ACŢIUNILE DESFĂŞURATE DE RUSIA ÎN

CRIMEEA ÎNCEPAND CU 2014 ŞI EFECTELE

ACESTORA ASUPRA SECURITĂŢII
INTERNAŢIONALE
Autor: Cătălina GRIGORE
Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu,
catalinagrigore31@yahoo.com
Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Anca DINICU
Rezumat
This paper examines the events happened in Ukraine since 2014. Here are analized the situation
of Ukrainian State, Russia’s intentions regarding the military actions carried out in Crimea, the
position of other countries toward the conflict in that region and a possible evolution of the
actions, in accordance with the conduct of the events. Also, are presented some ways to improve
relations between Russia and Ukraine, the lifting of the sanctions imposed by the European
States over Russia at the time when this state will reduce the violence and military actions in the
area and minimize the NATO actions on the Eastern border. In conclusion, the topic presents
general interest, whereas, at present, one of the most debated topic is security and any military
confrontation that encroach at the positive evolution of security is carefully analyzed by
specialists.
Cuvinte cheie: Crimeea, Ukraine, NATO, Russia.

Introducere
În acest articol, autoarea îşi propune să prezinte, în primă fază, motivele care au condus la
dezvoltarea acestei crize fără precedent, care, oricând, ar putea degenera într-un conflict de
proporţii. După descrierea acestor cauze, urmează să fie detaliate etapele desfăşurării
conflictului, maniera în care criza s-a răsfrânt asupra statului ucrainean, iar la final, vor fi
prezentate măsurile luate de organizaţiile internaţionale de securitate pentru a stopa cea mai mare
confruntare de forţe după Războiul Rece. Criza din Crimeea este un subiect care a prins contur
internaţional, începând cu primăvara anului 2014. În acest sens, statele lumii au reacţionat diferit
la acţiunile Rusiei, s-au creat noi alianţe, s-au întărit măsurile de securitate la graniţa est-
europeană, şi au fost impuse sancţiuni foarte dure la adresa statului rus, care au afectat economia
şi au împiedicat dezvoltarea ţării.
Cadrul general de desfăşurare a acţiunii
De când a luat naştere ca şi stat şi până la momentul actual, Rusia s-a axat în relaţiile
externe pe expansiune continuă şi pe asumarea rolului de super-putere, în majoritatea domeniilor
de activitate.
Până în 1989, Rusia a deţinut puterea absolută asupra statelor din Europa de Est, însă după
revoluţiile anti-comuniste finalizate în 1991, marea putere estică a pierdut controlul asupra
acestora. De-a lungul întregii sale frontiere au avut loc mai multe conflicte violente şi războaie
interstatale cauzate de problema împărţirii teritoriale şi a stabilirii frontierelor.
Ucraina, stat situat în zona de est a [Europei, riveran la Marea Neagră, se învecinează cu
România, Republica Moldova, Polonia, Belarus şi Rusia şi a devenit principala miză] în
competiţia dintre Rusia, pe de o parte, NATO şi UE pe de altă parte.

1
 Peninsula Crimeea este legată direct de sudul Ucrainei. Multă vreme, această peninsulă a
aparţinut Rusiei. Din 1921, Crimeea a devenit una din Republicile Autonome deţinute de URSS,
pentru ca în 1945 să treacă în administraţia Republicii Ucraina, ca o provincie a acesteia.
Şi în trecut, dar şi în perioada actuală, Crimeea s-a confruntat cu o situaţie economică precară.
Mare parte a terenurile din regiune şi-au pierdut puterea roditoare din cauza neglijării pe o
perioadă îndelungată.
Prăbuşirea comunismului nu a adus însă şi finalul confruntărilor dintre blocul format din
Federaţia Rusă şi statele ex-sovietice şi cel format din NATO şi UE. După implozia URSS,
Federaţia Rusă a fost considerată marele perdant al Războiului Rece.
Rusia încearcă prin toate mijloacele să îşi susţină [statutul de a doua mare putere nucleară şi
militară pe plan internaţional][1], iar în acest sens, Ucraina reprezintă o ţintă potrivită, întrucât
simte că, prin apropierea NATO şi UE de graniţa sa vestică, îşi va pierde din influenţa politică,
militară şi economică în lume.
