Referat

Tema: Riscuri de securitate in zona Mării Negre. Interesele de

securitate in regiune.

A elaborat:
Radu SOTNIC

File 1 din 14
 Introducere
Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est la sfârşitul
anilor ’80 şi începutulanilor ‘90 au transformat fundamental mediul de securitate
global şi european. Sfârşitul sistemului desecuritate şi apărare al blocului ţărilor
comuniste a creat un dezechilibru major, lăsând Statele Unite, înnoua lume
unipolară, fără principalii inamici personificaţi de către statele Pactului de la
Varşovia.Aceste noi evoluţii au adus modificări esenţiale şi în arhitectura de
securitate şi apărare a RegiuniiExtinse a Mării Negre. Înainte, în regiune, erau
instalate faţă în faţă trupele Pactului de la Varşovia şicele ale NATO. Regiunea
însăşi era o miză importantă în lupta pentru acapararea supremaţiei
strategiceglobale, dacă avem în vedere principalele obiective strategice ale
regiunii, bazele navale sovietice din bazinul Mării Negre, radarele Armatei Roşii
de pe Insula Şerpilor, bazele armatei americane din Turciaşi strâmtorile Bosfor şi
Dardanele. Până în anul 1991, Uniunea Sovietică, România, Bulgaria şi
Turciastăpâneau zonele de litoral din jurul Mării Negre. Disoluţia Uniunii
Sovietice a dublat numărul statelor riverane, actuala geografie regională a acestor
state fiind constituită de Ucraina, Republica Moldova,Rusia, Georgia, Turcia,
Bulgaria şi România. Aşadar, cadrul cooperării între statele aparţinând
bloculuisocialist fiind abrogate, el a fost înlocuit de un sistem „îngheţat“ de
securitate, ale cărui principalecaracteristici au fost neîncrederea, disensiunile, lipsa
cooperării, suspiciunea, competiţia acerbă îndiverse domenii, percepţia statelor
vecine ca potenţiali inamici, cât şi cea a ambiţiei Rusiei de a-şi creaun statut de
putere regională.Aflându-se la confluenţa a două religii (creştinismul şi
islamismul) şi a trei familii de popoare(de origine slavă, turcă şi latină), Marea
Neagră este un spaţiu de întâlnire a intereselor atât a ţărilor riverane cât şi a
diverşilor actori internaţionali. Evoluţia geopolitică şi de securitate în zona Mării
Negre, poziţia geografică a regiunii, riscurile şi ameninţările existente la adresa
stabilităţii în zonă,elementele ce ţin de cooperarea politică, economică şi militară
sunt aspecte care atrag tot mai multinteresul organizaţiilor europene şi
transatlantice, generând o abordare mai atentă a problematicii zonei.Începutul
secolului XXI conferă acestui spaţiu, în contextul noilor realităţi geopolitice şi
geostrategiceeuroatlantice, caracteristicile unui spaţiu de proximitate al NATO şi
UE.Aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a fost un moment de
referinţă înextinderea democraţiei vest europene la graniţele bazinului Mării
Negre, punctul de întâlnire a treispaţii de securitate: european, euro – asiatic şi
islamic. Situarea regiunii în vecinătatea NATO şi UE,dar şi a Orientului Mijlociu

File 2 din 14
Lărgit, amplasarea unor facilităţi militare americane pe ţărmul românesc şi
bulgăresc al Mării Negre, existenţa unor probleme nerezolvate cum sunt conflictele
îngheţate,criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice, dar şi prezenţa
unor importante resurse energetice de interes pentru SUA şi Europa sporesc
valoarea strategică Mării Negre.
