Eric Jager

ULTIMUL DUEL

Traducere din limba engleză

de

Chișinău • București
2021
Editor: Ion Bargan
Redactor:
Traducător:
Corector:
Tehnoredactare: Andreea Francesca Cichi
Design copertă: Andreea Francesca Cichi

© Editura Bestseller

Librăriile Bestseller din Chișinău:

UNIC, etaj 1. Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 8

Tel: 060-977-597

Centru: str. Pușkin 35

Tel: 068-799-033

Telecentru: str. Drumul Viilor 36/1

Tel: 022-993-992

Pentru comenzi:
www.bestseller.ro
www.bestseller.md

Tiparul executat la Tipografia Centrală

 ULTIMUL DUEL
O poveste adevărată despre crimă,
scandal și judecată prin luptă
în Franța medievală

Eric Jager
 NOTA AUTORULUI

I
deea acestei cărți mi-a venit pentru prima
dată acum zece ani, în timp ce citeam o
relatare medievală a legendarei dispute dintre
Jean de Carrouges și Jacques Le Gris.  Fascinat
de poveste, am început să adun tot ce am putut
găsi despre celebra confruntare. În cele din urmă
am călătorit în Normandia și la Paris pentru a
explora manuscrisele din arhive și pentru a intra
în contact cu locurile în care drama s-a desfășurat
acum mai mult de șase sute de ani. Cartea de față
este o poveste adevărată bazată pe surse autenti-
ce: cronici, înregistrări juridice și alte documente
care au supraviețuit.  Toate persoanele, locurile,
datele și multe alte detalii — inclusiv ceea ce au
spus și au făcut oamenii, declarațiile lor, adesea
contradictorii, în instanță, sumele de bani plătite
sau primite, chiar și datele despre vreme — sunt
reale și bazate pe surse. Acolo unde acestea sunt
contradictorii, am prezentat varianta cea mai
plauzibilă a evenimentelor, iar unde consemnă-
rile istorice lipsesc, am făcut recurs la propria
imaginație pentru a umple unele dintre goluri,
ascultând mereu cu atenție vocile trecutului.
 Prolog

I
ntr-o dimineață rece din 1386, la câteva
zile după Crăciun, spațiul întins din spa-
tele unei mănăstiri pariziene era împânzit de mii
de oameni, veniți să urmărească acerba luptă din-
tre doi cavaleri care se duelau. Câmpul de luptă
dreptunghiular era îngrădit de un zid înalt de
lemn, iar zidul era înconjurat de gărzi înarmate
cu sulițe. Charles al VI-lea, regele Franței în vâr-
stă de optsprezece ani, stătea alături de membrii
curții de-o parte a tribunelor colorate, în timp ce
mulțimea se înghesuia în jurul câmpului.
Cei doi combatanți, în armură completă, cu
săbiile și pumnalele la centuri, stăteau față în față
la capetele câmpului pe niște scaune asemeni
unor tronuri, așezate chiar în dreptul porților
grele. Însoțitorii țineau câte un cal de război pre-
gătit la fiecare poartă, în timp ce preoții eliberau
în grabă câmpul de altarul și crucifixul unde cei
doi adversari tocmai își spuseseră jurămintele.
La semnalul mareșalului, cavalerii aveau să
încalece, să apuce lăncile și să pornească în galop
pe câmp. Apoi, gardienii aveau să ferece porțile,
închizându-i pe cei doi bărbați în interiorul pa-
lisadei. Acolo ei aveau să se lupte fără milă și fără
nicio șansă de scăpare, până când unul dintre ei
avea să-l ucidă pe celălalt, dovedindu-și astfel
acuzațiile și dezvăluind verdictul lui Dumnezeu
cu privire la dispută.
Mulțimea entuziasmată îi urmărea nu doar pe
cei doi războinici înverșunați și pe junele rege
alături de falnicii săi curtezani, ci și pe frumoasa
tânără ce stătea singură pe un eșafod drapat în
negru, cu vedere la câmp, îmbrăcată din cap
până-n picioare în haine de doliu și înconjurată
de gărzi.
Simțind ochii mulțimii asupra ei și pregătin-
du-se pentru calvarul ce avea să urmeze, tânăra
privea în gol, spre câmpul plat și neted, unde
soarta ei avea să fie curând scrisă cu sânge.
 Dacă apărătorul ei câștiga procesul prin luptă
și își ucidea adversarul, ea urma să fie liberă. Dacă
avea să fie ucis însă, ea urma să plătească cu viața
pentru jurământ fals.
Era ziua de prăznuire a Sfântului Thomas
Becket, mulțimea era într-o dispoziție de sărbă-
toare, iar ea știa că mulți abia așteptau să vadă
nu numai un bărbat ucis în luptă, ci și o femeie
executată.
În timp ce clopotele de la Paris anunțau ora,
mareșalul regelui se îndreptă spre câmp și ridică
mâna pentru a face liniște. Procesul prin luptă
urma să înceapă.
12
PARTEA ÎNTÂI

13
 1
CARROUGES

I
n secolul al XIV-lea cavalerii și pelerinii
aveau nevoie de câteva luni pentru a
călători de la Paris sau Roma în Țara Sfântă, iar
călugării și comercianții de un an sau mai mult
pentru a străbate Europa până în China de-a
lungul Drumului Mătăsii. Asia, Africa și încă
nedescoperita America nu fuseseră colonizate
de europeni. Europa însăși aproape că fusese cu-
cerită de călăreții musulmani care au năvălit din
Arabia în secolul al VII-lea, navigând din Africa
pentru a captura Sicilia și Spania și care, înainte
să facă cale întoarsă, au avansat în lupta cu crești-
nii cât de mult au putut spre nord, până la Tours,
în Franța. Până în secolul al XIV-lea creștinismul

14
se confruntase cu amenințarea musulmană de
mai bine de șase sute de ani, lansând cruciade
repetate împotriva necredincioșilor.
Când nu era unită împotriva dușmanului său
comun, lumea creștină era adesea în război cu
sine. Regii și reginele Europei, o mare familie de
frați, surori și veri căsătoriți între ei, se sfădeau
și luptau unul cu altul în permanență pentru
tronuri și teritorii. Războaiele frecvente dintre
monarhii învrăjbiți ai Europei au transformat
orașele și terenurile agricole în ruine fumegânde,
au ucis sau înfometat oamenii și au lăsat condu-
cători cu datorii uriașe pe care aceștia le-au plătit
prin creșterea impozitelor, prin devalorizarea
monedelor sau, pur și simplu, prin confiscarea
averilor unor victime convenabile precum evreii.
În centrul Europei se afla Regatul Franței, un
tărâm vast, care putea fi traversat de la nord la
sud în 22 de zile, iar de la est la vest — în 16.
Franța, centrul feudalismului, dăinuia de aproa-
pe zece secole. Fondată în secolul al V-lea pe
ruinele Galiei romane, fusese în secolul al IX-lea
fortăreața lui Charlemagne împotriva Spaniei
Islamice, iar la începutul secolului al XIV-lea

15
— cea mai bogată și mai puternică națiune din
Europa. Dar, în câteva decenii, soarta s-a întors
împotriva Franței, iar națiunea lupta acum cu
disperare pentru supraviețuire.

În 1339 englezii au traversat Canalul Mânecii

și au invadat Franța, începând conflictul lung și
dezastruos care avea să fie cunoscut sub numele
de Războiul de 100 de ani. După ce au reușit
să răpună floarea cavaleriei franceze la Crécy în
1346, englezii au capturat Calais. Un deceniu
mai târziu la Poitiers, în timpul unui alt mare
măcel al cavalerilor francezi, englezii l-au captu-
rat pe regele Jean și l-au dus la Londra, eliberând
prizonierul regal doar în schimbul unor vaste
teritorii franceze, al multor ostatici nobili și al

16
promisiunii de a plăti colosala sumă de răscum-
părare de trei milioane de ecu de aur.
Luată prin surprindere de pierderea regelui
și de prețul răscumpărării, Franța a căzut pradă
războiului civil. Nobilii rebeli l-au trădat pe
regele Jean și s-au alăturat invadatorilor englezi,
țăranii înfuriați de noile taxe s-au răsculat pentru
a-și ucide lorzii, iar cetățenii nestatornici din
Paris s-au împărțit în grupuri și s-au măcelărit
unii pe alții pe străzi. Seceta prelungită și lipsa de
provizii au venit și ele peste necazul oamenilor,
iar Marea Ciumă care a răpus o treime din popu-
lația Europei între 1348 și 1349, lăsând cadavre
neîngropate pe câmpuri sau stivuite pe străzi, a
continuat să se întoarcă în aproape fiecare dece-
niu pentru o altă recoltă sumbră.
În timp ce Moartea cutreiera pământurile,
înfățișată de artiștii vremii drept un schelet
acoperit de o mante, cu o coasă mare în mână și
în vreme ce steaguri negre de avertizare fluturau
deasupra clopotnițelor în satele lovite de ciumă,
Însuși Dumnezeu părea să fi uitat de Franța.
Când Marea Schismă a zguduit Europa în 1378,
împărțind creștinătatea în două tabere, conduse

17
de papi rivali la Roma și Avignon, papa roman
a binecuvântat războiul de cucerire crud și mer-
cantil al englezilor în Franța, în timp ce clericii
englezi predicau o nouă „cruciadă” și vindeau
indulgențe1 pentru a plăti sacrificarea „ereticilor
francezi”.
Armatelor engleze le-au urmat în Franța crimi-
nali și nelegiuiți din întreaga Europă, hoarde de
oameni sălbatici, cunoscute sub numele de routi-
ers sau „flagelul lui Dumnezeu”, care au cutreierat
țara, jefuind orașe și sate și storcând tribut de la
poporul terorizat. Pe fondul violenței și anarhiei,
Franța s-a lansat într-o operațiune frenetică de
fortificare. Sătenii speriați au construit ziduri de
pământ și au săpat șanțuri de apărare. Fermierii
disperați și-au înconjurat casele și hambarele
cu turnuri de piatră și cu tranșee pline cu apă.
Orașele și mănăstirile și-au înălțat și îngroșat
zidurile. Bisericile au fost întărite până când au
ajuns să arate precum castelele.
Setea de sânge a cruciaților, stârnită de Marea
Schismă, a dus la multe atrocități. Nici măcar
mânăstirile de maici nu au rămas neatinse. În
1 Iertare totală sau parțială a păcatelor pe care Biserica cato-
lică o acorda credincioșilor ei în schimbul unei sume de bani.

18
iulie 1380 trupele engleze au organizat un raid
brutal în Bretania, în timpul căruia au luat cu
asalt o mănăstire și au violat și torturat călugări-
țele, luând cu ei o parte din bietele femei pentru
a-și face de cap cu ele până la sfârșitul raidului.
În toamna aceluiași an, regele Carol al V-lea a
murit, lăsând moștenire regatul fiului său de un-
sprezece ani, Charles al VI-lea. Franța avea atunci
doar două treimi din dimensiunea sa modernă și
era mai degrabă o rețea de fiefuri2 separate, decât
o națiune unificată.
Teritorii întinse erau în stăpânirea celor patru
unchi invidioși ai tânărului rege, până când
acesta avea să atingă majoratul; altele erau ocu-
pate de trupele inamice. Burgundia îi aparținea
lui Filip cel Îndrăzneț, cel mai influent dintre
unchii regelui și fondator al unei dinastii care în
curând avea să rivalizeze cu însăși Franța. Anjou
aparținea unui alt unchi al regelui — Ducele
Louis. Regiunea Provence nu era încă parte
a Franței, iar teritorii ale provinciei Guyenne
erau deținute de englezi. Britania era un ducat
2 (În Evul Mediu) Feudă sau drept de proprietate asupra
unei feude. Fig. Zonă de influență absolută sau preponderen-
tă.

19
aproape independent, în timp ce Normandia
era, de asemenea, cotropită de englezi, care au fo-
losit teritoriul pentru a lansa incursiuni în restul
Franței, atrăgând de partea lor numeroși renegați
normanzi. Portul strategic Calais, multă vreme
o fortăreață engleză, era înfipt ca un pumnal în
inima națiunii — Paris.
Înconjurat de rivali și dușmani, junele rege
domnea, teoretic, peste aproximativ zece milioa-
ne de oameni. Aceștia aparțineau a trei stări sau
clase sociale — războinici, preoți și muncitori
sau „cei care luptă, cei care se roagă și cei care
lucrează”. Marea majoritate o constituiau munci-
torii, dintre care unii trăiau în orașele unde aveau
ateliere, dar cei mai mulți erau țărani care lucrau
pe moșiile lorzilor. În schimbul protecției în
timp de război și al unei fâșii de pământ pentru
uz propriu, aceștia le arau și recoltau câmpurile,
tăiau lemne de foc și le cedau cote din partea lor
de produse și animale. Legați de pământ de la
naștere, vorbeau dialecte locale, trăiau după obi-
ceiurile provinciale și nu aveau niciun sentiment
de identitate națională.
Așa cum țăranul slujea lordului, la rândul său,

20
acesta slujea suzeranului. Lordul minor putea
fi un cavaler care avea un fief sau două, lordul
superior era un conte sau un duce cu multe fie-
furi — terenuri deținute în schimbul serviciilor.
Un vasal — orice om care jura să slujească altuia
— se lega de lordul lui prin actul de omagiu și
jurământul de supunere. Vasalul îngenunchea
cu mâinile sale în cele ale lordului , spunând:
„Stăpâne, devin omul tău.” Apoi se ridica, era
sărutat pe gură și jura să slujească domnului său
pe viață. Aceste ritualuri consolidau legăturile
care țineau societatea unită.

21
 FRANȚA, 1380
Regele Carol al VI-lea, încoronat în 1380, la vârsta de 11 ani,
moștenise o rețea extinsă de teritorii feudale, multe dintre ele fiind
sub stăpânirea rudelor influente sau invadate de trupe inamice.

Legătura dintre domn și vasal se baza, în

22
primul rând, pe pământ, așa precum dicta legea
feudală: „Nici un lord fără ținut, nici un ținut
fără lord.” Pământul oferea recoltele necesare tra-
iului, arendă avantajoasă și taxe pentru cavaleri și
războinici. Pământul era, astfel, principala sursă
de bogăție, putere și prestigiu a nobilimii feudale
și cel mai durabil lucru care putea fi transmis,
alături de numele familiei, către moștenitori.
Valoros și râvnit, pământul a fost, de asemenea,
cauza multor certuri și dispute.

N
icăieri nu au luptat oamenii pentru
pământ mai aprig decât în Normandia,
o răscruce de drumuri sângeroasă încă din
Antichitate. Înainte ca francezii și englezii să
se înfrunte în timpul Războiului de 100 de ani,
acolo au luptat celții cu romanii; romanii, cu
francii; francii, cu vikingii. Vikingii sau Oamenii
Nordului s-au stabilit în cele din urmă acolo,
luând pământul și nevestele francilor și trans-
formându-se în normanzi vorbitori de franceză.
Ducii de Normandia, o dinastie fondată în 911,
au devenit vasalii regilor Franței.
În 1066, Ducele William de Normandia a tre-
cut Canalul cu o armată de cavaleri, a luptat și l-a

23
învins pe regele Harold în bătălia de la Hastings,
s-a încoronat rege al Angliei și a devenit cunos-
cut în istorie ca Wilhelm Cuceritorul. În calitate
de rege al Angliei, Ducele de Normandia rivaliza
acum cu regele Franței. Pentru încă un secol și
jumătate Normandia, cu orașele sale prospere
și mănăstirile bogate, avea să rămână în posesia
coroanei engleze.
La începutul anilor 1200, regele Franței re-
capătă cea mai mare parte a Normandiei după
o luptă cu englezii câștigată cu greu. Dar regii
englezi, având rădăcini normande, încă râvneau
acest teritoriu. Numeroase familii importante
din ținut, cu aceleași origini, priveau cu un ochi
oportunist către Anglia, adulmecând mereu
semnele schimbării.
Când a izbucnit Războiul de 100 de ani, iar
englezii au început să cucerească Normandia,
mulți dintre nobilii normanzi și-au trădat regele
francez și s-au aliat cu invadatorii.

P
rintre normanzii loiali, care au jurat
credință tânărului rege Charles, era și
o familie nobilă veche, pe nume Carrouges. Jean
de Carrouges al III-lea, pe atunci în vârstă de 60

24
de ani, atinsese majoratul aproape de începutul
Războiului de 100 de ani și luptase în multe
campanii împotriva englezilor. Cavalerul era
un vasal al Contelui de Perche, care îl numise
căpitan militar la Bellême, un important și
râvnit castel. El a fost, de asemenea, Viconte de
Bellême, ofițerul local al regelui, adică un fel de
șerif englez. În 1364 a ajutat la strângerea de bani
pentru răscumpărarea regelui Jean. Respectatul
cavaler a fost căsătorit cu Nicole de Buchard, o
doamnă de viță nobilă cu care a avut cel puțin
trei copii. Căminul strămoșesc al familiei era
orașul fortificat de pe dealurile Carrouges, aflat
la aproximativ 15 mile în nord-vest de Alençon.
Conform legendei, neamul Carrouges s-a năs-
cut din sânge și violență. Una dintre povești vor-
bește despre un strămoș, numit Contele Ralph,
care s-a îndrăgostit de o vrăjitoare, cu care, de
obicei, se vedea lângă o fântână într-o poiană din
pădure. Într-o noapte, înarmată cu un pumnal,
soția geloasă a contelui i-a surprins pe cei doi
iubiți acolo. A doua zi, acesta fost găsit cu gâtul
tăiat. În ciuda unui misterios semn roșu pe fața
ei, contesa a scăpat de suspiciuni. Nu mult timp

25
după aceea, ea a născut un fiu pe nume Karle, pe
fața căruia a apărut același semn roșu când acesta a
împlinit șapte ani, de unde i s-a tras numele Karle
le Rouge3. Timp de șapte generații, până când
mânia vrăjitoarei s-a potolit, toți copiii familiei
au avut acest semn roșu. Numele Karle le Rouge
s-a transformat, în cele din urmă, în Carrouges
sau cel puțin așa spune povestea. Culoarea roșie
era, de asemenea, prezentă în stema familiei: un
câmp roșu aprins, semănat cu crini de argint.