Un alt motiv important pentru izbucnirea crizei este nemulţumirea Rusiei faţă de
încercarea Occidentului, şi în mod deosebit, a SUA, de a se extinde spre est, dislocând astfel
echilibrul strategic instituit dupa cel de-al Doilea Război Mondial. [Prin Occident, înţelegem
actorii statali și non-statali cuprinși în spațiul euroatlantic, statele incluse în comunitatea de
securitate mai sus amintită, actorii de status-quo ai sistemului internațional][3].
Anexarea rapidă şi fără vărsare de sânge a Crimeei de către Rusia a fost o mişcare tactică,
pregătită pentru o ofensivă ulterioară a Rusiei în Estul Ucrainei, mizând pe aceeaşi lipsă de
reacţie din partea statelor euro-atlantice.
În Ucraina, populaţia este divizată între cele 2 tendinţe de orientare, una clară, spre Occident, iar
cealaltă către Rusia. În vestul ţării, populaţia primeşte influenţe vest europene, iar în partea
estică, apropierea este mai puternică de Moscova.
Ucraina controlează trecerea petrolului şi a gazelor de la Federaţia Rusă spre Occident. Războiul
pentru Crimeea este unul hibrid, în care luptătorii nu poartă însemnele la uniformă, iar Rusia
câştigă tot mai mult din teritoriul ucrainean.
[Încă de la începutul crizei ucrainene, Kremlinul şi experţii ataşaţi politicii acestuia au evidenţiat
că Rusia urmăreşte înlocuirea actualei ordini globale, caracterizată de dominaţia hegemonică a
SUA, cu o alta caracterizată prin multipolarism, în care unul dintre poli să fie o „Mare Europă”
de la Lisabona la Vladivostok. În faţa acestei atitudini antistatus-quo sistemic al Moscovei,
răspunsul Vestului (cu deosebire SUA şi NATO) a fost că Rusia este o putere regională – deci
incapabilă să schimbe ordinea globală – şi că nu vor recunoaşte anexarea Crimeei (martie 2014),
care încalcă grav exigenţele actualei ordini internaţionale][2].
Evoluţia conflictului
În 2008, Rusia a declanşat războiul împotriva Georgiei şi tot atunci [a fost lansat
Conceptul de Politică Externă a Rusiei, prin care Moscova îşi manifesta nemulţumirea faţă de
extinderea spre est a NATO şi UE][1], dar şi faţă de plasarea infrastructurii militare a NATO în
apropierea graniţelor Rusiei.
După prăbușirea comunismului, instituţiile NATO şi UE au încercat să se apropie de Rusia. Ba
mai mult, s-a încercat o colaborare prin care NATO dorea să convingă Rusia să se alăture luptei
împotriva terorismului, să realizeze o instituţionalizare treptată a relaţiei cu organizaţia militară,
ori să asigure, alături de alte state europene, un climat de siguranţă şi destindere politică şi
militară pe plan internaţional.
După câștigarea puterii de către Vladimir Putin, o serie de lucruri s-au schimbat. Sub
pretextul reorganizării politicii interne şi externe a Rusiei şi lupta împotriva corupţiei, Putin a

2
preluat controlul asupra tuturor instituţiilor statului prin serviciile secrete, a continuat lichidarea
opoziţiei politice şi a accentuat prăbuşirea economică sub presiunea crizelor economice şi
financiare, precum şi a sancţiunilor occidentale.
Chiar şi anexarea ilegitimă a regiunii Crimeea este o altă dovadă a conducerii putiniste, care nu
se teme de reacţia celorlate state şi care mizează pe importanţa petrolului deţinut de Rusia, atât
de necesar statelor lumii. Acţiunile împotriva Ucrainei puteau fi observate chiar dinainte de
izbucnirea războiului hibrid şi continuarea sprijinirii acţiunilor teroriste ale separatiştilor pro-
ruşi.