Fenomene precum globalizarea, războiul împotriva terorismului,
reprioritizarea intereselor naţionale, evoluţiile socio-economice au pus amprenta
asupra dezvoltării NATO şi a UE, ca organismeinternaţionale specifice. Ambele
organisme trec prin procese similare de adaptare şi transformare afuncţiilor
acestora, fiind condiţionate de evoluţia relaţiilor între actorii internaţionali pe scena
mondială.Mediul specific în care cele două organizaţii au luat naştere, interesele
naţionale care au stat la baza lor,scopurile şi mecanismele acestora s-au
transformat adaptându-se la situaţia dinamică a sceneiinternaţionale.Schimbarea de
optică în abordarea problemei securităţii în zona Mării Negre a fost determinatăde
atentatele teroriste din 9 septembrie 2001. Lupta împotriva terorismului a devenit
noua provocare astatelor, iar marile puteri ale lumii au realizat cât de importantă
este promovarea regimurilor democratice, a statului de drept, a drepturilor şi
libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea economică. În zona Mării Negre,
existenţa unor state neconsolidate, cu slabă capacitate administrativă, cusărăcie şi
disparităţi economice, cu un fenomen al corupţiei deloc de neglijat şi reţele de
crimăorganizată destul de active determină reconsiderarea poziţiei NATO şi UE
faţă de politica de securitateîn regiune. Extinderea NATO şi UE „până la graniţele
Mării Negre şi mai ales aspiraţiile globale aleacestor organizaţii determină ieşirea
Mării Negre din conul de umbră al periferiei Europei şi afirmareaunei noi realităţi
geopolitice, de interfaţă cu alte zone, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu”.Având în
vedere faptul că mediul internaţional de securitate a suferit schimbări esenţiale,
maiales în ultimul deceniu, o evaluare politico-strategică a zonei extinse a Mării
Negre se face ţinând contde doi factori importanţi: propulsarea Mării Negre într-un
context internaţional marcat de fenomenulglobalizării, cu o dinamică alertă şi
redefinirea spaţiului Mării Negre prin încadrarea sa într-o regiuneextinsă (Asia
Centrală şi Orientul Mijlociu), caracterizată de transformări politice şi economice
importante.

File 3 din 14
 Actorii din regiune.
În complexitatea mediului de securitate din zona Mării Negre se evidenţiază o serie
de actoristatali, referindu-ne în acest caz cu precădere la statele riverane şi actori
non-statali, cu vocaţieinternaţională.România, prin apartenenţa la NATO, are
ocazia afirmării ca factor activ în implementarea celor mai importante decizii
privind securitatea şi apărarea în zona extinsă a Mării Negre. Poziţia geograficăeste
un atu care face să fie un pilon important al stabilităţii flancului sud estic al NATO.
PoliticaRomâniei în zonă se axează pe principiul bunei vecinătăţi, ceea ce asigură
stabilitatea graniţelor NATO.Ea poate fi un liant al întăririi cooperării dintre
NATO şi ţările din zonă – Moldova, Rusia, Ucraina, dar şi cu cele din Caucaz şi
Asia Centrală. Experienţa parteneriatului pentru Pace cu România estevaloroasă
pentru reuşita parteneriatelor similare cu ţările din zonă. În viziunea românească,
riscurile şioportunităţile din zona Mării Negre sunt similare cu cele existente în
zona mediteraneană. De aceea, se poate crea o viziune comună care să coaguleze
Europa de Sud-Est, Marea Neagră, Caucazul şiMediterana. Această abordare ar
trebui să urmărească securizarea rutelor energetice, completată cueforturile de
consolidare a democraţiei în regiune şi de acordare a asistenţei statelor din
regiune.Ucraina se situează la confluenţa a trei arii geopolitice: euro-atlantică,
euro-asiatică şi islamică.Este o componentă importantă în harta traseelor
energetice. Controlul asupra Ucrainei înseamnă controlasupra oleoductelor şi
gazoductelor care o străbat. Balanţa ei între Vest şi Rusia este evidentă. Relaţiilecu
Rusia sunt deosebit de complexe. Cele două state împart o istorie şi identităţi
culturale comune(mare parte din populaţia din estul ucrainei şi din Crimea este
rusă). Deşi este dependentă economic deRusia, ea s-a înscris pe un drum al
democratizării şi demonstrează orientare pro-occidentală. Ucrainaare relaţii mult
mai dezvoltate cu NATO decât Georgia prin existenţa de peste 10 ani a Comisiei
NATO – Ucraina, dar şi a Grupului de lucru NATO – Ucraina pentru reforma
Apărării. De asemenea, ea este partener principal în cadrul Politicii Europene de
Vecinătate şi beneficiara unui Plan de Acţiune cu UE, bazat pe Acordul de
Parteneriat şi Cooperare. Strategia de apărare a Ucrainei prevede adaptarea politicii
militare naţionale la realităţile internaţionale, precum şi integrarea deplină în
NATO, caobiectiv definit de doctrina militară naţională. Ucraina contribuie masiv
în 20 de operaţii de pacemultilaterale, atât la ONU, cât şi la NATO, UE şi OSCE.