3 Karle cel Roșu; În franceză rouge înseamnă roșu.

26
 NORMANDIA, 1830
Familia Carrouges, membrii căreia erau vasali ai conților de
Perche și Alençon, deținea pământuri în regiuni ale Normandiei
cunoscute astăzi drept Calvados și Orne. Drumurile prezentate aici
sunt trasee medievale.
Trecutul violent al familiei poate fi considerat
doar folclor, dar din sângele Carrouges a izvorât
un neam de războinici feroce.

27
 Unul dintre primii lorzi din neamul Carrouges,
Robert de Villers, a luptat sub comanda regelui
Philip al II-lea la începutul anilor 1200 pentru
recăpătarea Normandiei. În 1287, unul dintre
descendenții săi, Richard de Carrouges, a fost
garant într-un duel judiciar.
Fiul cel mare al lui Jean al III-lea, Jean al IV-
lea, a fost un războinic înnăscut. Cândva, acesta
privirea de pe zidurile mănăstirii Sfântul Ștefan
din Caen, unde o pictură murală îl prezenta în
armură completă lângă calul său de luptă, cu sabia
și lancea pregătite. Dar imaginea lui a dispărut
demult în neant și, odată cu ea, trăsăturile dure,
ferme ale unui descendent al aprigilor normanzi.
Crescut în șa, tânărul Jean probabil a avut parte
de puțină educație, deoarece documentele care
au rămas de atunci poartă doar sigiliul său, nu și
semnătura. În 1380 el deținea rangul de scutier.4
Mai degrabă decât la „un tânăr galant”, acest ter-
men ne duce cu gândul la un ostaș călit în luptă,
cam de vreo 40 de ani, unul dintre acei „oameni
4 Printre nobili existau trei ranguri principale — baron
(pair), cavaler (chevalier) și scutier (escuier). Conții de Perche
aparțineau primului rang, Jean al III-lea — celui de-al doilea,
iar fiul său, Jean al IV-lea — celui din urmă.

28
maturi și rezistenți — cavaleri din toate punctele
de vedere, mai puțin ca titulatură”. Scutierul pare
să fi fost un om dur, ambițios, poate chiar nemi-
los, predispus izbucnirilor furioase și capabil să
țină ranchiună ani de zile.
În 1380, în campaniile menite să elibereze
Normandia de englezi, Jean al IV-lea comanda
deja propria trupă de scutieri. În război, el a
căutat să-și facă nume și să se îmbogățească prin
sechestrarea de bunuri și capturarea de prizoni-
eri pentru răscumpărare, o afacere profitabilă în
secolul al XIV-lea. Poate că a râvnit și la un titlu
nobiliar, care i-ar fi dublat plata în campanie.
Proprietatea familiei Carrouges genera probabil
patru sau cinci sute de lire pe an din arende, în
timp ce plata zilnică a unui cavaler în campanie
era de o liră, iar un scutier primea jumătate din
această sumă.
Pe când avea 21 de ani, Jean a primit o parte
din moștenirea sa, care includea și niște terenuri
care puteau fi arendate. La moartea tatălui său el
avea să obțină restul, cu excepția proprietăților
mai mici, lăsate celor doi frați ai săi — mezinul
Robert și sora lui, Jeanne. Robert, fiind cel de-al

29
doilea fiu, putea spera doar la o moștenire neîn-
semnată, așa că s-a făcut preot. Jeanne s-a căsăto-
rit cu un cavaler, luând o parte din proprietățile
tatălui său drept zestre. Mama acestora, Nicole,
avea câteva terenuri pe numele ei și urma să le
păstreze, alături de veniturile provenite din aren-
da acestora, dacă soțul ei murea primul. Restul
urma să ajungă la Jean, care trebuia să asigure
continuitatea numelui familiei Carrouges și să
transmită moșia propriului moștenitor.
Principala moștenire a lui Jean a fost castelul
și pământurile de la Carrouges. În stăpânirea
orașului de pe coastă era o vastă suprafață de
terenuri agricole fertile, care se întindea către
nord-est, spre Argentan. Un castel a fost con-
struit pentru prima dată la Carrouges în 1032 de
Robert I, Duce de Normandia, tatăl lui Wilhelm
Cuceritorul și a fost locul multor asedii. Situat
la o răscruce majoră, pe traseul de pelerinaj către
Mont-Saint-Michel, Carrouges a fost, de aseme-
nea, un centru prosper pentru târgurile regionale
anuale.
În 1380 familia Carrouges a abandonat cas-
telul din oraș, atacat și ars de englezi, pentru o

30
fortăreață din apropiere pe care o construise un-
deva după 1367 la ordinul regelui Carol al V-lea
pentru a consolida Normandia în lupta cu engle-
zii și care era un alt semn al loialității acestora
față de coroană. Turnul impunător există până în
prezent ca parte a elegantului castel Carrouges,
care a fost construit mai târziu.
Vechea citadelă are peste 50 de metri înăl-
țime și pereți de granit de 10 metri grosime
la bază. Aceasta păstrează încă multe dintre
sistemele inițiale de apărare — inclusiv o bază
înclinată pentru a devia atacuri, meurtrières sau
săgeți alungite pentru doborârea inamicilor și
un parapet proeminent cu fante în podea pen-
tru a arunca proiectile sau lichide fierbinți pe
atacatorii de la sol. Etajele superioare ale acestui
turn rezidențial, includeau o bucătărie, zone
de locuit, camere pentru servitori și un closet
care era golit prin unul dintre pereți. O fântână
interioară asigura alimentarea cu apă în timpul
atacurilor sau asediilor. Celelalte clădiri, aflate
de fiecare parte a citadelei, adăposteau slujitorii
de rezervă și garnizoana. Turnul în sine consta
din două turle pătrate adiacente, iar în interiorul

31
zidurilor masive din subsol se afla un aranjament
inteligent de uși și deschizături înguste prin
care apărătorii se puteau retrage dintr-o cameră
mai mare într-una mai mică și trage cu săgeți în
spațiul pe care tocmai îl eliberase. Arhitectura
militară este o tăcută, dar puternică mărturie
despre condițiile cumplite pe care nobilimea
feudală le-a îndurat în timp ce armatele inamice
au traversat Normandia, iar bandele de tâlhari au
jefuit provincia.
Pe lângă castel și terenurile de la Carrouges,
Jean se aștepta, de asemenea, să moștenească
râvnita căpitănie a tatălui său la Bellême și poate
chiar prestigiosul său post de viconte. Bellême,
o fortăreață fondată în secolul al XI-lea, la apro-
ximativ 60 de kilometri la est de Carrouges, a
fost în posesia englezilor până în 1229, când a
fost recucerită de francezi în timpul unui asediu
dintr-o iarnă nemilos de rece. Coroana franceză
a oferit cetatea conților de Perche, care puteau
decide cine să conducă acest fort cheie după cum
considerau de cuviință.
În timp ce aștepta restul moștenirii sale, Jean
și-a sporit averea și poziția socială printr-o căsă-

32
Carrouges

33
torie strategică. Mireasa lui, Jeanne de Tilly, era
fiica înstăritului lord Chambois, a cărui măreață
cetate avea pereți de trei metri grosime și 27 de
metri înălțime. Jeanne a luat o parte din terenurile
și banii tatălui ei, îmbogățindu-l pe Jean și îmbu-
nătățind legăturile sale cu nobilimea normandă.
Și, cu mult înainte ca acesta să primească întreaga
moștenire, Jeanne i-a oferit un urmaș — un fiu,
născut, cel mai probabil, la sfârșitul anului 1370.

J
ean al IV-lea și tatăl său au slujit cu
credință domnului lor, Contele Robert
de Perche, care a moștenit domeniul în 1367.
Contele, al patrulea fiu al lui Charles de Valois,
a fost membru al familiei regale franceze și văr
al mai multor regi. Își avea curtea la Nogent-le-
Retrou, un oraș fortificat, situat la aproximativ
16 kilometri la sud-est de Bellême și de vechea
capitală a provinciei Perche. Când Robert a
devenit conte de Perche, la vârsta de 20 de ani,
bărbații Carrouges, tatăl și fiul, au îngenuncheat
în fața domnului lor mult mai tânăr pentru a-i
aduce omagiu, spunând: „Lordule, eu devin
omul tău”, primind după aceea sărutul pe gură și
depunând jurământul de credință. În următorul

34
deceniu, cei doi au slujit la curtea sa, cedând
din venitul anual obținut din arende, ajutând
la aplicarea decretelor și răspunzând chemărilor
militare pentru a lupta împotriva englezilor.
În 1377, Contele de Perche a murit subit în
jurul vârstei de 30 de ani fără a lăsa un moște-
nitor. Conform legii feudale, controlul asupra
pământurilor lui Robert și al castelelor sale din
Perche i-a revenit stăpânului său, regele Carol
al V-lea. Potrivit tradiției, regele a acordat do-
meniul Perche fratelui mai mare al lui Robert,
Contele Pierre de Alençon. Aproape peste noap-
te, Jean și tatăl acestuia s-au trezit slujind unui
alt domn, căruia trebuiau să-i aducă omagiu și
să-i jure credință, punându-și viețile în slujba și
controlul său.
Contele Pierre de Alençon a fost unul dintre
cei mai bogați și mai influenți baroni ai Franței.
Al treilea fiu al lui Charles de Valois, Pierre, a
fost și el vărul mai multor regi. În 1363, pe când
avea în jur de 20 de ani, el a fost trimis în Anglia
ca ostatic, împreună cu alți tineri nobili francezi,
pentru a asigura plata răscumpărării regelui Jean.
Pierre a rămas în Anglia mai bine de un an, re-

35
venind în Franța în 1364, după moartea regelui.
Fiind cel de-al treilea fiu, Pierre a avut inițial
puține șanse să moștenească titlul de conte al
tatălui său. Dar la scurt timp după ce s-a întors
din Anglia, o schimbare bruscă a sorții l-a dus pe
culmile bogăției și prestigiului, căci cei doi frați
mai mari ai săi s-au alăturat bisericii, ambii deve-
nind arhiepiscopi și dobândind rapid putere, dar
fiind nevoiți să renunțe la pământurile și titlurile
moștenite. În 1367, înainte de a împlini 30 de
ani, Pierre a devenit conte de Alençon și lordul
unui domeniu întins. În 1371 și-a dublat pro-
prietățile prin căsătoria cu Marie Chamaillart,
o vicontesă care i-a adus încă cinci feude. De-a
lungul timpului, Pierre a dobândit și mai multe
terenuri, îmbogățindu-se de pe urma veniturilor
din arende. Când fratele său Robert a murit,
în 1377, Pierre a primit toate proprietățile din
Perche, cetatea de la Bellême și încă una la Exmes.
Dar marea agoniseală nu i-a potolit pofta de
pământ, așa că Pierre și-a propus să cumpere și
mai mult teritoriu. Cea mai importantă achizi-
ție a fost Argentan — orașul fortificat aflat pe
o colină la aproximativ 40 de kilometri la nord

36
de Alençon. O așezare frumoasă, într-o locație
strategică, Argentan a fost una dintre reședințele
preferate ale regelui Henry al II-lea când englezii
încă mai dețineau Normandia. Contele Pierre
și-a propus să o aibă cu orice preț. În 1372 a cum-
părat orașul, castelul și terenurile din jur pentru
6.000 de lire.
Pierre a reconstruit imediat vechiul palat din
Argentan și și-a stabilit reședința acolo, mutân-
du-și întreaga curte de la Alençon. Palatul, o
structură impunătoare cu patru etaje, cu ferestre
romanice și trei turnuri pătrate cu acoperișuri
ascuțite, se găsește acolo și astăzi. La etajul al
doilea se află o sală mare unde contele, așezat
într-un scaun sculptat în mijlocul zidurilor
împodobite cu tapiserii bogate, ținea întruniri,
dădea comenzi, prezida procese și își primea vizi-
tatorii. Spre amiază, în hol erau așezate mese, iar
contele cina acolo cu scutierii, cavalerii, clericii și
oaspeții. Se zvonește că aici își ținea și amantele,
inclusiv pe Jeanne de Maugastel, soția unuia din-
tre propriii vasali, care i-a născut un fiu bastard.
Contele Pierre și-a îndeplinit însă și îndatoririle
conjugale, făcându-i soției sale, Marie, opt copii

37
în primii 14 ani de căsătorie.
Totuși, Contele Pierre nu-și putea petrece
tot timpul mărindu-și domeniul, bucurându-se
de numeroasele sale posesiuni și făcând moș-
tenitori, alături de ocazionalii bastarzi. Ca văr
regal și nobil, Contele Pierre a fost unul dintre
cei mai de încredere vasali ai regelui francez din
Normandia, făgăduind să-i ofere acestuia spriji-
nul militar al armatei sale de cavaleri, scutieri și
războinici de pe vastele sale domenii. A luptat
în multe campanii regale, a fost rănit grav în
timpul unui asediu și a servit pentru o vreme ca
locotenent al regelui în Normandia inferioară —
provincie situată la vest de Sena.
Jean al IV-lea și tatăl său, în calitate de noi
vasali ai lui Pierre, au efectuat vizite periodice la
Argentan pentru a-și sluji noul domn, pentru a
participa la lucrările curții și pentru a răspunde
chemărilor militare în timpul războiului. Când
nu era plecat cu treburile tribunalului sau în
campanii, Jean al III-lea își petrecea cea mai mare
parte a timpului la Bellême, unde, în calitate de
conducător al cetății, trebuia să mențină apărarea
și să verifice proviziile și garnizoana. Din acest

38
motiv, cavalerul și-a stabilit reședința principală
la Bellême, trăind acolo cu soția sa, Nicole.
Scutierul, care trăia cu soția sa Jeanne și fiul
lor la proprietatea familiei Carrouges, cu propria
sa escortă de războinici, petrecea mai mult timp
decât tatăl său la curtea din Argentan. Carrouges
se afla mult mai aproape de Argentan decât
Bellême — cam la 20 de kilometri, față de aproa-
pe 60 în cazul celeilalte așezări. În plus, Jean
deținea funcția de șambelan5 pentru Contele
Pierre, post primit la scurt timp după ce a intrat
în serviciul acestuia în 1377.
Șambelanul își slujea lordul în mod privat,
fiind un rol de mare intimitate și încredere. Dar
în timp, titlul a devenit mai mult onorific decât
practic. Totuși, ca ofițer al curții, scutierul putea
fi chemat de urgență pentru a-și sluji lordul în-
tr-o misiune specială sau pentru a fi prezent la
o ocazie importantă. Pentru rolul de șambelan,
Jean primea un mic bonus în fiecare an, împre-
ună cu distincția care-i asigura apartenența, cel
puțin cu numele, la cercul intim al curtenilor și
consilierilor Contelui Pierre.
5 Demnitar de rang superior în statele monarhice din apusul
Europei, care are în grija sa camera suveranului.

39
 U
n alt șambelan de la curtea Contelui
Pierre din Argentan era tot un scutier,
Jacques Le Gris. Avea cam aceeași vârstă ca și
Carrouges, iar cei doi bărbați erau prieteni vechi.
Prietenia lor se legase pe când se aflau în slujba
Contelui de Perche. Le Gris fusese, de asemenea,
unul dintre vasalii Contelui Robert până în 1377,
când acesta murise, iar pământurile și oamenii
lui trecuseră în posesia Contelui Pierre. Deci,
cei doi scutieri ajunseseră împreună la Argentan
în calitate de noi vasali pentru Contele Pierre,
amândoi dornici să-și dovedească valoarea prin
serviciul loial adus noului lord.
Deși Le Gris era de rang nobil, familia sa
avusese origini umile, iar numele lor nu era nici
pe departe la fel de vechi sau distins precum
Carrouges. Primele informații despre acesta
datează din 1325, când Guillaume Le Gris,
tatăl lui Jacques, este menționat într-o cartă. În
următoarea jumătate de secol, această familie, cu
mari aspirații de ascensiune socială, a dobândit
pământ și alte bogății, obținând multe fiefuri
valoroase în Normandia și crescând constant în
rândurile nobilimii. Stema familiei Le Gris avea

40
aceleași culori ca cea a familiei Carrouges, dar
pe verso — un câmp argintiu cu o dungă roșu
aprins6.
Jacques Le Gris era un om viguros, renumit
pentru brațele sale puternice. Scutier și război-
nic, era conducător al cetății Exmes din 1370.
Le Gris, spre deosebire de prietenul și colegul
său scutier, avea și carte, fiind cleric în ordinele
minore — ceea ce înseamnă că putea citi și că era
instruit să asiste la slujbe, deși nu depusese jură-
mântul celibatului. Într-adevăr, Le Gris a fost că-
sătorit și a avut mai mulți fii. Există indicii care-i
dezvăluie reputația de seducător, nimic ieșit din
comun, de altfel, pentru un scutier sau cleric, dar
și de participant la petrecerile cu amante date de
Contele Pierre.
Prietenia lui Jacques Le Gris cu Jean de
Carrouges dura de mulți ani, iar atunci când cei
doi bărbați s-au alăturat serviciului Contelui
Pierre parcă au devenit și mai apropiați. Când
soția lui Jean i-a născut un fiu, acesta l-a rugat pe
Jacques să-i fie naș, ceea ce era o mare onoare în
6 Ambele steme sugerează numele familiei prin culoarea
câmpului (a fundalului), roșu (rouge) pentru Carrouges și
argintiu sau gri (gris) pentru Le Gris.