Interesul Rusiei asupra Crimeei este unul crescut, întrucât această peninsulă reprezintă centrul
intereselor strategice prin care ruşii îşi pot exercita în continuare influenţa asupra Caucazului şi
vestului Europei. În această zonă sunt amplasate Flota Mării Negre şi baza militară de la
Sevastopol, unde erau dislocaţi, în momentul în care Crimeea a fost invadată, 10.000 de soldaţi
ruşi. În ciuda condamnărilor la nivel internaţional, Kremlinul a invadat şi anexat Crimeea cu
scopul de a îndepărta NATO de Ucraina. Organizaţia militară se apropiase prea mult de graniţele
vestice ale Rusiei prin aderarea României, Bulgariei şi Turciei. Mai mult, exerciţiile executate în
comun de aceste ţări cu SUA au pus Rusia într-o situaţie complet nefavorabilă.
Înainte de invadarea Crimeei, Rusia a desfăşurat mai multe forme de agresiune asupra
teritoriului, prin atacuri informaţionale, cu scopul destabilizării conducerii şi convingerii
populaţiei de a renunţa la parcursul european. După ce au preluat controlul asupra regiunii
Crimeea, ruşii au câştigat o bună poziţionare a capabilităţilor aeriană ofensive şi au consolidat
poziţia militară ofensivă asupra statelor europene.
Consecinţe asupra Ucrainei
S-a observat faptul că efectele impunerii de sancţiuni asupra Rusiei se răsfrang cel mai
mult asupra Crimeei. Această regiune are cea mai rea situaţie econimică. Din cele 2 milioane de
locuitori, unul nu are curent electric decât maxim câteva ore pe zi.
Începând cu luna martie, anul 2014, Crimeea a devenit teritoriu rusesc. Bilanţul oficial dat de
ONU la data de 3 martie 2015 al crizei ce a marcat estul Europei în 2014 este de peste 6000 de
morţi şi alte câteva mii de persoane deplasate sau refugiate, un acord încheiat la Minsk sub
impuls diplomatic european.
Situaţia din Ucraina de Est se datorează politicii proeuropene duse după sfârşitul mandatului lui
Ianukovici. Această orientare a nemulţumit Moscova, întrucât Rusia se opune vehement ieşirii
Kievului din sfera sa de influenţă.
Rusia încearcă să se justifice pentru exercitarea suveranităţii asupra teritoriului Crimeei, prin
impunerea status quo-ului în relaţiile sale internaţionale. [Aplicabilitatea Convenţiei de la Viena
în speţa Crimeei ar însemna ca în caz de secesiune, statul succesor (Rusia) să preia automat
tratatele predecesorului (Ucraina) cu privire la teritoriul asupra căruia are loc transferul de
suveranitate – exceptând cazul în care statele implicate convin altfel sau în cazul în care rezulta
din tratatul supus succesiunii sau în alt mod, ca aplicarea acestuia în privinţa statului succesor ar
fi incompatibilă cu scopul şi obiectul tratatului sau ar schimba radical condiţiile de operare a
tratatului respectiv][2].
Principalele cauze ale crizei sunt considerate dorinţa nestăvilită a ucrainenilor de a deveni
independenţi şi orientarea proeuropeană arătată începând cu anul 2008, când a avut loc Summit-
ul NATO. În acelaşi an, a avut loc conflictul dintre Rusia şi Georgia, fapt ce a încetinit
încercarea Georgiei, dar şi a Ucrainei de a deveni membre NATO.
Preşedintele ucrainan a sperat în internaţionalizarea conflictului, întrucât statul pe care îl
conduce nu are suficiente forţe pentru a stopa mişcarea centrifugă a celor 2 republici separatiste

3
din Donbass. Din păcate, însă, partenerii occidentali s-au arătat ezitanţi la prima cerere, vizând
furnizarea de arme neletale. Nici europenii, dar nici americanii, nu ar risca în situaţia actuală, un
conflict cu Rusia, pentru Ucraina.
Rusia nu a respins niciodată ideea unei cooperări între statele ex-sovietice şi UE, dar nu a
fost de acord cu aderarea lor la NATO, considerând acest lucru o ameninţare la adresa propriei
securităţi. La rândul lor, statele membre NATO au evitat să integreze în structura lor statele ex-
sovietice pentru a nu nemulţumi conducerea de la Kremlin.