Rusia se bazează pe un calcul simplu: cănimeni nu-i poate contesta în regiune
„hegemonia energetică”. Acest atu nu exclude însădisponibilitatea ei spre dialog şi
cooperare. Baza cooperării dintre NATO şi Rusia a fost stabilită prinActul de

File 4 din 14
Constituire NATO-Rusia cu privire la Relaţii, Cooperare şi Securitate Reciproce
dintre NATOşi Federaţia Rusă, semnat la Paris la 27 mai 1997. Acesta a reflectat
progresul înregistrat în dezvoltarearelaţiei NATO-Rusia, de când Rusia s-a alăturat
Consiliului de Cooperare Nord-atlantică în 1991(urmat de Consiliul Parteneriatului
Nord-atlantic în 1997) şi Parteneriatul pentru Pace în 1994. Actul deConstituire
este expresia unui angajament durabil, asumat la cel mai înalt nivel politic, de
conlucrare învederea asigurării păcii globale şi de durată. Consiliul Comun
Permanent a fost creat în baza Actului deConstituire ca forum de consultare şi
cooperare, permiţând NATO şi Federaţiei Ruse să lanseze un program substanţial
de cooperare cu privire la securitate şi apărare. El reprezintă un angajamen
treciproc de sprijin în vederea menţinerii unui continent stabil, sigur şi nedivizat pe
bază de parteneriatşi interes comun.Federatia Rusă a rămas foarte activă din punct
de vedere cultural şi economic în Balcani,străduindu-se să consolideze relaţiile de
ansamblu cu UE, să amplifice raporturile bilaterale cu stateledin regiune, să ocupe
poziţii economice strategice pe pieţele est-europene înainte de integrarea lor înUE
şi NATO, în principal pe pieţele de transport, distribuire şi prelucrare de petrol şi
gaze naturale; să-şi consolideze influenţa în Republica Moldova; să speculeze
revendicările populaţiei rusofone dinRepublica Moldova şi Ucraina etc. Având in
vedere „hegemonia energetica” a Federatiei Ruse, seconstata faptul că Georgia nu
dispune de resurse energetice proprii, dar este partenerul zonal alOccidentului şi
serveşte drept coridor energetic strategic pentru magistralele care transportă gaze şi
petrol din Marea Caspică către piaţa europeană şi cea mondială. De la Tbilisi,
capitala Georgiei,conductele se îndreaptă spre sud, în Turcia, iar de acolo spre
Occident. Conductele au o mareimportanţă pentru Uniunea Europeană pentru că
reduc dependenţa de livrările ruse şi nu traverseazăteritoriul rus. Conducta de
petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan a fost deschisă în 2006 şi parcurge o distanţă de peste
1.600 de kilometri până în portul Ceyhan, din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-
Erzurum, cunoscutăde asemenea şi sub numele de conducta Shakh-Deniz,
transportă gaz de la zăcămintele de la ShakhDeniz din Marea Caspică la Erzurum
în Turcia. Construcţia conductelor şi a unei căi ferate care facelegătura cu Turcia
face parte dintr-o strategie pentru a ridica economia Georgiei, care în prezent se
bazează pe agricultură. Turcia are un rol cheie în distribuirea energiei din Marea
Caspică spre Europa.Este membră NATO şi candidată la UE din 1999, având şi ea
o serie de probleme necesare a sesoluţiona pe viitor: normalizarea relaţiilor cu
Grecia, intensificarea reformelor în scopul aderării la UE, problemele etnice,
rezolvarea problemelor de la graniţa cu Armenia. În pofida aderării României
şiBulgariei la NATO şi a ieşirii Ucrainei şi Gruziei din sfera de influenţă a Rusiei,
Turcia rămîne încontinuare principalul actor în regiune, găzduind baze americane
şi menţinînd controlul strîmtorilor Bosfor şi Dardanele, potrivit Convenţiei
Montreaux din anul 1936. Turcia s-a opus însă cererilor Statelor Unite de a
File 5 din 14
organiza manevre militare sub egida NATO la Marea Neagră, demarând, în
schimb,în anul 2004, propriile operaţiuni denumite Black Sea Harmony la care
participă şi Rusia, începînd din2005. Încercările autorităţilor de la Ankara de a
limita extinderea sferei de influenţă americane au fost motivate, în parte, de
temerile statului turc privind posibile încălcări ale prevederilor Convenţiei de
laMontreaux şi diminuarea controlului pe care îl are asupra celor două strîmtori,
dar Statele Unite auînceput să scorde sprijin manevrelor militare organizate de
Turcia în cadrul Black Sea Harmony.Poziţia dominantă a Turciei în regiune îşi are
originea şi în transferul centrului de greutate alintereselor americane în Irak şi
Afganistan. Bulgaria, membră a NATO şi UE, este un partener activ înasigurarea
securităţii în zona Mării Negre. În perioada Războiului Rece, Bulgaria a fost
văzută ca fiindun satelit al Moscovei, sub conducerea lui Todor Jivkov. După
căderea Uniunii Sovietice, şi-a începutdemersurile de alăturare Occidentului, prin
intermediul statutului de membră a NATO şi UE. La 28aprilie 2006, s-a semnat
Acordul de Cooperare în domeniul Apărării, între, SUA şi Bulgaria, un acord pe
zece ani, care permite staţionarea în Bulgaria a 2.500 de soldaţi americani. Nu
dimensiunea armatei bulgare este motivul pentru care Washingtonul dă dovadă de
interes faţă de relaţia de prietenie cuaceasta ţară slavă. Din punct de vedere
geografic, Bulgaria le oferă SUA (şi NATO) o prezenta maimare la Marea Neagra.