41
Evul Mediu, în special în rândul nobilimii, de-
oarece nașul era practic un membru al familiei.
La botezul care a avut loc imediat după naștere,
pentru ca sufletul lipsit de apărare al nou-năs-
cutului să primească cât mai curând protecția
divină, Jacques a ținut copilul în brațe la cristel-
niță. În timp ce preotul scufunda băiatul în apa
sfințită, Le Gris a jurat să-l păzească de diavol și
să-l protejeze timp de șapte ani „de apă, de foc,
de picior de cal și dinte de câine”.
Dacă Jacques Le Gris prosperase sub condu-
cerea Contelui Robert, averile sale au crescut și
mai mult sub stăpânirea Contele Pierre. La fel
ca vechiul său prieten Carrouges, Le Gris a fost
numit unul dintre șambelanii lordului la scurt
timp după ce s-a alăturat serviciului său. Dar
înstăritul scutier a intrat atât de rapid în favorul
contelui Pierre, încât chiar i-a împrumutat aces-
tuia aproape 3.000 de franci.
În 1378, la doar un an de când cei doi scutieri
se alăturaseră curții sale, Contele Pierre îi făcu lui
Le Gris un cadou generos: o proprietate valoroa-
să, Aunou-le-Faucon, pe care lordul o dobândise
recent. Cadoul era menit să-l recompenseze pe

42
Le Gris pentru serviciul său loial, inclusiv pentru
împrumutul consistent pe care i-l acordase de cu-
rând. Din moment ce darul a venit îndată după
împrumut, este posibil ca banii lui Le Gris să-i fi
permis Contelui Pierre să cumpere proprietatea,
Le Gris ajutându-l, de fapt, să finanțeze afacerea.
Un astfel de cadou ostentativ a stârnit inevita-
bil invidie printre ceilalți curteni din Argentan,
cu toții râvnind patronajul contelui. Zvonul nu
i-a picat bine deloc mai ales vechiului său prieten
și coleg, Jean de Carrouges. Familia acestuia avea
origini mult mai vechi și era mai distinsă decât
cea a lui Jacques, dar, în mod clar, faima lui Le
Gris creștea mult mai repede la curtea Contelui
Pierre. Ambii bărbați erau șambelani, dar numai
Le Gris era conducătorul unei fortărețe. Ca
protejat al Contelui Pierre, Le Gris frecventa și
curtea regală din Paris. În ciuda vechii prietenii
dintre cei doi scutieri, succesul și prosperitatea
lui Le Gris l-au înăsprit pe Jean de Carrouges, iar
relația dintre cei doi a început să se răcească.

L
a sfârșitul anului 1370, la puțin timp
după ce cei doi scutierii juraseră cre-

43
dință Contelui Pierre și se alăturaseră curții de
la Argentan, Jean de Carrouges a suferit o mare
pierdere: soția sa, Jeanne, s-a îmbolnăvit și a mu-
rit. Această teribilă lovitură a fost urmată curând
de alta. Fiul care i se născuse acum câțiva ani,
finul lui Jacques Le Gris, murise și el. Dintr-o
dată, Jean rămase fără soție și fără singurul său
moștenitor.
Cauza pierderii pe care o suferise Jean ar fi
putut fi una dintre numeroasele boli care făceau
ravagii în Europa medievală, precum ciuma, ti-
fosul, holera, variola sau dizenteria și pentru care
nu exista un tratament cunoscut. Este posibil ca
Jeanne să fi murit la naștere, ceea ce se întâmpla
adesea cu femeile din perioada medievală care
nășteau în condiții insalubre și care nu aveau
niciun sprijin medical în cazul unor complicații,
care, de cele mai multe ori, interveneau. Multe
femei mureau pur și simplu după naștere din
cauza infecțiilor.
La scurt timp după ce și-a pierdut familia,
Jean de Carrouges a plecat, punându-și în pericol
propria viață, la luptă. În 1379, Charles al V-lea,
bolnav și slăbit, a decis să îndepărteze englezii

44
din Normandia înainte de a-i lăsa regatul fiului
său de doar zece ani și ridică o armată condusă
de Jean de Vienne, renumitul amiral al Franței.
Jean de Carrouges s-a alăturat campaniei regale
în toamna anului 1379, servind sub conducerea
amiralul Vienne în Normandia inferioară cu
propria sa trupă de scutieri. La fel precum Jean,
fiecare participant la bătălie trebuia să se doteze
singur cu armură, arme, servitori și cai, primind
zilnic o leafă de o jumătate de liră.
Campania a durat aproape cinci luni și l-a
purtat pe Carrouges peste tot prin peninsula
Cotentin pe care englezii o jefuiseră din fortă-
reața lor de la Cherbourg. Diverse documente
ce reflectă perioada cuprinsă între sfârșitul lunii
octombrie 1379 și începutul lunii martie 1380
arată că Jean și trupele sale se deplasau prin
Cotentin într-un traseu în Z, de la Beuzeville
spre nord-est, apoi către sud, la Carentan, apoi
spre nord-vest la Briquebec, lângă Cherbourg și
în cele din urmă la sud, la Coutances, la jumă-
tatea distanței dintre Cherbourg și Mont-Saint-
Michel. Detașamentul lui Carrouges crescuse
de la patru scutieri în luna octombrie, la nouă,

45
în ianuarie, apoi scăzu din nou la doar patru în
martie, probabil din cauza unor decese.
În pofida pericolului inevitabil, Jean de
Carrouges a mers fără ezitare la război. Campania
Cotentin l-a sustras pe văduv de la viața lui sin-
guratică și l-a aruncat în vâltoarea bătăliei și a
aventurii alături de camarazi.
Dar Carrouges știa că nu-și punea în pericol
doar viața și că pierdea oameni în luptă, dar și
că risca să-și piardă numele. Dacă ar fi fost ucis,
numele său ar fi dispărut odată cu el, iar moșia sa
nu ar mai fi aparținut liniei de familie Carrouges.
Dacă supraviețuia, trebuia să se căsătorească din
nou cât mai curând. Fratele său era preot și nu
avea să lase moștenitori legitimi. Sora lui pierdu-
se numele familiei prin căsătorie. Așa că Jean era
cel care trebuia să asigure dăinuirea moștenirii
Carrouges.
În timp ce Jean călătorea prin Cotentin, oprin-
du-se între bătălii în orașe și la castele precum
Beuzeville, Carentan sau Coutances, urmărea
cu atenție domnișoarele de nobili. Ca oaspete în
sala mare a vreunui lord sau conducător al vreu-
nei fortărețe, scutierul avea ocazia să întâlnească

46
tinerele nobilimii normande la masă și le putea
măsura potențialul pentru căsătorie.
În spatele zâmbetelor și complimentelor
curtenitoare se afla afacerea serioasă a căsătoriei
feudale, care nu era despre dragoste sau roman-
tism, ci despre proprietăți, bani, putere, alianțe
familiale și nașterea de moștenitori. Mireasa
ideală a scutierului ar fi trebuit să fie de origine
nobilă, înstărită, cu o zestre care să-l îmbogățeas-
că și să-i extindă moșia. Trebuia, de asemenea, să
fie tânără și fertilă pentru a naște fii sănătoși, deși
nu exista vreo garanție în acest sens de vreme ce
fata era virgină. Și mai trebuia să fie virtuoasă și
castă pentru a face moștenitori legitimi, iar dacă
mai era și drăguță, nu era nimic rău în asta.

47
 2
Disputa

I
n 1380, anul în care Franța a încoronat un
rege nou, Jean de Carrouges și-a încheiat
cu succes misiunea de a-și găsi o soție. Nu la mult
timp după ce s-a întors din campania Cotentin,
scutierul văduv s-a căsătorit cu moștenitoare
unei familii de nobili, numită Marguerite.
Singura fiică a vechii familii normande, nu fu-
sese niciodată căsătorită înainte și probabil că
era încă în adolescența târzie la vremea logodnei.
Tânără, de neam bun, înstărită și, de asemenea,
foarte frumoasă, ea părea mireasa ideală pentru
un nobil dornic să-și asigure numele de familie și
moșia. Ca unica urmașă a tatălui ei, Marguerite
avea să aducă o zestre bogată și în cele din urmă

48
să moștenească și mai multe proprietăți și averi.
Marguerite era o tânără deosebită. Un croni-
car o descrie ca fiind „tânără, frumoasă, bună,
sensibilă și modestă”, ultimul termen sugerând
că, în ciuda frumuseții ei, nu era o seducătoare
sau vreo cochetă. Un altul o portretizează ca „o
femeie foarte frumoasă și curajoasă”. O singură
relatare, scrisă de un călugăr cu porniri misogine,
nu reușește să laude frumusețea sau caracterul
lui Marguerite. Jean de Carrouges însuși a măr-
turisit mai târziu în instanță că a doua sa soție
era „tânără și frumoasă”, precum și „virtuoasă și
curată”, deși era în mod clar un martor părtinitor
și poziția sa era îndreptățită.
Portretul lui Marguerite a înfrumusețat când-
va același zid al mănăstirii din Caen unde era
pictat și soțul ei, dar, și chipul ei a fost șters de
timp și nu a mai rămas nicio descriere fizică deta-
liată. Cu toate acestea, în operele scriitorilor sau
ale artiștilor vremii se regăsesc multe consemnări
despre ceea ce era admirat în acea perioadă la
frumusețea feminină. O doamnă ideală din nor-
dul Franței avea păr de culoare deschisă, fruntea
albă, luminoasă, sprâncenele arcuite, ochi de

49
un gri-albăstrui, nasul bine conturat, gura mică
cu buze roșii pline, o respirație dulce și o bărbie
cu gropiță. Avea un gât subțire, pieptul alb ca
zăpada, și „un corp bine făcut și catifelat”. Purta
o rochie lungă din pânză, de obicei albă, dar viu
colorată la ocazii speciale. Majoritatea femeilor
nobile purtau bijuterii — o broșă sau un colier și
poate un set de inele de aur cu pietre prețioase.
Ca doamnă a castelului sau châtelaine,
Marguerite trebuia să gestioneze gospodăria și
să-și ajute soțul să guverneze proprietatea. Deși
era încă o adolescentă, ea avea să preia conduce-
rea castelului în timpul absențelor frecvente ale
lui Jean pentru a vizita curtea sau pentru a merge
la război, purtând la talia rochiei lungi, un mă-
nunchi de chei ce deschideau pivnițele, cuferele
și cămările. Ea îndruma servitorii în sarcinile lor
zilnice, avea grijă de confortul tuturor musafiri-
lor și de pregătirea mesei pentru ospețele din sala
mare. Și, cel puțin în mod particular, putea să-și
sfătuiască soțul cu privire la afacerile curții și la
alte chestiuni, întrucât avea influență politică în
rândul rudelor și prietenilor săi nobili.
Marguerite trebuia, de asemenea, să aibă o

50
conduită demnă și decentă. Trebuia să fie ama-
bilă, pioasă, mărinimoasă, discretă și, mai presus
de toate, loială soțului ei. Pentru a păstra purita-
tea sângelui de aristocrat, era crucial ca „o soție
să primească doar o sămânță, aceea a soțului ei,
ca nu cumva intrușii eliberați din sângele altui
bărbat să-și facă loc printre pretendenții la moș-
tenirea strămoșească”. Indiferent de libertățile pe
care nobilii și le permiteau cu femeile țăranilor
pe proprietățile lor sau cu amantele din oraș, ei
insistau asupra castității absolute a propriilor
soții.
Căsătorindu-se cu o fată bine-crescută, care îm-
pletea frumusețea cu virtutea, Jean de Carrouges
nu se îndoia că Marguerite avea să-i fie o soție loia-
lă și avea să-i facă moștenitori legitimi. Marguerite
era cu mult mai tânără decât Jean și, cel mai
probabil, scutierul auzise cu siguranță vorba din
popor care zicea că „un bărbat trecut de prima
tinerețe are rareori o tânără soție doar pentru el
însuși”. Cu toate acestea, nobilii mai în vârstă se
căsătoreau adesea cu femei mult mai tinere, deoa-
rece tinerețea însemna fertilitate și era o garanție
pentru dobândirea de moștenitori sănătoși.

51
 Marguerite avea un singur neajuns, care la în-
ceput i-ar fi putut trezi lui Jean unele îndoieli cu
privire la căsătorie. Era fiica infamului Robert de
Thibouville, un cavaler normand care îi trădase
de două ori pe regii Franței. Deși se întâmplase
cu mult înainte ca Marguerite să se fi născut, la
începutul lui 1360, necredința acestuia umbrise
reputația familiei, iar Marguerite crescuse ca
„fiica trădătorului”.

N
umele Thibouville este chiar mai vechi
decât Carrouges și este, de asemenea,
comun în Normandia. Familia lui Marguerite
venise din Eure, o regiune umedă și fertilă, chiar
la sud de locul în care Sena cotește spre Vernon
și Les Andelys în drumul ei spre Rouen și mare.
Castelul tatălui ei, Fontaine-le-Sorel, se afla în
frumoasa vale a râului Risle, lângă vechiul drum
roman care se întinde la vest de Évreux până la
Lisieux.
De aici a venit primul Robert de Thibouville,
al cărui fiu a luptat sub conducerea lui Wilhelm
Cuceritorul în Bătălia de la Hastings. În 1200,
Robert de Thibouville al II-lea a servit drept
garant într-un duel judiciar. Cam în aceeași

52
perioadă a luat ființă stema familiei Thibouville:
un câmp argintiu, despărțit de o bandă albastră
orizontală și mărginit, deasupra și dedesubt, de
un rând de trei hermine roșii — blazon care
seamănă cu o floare de crin răsturnată.
Tatăl lui Marguerite, Robert de Thibouville al
V-lea, aproape că a pierdut întregul patrimoniu
al familiei, adunat cu grijă de-a lungul a trei se-
cole, atunci când s-a alăturat rebelilor normanzi
și a luptat împotriva regelui Filip al VI-lea în
1340. Capturat în luptă și chemat în fața regelui
și a Parlamentului pentru a răspunde acuzațiilor
de trădare, acesta abia de a scăpat cu viață și a
petrecut trei ani îngrozitori în închisoare. Chiar
dacă a fost la un pas de moarte și a cunoscut
dezonoarea, Robert și-a încălcat din nou jură-
mântul de credință un deceniu mai târziu — de
data aceasta pe cel dat regelui Jean — și a luptat
pentru Carol al II-lea, poreclit și Carol cel Rău,
rege al Navarrei și pretendent la tronul francez.
Dar acesta a reușit să scape încă o dată de călăul
regelui, fiind grațiat în 1360, alături de aproxi-
mativ trei sute de rebeli normanzi.
Sir Robert și-a refăcut reputația la scurt timp.

53
În 1370 era deja căpitan militar la Vernon, ce-
tate care apăra Sena, aflată la aproximativ 48 de
kilometri la sud de Rouen și care avea un turn
impunător de aproape 23 de metri înălțime. În
același an, acesta s-a căsătorit cu Marie de Claire,
ceea ce indică ca, la acel moment, prima sa soție
era decedată, Marguerite rămânând fără mamă
pe când era o copilă de doar opt sau zece ani.
Marguerite se născuse după întemnițarea
tatălui ei, dar faptul că și-a pierdut mama la o
vârstă fragedă și că a crescut într-o casă aflată
sub stăpânirea mamei ei vitregă, i-a lăsat urme
adânci în suflet. Recăsătorirea tatălui ei i-a redus
și moștenirea, de vreme ce Marie, mama ei vitre-
gă, a primit dreptul la unele dintre proprietățile
Thibouville. Fiind însă singurul copil al lui Sir
Robert, Marguerite avea o zestre bogată și urma
să moștenească o mare parte din proprietăți și
averi.
Jean de Carrouges a cunoscut-o pe Marguerite,
cel mai probabil, prin vărul ei, Guillaume de
Thibouville, care era lord la Crèvecoeur-en-
Auge, un fort important situat la câțiva kilometri
la nord de Capomesnil, una dintre proprietățile

54
familiei Carrouges. Averea lui Marguerite trebu-
ie să-l fi atras pe Jean poate chiar mai mult decât
frumusețea sau noblețea ei, totuși, la început, el
ar fi ezitat să se logodească cu aceasta din cauza
reputației pătate a familiei ei. Jean avea temerea
că acest lucru ar putea să-l compromită în fața
noului său lord, Contele Pierre, în sluba căruia
venise cu doar trei ani mai devreme. Prizonier
de război și văr al regelui, cu siguranță, Pierre îi
disprețuia pe rebelii normanzi grațiați. Acesta
s-ar fi putut întreba cum de Jean de Carrouges,
prețuitul său șambelan și vasalul său de încrede-
re, se căsătorea acum cu un membru al familiei
Thibouvilles care trădase de două ori coroana
franceză, slujind inamicii.
Dar unul dintre cei luați ostateci alături de
Pierre în Anglia fusese un Thibouville. Mai
mult de atât, Pierre cumpărase recent Aunou-
le-Faucon — moșia pe care i-o dăruise lui
Jacques Le Gris — de la nimeni altul decât tatăl
lui Marguerite. Poate că dorința lui Pierre de a
intra în posesia acestui pământ valoros, care se
învecina cu domeniul său, l-a făcut să-și calce
pe principii și să facă afaceri cu un vechi inamic.

55
Ori poate era dispus sa onoreze dreptul grațierii
regale, acordat lui Sir Robert cu vreo douăzeci de
ani în urmă, dacă acest lucru îi înlesnea calea spre
o afacere atractivă. În orice caz, nu există nicio
dovadă că Pierre s-ar fi opus căsătoriei vasalului
său.