Pe lângă problemele legate de mişcările separatiste desfăşurate în sud-estul Ucrainei, statul se
confruntă şi cu numeroase provocări de natură economică.
După sancţiunile impuse, Rusia este aşteptată să îşi retragă sau cel puţin să reducă eforturile
militare de destabilizare, însă, se pare că marea putere din est încă deţine multiple metode de
dezbinare a ţării, pentru a se asigura că interesele sale în zonă prezintă încă îngrijorare pentru
ţările europene. În 2016, firma de petrol rusească, Gazprom, a încetat furnizarea gazului către
Ucraina, sub pretextul datoriilor acumulate către Moscova din livrările anterioare. Pentru a
rezolva problema, Ucraina a deschis Rusiei proces la Stockholm şi încearcă să se folosească de
importanţa pe care o are teritoriul ucrainean pentru tranzitarea gazului rusesc în statele europene.
Pe de altă parte, însă, Rusia încearcă aprobarea proiectului South Stream, care constă în crearea
unui gazoduct către statele europene care va ocoli Ucraina.
Încercarea UE şi NATO de a-şi lărgi gradual graniţele prin acceptarea mai multor membri a fost
percepută de Rusia drept o intenţie de încercuire şi ameninţare. Statul consideră că invitarea
ţărilor ex-sovietice să devină membre ale alianţei este o ameninţare peste care nu se poate trece şi
o încercare de slăbire a puterii. Pe de altă parte, Moscova susţine că a luat aceste măsuri ca
urmare a intenţiei de expansiune a NATO spre est. Oricare ar fi motivul, criza din Ucraina are
efecte grave la adresa securităţii regionale şi internaţionale şi pare să fie cea mai gravă
ameninţare de la sfârşitul Războiului Rece.
La momentul actual, Rusia este considerată cea mai mare provocare la adresa securităţii şi
stabilităţii euro-atlantice. În acest sens, trebuiesc căutaţi principalii paşi pentru a stopa sau reduce
atitudinea agresivă a Rusiei, pe plan politic sau militar.
Atitudinea Occidentului faţă de conflict şi faţă de Rusia
Poporul şi statul ucrainean sunt de acord cu orice soluţie care va opri conflictul. Pentru a
se realiza acest, este nevoie de cooperare între toţi actorii implicaţi în criză, în special SUA,
Rusia, UE şi NATO. Dacă acest obiectiv nu va fi atins, atunci criza se va prelungi şi mai mult,
urmând să evolueze sub forma unui conflict total între Ucraina şi vecina sa din est, care mai apoi
se va extinde pe întreg globul şi va fi un dezastru total pentru omenire, în această epocă nucleară.
Conducerea de la Kremlin cunoaște diviziunile Occidentului și exploatează această situație.
Două dintre statele membre UE - Cipru si Grecia - susțin, direct sau indirect, poziționarea
Moscovei (ambele țări au zădărnicit înăsprirea sancțiunilor economice europene aplicate Rusiei
iar Cipru s-a arătat gata să găzduiască baze militare rusești pe teritoriul sau). Cooperarea militară
dintre Cipru și Rusia, precum și implicarea financiară și militară a Rusiei în Grecia ar fi trebuit să
fie semnale de alertă pentru Uniunea Europeană.
După cum a reieşit în urma Summit-ului de la Vilnius, statele europene nu erau pregătite cu nicio
reacţie în situaţia în care Rusia ar fi atacat Ucraina, dar prima reacţie a UE a urmat 2 direcţii.
Pe de o parte, se dorea descurajarea escaladării conflictului de către Rusia. UE s-a concentrat pe
reducerea violenţelor, folosirea dialogului şi protejarea Ucrainei pe toate planurile. Dar Rusia nu
a reacţionat în maniera aşteptată, iar UE a trebuit să adopte mai multe măsuri diplomatice. Pentru
început, UE a mutat locaţia Summit-ului din 2014 de la Soci la Bruxelles, a suspendat Summit-ul

4
UE-Rusia, a suspendat negocierile asupra acordului bilateral cu Rusia şi cel referitor la
liberalizarea vizelor. Au urmat alte măsuri mai restrictive, printre care îngheţarea unor bunuri şi
interzicerea vizelor,sancţiuni economice (embargo pus pe armament, tehnologie şi alte materiale
militare), sancţiuni privind cooperarea economică.