De asemenea, Bulgaria se află aproape de fosta Iugoslavie, un spaţiu în
caretensiunea e constantă. Mai important chiar, Balcanii reprezintă o zonă de
tranzit pentru traficul cudroguri ilegale spre Europa. Bazele permit totodată SUA
să exercite un control sporit asupra ţării şiasupra regiunii “Orientului Mijlociu
Mare”, în condiţiile în care Washingtonul are acum o prezenţămilitară în sud - flota
a 5-a a SUA în Bahrein - şi va deţine o prezenţă şi în nord prin
vecinătateaBulgariei.Actorii internaţionali cei mai importanţi sunt cei cu vocaţie
globală şi organizaţiileinternaţionale ce se manifestă în Zona Balcanilor şi a Mării
Negre:
SUA– sunt interesate dedemocratizarea şi stabilizarea regiunii;
UE – din 2007 graniţa UE s-a mutat la Marea Neagră, odată cuaderarea României
şi Bulgariei;
NATO– de asemeni cu graniţă la Marea Neagră, continuândcooperarea cu
Federaţia Rusă;
OSCE – se bucură de credibilitate jucând un rol de observator, fiind percepută în
zonă ca o organizaţie destinată prevenirii conflictelor;
CSI – nu mai are aceeaşi soliditateiniţială, Ucraina şi Moldova tinzând tot mai mult
spre Europa.

File 6 din 14
 Riscuri şi ameninţări pentru securitatea regiunii extinse a
Mării Negre
Regiunea extinsă a Mării Negre a revenit în centrul activităţilor transfrontaliere atât
în sens pozitiv (comerţ, turism şi transportul resurselor energetice), cât şi negativ
(punct de intersecţie al cereriişi ofertei de diferite produse traficate ilegal).
Conflictele îngheţate, terorismul, radicalizarea mişcărilor autonomist-separatiste,
criminalitatea organizată sunt provocări serioase la care actorii din regiunetrebuie
să răspundă.
Terorismul
Din perspectiva terorismului, statele din regiune se prezintă sub grade
diferite derisc. Astfel, statele de pe litoralul vestic demonstrează un control eficient
al fenomenului, sub aspectul prevenirii şi al combaterii. În schimb, statele din zona
caucaziană au încă o stabilitate politică fragilăceea ce ar putea favoriza
radicalizarea mişcărilor sociale şi refugierea pe teritoriul lor a unor reţeleafiliate la
reţelele internaţionale teroriste. Vectorii de propagare a terorismului sunt:
amplificareaacţiunilor grupărilor etnico – separatiste şi fundamentalist islamice,
radicalizarea mişcărilor autonomist – separatiste din zona caucaziană (Nagorno-
Karabah, Transnistria, mişcarea naţionalist - extremistăcecenă îndreptată împotriva
ruşilor), lansarea fundamentalismului islamic ce poate prinde în categoriilesociale
defavorizate, prezenţa şi implicarea ONG-urilor arabe în susţinerea grupărilor
teroriste,conexiunile dintre activităţile teroriste şi cele din domeniul crimei
organizate. În războiul împotrivaterorismului, un rol nou are modalitatea de a plasa
mai multe facilităţi militare pe malul vestic al Mării Negre, în România şi Bulgaria.