N
unta lui Jean și a Margueritei a avut
loc în primăvara anului 1380, cel mai
probabil la Sainte-Marguerite-de-Carrouges —
biserică parohială aflată la doar trei kilometri de
castelul lui Jean și care avea un nume ce-i onora
mireasa. Sfânta Margareta fusese o fată frumoasă
din Antiohia secolului al III-lea, despre care
se spune că a rămas castă în fața tentațiilor și a
amenințărilor unui guvernator malefic și care,
atunci când diavolul i-a apărut, luând înfățișarea
unui dragon care a înghițit-o, ea a reușit să se eli-
bereze, făcându-și semnul crucii. Aceasta a fost,
de asemenea, protectoare a femeilor ce nășteau și
aducătoare de fertilitate.
Biserica Sainte-Marguerite avea forma unei
cruci latine, cu ferestrele rotunjite în stil roman și
cu o turlă pătrată de tip normand. Aici, sub privi-
rile rudelor și ale prietenilor, Jean și Marguerite

56
își împreunaseră mâinile în fața altarului luminat
de făclii de seu, parfumate cu tămâie. Preotul, ți-
nând deschisă o carte de rugăciuni, făcu semnul
crucii peste cuplu, de trei ori, în timp ce rostea
cuvintele care sfințeau unirea lor: „Ego conjungo
vos in matrimonium, in nomine Patris, el Filii,
et Spiritus Sancti. Amen”.7 Slujba a fost urmată
de o petrecere în sala mare a castelului mirelui,
cu muzicanți și dansuri, cu mulți oaspeți și mult
vin, după care servitoarele miresei au pregătit-o,
în cele din urmă, pe Marguerite pentru soțul ei,
iar preotul a binecuvântat patul matrimonial.
Înainte de slujba nupțială și festivitățile de
nuntă a avut loc o altă ceremonie importantă
— căsătoria civilă. Evenimentul s-a petrecut în
afara bisericii, pe pridvorul acesteia. Acolo mirii
și-au dat jurămintele, au făcut schimb de inele și
săruturi și s-au înzestrat reciproc cu proprietăți
și averi. Actul de împroprietărire le asigura celor
doi soți drepturi de moștenitor, în caz de deces al
unuia dintre ei, întărind acordul încheiat în mo-
mentul logodnei. Nobilimea considera schimbul
legal de terenuri și averi din fața bisericii mult
7 Din latină: „Vă unesc întru sfânta căsătorie, în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”.

57
mai important, din toate punctele de vedere, de-
cât binecuvântarea preotului din fața altarului.
Cu toată bucuria lui Jean de a se căsători cu
tânăra, frumoasa și bogata Marguerite, buna
dispoziție din ziua nunții i-a fost umbrită de ter-
menii contractului de căsătorie, încheiat în prid-
vorul bisericii. Zestrea miresei sale, deși atractivă,

58
nu includea o bucată de pământ la care acesta
râvnea. Era vorba de regiunea Aunou-le-Faucon,
pe care tatăl lui Marguerite i-o vânduse, în 1377,
Contelui Pierre din Alençon și pe care cel din
urmă i-o oferise, în anul următor, lui Jacques
Le Gris. Afacerea îi aduse tatălui lui Marguerite
mai mult de 8.000 de lire și mărise, într-adevăr,
zestrea fetei, dar pierderea terenului în sine, cu
eventualele venituri din arendă și drepturi de
moștenire, îl înfuriase pe scutier.
Acum doi ani, când Le Gris primi în dar pro-
prietatea, Jean de Carrouges înțelesese că acesta e
preferatul Contelui Pierre, dar nu bănuia atunci
că norocul prietenului său îi va aduce pagubă.
Abia după ce se hotărî să se căsătorească cu
Marguerite, ridicând problema zestrei, își dădu
seama că Aunou-le-Faucon îi alunecase prin
degete direct în mâna rivalului său.
Când și-a dat seama că ar fi putut să-și însu-
șească fieful ca parte a zestrei soției sale, Jean a
decis să ia măsuri, începând un proces pentru
recuperarea terenului. El contestă vânzarea și
transferul proprietății Aunou-le-Faucon, în
ciuda faptului că Le Gris o deținea deja de ceva

59
timp. În mai 1380, gâlceava stârnită de această
bucată de pământ deveni atât de înverșunată,
încât ajunse la urechile regelui.

I
n primăvara anului 1380, lui Carol al
V-lea îi mai rămăsese câteva luni de
trăit. Fiul său minor urma să moștenească țara
sfâșiată de război și împovărată de impozite.
Copleșit de războiul nesfârșit cu Anglia, colo-
salul preț de răscumpărare neplătit pentru tatăl
său, revoltele populare împotriva noilor taxe și
multe altele, Carol primi o petiție din partea
Contelui Pierre, care-i cerea să garanteze un dar
pentru unul dintre vasalii săi. Contele, își dorea
să pună capăt, odată pentru totdeauna, disputei
create de regiunea Aunou-le-Faucon, obținând
aprobarea regală pentru cadou. Regele, bolnav
și plin de griji, primind această cerere din partea
Contelui Pierre, vărul său și, de asemenea, unul
dintre cei mai importanți locotenenți ai săi din
Normandia, nu stătu mult pe gânduri.
La 29 mai 1380, la palatul regal de la Beauté-
sur-Marne, aflat la marginea Parisului, regele îi
oferi lui Pierre o cartă care confirma dăruirea pro-
prietății Aunou-le-Faucon lui Jacques Le Gris.

60
Carta regală preciza că terenul era oferit drept
recompensă scutierului pentru numeroasele sale
servicii loiale acordate contelui, inclusiv împru-
mutul recent de 2.920 de franci de aur — sumă
specificată în document. Proprietatea era „un
cadou irevocabil” pe care Contele Pierre promi-
tea să-l „asigure, apere și încredințeze” împotriva
tuturor — o aluzie la procesul intentat de Jean
de Carrouges. Regele semnă carta, pecetluind-o
cu ceară verde și ordonă să fie citită cu voce tare
locuitorilor din Aunou, pentru a spulbera orice
urmă de îndoială în legătură cu identitatea ade-
văratului lor stăpân. Această declarație publică a
avut loc pe 10 iunie, la biserica parohială Aunou,
în fața a 39 de oameni. Jean de Carrouges pier-
duse cazul. Carta regală îl separă de fieful râvnit
precum un zid înalt și gros.
Riscurile de a se căsători cu fiica unui trădător
au fost minore în comparație cu prejudiciul
pe care Jean și l-a pricinuit singur prin disputa
pentru Aunou-le-Faucon. Acesta și-a ofensat
vechiul prieten și coleg Jacques le Gris, nere-
ușind să recupereze fieful pierdut. Se opusese
Contelui Pierre, lordul, patronul și protectorul

61
său și crease asocieri neplăcute ale numelui său la
curtea regală. După doar trei ani în serviciul lui
Pierre, Jean își crease reputația unui om invidios
și controversat.
Prietenia dintre Carrouges și Le Gris slăbise
în ultimii ani pe fondul rivalității lor la curtea
Contelui Pierre, dar conflictul iscat de regiunea
Aunou-le-Faucon dusese la destrămare relației
dintre cei doi.
Dovadă a rupturii dintre cei doi stă faptul că
Le Gris, care era nașul fiului lui Jean, un semn
de mare apropiere și încredere, nu a participat la
nunta vechiului său prieten. E posibil ca Le Gris
să fi fost plecat cu afaceri, dar, mai degrabă, pare
să nu fi fost invitat la ceremonie. Jacques Le Gris
nu numai că a ratat nunta; acesta nu a cunoscut-o
pe Marguerite decât mult mai târziu după aceea.
În următorii ani, soarta lui Jean la curtea
Contelui Pierre a devenit și mai sumbră, în timp
ce cea a lui Jacques Le Gris continua să înflo-
rească. În august 1381, Contele Pierre a vizitat
curtea regală din Paris, luându-l cu el pe Le Gris,
care a participat acolo la un consiliu de nivel
înalt, alături de unchiul regelui, Ducele Ludovic

62
de Anjou. Consiliul s-a reunit pentru a discuta
despre Regatul Napoli, al cărui tron avea să fie
revendicat de către lacomul duce la finalul unei
cruciade binecuvântate de Papa din Avignon.
Jean le Fèvre, episcop de Chartres, a participat la
consiliu și îl menționează pe Le Gris într-o pagină
de jurnal din 23 august, care-l plasează pe scutie-
rul cu origini umile într-o companie foarte eleva-
tă — „domnul meu, Ducele de Anjou, el însuși,
episcopul de Charlies, Lordul Châteaufromond,
Lordul de Bueul, Sir Raymond Bardille, Sir
Raymond Bernard și Jacques Le Gris, scutier al
Contelui de Alençon”.
Contele Pierre nu a participat la consiliu, tri-
mițându-l, în schimb, pe Le Gris ca reprezentant
personal, un semn al marii încrederi pe care i-o
acorda favoritului său. Le Gris, deși era doar un
scutier dintr-o familie recent intrată în rândurile
nobilimii, obținea acum acces la cele mai înalte
cercuri ale curții regale. În această perioadă, Le
Gris a fost numit și scutier personal al regelui —
un post onorific, care reflecta valoarea scutierului
pentru Contele Pierre, văr al monarhului.
Cât despre Jean de Carrouges, acesta nici mă-

63
car nu a fost invitat la Paris. După disputa înver-
șunată cu privire la Aunou-le-Faucon, Contele
Pierre nu mai avea de ce să-l includă pe scutierul
problematic în anturajul său în timp ce călătorea
sau vizita curtea regală. Carrouges, descendent al
unei familii nobile distinse, a trebuit să stea deo-
parte și să privească cum vechiul său prieten, Le
Gris, de origine inferioară, dar cu un simț mult
mai subtil al politicii curții, se făcea tot mai văzut
în lume.
În 1382, un alt conflict se iscă între Jean de
Carrouges și Contele Pierre. În acel an, tatăl lui
Jean a murit, lăsându-și pământurile fiului său.
Fortăreața Bellême rămăsese fără conducător
după douăzeci de ani în care prestigiosul post
fusese deținut de tatăl lui Carrouges. Jean se
aștepta să moștenească titlul, care, de obicei, se
transmitea din tată-n fiu. Dar nu avea să fie așa.
Contele Pierre, care dobândise dreptul asupra
regiunii Bellême de la fratele său, Robert, și care
acum îi putea numi conducătorul, încredință
castelul unui alt om.
Când Jean află despre asta, mare-i fu mânia. În
timp ce fieful pierdut, Aunou-le-Faucon, fusese

64
deținut inițial de Thibouvilles, Bellême aparți-
nuse propriului său tată. Astfel Jean consideră că
fusese privat pe nedrept de o moștenire. Decizia
Contelui Pierre nu numai că a micșora puterea
și prestigiul lui Jean; era, de asemenea, o insultă
publică. Gestul sugera curții de la Argentan și
nobilimii locale că Jean nu era vrednic de moște-
nirea tatălui său și că nu era în stare să se ocupe de
faimoasa cetate și de garnizoana acesteia. Ceea
ce a făcut insulta mai dureroasă a fost că Jacques
Le Gris era de mult timp căpitanul unui alt fort
important, Exmes. Astfel, fiind acum privat de
Bellême, Jean se situa cu mult sub nivelul lui Le
Gris la curtea Contelui Pierre.
Jean de Carrouges a fost atât de supărat, încât
a pornit din nou un proces împotriva Contelui
Pierre. Evul Mediu a fost o perioadă litigioasă și
nu era ceva ieșit din comun ca un vasal normand
să conteste decizia lordului său la o instanță
superioară, așa cum făcuse deja Jean în afacerea
Aunou-le-Faucon. Totuși, al doilea proces a fost
o acțiune riscantă pentru Jean, una care avea să-i
schimbe viața în anii ce aveau să vină.
Nici a doua oară Carrouges nu a reușit să

65
câștige cazul. Procesul l-a înstrăinat însă și mai
mult de Contele Pierre, într-o epocă în care le-
gătura dintre stăpân și vasal era piatra de temelie
a societății și fundamentul carierei unui nobil.
Conflictul pentru câștigarea castelului Bellême
nu l-a implicat direct pe Jacques Le Gris, dar
după cearta legată de Aunou-le-Faucon, Le Gris
s-a situat, fără îndoială, de partea domnului și
stăpânului său. Astfel, cea de-a doua dispută a
înrăutățit și mai mult relațiile dintre Carrouges
și Le Gris.

N
u la mult timp însă, Jean de Carrouges
și Contele Pierre au avut parte de o altă
confruntare — a treia ceartă a lui Jean cu lordul
său, în tot atâția ani cât îl slujise. Conflictul a
izbucnit atunci când Jean a făcut o nouă mișcare
greșită pentru pământ și putere și, de această
dată, disputa îl privea direct pe Jacques Le Gris.
Dornic de a-și recompensa pierderile recen-
te și având niște bani la îndemână, poate din
zestrea lui Marguerite, Jean a decis să cumpere
pământ. Pe 11 martie 1383, a cumpărat de la un
cavaler, Jean de Vauloger, două feude — Cuigny
și Plainville. Ambele moșii, una lângă Argentan

66
și cealaltă la nord, în regiunea cunoscută acum
cu numele de Calvados, erau terenurilor agri-
cole fertile, promițând recolte bogate și arende
excelente. Era firesc ca Jean să vrea să le posede,
deși locul în care se afla Cuigny — chiar între
pământurile lui Pierre și Le Gris — poate că ar
fi fost un semnal de avertizare pe care Carrouges
l-a ignorat.
Curând afacerea începu să meargă prost. La
23 martie 1383, la numai 12 zile după vânzare,
Contele Pierre și-a revendicat dreptul legal asu-
pra ambelor proprietăți și i-a cerut lui Carrouges
să le cedeze8. Oare Jean nu fusese conștient când
a făcut achiziția că terenurile erau arendate? Sau
știa ce drepturi are lordul său, dar pur si simplu a
dus afacerea la bun sfârșit? Având în vedere firea
arțăgoasă a scutierului, s-ar putea să fi făcut exact
acest lucru. Spiritul combativ, care îl făcuse un
războinic feroce și care poate îi salvase viața de
multe ori pe câmpul de luptă, a fost, de această

8 Conform legii feudale, feudele deținute de un vasal nu pu-

teau fi cumpărate sau vândute în afara familiei fără permisi-
unea stăpânului. Dacă astfel de ținuturi deveneau vacante —
adică dacă arendașul murea fără moștenitor — ele reveneau
stăpânului, care le putea da apoi unui alt vasal.

67
dată, cauza decăderii sale la curtea de la Argentan,
unde tactul și diplomația erau de mai mult folos
decât bravada pură sau forța brută.
Astfel, Jean de Carrouges a trebuit să îi ce-
deze Contelui Pierre teritoriile de la Cuigny
și Plainville înainte de a fi intrat în posesia lor.
Acesta i-a rambursat sumele pe care le plătise
pentru terenuri, dar acest eșec a însemnat pen-
tru Carrouges nu doar pierderea pământului, a
veniturilor din arende pe care urma să le obțină
de pe aceste proprietăți valoroase și a dreptului
de a le oferi mai departe moștenitorilor săi, dar
a reprezentat încă o umilire a sa la curtea din
Argentan.
Indignat de aroganța Contelui Pierre, dar
nevoit să împlinească voia domnului său, Jean de
Carrouges își îndreptă furia împotriva rivalului
său. Carrouges îl detesta pe Le Gris pentru că
acesta îi intrase sub piele Contelui Pierre, deve-
nind favoritul său la curte. Le Gris era căpitanul
fortului Exmes, în vreme ce lui Carrouges îi
fusese refuzată căpitănia de la Bellême. Le Gris
fusese la Paris și devenise scutier regal, în vreme
ce Carrouges fusese lăsat în urmă. Și, cel mai grav,

68
Le Gris primise în dar valoroasa proprietate de la
Aunou-le-Faucon, în timp ce Carrouges fusese
nevoit să-și cumpere singur proprietăți scumpe,
ca mai apoi să fie impus să i le cedeze lordului
său.
Descumpănit de succesul lui Le Gris la curte
și de propriul său eșec, Carrouges era convins
că acesta complotase împotriva sa. În tot acest
timp, se gândi el, Le Gris îl îndemnase în secret
pe Contele Pierre să acționeze împotriva lui,
având beneficii personale din această uneltire.
Contele Pierre confiscase proprietățile de drept
ale lui Jean de trei ori în tot atâția ani — mai
întâi Aunou-le-Faucon, apoi Bellême, iar acum
Cuigny și Plainville — pentru că Le Gris i-ar fi
șoptit la ureche. Pentru înverșunatul și suspi-
ciosul Carrouges, șirul de pierderi ducea către
o singură concluzie: vechiul său prieten, în care
se încrezuse cândva, îl trădase pentru a putea
avansa. Le Gris înflorise la curte, călcând peste
Carrouges.
Învinuindu-și vechiul prieten pentru neno-
rocirile sale, Carrouges „începu să-l urască și
disprețuiască pe Le Gris”. Acesta poate chiar l-a

69
acuzat deschis la curtea de la Argentan, aruncând
la adresa sa acuzații defăimătoare.
Comportamentul său nu făcea decât să-i
confirme reputația de om invidios, irascibil și
arțăgos, așa că acesta s-a retras de la curte. Deși
oficial era în continuare unul dintre șambelanii
contelui, practic, devenise persona non grata. În
anul următor, Jean a evitat curtea din Argentan,
care se afla la doar 12 kilometri de castelul său, dar
de care era acum separat de o prăpastie adâncă.
Chemat în august 1383 să-l servească pe Contele
Pierre în Flandra, Jean a părăsit campania după
doar opt zile — încă un indiciu al înstrăinării de
domnul său.
Pentru Marguerite, căsătorită de aproape trei
ani cu Jean, aceasta trebuie să fi fost o perioadă
dificilă. Soțul ei furios a rupt legătura cu cei de
la curte și s-a retras în castelul său, cugetând, din
spatele zidurilor, la nenorocirile care i se întâm-
plaseră. Fără îndoială, tânăra auzise în ultimii ani
o mulțime de lucruri despre Jacques Le Gris, pe
care nu-l cunoscuse încă.