A doua direcţie se referea la ajutor oferit statului ucrainean pentru stabilizarea ţării, liberalizarea
comerţului sau reducerea taxelor vamale, identificarea surselor financiare pentru lichidarea
datoriilor faţă de Gazprom.
Ameninţările ruseşti la adresa securităţii sunt în continuă creştere, ceea ce solicită din partea
NATO o reacţie protrivită, rapidă şi flexibilă. Reacţia Secretarului General al NATO, Fogh
Rasmussen, a fost aceea de a califica acţiunile Rusiei drept iresponsabile şi ilegale, ceea ce
solicită solidaritate din partea membrilor alianţei, pentru a sprijini statul ucrainean.
Ideea generală este că Rusia încearcă să recâştige puterea pe care a pierdut-o după destrămarea
URSS. Pentru a evita un colaps al alianţei, statele membre continuă consolidarea prin diverse
metode.
Nu doar statele europene au avut reacţii privitoare la acţiunile Rusiei în Ucraina, dar şi
Rusia a luat unele măsuri, printre care stoparea importului de produse alimentare din statele UE
sau alte ţări de pe glob şi oprirea sau reducerea furnizării de gaze şi petrol.
Dacă după finalizarea Războiului Rece, Rusia şi partenerii euro-atlantici erau dornici de
cooperare, după conflictul desfăşurat în 2014, a început o nouă perioadă de rivalitate, de
confruntare între foşti adversari.
Principalul instrument care ar putea opri acţiunile Rusiei este sprijinul pe care îl primeşte de la
SUA şi Europa. Din pãcate, SUA, UE şi alţi actori, n-au avut pârghii politice necesare pentru a
opri violenţele şi agresiunea. Politica externã a SUA a fost una mai degrabã defensivã. Europa în
crizã, slãbitã economic, n-a acţionat ferm pentru a preveni anexarea Crimeei.
Implicarea Rusiei în Crimeea este apreciată de mai multe ţări drept o acţiune ilegală, ce încalcă
dreptul internaţional, iar acţiunea desfăşurată a determinat răcirea relaţiilor cu Occidentul, care
poate dura ani buni, până când se va depăşi suspiciunea şi mentalitatea specifică Războiului
Rece.
Sancţiunile impuse Rusiei pentru anexarea Crimeei sunt slabe şi nu produc rezultate. Un motiv
pentru care UE nu a impus sancţiuni mai dure Rusiei este dependenţa sa de gazul ce provine de
pe teritoriul rusesc. De asemenea, sunt şi numeroase companii germane ce au dorit să îşi
continue activitatea în Rusia, fapt ce a făcut ca măsurile să fie atât de reduse. În schimb, SUA a
avut o reacţie mult mai critică decât cea a UE, evidenţiind necesitatea impunerii unor sancţiuni
internaţionale mult mai severe, capabile să oprească ambiţiile Moscovei.
Prin creşterea numărului de trupe al Rusiei în Marea Neagră, poate avea loc o modificare a
echilibrului regional de putere. Strategia Rusiei are ca prim scop reducerea şi schimbarea
influenţei NATO în regiunea sud-estică a Europei. După ce a anexat Crimeea, Moscova a
amplasat pe peninsulă echipament militar greu, fapt ce împiedică NATO şi aliaţii săi să
desfăşoare operaţiuni în zonă şi culegerea de informaţii aeriene.
Criza din Ucraina a scos la iveală mai multe probleme de natură geopolitică. Se pare că în
faţa unor probleme de această natură, Europa nu se mai dovedeşte la fel de unită, iar legitimitatea
SUA, considerat singurul lider mondial, este pusă la îndoială şi nu doar de Rusia.
