confiscând pământurile și animalele țăranilor
și comasându-le în ferme colective, aceste politici fiind aplicate cu ajutorul armatei
și a poliției secrete.[19] Cei care au opus rezistență au fost arestați și deportați.
Asupra țăranilor au fost impuse cote de producție din ce în ce mai mari.
Colectivizarea a avut un efect devastator asupra productivității agricole. Întrucât
membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul muncii lor
până când nu se îndeplinea planul, în Uniunea Sovietică s-a răspândit foametea. În
1932–33, milioane de oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se cunoaște sub
numele de Holodomor. Nu există încă un consens între istorici în ceea ce privește
faptul dacă această foamete artificială poate fi denumită genocid, dar Rada
Supremă a Ucrainei și mai multe alte țări îl consideră un genocid al poporului
ucrainean.[c]
Perioadele industrializării și a Holodomorului au coincis și cu politica sovietică
agresivă împotriva elitelor culturale și politice naționale adesea acuzate de
"deviaționism naționalist". Două valuri de represiune politică și persecuții din
URSS (1929–34 și 1936–38) au avut ca rezultat uciderea a 681.692 oameni; printre
aceștia se numărau și 80% din membrii elitei culturale ucrainene și trei sferturi din
toți ofițerii de rang înalt ai Armatei Roșii.[19]
Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Frontul de Răsărit (al Doilea Război Mondial).

Soldați sovietici pregătind plute pentru traversarea Niprului (pe semn scrie "Către
Kiev!") în Bătălia Niprului din 1943
În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane și sovietice și-au
împărțit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiția și Volînia, au fost alipite la URSS
(Ucraina exista doar ca o republică socialistă autonomă în cadrul federației
comuniste numită URSS). Unificarea reușită de Ucraina pentru prima oară în
istoria sa, în 1992, a fost un eveniment decisiv în istoria acestei țări.[23][24]
După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să
cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, în urma Tratatului încheiat de Hitler și
Stalin la 23 august 1939, ale cărui consecințe au fost declarate nule de comunitatea
internațională, inclusiv de Rusia, în prezent. RSS Ucraineană a primit de la Stalin
nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, și Ținutul Herța, teritorii ocupate de
agresorul sovietic, care n-au aparținut niciodată și nu-i aparțin Ucrainei (în urma
nulității protocolului secret Ribbentrop/Molotov). În schimb, vestul
fostei Republici Autonome Moldovenești (actuala Republică Transnistreană) a fost
alipit de Stalin nou-createi RSS Moldovenești. Anexările teritoriale abuzive ale
URSS au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947. În prezent, în urma
recunoașterii, inclusiv de Duma de Stat a Rusiei, nulității Pactului Hitler-Stalin
(cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov), efectele tratatelor din 1947 sunt nule de
drept. Ca urmare, Germania s-a reunificat, Țările Baltice și-au câștigat
independența. Ca urmare a precedentului creat, Tratatul din 1947 s-a dovedit
caduc, urmând ca și teritoriile ocupate de fosta URSS (Rusia și Ucraina sovietice)
să revină la Patria mamă România (evident parțial, căci procesele de rusificare și
ucrainizare au schimbat profund structura etnică a populației din aceste teritorii cu
consecințe devastatoare în plan social)
Armatele germane au invadat URSS în 22 iunie 1941. Armatele Axei au avansat
rapid, în pofida eforturilor disperate ale Armatei Roșii. Peste 600.000 de soldați
sovietici au fost uciși sau au căzut prizonieri în bătălia de la Kiev.[25][26] Deși marea
majoritate a ucrainenilor au luptat de partea Armatei Roșii și a rezistenței
sovietice,[27] unii naționaliști ucraineni au creat o formațiune antisovietică în
Galiția, Armata Insurecțională Ucraineană (1942), care s-a unit cu forțele naziste.
În total, numărul ucrainenilor care au luptat în armata sovietică este estimat a fi
între 4,5 milioane[27] și 7 milioane.[28] Gherilele prosovietice din Ucraina sunt
estimate la 47.800, la începutul ocupației, și 500.000 în 1944; aproximativ 48%
dintre aceștia erau etnici ucraineni.[29]
Inițial, germanii au fost primiți ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din
teritoriile anexate de URSS în 1939 și 1940. Dar administrațiile teritoriilor ocupate
nu au făcut prea multe încercări de a exploata nemulțumirile ucrainenilor față de
politicile staliniste.[30] În schimb, naziștii au păstrat sistemul fermelor colective, au
dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania
pentru muncă și au început o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti în
vederea colonizării.[30] În aceste condiții, în mare parte, cei rămași în teritoriul
ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziștilor.
Pierderile totale de populație suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate
a fi între cinci și opt milioane,[31][32] inclusiv peste o jumătate de milion de evrei
uciși de Einsatzgruppen, uneori, cu ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7 milioane
de soldați sovietici care au murit în luptele contra naziștilor,[33][34][35] 1,4 milioane
erau etnici ucraineni.[33][35]
După război[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, Istoria Uniunii
Sovietice și Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991).