70
 I
nstrăinarea lui Jean față de curte, de
Contele Pierre și Jacques Le Gris dură
mai bine de un an. Abia în 1384 un fel de apropi-
ere fu posibilă. Evenimentul care l-a scos pe Jean
din exilul său autoimpus a avut loc, probabil, în
toamna acelui an sau aproape de Crăciun.
Livezile de mere din Normandia erau des-
frunzite, iar fructele fusese culese. Câmpurile
erau acum goale, deși unele erau semănate cu
grâu de iarna. Toamna aduce vreme rece și plo-
ioasă în Normandia, iar iarna este și mai nepri-
etenoasă. Ploaia se transformă în zăpadă, făcând
drumurile noroioase și scufundând pământul
într-un îngheț lung de care oamenii fug în jurul
vetrei. Șemineurile din marile săli ale castelelor
normande sunt înalte cât un om pentru a putea
încălzi camerele imense, înconjurate de ziduri
groase de piatră, care rămân adesea reci și umede
pe tot parcursul anului.
La sfârșitul anului 1384, când vremea se răcise
simțitor, Jean de Carrouges a primit o invitație
de la un vechi prieten, un scutier pe nume Jean
Crespin. Soția acestuia născuse recent un fiu, așa
că Crespin își invită rudele și prietenii la botez.

71
Scutierul locuia la aproximativ 16 kilometri la
vest de Carrouges, lângă La Ferté-Macé, un oraș
mărginit de o pădure regală unde servea drept
gardian, protejând vânatul și având grijă de apro-
vizionarea cu lemn.
Jean a luat-o și pe Marguerite cu el. După
retragerea de la curtea din Argentan, aceasta e
posibil să fi fost una din puținele sale ieșiri în
lume în acel an. Marguerite, care avusese mai
puține oportunități decât soțul ei să părăsească
castelul și care își petrecuse tot anul sau chiar și
mai mult ascultându-l cum se plânge de necazu-
rile lui, era și mai nerăbdătoare decât Jean să iasă
din casă și să socializeze cu mulțimea veselă. Știa
că la Crespin avea să întâlnească fețe cunoscute,
dar și oameni noi, de vreme ce cu doar patru ani
mai devreme părăsise castelul tatălui ei din nord
pentru a veni să trăiască alături de soțul ei.
Pe lângă Jean și Marguerite, lista de invitați
includea „multe alte persoane nobile și stimate”.
Crespin, având legături la curtea regală din Paris,
îl cunoștea și pe Contele Pierre. Cu toate acestea,
La Ferté-Macé se afla la o distanță destul de mare
față de Argentan, de cealaltă parte a ținutului

72
Carrouges, așa că Jean, cel mai probabil, nu avea
să se întâlnească cu toți curtenii de acolo. Încă
afectat de seria de certuri costisitoare și jenante
cu lordul său, e posibil ca acesta să fi acceptat
invitația lui Crespin tocmai din acest motiv.
Totuși, când Jean a ajuns la Crespin și a intrat
în sala mare a castelului cu Marguerite la braț,
Jacques Le Gris se afla în mulțime, bând vin și
întreținându-se cu ceilalți oaspeți. Marguerite
nu îl întâlnise niciodată pe scutier și tot ce știa
despre el aflase în mare parte de la soțul ei, care
nu avusese cuvinte de laudă pentru acesta.
Carrouges și Le Gris — cândva prieteni apro-
piați, apoi rivali, iar acum dușmani — făcură
schimb de priviri. Oaspeții care i-au observat
se opriră din petrecut de parcă ar fi împietrit.
Rivalitatea dintre cei doi scutieri fusese un subiect
numai bun de bârfe, iar apriga lor confruntare de
la curtea Contelui Pierre era bine cunoscută în
rândul nobilimii locale.
Nu a existat însă nicio izbucnire furioasă,
niciun schimb de replici, nicio provocare sau
amenințare. Cei doi scutieri nici măcar nu au în-
cercat să se evite, ci îndemnați de buna dispoziție

73
din jurul lor și de vinul care curgea din belșug,
aceștia au început să se îndrepte unul către ce-
lălalt. Sporovăiala și râsetele din holul luminat
de torțe se potolise și toate privirile erau acum
ațintite asupra lor.
Pentru sărbătoare, ambii îmbrăcaseră veste în
culoarea de pe stema familiei. Carrouge purta
roșu, iar Le Gris, gri. Cei doi se opriră aproape în
mijlocul sălii, față în față, la câțiva metri unul de
celălalt, privindu-se cu atenție.
Jean păși înainte, cu mâna dreaptă întinsă.
Le Gris îl întâmpină la jumătatea drumului,
mișcându-se cu o repeziciune care nu se potrivea
cu dimensiunile lui și strânse cu putere mâna lui
Jean.
— Carrouges! zise scutierul în gri, zâmbind.
— Le Gris! răspunse scutierul în roșu, zâm-
bindu-i înapoi.
Salutându-se reciproc și strângându-și mâini-
le, cei doi scutieri puseră capăt certurilor și făcură
pace. Tensiunea din cameră se dizolvă. Nobilii
din jur își manifestară aprobarea entuziastă
prin strigăte, în timp ce doamnele aplaudau, iar
Crespin sări să-i felicite pe cei doi bărbați.

74
 Pare greu de crezut că această întâlnire a fost
una întâmplătoare. Crespin îl cunoștea atât pe
Carrouges, cât și pe Le Gris și poate că a acțio-
nat la ordinul Contelui Pierre pentru a mijloci
împăcarea celor doi scutieri. Carrouges, în stare
să țină ranchiună ani de zile, poate că înțelesese,
în timp ce mocnea în castelul său, că prelungirea
disputei sale cu Le Gris nu avea decât să înrăută-
țească situația pentru el. Poate și Le Gris, după
câțiva ani de mânie, a fost dispus să încerce să
repare lucrurile.
Orice ar fi stat în spatele acelei întâlniri, ceva
și mai surprinzător a urmat. Chiar după ce l-a
salutat și îmbrățișat pe Le Gris, Jean s-a întors
către Marguerite, spunându-i să-l sărute pe scu-
tier ca semn al păcii și prieteniei lor reînnoite.
Marguerite, îmbrăcată elegant, de sărbătoare,
într-o rochie lungă, vaporoasă, a înaintat pentru
a-l saluta pe Jacques Le Gris și l-a sărutat pe gură,
așa cum era obiceiul. Relatarea care a supraviețu-
it nu lasă nicio urmă de îndoială că ea a fost cea
care l-a sărutat.
Cel mai probabil, Marguerite nu avea multă
bunăvoință pentru Le Gris. În ultimii ani, Jean i-l

75
prezentase în culorile cele mai întunecate, adău-
gând și zvonuri despre aventurile acestuia. Chiar
dacă erau doar bârfe, comportamentul scandalos
al scutierului nu îl recomanda drept prietenul
sau cunoștința unei tinere femei căsătorite. Așa
că porunca lui Jean de a-l săruta pe cel care-i era
rival și pe care-l acuza de numeroasele sale ne-
norociri, trebuie să o fi surprins pe Marguerite.
Chiar dacă reconcilierea ar fi fost aranjată și
Marguerite ar fi știut dinainte, totuși îndemnul
lui Jean trebuie să i se fi părut acesteia deplasat
— un gest impulsiv, alimentat de prea mult vin
și pe care Carrouges avea să-l regrete mai târziu.
Jacques Le Gris a fost probabil la fel de sur-
prins precum Marguerite. Abia se împăcase cu
Carrouges, după ani de înstrăinare și certuri,
iar frumoasa și tânăra sa soție înaintă brusc și-l
sărută pe buze. Zvonuri despre frumusețea lui
Marguerite ajunsese la urechile lui Le Gris, de-
oarece căsătoria lui Jean cu tânăra moștenitoare
fusese un subiect aprins la curte, dar, până atunci,
nu o întâlnise niciodată.
Frumusețea acesteia a lăsat, fără îndoială, o
impresie puternică asupra lui Le Gris, așa cum

76
se întâmpla cu oricine o vedea. Iar dacă scutierul,
cu reputație de seducător, era în căutarea unor
noi cuceriri este posibil să fi fost brusc atras de
splendoarea tinerei femei care își lipise buzele de
ale sale. Cel mai probabil, interesul lui Le Gris
față de Marguerite apăruse chiar în acel moment.

77
 3
Batalia si asediul

I
n primăvara următoare, încă afectat de
eșecurile sale la curtea Contelui Pierre
și în ciuda recentei sale împăcări cu Jacques Le
Gris, Jean de Carrouges decide să părăsească
Normandia pentru o vreme și să caute averi
și măreție în străinătate, alăturându-se unei
expediții militare în Scoția, lansată în mai 1385
și comandată de regele Franței. O armată de
cavaleri și oameni de arme urma să navigheze
până la Edinburgh, să-și unească forțele cu
scoțienii și apoi să mărșăluiască spre sud pentru
a-și croi drum prin ținuturile engleze, jefuind
orașe și castele și distrugând ferme și sate chiar
în momentul în care câmpurile erau gata să fie

78
recoltate.
În fruntea expediției se afla renumitul coman-
dant militar, Sir Jean de Vienne. Numit amiral al
Franței în 1373, la vârsta de 32 de ani, Vienne a
restabilit marina franceză, a organizat apărarea
de coastă și a condus o serie de raiduri navale ce-
lebre împotriva englezilor. De asemenea, a parti-
cipat la înfrângerea lui Carol cel Rău în 1378 și
a condus campania din Cotentin în 1379, când
Jean de Carrouges a servit sub comanda sa timp
de câteva luni.
Armata amiralului era formată din peste o
mie de cavaleri și scutieri, plus de două ori mai
mulți arcași și slujitori robuști care purtau și ei
arme, ceea ce ridica forța de luptă franceză la
aproximativ trei mii de oameni. Expediția a atras
nobili din toată Franța, iar Jean de Carrouges i
s-a alăturat cu o trupă de nouă scutieri care se
aflau sub comanda sa.
Carrouges era din fire „înclinat spre aventură”,
iar campania i-a oferit șansa de a se distanța,
pentru o vreme, de recentele întâmplări stânjeni-
toare de la curtea Contelui Pierre din Argentan.
O demonstrație de vitejie pe un câmp de luptă

79
străin putea chiar să-i aducă un titlu de cavaler.
Mai presus de toate, Carrouges spera să profite de
pe urma expediției — să aducă înapoi suficiente
bogății jefuite din orașele și castelele englezești
pentru a compensa pierderile recente de terenuri
și venituri.
Înainte de a pleca, Carrouges a trebuit mai
întâi să-i ceară stăpânului său să-l elibereze din
serviciul militar obișnuit. Contele Pierre a accep-
tat cu ușurință această cerere. După numeroasele
certuri pe care le avusese cu Carrouges în ultimii
ani, contele era foarte bucuros să scape pentru o
vreme de vasalul său incomod. Poate spera chiar
ca acesta să nu se întoarcă, deoarece scutierul era
încă fără moștenitor, iar o parte din pământurile
sale i-ar fi revenit Contelui Pierre, care le-ar fi
putut apoi acorda unor membri favorizați ai
curții sale.
De asemenea, Jean trebuia să se ocupe de
siguranța și confortul soției în timpul absenței
sale. Trupele inamice și tâlharii cutreierau încă
Normandia, iar Marguerite poate că nu a vrut
să rămână la castelul Carrouges în lipsa soțului
ei. Sau poate că Jean nu avea încredere deplină

80
în frumoasa și tânăra lui soție. Bărbații din
garnizoană erau mereu prin preajmă, în timp ce
Carrouges se afla în slujba altor castele și curți,
precum cea a Contelui Pierre.
Astfel, înainte de a pleca în campanie, Jean
a dus-o pe Marguerite la castelul tatălui ei din
Fontaine-le-Sorel, la aproximativ 32 de kilometri
la sud-vest de Rouen. Marguerite crescuse acolo,
părăsind casa cu doar cinci ani mai devreme pen-
tru a se căsători cu Jean. Este posibil ca plecarea la
Fontaine-le-Sorel să fi fost alegerea ei, chiar dacă
mama ei vitregă era acum stăpână acolo. Cealaltă
alternativă era să rămână cu soacra ei văduvă, o
opțiune mai puțin atractivă.
Aceasta ar fi fost cea mai lungă despărțire a lui
Marguerite de Jean de la nunta lor, iar plecarea
lui ar fi putut să-i trezească presimțiri. Poate că
s-a întrebat dacă Jean se săturase de ea după cinci
ani de căsnicie sau dacă îl nemulțumise în vreun
fel. Ea încă nu-i oferise moștenitori, unul dintre
principalele motive pentru care se căsătorise cu
ea.
Dar Jean însuși a afirmat mai târziu că, până
în momentul plecării sale „s-au iubit foarte mult

81
și au trăit în castitate și în pace unul cu celălalt”.
Jean pare să fi fost în relații bune și cu familia lui
Marguerite. Când cuplul a ajuns la Fontaine-le-
Sorel, probabil în aprilie, li s-a alăturat acolo vă-
rul lui Marguerite, Robert de Thibouville, unul
dintre cei nouă scutieri care avea să îl însoțească
pe Jean în campanie.
La scurt timp, Marguerite și-a văzut soțul ple-
când la război. Și-a luat rămas bun și de la vărul
ei. Știa că cei doi bărbați vor înfrunta multe pe-
ricole pe mare și pe câmpurile de luptă străine și
probabil se întreba dacă îi va mai vedea vreodată.

P
entru a se alătura expediției, Jean și
Robert au trebuit să călătorească îm-
preună cu ceilalți camarazi ai lor din Normandia
până la Sluys, un port francez de pe coasta fla-
mandă, unde amiralul Vienne își aduna armata
și flota.
Jean și oamenii săi au ajuns în port la sfârșitul
lui aprilie sau la începutul lui mai și au găsit acolo
aproape două sute de vase adânci, folosite pentru
a naviga în apele nordice. Muncitorii încărcau cu
sârg navele cu armuri și arme, inclusiv tunuri, dar
și provizii necesare pentru aproximativ un an de

82
campanie în străinătate. Mulți bărbați și-au îm-
barcat și caii, pentru a-i folosi la luptă, călărie și
transportul bagajelor. De asemenea, navele erau
încărcate cu daruri somptuoase pentru scoțieni,
inclusiv 50 de armuri și 50.000 de franci de aur
închiși în cufere solide.
Înainte de a porni la drum, amiralul Vienne a
plătit întreaga armată în avans pentru două luni
de serviciu. Un apel nominal sau o revizuire a
trupelor, efectuată pe 8 mai 1385, arată că „Jean
de Carouges, scutier”, era prezent la Sluys cu
ceilalți nouă scutieri aflați sub comanda sa și că
a fost plătit cu 320 de livre — câte o jumătate de
livră pe zi pentru fiecare om.
Pe 20 mai, amiralul a dat ordin flotei să plece.
Vremea era bună și vânturile favorabile. Francezii
au navigat de-a lungul coastei flamande spre
nord, de la Sluys, trecând pe lângă Zeelanda,
Olanda și Frizia, apoi au virat la vest, spre Scoția
și Firth of Forth.
Când francezii au acostat la Leith, lângă
Edinburgh, vestea că sosise o mare armată străină
s-a răspândit rapid, iar scoțienii au început să se
întrebe: „Ce naiba i-a adus aici? Cine a trimis

83
după ei? Nu putem lupta noi înșine cu englezii?
Lăsați-i să se întoarcă de unde au venit, pentru că
noi putem lupta cu propriile noastre forțe”.
Astfel, pentru a nu-și dezamăgi poporul,
Regele Robert al Scoției a refuzat să înainteze
spre Anglia până când nu avea să i se plătească
mită. Blocat de scoțieni și neavând altă opțiune,
amiralul Vienne a acceptat. În caz contrar, nu ar
fi avut niciun ajutor din partea aliaților săi.

A
rmata combinată a francezilor și sco-
țienilor, de aproximativ cinci mii de
oameni, a plecat în cele din urmă din Edinburgh
la începutul lunii iulie. Mergând spre sud, a
traversat râul Tweed și s-a îndreptat spre est,
incendiind ferme și sate pe măsură ce înainta
spre mare. În cele din urmă, trupele s-au oprit la
Wark, o fortăreață construită pe o stâncă deasu-
pra râului Tweed.
Castelul Wark avea un turn masiv, cu patru
niveluri, fiecare având „bolți mari de piatră” în
jurul intrării și cinci deschizături pe unde puteau
fi aruncate proiectile. Wark era deținut de Sir
John Lussebourne, care își avea cu el acolo soția
și copiii. Avertizat de apropierea inamicului, Sir

84
John și-a întărit garnizoana și a amplasat tunuri
grele pe zidurile castelului. Pe lângă arbaletele
și tunurile care apărau crenelurile, castelul avea
săpate șanțuri mari pe toate laturile pentru a-i
încetini pe atacatori.
Amiralul Vienne a trimis un vestitor, cerân-
du-i lui Sir John să predea fortăreața sau să fie
gata să înfrunte un asediu. Ca răspuns, Sir John a
strigat insulte din vârful turnului, avertizându-l
pe amiral că ar fi mai bine să se retragă cu trupele
sale înainte de a cădea pradă vicleniilor scoțieni-
lor. După aceste tratative, asaltul a început.

85
 ASEDIUL CASTELULUI WARK (1385).
În timpul unei campanii franceze în Marea Britanie, Jean
de Carrouges a participat la capturarea și distrugerea castelelor
englezești. Froissart, Chroniques. MS. Royal 18 E.I, fol. 345. Cu
permisiunea Bibliotecii Britanice.