Nici dezvoltarea economică a Rusiei nu are tendinţe de îndreptare şi sunt impredictibile, iar
reformele structurale se lasă aşteptate. Moscova aşteaptă ca preţul petrolului să crească pentru a-
şi reveni pe această latură. În afară de partea militar-industrială şi industria agricolă, celelalte

5
sectoare economice ale Rusiei sunt în declin, fapt ce slăbeşte dorinţa partenerilor europeni de a
coopera.
În prezent, ca urmare a conflictului din Ucraina, au fost afectate majoritatea relaţiilor externe ale
Rusiei. O anumitã perioadã, Rusia a folosit gazul natural drept instrument de manipulare nu
numai a Ucrainei, precum şi a altor state din Europa de Est şi Centrală. UE a declanşat o serie de
iniţiative vizând depolitizarea gazului natural prin crearea unei infrastructuri de interconectare a
conductelor. Totodatã, UE a inclus Ucraina în iniţiativa sa energeticã, menitã sã lãrgeascã piaţa
comunã a energiei, incluzând şi ţãrile vecine nemembre ale UE.
Politica oficială a Occidentului este una fermă, însă, treptat, Germania a început să reducă din
sancţiuni, iar alte state europene tind să urmeze aceeaşi cale.
Preţul plătit pentru anexarea Crimeei a fost unul destul de mic, în condiţiile în care în zonă este
manifestat un sentiment pro-ucrainean. Începând cu luna martie 2014, săptămâni la rând oamenii
au ieşit în stradă şi manifestau acţiuni violente între populaţia civilă ucraineană şi separatişti pro-
ruşi. În unele oraşe, aveau loc chiar şi bătăi între bande din cele 2 grupări.
Marea majoritate a populaţiei ucrainene dorea păstrarea independenţei şi suveranităţii naţionale,
iar populaţia, îndeosebi cea mai vârstnică, care cunoştea traiul greu dus sub conducerea URSS,
era dispusă oricând să se sacrifice pentru a salva idealul de independenţă al Ucrainei.
La nivel general, se consideră că Rusia a dorit să anexeze Crimeea nu din grija pentru
cetăţenii ruşi, ci însuşirea teritoriului ucrainean cu tot ce cuprinde el la suprafaţă şi în subsolurile
sale. În acest sens, stă mărturie şi politica externă dusă de la Brejnev, Elţîn, Putin şi cel ce îl va
succeda la conducere, prin care se doreşte ca Rusia să fie privită ca o superputere nucleară, ca o
mare putere a lumii şi o putere centrală, economică şi cu siguranţă militară.
Această acţiune întreprinsă de Putin nu este periculoasă doar pentru Ucraina, ci pentru orce altă
ţară din zonă, care se poate aştepta în orice moment la agresiuni ordonate de la Kremlin.
Scopul urmărit de conducerea de la Kremlin este acela de a-şi asigura un număr tot mai mare de
state subordonate, cu un număr în creştere al populaţiei, iar în acest fel să-şi rezolve problemele
legate de prosperitatea economică, ce se află în declin.
Dezvoltarea tehnologiei a adus numeroase avantaje, dar şi unele dezavantaje. Spre exemplu,
sateliţii artificiali nu permit realizarea unor acţiuni de strămutare a graniţelor, începerea unor
acţiuni militare, fără ca alte state să nu afle imediat. Totul se cunoaşte în fracţiuni de timp. Deşi
statele care acţionează îşi ating obiectivele prin agresiune, acest lucru este aflat imediat de
celelalte state, iar reacţiile apar în scurt timp.
Rusia a acţionat în criza din Crimeea cu aproximativ 40000 de trupe şi tancuri T-72, masate la
graniţa de est a Ucrainei. Această masă mare de forţe a creat sentimente de nelinişte în statul
ucrainean. Pe lângă aceste aspecte, Ucraina nici nu se poate apăra în faţa inamicului, întrucât
tehnica de luptă şi echipamentele militare sunt învechite şi ruginite. Mai mult, statul are datorii
de miliarde de dolari, se află în imposibilitatea de a plăti salariile şi pensiile populaţiei, întrucât
fosta guvernare a lui Ianukovici a furat cât s-a putut, lăsând vistieria ucraineană goală.