Aceste facilităţi au operat împreună prin trupele americane, iar
trupeleromâne/bulgare sunt cruciale în noua strategie a Statelor Unite de a utiliza
mici baze pentru refugiu,adăpost dar şi rezervă de trupe. Aceasta oferă o valoare în
plus pe care Marea Neagră o are în războiulîmpotriva terorismului. Trebuie să
luăm în considerare că din Regiunea Extinsă a Mării Negre,România, Bulgaria,
Ucraina, Moldova şi Georgia sunt ţări care au trupe în Afganistan şi Irak, ca
părţiale coaliţiei de ţări. Drepturile de survolare se aplică pentru toate ţările din
regiune şi au şi funcţionat,inclusiv pentru Rusia.
Crima organizată
File 7 din 14
 Traficul de droguri, de fiinţe umane, migraţia ilegală,
infracţionalitateaeconomico – financiară, spălarea de bani, falsificarea de
documente au avut un teren prielnic dedezvoltare în regiunea extinsă a Mării
Negre. Prin regiune trec rutele de trafic de droguri provenite dinSemiluna de Aur
(Pakistan, Iran, Afganistan), Triunghiul de Aur (Myanmar, Laos, Thailanda) şi din
unele state din Asia Centrală. Graniţele permeabile ale statelor caucaziene
facilitează drumul grupărilor criminale către Europa Occidentală. Pericolul este cu
atât mai mare cu cât din ţări de tranzit ele devin şiţări consumatoare de droguri.
Intensificarea consumului de droguri are ca efect atragerea unor mijloacefinanciare
considerabile de către organizaţiile traficante, iar această putere economică este
folosită încoruperea unor factori de decizie. Corupţia, lacunele de legislaţie sunt
aspecte care facilitează nu doar extinderea traficului de droguri, ci şi extinderea
traficului ilegal de persoane, având ca destinaţie tot Occidentul.Componenta cu cel
mai mare grad de risc pentru regiune este traficul de armanent. Pe fondul
schimbărilor politice şi sociale din zonă şi odată cu creşterea rolului grupărilor de
tip mafiot în spaţiul post – sovietic a fost stimulată contrabanda cu armanent
convenţional şi de distrugere în masă. Un cazaparte este teritoriul transnistrean
care a devenit un loc activ al grupărilor teroriste şi un câmp prielnicde desfăşurare
a traficului de armament. Mişcări islamice urmăresc identificarea unor posibile
locuri deinstruire, de procurare a armelor şi eventual firme locale de transport a
militanţilor către Orientul Mijlociu şi Caucazul de Nord.
Conflictele îngheţate
Conflictul moldo-transnistrean.
În contextul destrămării URSS,Republica Moldova îşi declara, în iunie 1990,
suveranitatea. În acelaşi an regiunea găgăuză (în sud) şi regiunea transnistreană (în
est) s-au proclamat republici autonome independente. A urmat un conflict militar
moldo-transnistrean care s-a terminat în 1992 cu un acord semnat între preşdintele
rus şi cel moldovean. Refuzul de a accepta ruperea Transnistriei din teritoriul
Moldovei, în 2003, marchează momentul orientării spre Vest a Moldovei, după un
deceniu de politică aservită Moscovei. Negocierilecare au avut loc de-a lungul
timpului au fost mereu boicotate, blocate sau tergiversate. Moldova ar fidispusă să
acorde Transnistriei autonomie dar doar în cadrul Republicii Moldova. Ea susţine
retragereatrupelor ruseşti de pe teritoriul său şi implicarea comunităţii
internaţionale, condiţii esenţiale îndemocratizarea regiunii transnistrene şi în
rezolvarea conflictului. Acesta însă este un deziderat destulde îndepărtat, fiind prea
puţin probabil ca Rusia să îşi retraga trupele din Transnistria în totalitate. Chiar şi
File 8 din 14
în cazul instaurării unor forţe de menţinere a păcii, Rusia doreşte ca militarii săi să
aibă o ponderemajoritară. Situaţia actuală ridică probleme de securitate Moldovei.
Corupţia şi permeabilitatea frontierelor permit dezvoltarea crimei organizate, în
special a traficului de armament, migraţiei ilegaleşi traficului de persoane.
Conflictul azero-armean.