86
 Fiind adepții raidurilor rapide, francezii și
scoțienii nu erau echipați cu armament greu de
asediu, cum ar fi catapulta, care arunca bile mari
de piatră pe acoperișurile inamice. Nici micile
lor tunuri portabile nu erau capabile să dărâme
zidurile groase de piatră. Fundația solidă de rocă
a castelului împiedica minarea — săpatul de
tuneluri sub ziduri pentru a provoca prăbușirea
acestora. De asemenea, grăbindu-se, garnizoana,
de altfel bine aprovizionată, nu risca să moară de
foame.
Astfel, amiralul ordonă o escaladă. Oamenii
săi legară stâlpi lungi pentru a face scări și
începură să urce pe zidurile castelului, cei mai
curajoși dintre ei în față, urmați de camarazii lor.
Așezându-și scările sub ziduri, francezii „au să-
vârșit multe fapte vitejești, luptând corp la corp
cu garnizoana de pe creasta zidurilor. Sir John
Lussebourne s-a dovedit a fi un brav cavaler, cu
brațe viguroase, prinzându-i și pe cavalerii fran-
cezi în timp ce urcau scările”.
Atacatorii au avut de înfruntat lichide cloco-
titoare, nisip fierbinte sau var viu aruncate din

87
vârful zidurilor, precum și proiectile lansate de
la o distanță mică cu ajutorul arbaletelor9. Un
atacator ghinionist care urca pe scară putea să
pășească alături și să se prăbușească cu armura sa
grea la pământ sau scara putea să îi fie împinsă de
către apărătorii înarmați cu prăjini, exact în timp
ce acesta și tovarășii săi se apropiau de vârf.
Scoțienii au refuzat să ia parte la asediu, dar
arcașii francezi, poziționați în jurul castelului,
nu s-au oprit din tras, „răpunând imediat fiecare
cap care se ivea din deschizăturile înguste ale tur-
nurilor de apărare”. Atacatorii francezi „au fost
numeroși, iar atacul aproape neîntrerupt, astfel
încât, în ​​cele din urmă, castelul a fost capturat,
la fel și cavalerul, soția și copiii acestuia, care se
aflau înăuntru. Francezii care au intrat primii au
luat peste 40 de prizonieri. Castelul a fost apoi
ars, căci aceștia și-au dat seama că nu îl pot nici
păstra, nici păzi, fiind amplasat atât de adânc pe
teritoriul englezesc”.
Înaintând spre sud de-a lungul coastei, inva-
datorii au mers spre ținuturile lui Henry Percy,
Contele de Northumberland, unde au distrus
9 Armă de aruncat săgeți sau proiectile, asemănătoare cu un
arc.

88
mai multe sate și ferme, arzând tot le ieșea în cale.
Pe măsură ce frica stăpânea peste tot, Jean
de Carrouges și tovarășii săi s-au aruncat în
vâltoarea războiului, măcelărind soldați inamici
și civili deopotrivă, capturând vite și luând cu
ei obiecte de valoare. Un cronicar francez rela-
tează cum compatrioții săi au „nimicit, jefuit și
pârjolit” aceste pământuri, „distrugând totul în
cale, tăind fără milă gâtul țăranilor și al oricărui
om pe care-l întâlneau, necruțând pe nimeni,
indiferent de rang, vârstă sau sex, nici măcar pe
bătrâni sau sugari”.

L
orzii englezi, ale căror pământuri și
castele fuseseră distruse, s-au mobilizat
curând pentru un contraatac. Tânărul rege
Richard al II-lea, înfuriat de atacul pe la spate,
s-a îndreptat în grabă la nord de Londra cu o
altă armată, jurând să-i nimicească pe francezi și
să ardă orașul Edinburgh pentru a-i pedepsi pe
scoțieni.
Francezii și scoțienii au aflat despre sosirea en-
glezilor cu ajutorul spionilor. Amiralul Vienne
era dornic, la fel precum regele Richard, de o
bătălie bine aranjată. Dar scoțienii, alarmați de

89
mărimea armatei engleze și preocupați din cauza
proviziilor, cerură o retragere imediată a trupe-
lor în Scoția. Amiralul Vienne, nedorind să-și
piardă aliații, a fost de acord.
Odată ce englezii au trecut de Tweed, au înce-
put răzbunarea, „dedându-se fără oprire sacrifi-
cării de vieți omenești, violurilor și incendierilor
de-a lungul unui front de zece kilometri și lăsând
în urma lor întreaga provincie în ruine”.
Scoțienii, spre uimirea francezilor, au lăsat in-
amicul să le devasteze pământurile fără să lupte,
acordându-le chiar englezilor trecere liberă pe
pământurile lor pentru a le salva de la distrugere.
Amiralul Vienne, consternat de această trădare,
a trimis vorbă scoțienilor, întrebându-i „Ce
ar trebui să facă acum aliații voștri pe care i-ați
chemat în ajutor?” La care scoțienii au răspuns:
„Orice doresc”.
Amiralul le-a ordonat oamenilor săi să se înar-
meze, să-și înșeueze caii și să-i aștepte semnalul. În
noaptea aceea, armata engleză și-a așezat tabăra
la câteva zeci de kilometri la sud de Edinburgh și
a căzut într-un somn adânc, lăsând de gardă doar
câteva santinele. La ordinul amiralului, întreaga

90
armată franceză a plecat pe furiș, în umbra întu-
nericului, ocolind tabăra căzută în adormirea a
englezilor, în drumul lor liniștit spre sud.
Când englezii s-au trezit a doua zi dimineață
și s-au apropiat de Edinburgh, au găsit porțile
descuiate, străzile goale și locuitorii plecați. În
timp ce francezii au pătruns acolo noaptea în
secret, scoțienii din localitate goliseră orașul de
bunuri și vite, dând bir cu fugiții în regiunile din
apropiere.
Richard află abia peste câteva zile că francezii
se întorseseră înapoi în Anglia pentru a-i arde și
jefui pământurile. Înfuriat la culme, le-a ordonat
oștenilor săi să incendieze orașul Edinburgh. Pe
11 august, englezii au făcut orașul scrum, deși
cetatea de pe deal a supraviețuit flăcărilor. Apoi
Richard și-a condus armata pe coastă până la
Aberdeen, distrugând totul în drumul său.

L
a 240 de kilometri spre sud, francezii, și
unii dintre aliații lor scoțieni încă loiali,
făceau ravagii în Cumberland, ținutul verde și
deluros aflat chiar la nord de Țara Lacurilor. Jean
de Carrouges și oamenii săi sperau să se îmbogă-
țească, jefuind și luând prizonieri în timpul celui

91
de-al doilea raid în Anglia.
Coborând de-a lungul coastei, francezii și
scoțienii au nimicit totul. Nu au întâmpinat
rezistență, „întrucât țara era epuizată și toți răz-
boinicii erau în expediție cu regele englez”. Apoi,
întorcându-se înapoi, au sosit la Carlisle.
Orașul fusese cândva un fort la granița roma-
nă și o ancoră pentru Zidul lui Hadrian, ale cărui
rămășițe se întindeau încă până la Newcastle.
Devenit fortăreață engleză, orașul era puternic
întărit cu ziduri, turnuri și șanțuri și bine asigurat
în caz de asediu.
Pe 7 septembrie, francezii și scoțienii au atacat
orașul, înălțând scări pentru a escalada zidurile și
„adunând resurse, într-o încercare grăbită fie de
a-l distruge, fie de a-l lua cu asalt”. Dar ofensiva
impetuoasă a eșuat. Puși în fața unui obstacol
pe care nu-l puteau depăși și fiindu-le frică de
un asalt în timp ce se aflau pe teritoriul inamic,
invadatorii au decis să pună capăt asediului lor
fără roade.
În timp ce francezii și scoțienii se îndreptau
spre nord, încetiniți de o altă pradă, nenoro-
cirea se abătu peste ei. Sir Henry Percy, fiul și

92
moștenitorul Contelui de Northumberland, i-a
atacat brusc din spate. Tânărul Percy — poreclit
Hotspur10 pentru vitejia sa în șa — a năvălit pes-
te invadatori noaptea, „ucigându-i și gonindu-i
pe mulți dintre ei” și luând prizonieri „26 de
persoane importante”.
Jean de Carrouges și Robert de Thibouville
au avut norocul să nu fie printre cei capturați
sau uciși. Nu toți tovarășii lor au fost însă atât
de norocoși. O revizuire a armatei amiralului,
făcută la mai puțin de o lună, pe 28 octombrie,
arată că Jean i-a pierdut pe cinci dintre cei nouă
tovarăși ai săi. E posibil ca unii să fi fost uciși în
bătălii anterioare sau să fi căzut pradă bolilor.
Dar unii dintre ei e posibil să fi pierit în timpul
atacului-surpriză al lui Hotspur asupra armatei
franceze aflate în retragere, atac care s-a dovedit
a fi ultima bătălie a campaniei.

P
e măsură ce sezonul războiului se apro-
pia de sfârșit, trupele s-au retras, iar
amiralul Vienne a decis să ierneze cu armata sa
dezmembrată la Edinburgh. Jean de Carrouges
plecase de acasă de mai bine de șase luni și părea
10 Hotspur — în traducere, persoană iute, repezită;

93
că are de gând să rămână în Scoția până cel puțin
la primăvară.
Însă scoțienii nu deveniseră mai ospitalieri cu
francezii: „Amiralul, cu baronii, cavalerii și scu-
tierii săi au suferit de foame, deoarece cu banii
pe care îi aveau abia își puteau cumpăra provizii.
Aveau doar puțin vin, bere, orz, pâine sau ovăz
și, prin urmare, caii lor au pierit de foame sau de
oboseală”.
Amiralul a înrăutățit situația și mai tare când
s-a încurcat cu o prințesă de la curtea scoțiană,
primind amenințări cu moartea. Mulți nobili
francezi au refuzat să mai rămână până în primă-
vară, temându-se că vor muri de sărăcie sau vor
fi uciși de scoțieni. Fără mare tragere de inimă,
amiralul le-a permis totuși să plece celor ce
doreau.
Venind să lupte împotriva englezilor, francezii
au plecat clocotind de furie împotriva scoțieni-
lor. „S-au întors în Franța prin Flandra sau pe
oriunde au putut, înfometați, fără arme și cai,
blestemând Scoția și ziua în care au pus piciorul
acolo”.
La întoarcerea, mulți cavaleri și războinici

94
„erau atât de săraci, încât nu știau cum să se pună
pe picioare”, iar alții „au luat caii pe care i-au
găsit pe câmpuri”, chinuind-se să ajungă acasă pe
spatele unor animale obișnuite să tragă pluguri
și căruțe.

J
ean de Carrouges s-a întors în Normandia
la sfârșitul anului 1385, fără avere și cu
sănătatea șubredă. Cheltuise o avere pregătin-
du-se pentru această aventură, așteptându-se
să-și recupereze investiția prin jafurile ce urmau.
Dar, la fel de bine, ar fi putut să-și arunce banii
într-una din turbăriile Scoției. La fel ca mulți
dintre francezi, s-a întors și el cu dureri de spate
și cu o febră cronică din cauza căreia era mereu
slăbit, epuizat, avea frisoane și transpira întruna.
După ce și-a pierdut sănătatea, o mulțime de
bani și cinci tovarăși de arme, precum și cele șase
luni pe care le-a petrecut în expediție, Jean de
Carrouges s-a întors cu o singură recompensă în
schimbul tuturor necazurilor sale: titlul de cava-
ler. Revizuirea armatei franceze, efectuată după
întoarcerea lor în Scoția, la sfârșitul lunii octom-
brie, îl listează drept „Sir Jean de Carrouges, ca-
valer” — indicând că a câștigat această distincție

95
în campania din vara sau toamna respectivă.
Jean de Carrouges avea aproape 50 de ani și
până acum nu primise titlul de cavaler la curtea
Contelui Pierre. Noul său rang i-a permis să fie
cunoscut, de acum încolo, drept chevalier, căci,
fără îndoială, acesta a insistat să fie numit astfel
când s-a întors la curtea din Argentan. De ase-
menea, și-a dublat salariul la o liră pe zi, deși încă
nu colectase suma totală care i se cuvenea pentru
campanie, atât de gravă era situația salariilor
restante.
Când Jean a debarcat la Sluys, la Harfleur
sau un alt port franceze, a mers în grabă spre
Fontaine-le-Sorel, unde o lăsase pe Marguerite
cu șapte luni în grija tatălui ei. Îl însoțea vărul lui
Marguerite, Robert, care supraviețuise și el pe-
ricolelor bătăliei, bolilor și călătoriilor pe mare.
Cei doi bărbați au ajuns la Fontaine-le-Sorel
în preajma Crăciunului. E posibil ca Marguerite
să fi așteptat să mai petreacă câteva săptămâni la
castelul tatălui ei, împreună cu soțul și verișorul
ei proaspăt reveniți. Ambii bărbați erau epuizați
după campanie, Jean era grav bolnav, iar drumu-
rile erau proaste în timpul iernii.

96
 Însă cavalerul nu zăbovi, rămânând doar
pentru o scurtă vizită. După doar câteva zile
plecă din nou, de data aceasta luând-o și pe
Marguerite, pentru a merge să-și viziteze mama,
care, de asemenea, nu-l văzuse de la plecarea sa în
Scoția.

N
icole de Carrouges, acum văduvă, locuia
la Capomesnil, o moșie de familie aflată
la aproximativ 55 de kilometri la vest de Fontaine-
le-Sorel, în Calvados. Se mutase aici după moar-
tea soțului, acum trei ani, când Contele Pierre
îi refuzase fiului ei căpitănia din Bellême. Din
anumite motive, văduva nu venise să locuiască
cu fiul ei și soția acestuia la Carrouges. Poate că
nu dorea să împartă castelul cu noua ei noră sau
poate Jean și Marguerite preferau ca lucrurile să
fie anume așa.
Plecând din Fontaine-le-Sorel, cuplul a pornit
pe vechiul drum roman care ducea spre vest,
către Lisieux. Iarna, când drumurile erau de
obicei noroioase și lunecoase din cauza zăpezii,
călătoria dura probabil cel puțin două zile, cu
înnoptări în orașele aflate de-a lungul drumului
sau la castelele prietenilor. Drumurile acelea, în

97
stare în care se erau, ar fi fost greu de străbătut
chiar și de un bărbat care călătorea singur pe un
cal puternic. Iar iarna din 1385, conform unei
cronici franceze, a fost „nemaipomenit de crun-
tă”. Marguerite călărea înfășurată călduros pe un
cal cu șaua bine căptușită sau poate așezată mai
confortabil într-o trăsură închisă. Era însoțită
de două sau trei servitoare, în timp ce mai mulți
servitori bărbați se ocupau de căruța de bagaje.
Călărind în fața micului cortegiu, Jean purta
sabie și își ținea la îndemână celelalte arme, în
timp ce oamenii lui erau înarmați cu măciuci
și cuțite pentru a-i ține pe tâlhari sau bandiți
la distanță. Erau atenți și la routiers sau trupele
de mercenari care rătăceau prin țară în timpul
luptelor frecvente din timpul Războiului de 100
de ani în căutare de pradă, făcând drumurile in-
tens călătorite nesigure. Împovărați de bagaje și
protejați de gărzi împotriva ambuscadelor, soții
își croiau încet drum prin Normandia amorțită.

98
 4
Crima crimelor

M
arguerite nu a fost deloc încântată să
părăsească castelul tatălui ei și să călă-
torească pe drumuri dificile în toiul iernii pentru
a-și vizita soacra. Castelul singuratic al lui Nicole
de la Capomesnil nu oferea confortul celui de la
Fontaine-le-Sorel. În plus, mai era la mijloc și să-
nătatea soțului ei. După luni întregi de campanii
și o călătorie maritimă, acum și cu febra sa cro-
nică, Jean avea mare nevoie de odihnă. În timp
ce cuplul și alaiul înaintau cu greu pe drumurile
anevoioase, acoperite cu zăpadă, Marguerite avu
o presimțire cu privire la modul în care Nicole
avea să o primească. După mai bine de cinci ani
de căsătorie, ea încă nu-i născuse lui Jean niciun

99
moștenitor, lucru pe care soacra ei i l-ar fi putut
reproșa în timpul vizitei.
Nicole nu-și iertase niciodată fiul că s-a căsăto-
rit în grabă cu fiica trădătorului în urmă cu cinci
ani și că a pus alături de ilustrul nume Carrouges
numele dezonorat al lui Thibouville. Știa însă,
desigur, că Jean fusese uimit de frumusețea lui
Marguerite și atras de marea avuție a tatălui aces-
teia. Pământul și banii erau mereu râvnite, iar
Marguerite avea să moștenească și mai multe averi
după moartea tatălui ei. Dar reputația unei fami-
lii nobile era neprețuită, mai ales în Normandia,
care era un focar al conspirațiilor și al rebeliuni-
lor și unde o alianță greșită putea distruge averile
unei familii. La câțiva ani de la nuntă, când soțul
lui Nicole murise, Contele Pierre nu îi refuzase
fiului ei conducerea fortăreței Bellême, care îi
aparținea de drept? La o adică, doamna Nicole,
acum în vârstă de aproape 70 de ani, și-ar fi pu-
tut trăi bătrânețile în splendida cetate deținută
odinioară de Saint Louis în locul modestului ei
refugiu de la Capomesnil, dacă fiul ei încăpățâ-
nat nu l-ar fi supărat pe conte, căsătorindu-se cu
Marguerite. La Bellême toată lumea o curtase

100
ca fiind doamna și soția lui Sir Jean. Nimeni nu
mai venea să o viziteze acum la Capomesnil, cu
excepția vânzătorilor ambulanți și a leproșilor,
iar Nicole dădea în mare parte vina pentru exilul
ei pe Marguerite, acum doamnă a castelului mai
mare și mai elegant de la Carrouges.
După ce Jean și Marguerite au trecut prin
Lisieux, un oraș-catedrală unde e posibil să se
fi oprit noaptea împreună cu servitorii lor, au
părăsit vechiul drum roman și s-au îndreptat
pe un drum de țară care ducea spre sud-vest,
către orașul mănăstirii Saint-Pierre-sur-Dives.
La aproximativ 12 kilometri de Lisieux, puțin
după jumătatea drumului spre Saint-Pierre, au
traversat râul Vie în satul Saint Julien-le-Faucon.
Acolo au cotit pe o cărare îngustă care ducea spre
vest de-a lungul malului sudic al râului.
După câțiva kilometri, au ajuns la o faleză cu
vedere la râu, unde se afla o așezare de 10 sau 12
case din stuf, locuite în principal de fermieri și
chiriași care lucrau pământul. Acest loc umil era
Capomesnil. Lângă cătun, un pic mai departe pe
malul râului, se găsea vechiul castel singuratic în
care locuia Nicole.