Au trecut luni de zile până când Statele Unite şi aliaţii europeni au lansat măsuri restrictive
pentru evenimentele din Ucraina, care au afectat mai mult sau mai puţin economia rusescă. Cu
toate acestea, firmele ruseşti îşi continuă activitatea, fără să simtă prea mult efectul acestor
sancţiuni. Aceste firme îşi desfăşoară activitatea şi pe pieţele din America de Sud, Africa, India
sau China. Pentru state precum Germania, este greu să încheie relaţiile cu Rusia. Cele mai grele
sancţiuni aplicate companiilor ruseşti au fost în Estonia.
Ţările membre ale UE se tem să aplice sancţiuni mai severe, întrucât depind în mare
măsură de asigurarea cu gaze din Rusia. Alipirea Crimeei la Federaţia Rusă și pericolul ocupării

6
și a altor ţări din lume impune revizuirea foarte atentă a bugetelor militare ale diverselor ţări. O
asemenea acţiune este cu atât mai importantă cu cât ani de zile în timp ce Federaţia Rusă și
China au continuat să-și extindă bugetele militare și dotările armatei, majoritatea ţărilor europene
și din alte colţuri ale lumii și-au redus aceste bugete, fiind influenţate de manifestarea crizei
economice globale.
Concluzii
Criza din Ucraina a scos la iveală probleme vechi între statul de la graniţa estică a
Uniunii Europene şi Rusia. Cea din urmă susţine faptul că peninsula îi aparţine de drept şi nu
renunţă la ea, însă Ucraina nu se conformează cu această decizie.
Pe parcursul timpului, intensistatea conflictului s-a mai stins, măsurile luate de statele europene
împotriva Rusiei au fost reduse, însă se încearcă prin orice mijloace să fie susţinută populaţia
ucraineană şi să fie readusă la un nivel de trai decent, după ce economia statului a scăzut
dramatic începând cu anul 2014.
Măsurile care ar putea opri criza din Ucraina constau în acţiuni comune ale forţelor
NATO aplicate prin extinderea numărului de avioane militare care să patruleze spaţiul aerial al
Ţărilor Baltice şi al întregii zone ce cuprinde Ucraina şi Crimeea, aranjarea unor manevre
militare, reanalizarea înţelegerilor privind folosirea mijloacelor de apărare. O altă măsură ar fi
descurajarea acţiunilor militare ruseşti prin emiterea unor declaraţii care să contrapună acţiunile
militare ruseşti, trimiterea imediată a unui număr corespunzător de specialişti NATO, destinaţi
pregătirii şi asigurării manevrelor şi logisticii diverselor acţiuni, ori continuarea sancţiunilor
asupra Rusiei.

Referinţe:
[1] Bădescu, Criza din Ucraina-Evoluţii, Perspective, Impact, p. 27.
[2] Annals of the „Constantin Brâncuşi” University of Târgu Jiu, (2016), Criza din Crimeea, p. 181.
[3] Buletinul UNAp „Carol I”, (2014), Criza din Ucraina: O Criză de Anvergură Sistemică?, p. 42

Bibliografie:
1. Annals of the „Constantin Brâncuşi” University of Târgu Jiu, (2016), Criza din Crimeea.
2. A. Berca, (2014), Ucraina,un butoi cu pulbere, Editura. Semănătorul, Tismana.
3. Buletinul UNAp „Carol I”, (2014), Criza din Ucraina: O Criză de Anvergură Sistemică?
4. L. Pachiu, R. Dudău, (2014), Criza din Ucraina: O analiză din perspectiva regimului de
securitate energetică în Bazinul Mării Negre.
5. M. Atanasiu, C. Bogzeanu, (2015),Relaţia Occidentului cu Federaţia Rusă în noul context
global, Editura. UNAp, Bucureşti.
6. Bădescu, Criza din Ucraina-Evoluţii, Perspective, Impact.
7. Bădescu, (2016),Impactul Crizei din Ucraina asupra Relaţiilor Rusiei cu Occidentul.
8. For Russia, (10 iunie 2016),”Natural Gas is loosing its potency as a political weapon“, Stratfor.