Cel mai complex şi probabil cel mai greu de soluţionat. În 1991, Nagorno –
Karabah îşi declară independenţa, moment urmat de ocuparea, între 1992 şi 1993,
de cătretrupele armene a coridorului Latchin, creând o legătură terestră între
Armenia şi enclavă, dar ocupândşi o serie de raioane din teritoriul azer. În 1994,
comunitatea internaţională a cerut părţilor să încheieostilităţile. Au urmat o serie de
negocieri sub egida Rusiei şi a OSCE, având ca scop încheierea unuiacord între
miniştrii apărării ai Armeniei, Azerbaidjanului şi Karabahului cu medierea
Grupului de la Minsk al OSCE. Azerbaidjanul solicită eliberarea fără condiţii de
către Armenia a enclavei şi reintegrarea ei în teritoriul azer. În acelaşi timp solicită
implicarea UE, Consiliului Europei şi ONU însoluţionarea conflictului, fiind
circumspectă faţă de poziţia pro-armeană a Moscovei. La rândul ei Armenia nu
este dispusă să facă nicio concesie decât în condiţiile recunoaşterii dreptului
poporului din Nagorno-Karabah la autodeterminare şi recunoaşterea lui de către
comunitatea internaţională.Autorităţile de la Stepanakert nu acceptă decât două
variante: fie independenţa, fie unirea cu Armenia.Rusia şi Adunarea Parlamentară
a Consiliului Europei militează pentru soluţionarea conflictului doar pe cale
paşnică. Cel mai complex aspect al conflictului este poziţia opiniei publice din cele
două stateaflate în conflict. Populaţia de aici este mult mai puţin dispusă la
compromisuri iar a lua o decizie nesusţinută de opinia publică ar fi un risc prea
mare asumat de către oficialităţi.
Conflictele din Georgia.
Situaţia în zonă este caraterizată de o relativă stabilitate, fiind puţin probabil
un război, dar se menţin tensiunile dintre Georgia şi cele două republici, Osetia de
Sud şiAbhazia. În 1991, Osetia de Sud îşi declară independenţa dar Georgia
suprimă imediat autonomia regiunii, generând un conflict armat pe toată durata
anului 1991. În 1992, Rusia şi Georgia semneazăun acord prin care se impun
respectarea integritării teritoriale reciproce, încetarea focului, dar fără orezoluţie
concretă asupra statutului Osetiei de Sud. După o perioadă de relativ calm
preşedintele Osetieia declarat de mai multe ori intenţiile acesteia de a adera la
Federaţia Rusă. Abhazia şi-a declarat independenţa prin Constituţia din 1994, deşi

File 9 din 14
un parlament abhaz exista încă din 1992. El adoptă în1992 declaraţia de
suveranitate ceea ce declanşează un conflict armat ce a durat până în
septembrie1993. Populaţia abhază a ocupat aproape tot teritoriul abhaz, iar etnicii
georgieni au fost obligaţi să părăsească zona, constituind miliţii care au făcut de-a
lungul timpului incursiuni în teritoriile ocupate.În 1994 a fost semnat un acord de
încetare a focului, dar luptele au izbucnit din nou în 1998 şi 2001,deşi în 1999 a
avut loc un referendum prin care s-a decis în favoarea independenţei. Georgia
estedispusă să recunoască autonomia celor două regiuni dar numai în cadrul
teritoriului său, dorind soluţionarea conflictului în trei faze: restabilirea încrederii,
demilitarizarea zonelor de conflict şiinstaurarea unor trupe internaţionale de
menţinere a păcii. În decembrie 2000, Rusia şi Georgiasemnează un acord
interguvernamental pentru restabilirea economiei în zona de conflict. Un an
maitârziu Osetia de Sud îl desemnează pe Eduard Kokoiti drept preşedinte al
republicii, iar în 2002 acestacere Moscovei să îi recunoască independenţa şi să
accepte integrarea sa în teritoriul rus. În ianuarie2005, Rusia aprobă planul
Georgiei de acordare a unui statut de autonomie extinsă Osetiei de Sud înschimbul
renunţării la ambiţiile de dobândire a independenţei. În noiembrie 2006, populaţia
Osetiei deSud susţine în cadrul unui referendum decizia de separare a teritoriului
de Georgia, făcându-l pe premierul georgian să declare că acest demers face parte
din planul Rusiei de provocare a unui conflictarmat. În 2007, Parlamentul georgian
aprobă o lege privind înfiinţarea unei administraţii temporare înOsetia de Sud,
intensificând tensiunile în relaţiile cu Rusia, iar după câteva luni după aprobarea
legiiseparatiştii oseţi susţin că Georgia a atacat Ţhinvali prin tiruri de mortieră şi
focuri trase de lunetişti,acuzaţii respinse de Tbilisi. În acelaşi an, în octombrie au
loc negocierile dintre Georgia şi Osetia deSud, mediate de OSCE, negocieri care
eşuează. În martie 2008, Osetia de Sud cere comunităţii internaţionale să
recunoască independenţa sa, după secesiunea Kosovo de Serbia. În acelaşi
timp,Parlamentul de la Moscova cere Kremlinului să recunoască independenţa
Osetiei de Sud şi a Abhaziei.