101
 Castelul nu era mare, având o sală principală
la parter, o bucătărie, încăperi pentru servitori
în spate și încăperi de locuit la etaj care erau
compuse din mai multe camere la care se ajungea
printr-o scară interioară. Avea, de asemenea, un
turn robust pentru apărare, dar nu avea ziduri
înalte și era „situat în câmp deschis și departe de
orice loc fortificat”. Castelul nu mai există, fiind
demolat la scurt timp după Revoluția Franceză,
dar semăna cu multe dintre micile castele sau
conace care încă presară peisajul Normandiei.
În acest loc îndepărtat, Nicole trăia în liniște cu
câțiva servitori și foarte puțini vizitatori. Cel mai
apropiat loc populat, în afară de cătun, era satul
Saint-Crespin, aflat peste râu, pe creasta unui
deal, cam la doi kilometri spre nord.

Capomesnil

102
 Marguerite spera probabil că șederea ei la
Capomesnil nu va dura foarte mult și că, după
câteva zile, ea și Jean își vor relua călătoria, în-
torcându-se acasă la Carrouges, la castelul lor de
acolo, de unde fusese plecată aproape tot anul.
Dar poate că avea alte bănuieli, având în vedere
permanenta îngrijorare a lui Jean cu privire la
bani din momentul întoarcerii sale din Scoția.
După cum avea să se dovedească, șederea ei la
Capomesnil avea să se întindă cu o lună sau mai
mult și, în acest timp, avea să o vadă mai mult pe
soacră decât pe soțul ei.
De îndată ce au sosit, Jean s-a pregătit să
pornească într-o nouă călătorie, în ciuda vremii
nefavorabile și a stării sale de sănătate. După ce
cheltuise o avere pentru dezastruoasa campanie
în străinătate și nu reușise să-și recupereze investi-
ția, avea nevoie disperată de bani. Veniturile abia
îi acopereau cheltuielile curente, chiar dacă aces-
tora li se adăugau banii din arenda pământurilor
lui Marguerite. Avea datorii neplătite pentru caii
și proviziile achiziționate pentru expediție, iar
plata sa pentru campanie erau încă în așteptare.

103
Așa că Jean a decis că trebuie să călătorească la
Paris pentru a colecta suma consistentă pe care
i-o datora trezorierul de război al regelui, Jean le
Flament. Putea, de asemenea, să apeleze la niște
prieteni influenți și bogați din Paris care să-l ajute
să-și asigure patronajul regal.
Dacă Carrouges nu s-ar fi certat atât de des
cu lordul său, Contele Pierre, nu ar fi trebuit să
călătorească mai departe decât Argentan pentru
a obține banii de care avea nevoie. Contele Pierre
era de-a dreptul risipitor când venea vorba de ca-
douri oferite favoriților săi de la curte, în special
pentru Jacques Le Gris. Dar după numeroasele
dispute ale cavalerului cu domnul său și în ciuda
reconcilierii sale cu favoritul contelui înainte de
a pleca în Scoția, avea puține șanse să obțină din
nou simpatia sau ajutorul acestuia. Și mândria
nu i-ar fi permis niciodată lui Carrouges să-i
ceară ajutor lui Le Gris însuși, în ciuda bogăției
scutierului și a împăcării lor recente.
Dar Carrouges plănuia să se oprească la
Argentan în drum spre Paris. Îi era în drum pen-
tru că regiunea Argentan se întindea de-a lungul
traseului ce ducea de la Capomesnil spre oraș.

104
Mai mult, el trebuia să raporteze întoarcerea
sa din Scoția Contelui Pierre, care îl eliberase
de obligațiile sale militare primăvara trecută.
Carrouges, aproape falimentat și cu o stare de să-
nătate proastă, nu era prea potrivit pentru lupte
sau alte sarcini oficiale, iar o campanie de iarnă
era prea puțin probabil să aibă loc. Dar el era
încă vasalul jurat al Contelui Pierre, iar datoria îi
cerea să-i facă o vizită domnului său.
Poate că acesta se îndrepta spre Argentan nu
doar din datorie. Poate a vrut să vadă cum va fi
primit la curte sau a vrut să se laude celorlalți
curteni cu noul titlu de cavaler dobândit sau să-i
surprindă pe cei care nu se așteptau ca el să se în-
toarcă din aventura sa riscantă în străinătate. Știa
că unii aveau să profite de moartea sa. Jean încă
nu avea un moștenitor, așa că o mare parte din
proprietatea sa avea să îi revină Contelui Pierre,
care o putea acorda apoi altor vasali.
Carrouges știa, de asemenea, că la Argentan
s-ar fi putut întâlni cu Jacques Le Gris, care nu
se oferise voluntar pentru expediția scoțiană, ci
rămăsese acasă pentru a-și urmări propriile inte-
rese. Anul trecut când cei doi se împăcaseră acasă

105
la Jean Crespin, oare privirea iscoditoare a lui Le
Gris nu zăbovise puțin prea mult pe frumoasa
și tânăra soție a lui Jean? Poate. Dar Marguerite
petrecuse o bună perioadă de timp departe, la
castelul tatălui ei, iar acum, deși era mult mai
aproape de Argentan, se afla în siguranță sub
ochii vigilenți ai doamnei Nicole.
Totuși, moșia lui Jean nu era singurul lucru
pe care un curtezan precum Le Gris l-ar putea
râvni. Înainte de a pleca în călătoria sa, care avea
să-l țină departe de soția sa timp de câteva săptă-
mâni, Jean o chemase pe una dintre servitoarele
lui Marguerite și-i dăduse de grijă să nu o scape
din ochi pe stăpâna ei până când acesta se va în-
toarce de la Paris. În astfel de chestiuni, nu strică
niciodată mai multă vigilență.

J
ean de Carrouges a plecat spre Argentan
în prima săptămână a lunii ianuarie din
1386. Și-a început călătoria de aproximativ 40
de kilometri — drumeție pentru care e nevoie de
cel puțin o jumătate de zi, mai ales pe drumurile
proaste de iarnă — plecând de-a lungul malului
sudic al râului Vie, trecând de Saint-Julien-le-
Faucon. Aproape de Livarot s-a întors spre sud și

106
a urmat un drum roman vechi care ducea spre un
teren înalt, deluros, cu vedere spre valea râului
Dives și vasta câmpie Falaise. O mare parte din
pământul care i se întindea în față îi aparținea
Contelui Pierre.
Coborând treptat, Carrouges a traversat râul
Dives lângă Trim și s-a îndreptat spre cealaltă
parte a văii râului. Câțiva kilometri mai departe
a trecut prin deasa și întunecoasa pădure de pini
antici Grande Gouffern. Ieșind dintre copaci,
văzu zidurile și turnurile de la Argentan înălțân-
du-se înainte pe o culme stâncoasă.
O cetate străveche, deținută cândva de englezi,
Argentan a fost locul unde regele Henric al II-lea
a primit vestea, la scurt timp după Crăciunul din
1170, că patru dintre cavalerii săi au traversat în
secret Canalul și l-au ucis pe arhiepiscopul de
Canterbury, Thomas Becket. În 1380, orașul era
înconjurat de un zid gros de piatră cu 16 turnuri
rotunde.
Carrouges a călărit până la poarta bine păzită
a orașului, unde a fost recunoscut ca unul dintre
oamenii Contelui Pierre și i s-a permis să treacă.
S-a îndreptat spre palat, marele castel cu patru

107
etaje, cu trei turnuri mărețe pe care Contele
Pierre le reconstruise după ce cumpărase orașul
în 1372. Acolo, cavalerul obosit a descălecat, și-a
lăsat calul pe mâna grăjdarilor și a intrat.
După ce călătorise multe ore pe drumurile
grele de iarnă, Jean de Carrouges era murdar
din cap până în picioare de noroi și, înainte de
a se prezenta la curte, probabil și-a scos mantia
de călărie și și-a spălat mâinile și fața într-un
lighean cu apă oferit de unul dintre slujitori de la
palat. Apoi a urcat treptele către sala mare, unde
Contele Pierre ținea adunările și a luat masa cu
prietenii și curtenii săi.

S
osirea lui Jean a luat prin surprindere
curtea. La acel moment, vești despre
nefericita expediție scoțiană ajunseseră la
Argentan, inclusiv numele nobililor uciși în
luptă sau doborâți de boală. De asemenea, se
auziseră zvonuri și despre situația supraviețuito-
rilor săraci care s-au întors după ce și-au pierdut
banii, caii și sănătatea. Neavând însă nicio veste
despre Carrouges până atunci, Contele Pierre ar
fi putut crede că vasalul său incomod pierise și
că, în cele din urmă, scăpase de el. Este posibil

108
ca unii dintre oamenii contelui să fi împărțit
deja pământul cavalerului. Așadar, când Jean de
Carrouges, cuprins de febră și slăbit de oboseală,
dar încă foarte viu și în picioare, a intrat brusc în
sala mare, Contele Pierre, precum și mulți alții, a
fost surprins și chiar nemulțumit să-l vadă.
Ceea ce s-a întâmplat în acea zi la curte este
aproape neștiut. Știm totuși că, oprindu-se la
Argentan, Jean de Carrouges „l-a întâlnit pe
Jacques Le Gris și pe unii dintre oamenii Contelui
de Alençon, cărora le-a spus că are de gând să
meargă la Paris”. Când cavalerul și-a dezvăluit
planurile la curte, el ar fi putut, de asemenea,
să fi menționat că soția sa stătea în apropiere, la
Capomesnil, cu mama sa. Dacă ar fi încercat să
ascundă acest fapt, curtenii ar fi putut ghici cu
ușurință sau ar fi aflat prin alte mijloace.
Întâlnirea dintre Carrouges și Le Gris ar fi
putut fi una amiabilă. La urma urmelor, cu pu-
țin timp înainte, cei doi bărbați își încheiaseră
public cearta și aparent făcuseră pace. Dar Jean
de Carrouges, om nechibzuit și arțăgos, era
predispus la crize de furie și izbucniri de gelozie.
Tocmai își petrecuse șase luni în străinătate,

109
Palatul Contelui

110
riscându-și viața pentru Franța și primise foarte
puțin în schimb. În plus, la câțiva kilometri de
Argentan, drumul spre Paris avea să-l ducă chiar
pe lângă feuda pierdută de la Aunou-le-Faucon,
o veche nemulțumire care probabil încă îl rodea.
Necazurile din ultima perioadă ar fi putut să-l
aducă la limită pe cavaler, determinându-l să se
arunce asupra țintei cele mai convenabile — fa-
voritul curții pe care de multă vreme îl bănuia de
complot împotriva lui. Întâlnindu-l pe Le Gris
la palat, Carrouges l-ar fi putut batjocori pentru
că a rămas acasă, departe de pericol, în timp ce
el își riscase viața, dedicându-se artei bărbătești a
războiului. De asemenea, Jean s-ar fi lăudat zgo-
motos că părăsise Franța ca scutier și revenise ca-
valer după ce făcuse multe fapte de vitejie. Poate
că nou-numitul cavaler chiar a făcut aluzii că Le
Gris, de asemenea, și-ar putea mări rangul dacă
ar părăsi siguranța și confortul curții. Cu doar
câteva cuvinte nesocotite aruncate către scutier
de față cu ceilalți curteni, Jean de Carrouges ar
fi putut redeschide cu ușurință răni vechi și ar fi
putut readuce la viață disputa care mocnea.

111
 O
rice s-a întâmplat la palatul Contelui
Pierre în acea zi, întâlnirea a declanșat
ceva în Jacques Le Gris. La scurt timp după ce
scutierul a aflat de planurile cavalerului de a vizi-
ta Parisul, iar acesta a părăsit Argentanul pentru
a-și continua călătoria, Le Gris l-a convocat în
secret pe unul dintre cei mai apropiați tovarăși ai
săi, un om pe nume Adam Louvel.
Louvel, un scutier, i-ar fi servit lui Jacques Le
Gris drept mijlocitor, prezentându-l femeilor.
Se pare că Louvel îl cunoștea destul de bine pe
Carrouges, după ce îi slujise în campania de la
Cotentin din 1379 și 1380. Louvel avea o casă în
mica așezare de la Capomesnil, la o aruncătură de
băț de castelul unde stătea Marguerite cu soacra
ei. La scurt timp după ce cavalerul a luat drumul
spre Paris, Adam Louvel a galopat în direcția
opusă spre Capomesnil, la ordinele stăpânului
său de a o supraveghea pe Marguerite și de a-i
aduce informații despre ea.
Nu este clar de ce Jacques Le Gris și-a îndrep-
tat brusc atenția asupra lui Marguerite. Jean de
Carrouges a susținut mai târziu că scutierul pur
și simplu a râvnit la frumoasa și tânăra moște-

112
nitoare și „a început să ia în considerare cum
ar putea să o seducă”, așa cum a făcut cu atâtea
femei. Un cronicar susține că „printr-o tentație
ciudată, perversă, diavolul a intrat în corpul lui
Jacques Le Gris, iar gândurile sale s-au îndreptat
asupra soției lui Jean de Carrouges, despre care
știa că locuia aproape singură cu servitorii ei”.
Poate că Le Gris era unul dintre curtenii care
s-ar fi bucurat în cazul în care Carrouges nu re-
ușea să se întoarcă din Scoția. Le Gris era văduv
și, probabil, după ce a întâlnit-o pe frumoasa și
tânăra soție a lui Jean, a început să-și dorească
mai mult decât pământurile și castelul acestuia.
Poate că scutierul, care poseda o bucată valoroa-
să de pământ care ar fi trebuit să facă parte din
zestrea lui Marguerite, își dorea acum să o aibă
pe Marguerite însăși.
Sau poate motivul care l-a ispitit pe Le Gris să
o cucerească a fost mai puțin legat de Marguerite,
ci mai degrabă de soțul acesteia pe care voia să
se răzbune. Deși cei doi bărbați își reglaseră
public conturile, scutierul nu uitase și poate că
nu iertase cu adevărat încercarea cavalerului de
a pune mâna pe Aunou-le-Faucon, precum și

113
intrigile pe care Carrouges le răspândise la curte.
Dacă Carrouges, în timpul ultimei sale vizite
la Argentan, i-a aruncat câteva cuvinte dispre-
țuitoare scutierului, e posibil ca Le Gris, sătul
de insultele cavalerului, să fi decis să-l lovească
înapoi într-un mod care l-ar fi durut mai mult.
Absența îndelungată a cavalerului și prezența
soției sale în imediata apropiere i-ar fi trezit scu-
tierului gânduri viclene. Dacă s-ar putea culca în
secret cu soția cavalerului, ce răzbunare splendi-
dă ar fi, să nu mai vorbim de plăcerea adusă de o
asemene cucerire! Inițial, Le Gris și-ar fi pus în
gând să o seducă pe doamnă — un plan care ori-
cât cât de rău nu ar fi fost, avea să se transforme
în ceva și mai rău. Având drept scop răzbunarea
împotriva cavalerului și drept mijloc seducerea
soției acestuia, scutierul nu avea nevoie acum
decât de o oportunitate.
Curând aceasta se ivi. În a treia săptămână a
lunii ianuarie, la aproximativ două săptămâni
după plecarea cavalerului la Paris, mama aces-
tuia, Nicole a fost chemată în mod neașteptat la
Saint-Pierre-sur-Dives, mănăstire aflată la apro-
ximativ zece kilometri. Vicontele de Falaise a

114
convocat-o pe văduvă să se prezinte acolo în fața
executorului judecătoresc din Caen, Guillaume
de Mauvinet, ca martor într-un dosar legal. Data
stabilită a fost 18 ianuarie 1386. Călătoria către
Saint-Pierre, treburile de acolo și drumul înapoi
aveau să o țină pe Nicole departe de Capomesnil
cel puțin o jumătate de zi.
Când somația a sosit, Adam Louvel se afla
deja la Capomesnil, urmărind castelul din casa
lui, aflată în cătunul din apropiere și oferindu-i
stăpânului său vești despre Marguerite. Aflând că
doamna Nicole va părăsi Capomesnil în câteva
zile, Louvel i-a trimis imediat vorbă lui Jacques
Le Gris.

I
n dimineața zilei de joi, 18 ianuarie, Nicole
a părăsit Capomesnil. Deși avea de făcut
doar 20 de kilometri până la Saint-Pierre, dus și
întors, Nicole a luat cu ea aproape toți servitorii
gospodăriei. Văduva, din motive neclare, a luat-o
chiar și pe servitoarea pe care Jean o instruise cu
grijă să rămână cu Marguerite în orice moment în
absența sa. Marguerite avea să petreacă așadar o
mare parte a zilei aproape singură la castel. Doar
o servitoare ar fi rămas, dar, evident, nu făcea față

115
tuturor îndatoririlor.
La scurt timp după ce Nicole a părăsit
Capomesnil, Marguerite a auzit un ciocănit
puternic la ușa grea a castelului. Încălzindu-se
lângă foc, într-o cameră de la etaj, se întrebă cine
ar putea fi.
Cum zgomotul a continuat, Marguerite și-a
aruncat o mantie căptușită cu blană peste rochie
și a coborât să vadă cine era. Intrând în holul
principal, ea dădu cu grijă la o parte panoul din
spatele ferestrei mici cu bare, amplasată în ușa
groasă de lemn.
A fost surprinsă să vadă acolo fața unui bărbat
care o fixa cu privirea. Apoi, recunoscu chipul lui
Adam Louvel.
Când l-a întrebat ce vrea, Adam a spus că a
venit să-i ceară o favoare.
— Despre ce este vorba, întrebă Marguerite.
— E frig aici, doamnă, răspunse Adam.
— Pot să mă încălzesc un pic înăuntru în timp
ce vă spun despre ce este vorba?
Marguerite îl cunoștea pe Adam, deoarece
își avea casa în apropiere și luptase în campanie
sub conducerea soțului ei. Mai degrabă iritată

116
decât speriată de vizitatorul neașteptat, totuși
Marguerite a fost de acord. Ridicând bara de
fier, deschise ușa grea și lăsă vizitatorul să intre.
Apoi închise ușa pentru a nu lăsa aerul de iarnă
să intre, fără să o încuie la loc.
Stând în fața ușii, Adam se uită în jur de parcă
ar fi căutat focul. Dar pentru că Marguerite nu
făcu niciun gest pentru a-l invita mai departe în
casă, el începu să-și explice venirea.
Intrase pentru a discuta despre un împrumut
restant, a spus el. Luase cu împrumut o sută de
franci de aur de la Sir Jean pe care trebuia demult
să-i fi întors și se întreba dacă cavalerul ar fi fost
dispus să-l mai aștepte. Ar fi fost Marguerite atât
de amabilă încât să-i ceară lui Jean, din numele
lui Adam, să o facă?
Marguerite nu știa nimic despre împrumut
sau alte chestiuni financiare și era nedumerită că
Adam venise să o vadă în legătură cu asta, mai
ales acum când soțul ei era plecat.
Dar înainte ca ea să zică ceva, Adam schimbă
brusc subiectul. Acesta i-a spus, din senin, că-i
transmite salutări și complimente din partea lui
Jacques Le Gris.