Serghei Koroliov și Valentin Glushko

Republica a fost grav afectată de război și a fost nevoie de eforturi semnificative
pentru a își reveni. Peste 700 de orașe și 28.000 de sate au fost distruse.[36] Situația
a fost înrăutățită de o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.[37]
Rezistența antisovietică a continuat mulți ani după război, mai ales în vestul
Ucrainei, teritorii proaspăt ocupate de URSS, dar și în alte regiuni.[38] Armata
Ucraineană Insurgentă a continuat să lupte împotriva URSS până în anii 1950,
folosind tactici de gherilă.[39][40]
În urma morții lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a devenit noul lider al URSS. În
calitate de fost Prim Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană, în
perioada 1938-49, Hrușciov cunoștea, în detaliu republica și, după preluarea puterii
la nivelul uniunii, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus și ucrainean. În
1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu
fast, și în acel an, Crimeea a fost transferată de la RSFS Rusă la RSS
Ucraineană.[41]
Până în anii 1950, republica a depășit nivelul de producție industrială dinainte de
război.[42] De asemenea, a devenit un important centru al producției sovietice de
armament și al cercetării științifice. Acest rol important a avut drept consecință
obținerea unei influențe majore de către elita locală. Mulți membri ai conducerii
sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a
înlăturat pe Hrușciov și a devenit lider al Uniunii, între 1964 și 1982, precum și
numeroși sportivi, artiști și oameni de știință sovietici.
La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat,
având ca rezultat dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din
istorie.[43][44] La momentul accidentului, șapte milioane de persoane locuiau în
regiunile contaminate, din care 2,2 milioane în Ucraina.[45] După accident, un nou
oraș, Slavutici, a fost construit în afara zonei de excluziune pentru a găzdui și
susține angajații centralei, care a fost închisă în 2000. Aproximativ 150.000 de
oameni au fost evacuați din zona contaminată, iar 300.000–600.000 au luat parte la
curățenie. Până în anul 2000, 4.000 de copii ucraineni au fost diagnosticați
cu cancer la tiroidă cauzat de radiațiile emanate în timpul accidentului.[46]
Independența[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Războiul ruso-ucrainean (din 2014), Anexarea Crimeii de
către Federația Rusă, Teritoriile Ucrainei ocupate temporar, Criza ruso-
ucraineană (2021-2022) și Invazia Rusiei în Ucraina (2022).

Euromaidan, Decembrie 2013

Republica Populară Donețk, aprilie 2015

La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declarația Suveranității de Stat a
Ucrainei.[47] Declarația stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene,
democrație, independență politică și economică, și prioritatea legii ucrainene pe
teritoriul ucrainean în fața legii sovietice. Cu o lună în urmă, o declarație similară
fusese adoptată de parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă de
confruntări între autoritățile sovietice centrale și cele republicane. În august 1991,
liderii conservatori comuniști ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la
putere a lui Gorbaciov și restaurarea puterii Partidului Comunist. După eșecul
tentativei, la 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declarația de
Independență, în care Ucraina era declarată stat democratic și independent.[48] Un
referendum și primele alegeri prezidențiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În
acea zi, peste 92% din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-
au ales pe președintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca președinte al țării. La
întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, și apoi la întâlnirea de la Alma
Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei, și Ucrainei, au dizolvat, oficial,
Uniunea Sovietică și au format Comunitatea Statelor Independente (CSI).[49]
Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile, în
comparație cu celelalte regiuni ale fostei URSS.[50] Totuși, țara a suferit o scădere
economică mai profundă decât alte foste republici sovietice. În timpul recesiunii,
între 1991 și 1999, Ucraina a pierdut 60% din PIB [51][52] și a suferit o inflație de
ordinul zecilor de mii de procente.[53] Nemulțumiți de situația economică, dar și de
criminalitate și corupție, ucrainenii au protestat și au organizat greve.[54]
Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă
monedă, grivna, a fost introdusă în 1996. Începând cu anul 2000, țara a avut o
creștere economică medie de 6% pe an.[55][56] O nouă Constituție a Ucrainei a fost
adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semi-prezidențială.
Președintele Leonid Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat
prea multă putere în funcția prezidențială, pentru corupție, transferul proprietății
publice în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertății de exprimare
și fraudă electorală.[57] În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim-ministru, a fost
declarat câștigător al alegerilor prezidențiale, care au fost fraudate masiv, după
cum a constatat și Curtea Supremă de Justiție a Ucrainei.[58] Rezultatele au cauzat
nemulțumiri și demonstrații în favoarea candidatului opoziției, Viktor Iușcenko,
care a contestat rezultatele și a condus Revoluția Portocalie. În urma repetării
alegerilor, Viktor Iușcenko a devenit președinte și Iulia Timoșenko prim-ministru,
iar Viktor Ianukovici a rămas în opoziție.[59]
La 24 februarie 2022, criza ruso-ucraineană a evoluat în invazia trupelor militare
ruse în Ucraina.