Osetia de Sud respinge o propunere georgiană de împărţire a puterii şi insistă
asupra obţineriiindependenţei. În 2008, pe scena politică internaţională au loc o
serie de evenimente care declanşeazăconflictul dintre Georgia şi Rusia. Ne referim
aici la: realegerea lui Mihail Saakaşvili ca preşedinte al Georgiei, urmată de
sancţiunile economice impuse de Moscova; declararea independenţei provinciei
Kosovo cu 6 luni înainte de avertismentul Rusiei că această acţiune va crea un
precedent periculosîndeosebi în regiunea Caucazului; cererea Osetiei de Sud

File 10 din 14
adresată comunităţii internaţionale derecunoaştere a independenţei sale, după
modelul Kosovo; enunţarea publică la Summit-ul de laBucureşti a posibilităţii
invitării Georgiei în NATO, chiar dacă într-un viitor neprecizat, urmată de
protestul vehement al Rusiei.
Conflictul din Cecenia.
„Conflictul din Cecenia constituie cea mai gravă problemă de securitateîn zona
extinsă a Mării Negre, sursă a terorismului şi potenţial factor destabilizator pentru
întregulCaucaz.” După destrămarea URSS cecenii au refuzat intrarea în Federaţia
Rusă, fapt ce a declanşat unconflict în două etape. Prima s-a derulat între 1994-
1996 cu sângeroase confruntări între cele două părţi, finalizată cu un acord, în
1997, prin care se convenea ca pînă în 2001 să se stabilească un statut pentru
Cecenia. A doua etapă s-a declanşat în 1999 printr-un atac al Rusiei asupra
Ceceniei, ca urmare aatacurilor unor grupuri de luptători islamişti ceceni şi a unei
serii de atentate teroriste care s-au soldatcu moartea a 300 ruşi. În prezent, Rusia îşi
păstrează dreptul de intervenţie sub egida luptei împotrivaterorismului, solicitând
comunităţii internaţionale să nu se amestece în treburile interne.În mod evident,
soluţionarea conflictelor îngheţate este atributul tuturor statelor din zonă, dar
rezolvarea lor nu va putea fi posibilă fără implicarea comunităţii internaţionale. Ele
reprezintă unobstacol major în reuşita oricărei iniţiative regionale sau globale ce ar
avea drept scop stabilizarea Caucazului de Sud. Orice strategie trebuie precedată
de soluţionarea acestor conflicte. În acest procesun rol determinant îl au structurile
euro-atlantice, care vor trebui să manifeste un interes mai mare şi săaibă o
implicare mai responsabilă în rezolvarea acestor conflicte. O abordare în sensul
stabilizării zoneitrebuie să aibă în vedere faptul că disensiunile consumă o mare
parte din energia statelor din zonă, perturbă stabilitatea regională, obstrucţionează
democraţia, oferind liderilor naţionali diverse pretexte pentru a întârzia reformele
democratice, fac posibilă existenta unor zone care nu permit un control totaldin
partea membrilor legitimi ai comunităţii internaţionale, pun piedici creşterii
economice, încurajează manifestările violente pe timp de pace şi, nu în ultimul
rând, pun în pericol reţelele energetice caredevin din ce in ce mai importante
pentru Occident.Chiar dacă riscurile, pericolele şi ameninţările din mediul regional
de securitate se menţin,Bazinul Mării Negre întruneşte o gamă largă de oportunităţi
în dezvoltarea procesului de creare a unuispaţiu al păcii, securităţii şi prosperităţii.
„Prin creşterea cooperării militare regionale, iar de curând prin demersul UE de
sporire a cooperării între ţările riverane Mării Negre, la care România, ca
membrual ambelor organizaţii, îşi aduce o contribuţie mult mai activă, regiunea

File 11 din 14
extinsă a Mării Negre se vatransforma într-un pilon de stabilitate, securitate şi
dezvoltare durabilă, o zonă de confluenţă pecomponentele economică, politică şi
militară, de iradiere a securităţii în spaţiile Orientului Mijlociu şiAsiei Centrale, de
gestionare mai bună a riscurilor provocate de conflictele îngheţate din
regiune,republicile secesioniste, traficul ilegal de droguri, persoane şi armamente,
corupţie, migraţiaclandestină şi crima organizată transfrontalieră, de sporire a
dialogului şi încrederii şi reducere atensiunilor.”Comunitatea internaţională trebuie
să aibă o abordare care să includă eforturi de convingere a părţilor separatiste că
realizarile lor sunt numai temporare şi nu vor ramane permanente decât dacă
suntrecunoscute de comunitatea internaţională. Este nevoie şi de o suplimentare a
mecanismelor OSCE şi ONU şi de acordarea unei atenţii mai mari problemei
umanitare (refugiaţii). Esenţial ar fi ca Rusia săînţeleagă că stabilitatea Caucazul
de Sud influenţează şi stabilitatea Caucazului de Nord.

File 12 din 14
Concluzii
Marea Neagră este un liant strategic pentru ţările riverane, cu efect sinergic în
menţinerea unui mediu de securitate stabil, favorabil dezvoltării economico-sociale
şi cooperării regionale. Acest mediu poate avea influenţe în sens pozitiv asupra
zonelor conflictuale cronice din Caucaz, Transnistria şi chiar din Orientul
Apropiat.Extinderea frontierei NATO şi UE la Marea Neagră a creat premisele
transformării acestui spaţiu într-un nod de confluenţă şi de comunicare, între Est-
Vest şi Nord-Sud. Amplasarea unor bazemilitare americane, mai suple şi mai
mobile, mai aproape de zonele conflictuale sau potenţialconflictuale fac să
sporească rolul regiunii Mării Negre de spaţiu de securitate şi siguranţă strategică.
Fiind punctul de intersecţie al intereselor NATO, UE şi ale Rusiei, regiunea extinsă
a Mării Negre trebuie să-şi creeze o identitate care să îi permită crearea unei relaţii
de parteneriat viabile cu marile puteri. Statele regiunii trebuie să ţină cont atât de
importanţa ce li se acordă în lupta împotrivaterorismului, cât şi de statutul lor de
punte de legătură comercială şi zonă de tranzit între EuropaCentrală, Orientul
Mijlociu şi Îndepărtat.Cooperarea multilaterală constituie şansa menţinerii
stabilităţii şi unităţii regiunii. În domeniul politic, cooperarea regională trebuie să
aibă drept scop finalizarea tranziţiei de la autoritarism lanormele statului de drept,
la principiile democraţiei şi respectarea drepturilor omului. Din punct devedere
economic este necesar ca regiunea să acorde atenţie proiectelor comune care
promovează liberalizarea şi privatizarea pieţelor şi crearea unui mediu de investiţii
atractiv. În ceea ce priveşte domeniul securităţii, ar trebui să deţină prioritate
programele şi proiectele ce au drept scop accelerarea integrării statelor în
structurile europene şi euro atlantice, eficientizarea strategiilor de prevenire şi luptă
împotriva noilor riscuri, pericole şi ameninţări la adresa regiunii. Aceste forme de
cooperare şi dialog trebuie încurajate şi dezvoltate în continuare utilizându-se
modalităţile şi instrumentele de securitateeuropene, euro-atlantice şi
eurasiatice.România, împreună cu Bulgaria şi Turcia, ţări NATO, care deţin mai
mult de jumătate din litoralul Mării Negre, în cooperare cu Rusia, Ucraina, Georgia
şi ţările caucaziene limitrofe, ca deţinătoare a gurilor Dunării, trebuie să aibă un rol
activ şi să devină un pivot în arhitectura desecuritate regională. In viitor, Marea
Neagră va fi nu doar o regiune de confruntare sau de siguranţă strategică
întremarile imperii de odinioară şi între marile entităţi cu valoare globală, ci şi o

File 13 din 14
zonă de confluenţă şi deunitate strategică, devenind un foarte important şi influent
pilon de securitate şi stabilitate, de care vor depinde, în mare măsură, securitatea,
pacea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului eurasiatic.

File 14 din 14