117
 — Scutierul, continuă Adam, vă iubește cu
pasiune, ar face orice pentru dumneavoastră și
dorește foarte mult să vă vorbească.
Mirată de această întorsătură bruscă a conver-
sației, Marguerite a spus că nu vrea să-l vadă pe
Jacques Le Gris sau să vorbească cu acesta și că
Adam ar trebui să nu-i mai ceară favoruri pentru
stăpânul său. O asemenea discuție o nemulțumi
foarte mult, după cum observă și Adam.
În acel moment, ușa neîncuiată fu împinsă
brusc și o suflare de aer înghețat invadă holul.
Marguerite se întoarse alarmată și îl văzu pe Le
Gris.
Intrând în hol, scutierul și-a aruncat pelerina
stropită de noroi peste o bancă, lăsând al ve-
dere pumnalul pe care îl purta la centură și s-a
apropiat de femeia înspăimântată. Văzând-o pe
Marguerite dându-se înapoi speriată, se opri și
zâmbi.
— Doamna mea, spuse el, așa cum ți-a spus
slujitorul meu, te iubesc mai mult decât oricare
altul și voi face orice pentru tine. Tot ce am este
al tău.
Marguerite a devenit și mai încurcată când a

118
auzit aceste cuvinte chiar din gura scutierului.
Dar s-a adunat pentru a-l avertiza că nu trebuie
să-i vorbească în acest fel.
De vreme ce Marguerite a spus clar că nu va
asculta niciun fel de măgulire, abordarea deveni
fizică. Le Gris — un bărbat mare și foarte pu-
ternic — a înaintat și a apucat-o de încheietura
mâinii, ordonându-i să se așeze lângă el pe bancă.
Când Marguerite a încercat să se îndepărteze, el a
forțat-o să se așeze, strângându-i mâna cu putere.
Așezată fără voia ei lângă scutier, Marguerite
îi simți respirația caldă pe față. Înspăimântată
de-a dreptul, îl auzi pe acesta spunându-i că știe
totul despre problemele financiare ale soțului ei.
Zâmbind sugestiv într-un mod care o îngrețoșă,
el îi promise că o va recompensa cu generozi-
tate și că va ajuta la restabilirea averii familiei
Carrouges, dacă i se va da.
Se zvonea că această ofertă făcea parte din
abordarea standard a scutierului. Nu a funcțio-
nat însă cu Marguerite.
Deși ținută captivă și îngrozită la culme, ea i-a
spus lui Le Gris că nu-i pasă de banii lui și nu se
va supune niciodată voinței sale, încercând să se

119
smulgă din strânsoarea sa puternică.
Văzând că nu are nicio șansă să obțină con-
simțământul lui Marguerite, scutierul abandonă
toate încercările de a o convingere. Zâmbetul îi
dispăru, iar fața îi deveni sălbatică.
— Vei urca cu mine în dormitor, indiferent
dacă vrei sau nu, o amenință el.
Le Gris îi făcu un semn lui Louvel, care merse
să închidă ușa.
Marguerite își dădu seama de intențiile celor
doi bărbați. Înspăimântată și disperată, începu să
strige după ajutor.
— Haro! Ajutor! Haro! 11
Dar nimeni nu auzi strigătele lui Marguerite
sau cel puțin nimeni nu i-a venit în ajutor. Pereții
groși de piatră și ușa cu zăbrele înăbușeau stri-
gătele acesteia, iar în cătunul din apropiere, în
această perioadă a anului, oamenii stăteau mai
mult în case, ascunzându-se cum puteau de frig.
Fără să încerce să oprească țipetele victimei, de
parcă ar fi știut că nimeni nu-i va veni în ajutor, cei

11 Conform legii, strigând „Haro!” infractorul era avertizat

să înceteze fapta sa și oricine se afla în preajmă era obligat să
vină în ajutorul victimei.

120
doi bărbați au început să o tragă pe Marguerite
spre scări. Disperată, ea a apucat banca de lemn
greu, încercând să se țină de ea, dar, luând-o fie-
care de câte un braț, o înșfăcară de acolo.
În timp ce o târau spre scări, Marguerite a
reușit să se elibereze pentru o clipă și s-a aruncat
pe podeaua tare de piatră. Zăcând acolo, a jurat
cu voce tare că îi va spune soțului ei și că el și
prietenii săi se vor răzbuna.
În ciuda avertismentului, Le Gris o apucă cu
sălbăticie de brațe și o ridică brutal în picioare,
în timp ce Louvel o apucă de talie pe la spate. Cei
doi bărbați au forțat-o să urce treptele de piatră,
în timp ce ea continua să strige și să se zbată.
Când au târât-o în sfârșit pe Marguerite până
sus, Louvel și-a ajutat stăpânul să o împingă în
cea mai apropiată cameră, apoi a închis ușa, lă-
sându-l pe scutier singur cu Marguerite.
Le Gris se aplecă să-și desfacă cizmele.
Marguerite, liberă pentru câteva momente, aler-
gă la fereastră, încercând frenetic să o deschidă
în timp ce striga după autor. Scutierul sări în
picioare și alergă după ea.
Fugind de la fereastră, Marguerite alergă spre

121
ușa din celălalt capăt al camerei, sperând să se ba-
ricadeze de cealaltă parte. Dar Le Gris străbătu
camera în câțiva pași, alergând în jurul patului și
blocându-i trecerea.
Apucând-o pe Marguerite de brațe, Le Gris
o târî până la pat și o aruncă cu brutalitate.
Imobilizând-o cu fața în joc și apucând-o de după
gât cu mâna-i uriașă, își termină de desfăcut ciz-
mele, își slăbi centura și își trase în jos jambierele.
Marguerite dădea din mâini și din picioare, dar
el o înșfăcase atât de puternic încât femeia simți
că acesta i-ar putea frânge gâtul sau ar putea-o
sufoca.
Aplecându-se peste pat, Le Gris și-a îndepăr-
tat mantia și i-a ridicat rochia. Dar, în timp ce i-a
eliberat gâtul și ea l-a simțit urcându-se deasupra
ei, a început să se agite atât de violent, încât nu a
mai putut-o ține.
Le Gris, înjurând că nu a cunoscut niciodată
o femeie mai puternică, strigă după ajutorul
complicelui.
— Louvel!
Ușa se deschise zburând și Louvel intră în
fugă.

122
 Acesta o apucă pe Marguerite de un braț și de
un picior, la fel făcu și Le Gris de cealaltă parte,
și împreună o întinseră cu fața în jos pe pat.
Marguerite, foarte slăbită de lupta teribilă, simți
că puterile i s-au epuizat. Cu niște frânghii sau
benzi de pânză pe care fie le-au găsit în cameră,
fie le-au adus în acest scop, cei doi bărbați au
legat victima care se zbătea.
Dar chiar și după ce a fost legată, Marguerite
a continuat să țipe și să strige după ajutor. Așa că
scutierul și-a luat basca din piele și i-a îndesat-o
în gură pentru a o face să tacă.
Imobilizată, extenuată de lupta îndelungată cu
atacatorii și aproape fără aer, Marguerite a simțit
că s-ar putea sufoca.
În timp ce Louvel stătea în picioare, iar
Marguerite continua să opună rezistență, deși era
legată și avea căluș, scutierul o violă, „făcându-și
poftele cu ea împotriva voinței ei”.

D
upă săvârșirea faptei, Le Gris i-a ordo-
nat servitorului său să o elibereze pe
Marguerite. Louvel, care a stat tot timpul în
cameră, s-a apropiat de pat, dezlegând cu grijă
frânghia.

123
 Eliberată, Marguerite rămase pe pat, plângând
și ținându-și strâns îmbrăcămintea dezordonată.
Când Le Gris și-a fixat centura și și-a legat
cizmele, s-a ridicat și s-a îndreptat spre pat pen-
tru a-și lua basca, care încă stătea acolo, caldă și
umezită de gura lui Marguerite.
Scutierul a desfăcut basca și a plesnit-o pe
Marguerite pe coapsă, în timp ce o fixa cu
privirea.

Scena unui viol

124
 — Doamnă, dacă spui cuiva ce s-a întâmplat
aici, vei fi dezonorată. Dacă soțul tău va afla, te-
ar putea ucide. Nu spune nimănui nimic și voi
tăcea și eu.
Marguerite, privind în jos, nu răspunse. În
cele din urmă, după o lungă pauză, spuse cu o
voce sufocată:
— Voi tăcea.
O urmă de ușurare traversă fața scutierului.
Marguerite își ridică privirea, fixându-l cu furie
pe Le Gris.
— Dar nu atât de mult cât ai tu nevoie, adăugă
ea cu amărăciune.
Scutierul o săgetă cu privirea.
— Să nu te joci cu mine, Marguerite. Ești
singură aici și am martori care vor jura că am fost
în altă parte astăzi. Fii sigură, mi-am acoperit
urmele!
Scutierul scoase din centură o mică geantă de
piele.
— Uite, spuse el, aruncând punga de monede
pe pat, lângă Marguerite.
Marguerite îl privi mirată, printre lacrimi.
— Nu vreau banii tăi, a spus ea. Vreau drepta-

125
te! Voi avea dreptate! Apucând punga, i-o aruncă
înapoi. Aceasta ateriză pe podea, lângă picioarele
scutierului.
Le Gris nu mai spuse nimic. Luă banii, îi înde-
să sub centură și începu să-și tragă mănușile.
Însă Louvel răbufni.
— Să o plesnesc, sire, ca să o ajut să-și amin-
tească ce-ai spus?
Fără avertisment, Le Gris se întoarse și-l lovi
sălbatic peste față cu una dintre mănușile sale
grele de piele. Sângele îi țâșni și Louvel, împietrit
de uimire, rămase pe loc, ținându-se de obraz.
— Nu îndrăzni să o atingi pe doamnă, mârâi
Le Gris.
Apoi, fără să mai spună ceva, se îndreptă că-
tre ușă, o deschise cu putere și ieși din cameră.
Louvel, fără să se mai uite la Marguerite, părăsi
camera în urma stăpânului său.
Marguerite le-a auzit pașii când coborau,
răsunând prin castelul pustiu, apoi cum au
descuiat ușa grea de jos, au deschis-o și trântit-o
la loc. Prea slăbită pentru a se ridica, copleșită
de calvarul prin care trecuse, ascultă zgomotul
cizmelor de pe pietrișul din curte. Sunetele au

126
dispărut încet, până când s-a lăsat liniștea, iar ea
a fost, din nou, singură.

O
amenii de astăzi își imaginează adesea un
Ev Mediu fără legi, în care violurile erau
frecvente și rareori erau considerate o crimă.
Este adevărat că victimele violurilor medievale
erau uneori forțate să se căsătorească cu atacato-
rii lor, care își salvau astfel propriile vieți. Violul
conjugal era legal, deoarece soțiile trebuiau să-și
îndeplinească „îndatoririle” casnice, iar fete de 12
ani erau căsătorite de familiile lor cu bărbați care
aveau de câteva ori vârsta lor și care erau liberi
să-și ceară drepturile conjugale. Violul era frec-
vent în vremuri de război. În timpul Jacquerie, o
răscoală masivă de la sfârșitul anilor 1350, femei
nobile au fost violate de țăranii jefuitori, iar în
1380, călugărițele bretone au fost capturate și
violate de soldații englezi.
Dar codurile legii medievale și dosarele reale
ale proceselor arată că violul era considerat o
infracțiune și un delict capital. Legea din Franța,
inclusiv Normandia, urma de obicei practica ro-
mană, potrivit căreia violul — definit ca raport
sexual forțat, în afara căsătoriei — era pedepsit

127
cu moartea.12 Philip de Beaumanoir, o autoritate
în justiția franceză în secolul al XIII-lea, afirmă
că pedeapsa pentru viol este aceeași ca cea pentru
crimă sau trădare — și anume „de a fi târât pe
străzi și spânzurat”.
Chiar și în timp de război, liderii au încercat
adesea să-și înfrâneze oamenii. Soldații englezi
care au capturat orașul Caen în 1346 au primit
ordin să nu rănească niciuna dintre femei, ame-
nințarea fiind pedeapsa cu moartea, deși multe
trupe au ignorat acest avertisment.
Atitudinea socială față de viol era diferită.
Poeții curteni celebrau cavalerii drept campioni
ai onoarei feminine, iar aristocrația feudală
privea violul unei nobile drept „crima crimelor”.
Dar multe poezii și povești înfățișează cavaleri
care dezvirginează fără probleme fecioare de
rang inferior. Chiar regele Edward al III-lea ar
fi violat-o pe contesa de Salisbury în 1342 — o
poveste acum disputată, dar care la acea vreme a
fost crezută de foarte multă lume. Doar câteva
femei din epoca medievale au avut mijloace
pentru a-și face vocea auzită și pentru a protesta
12 La acel moment, „viol” (raptus) putea însemna fie relații
sexuale forțate, fie infracțiunea de răpire aferentă.

128
împotriva ideii că femeilor le plăcea să fie luate
cu forța. Christine de Pisan, în cartea ei Orașul
doamnelor (1405), a scris că femeile „nu au abso-
lut nicio plăcere în a fi violate. Într-adevăr, violul
este cea mai mare durere posibilă pentru ele”.
Urmărirea și pedepsirea violului depindeau
adesea de clasa socială și de influența politică a
victimei. În Franța, femeile condamnate pentru
infracțiuni mai mici, cum ar fi furtul, erau adesea
ucise, în timp ce mulți bărbați vinovați de viol
scăpau cu o simplă amendă — o compensație
care era plătită adesea nu victimei însăși, ci ta-
tălui sau soțului, deoarece violul era considerat
mai degrabă o infracțiune asupra proprietății
tutorelui de sex masculin, decât un act de vi-
olență împotriva femeii. Înregistrările juridice
arată că bărbații care dețineau funcții bisericești
se numărau adesea printre cei acuzați de viol și
că aceștia scăpau de pedepse serioase pretinzând
„beneficiul clerului”, care le dădea dreptul să fie
judecați de biserică și nu de instanțele seculare.
Circumstanțele infracțiunii, inclusiv absența
frecventă a martorilor, făceau adesea ca o acuza-
ție de viol să fie greu de dovedit într-o instanță

129
de judecată. Iar în Franța, femeia victimă, indi-
ferent de poziția socială, nu putea aduce acuzații
fără cooperarea soțului, tatălui sau tutorelui ei.
Multe victime ale violurilor, amenințate ulterior
de atacatorii lor cu rușinea și dezonoarea, alegeau
să păstreze tăcerea mai degrabă decât să riște să
le fie distrusă reputația lor sau cea a familiei lor,
făcând publică crima. Deci, deși în teorie violul
era o infracțiune gravă pentru care legea preve-
dea pedepse grele, în practică rămânea adesea
nepedepsit și chiar nedeclarat.

I
mediat după atacul sălbatic, Marguerite
a trebuit să-și îndure suferința și umilința
singură, în tăcere. „În ziua în care s-a abătut
nenorocirea, doamna din Carrouges a rămas în
castel pe jumătate amețită, ascunzându-și întris-
tarea cât de bine a putut”. În acele ore groaznice
petrecute în singurătate, lui Marguerite probabil
i-ar fi răsunat în minte avertismentul scutierului
de a păstra tăcerea. Soacra ei avea să se întoarcă
în curând cu servitorii. Ce ar fi trebuit să facă
Marguerite?
Le Gris o amenințase cu cea mai umilitoare
rușine pentru o femeie de rangul ei. În rândul

130
nobilimii, onoarea era totul. Reputația unei
femei în ceea ce privește loialitatea și castitatea
erau deosebit de apreciate. Amenințarea lui Le
Gris i-a pus sare pe rană lui Marguerite, deoarece
trădarea tatălui ei împotriva regelui francez
pătase numele familiei Thibouville. Știind acest
lucru, poate că scutierul a amenințat-o pentru a
o stânjeni și mai mult. Este chiar posibil ca, pu-
nând-o în poziția de victimă, Le Gris să fi vrut să
profite de vechea rușine a familiei lui Marguerite
ca o garanție că aceasta va păstra tăcerea în legă-
tură cu cea din urmă dezonoare.
Dacă Marguerite l-ar fi acuzat public pe Le
Gris, acuzația ei ar fi fost greu, dacă nu imposibil,
de dovedit. În afară de chestiunea problematică a
dovezilor, Le Gris era favoritul Contelui Pierre și
se putea aștepta la o audiere prietenoasă la curtea
de la Argentan, în timp ce Marguerite, în calitate
de fiică a trădătorului și soția unuia dintre cei
mai incomozi vasali ai contelui, ar fi fost ime-
diat suspectată. Le Gris era, de asemenea, bine
cunoscut și plăcut la curtea regală din Paris ca
unul dintre scutierii personali ai regelui. Iar dacă
cavalerul și soția sa duceau cazul în instanțele

131
seculare, Le Gris, în calitate de cleric în ordinele
minore, putea pretinde întotdeauna la beneficiul
clerului și obține o mutare a procesului la o curte
a bisericii.
Le Gris o avertizase, de asemenea, pe
Marguerite că, dacă îi spunea soțului ei despre
viol, Carrouges ar fi putut să o omoare. Cavalerul
— gelos, suspicios și irascibil — ar fi putut să nu o
creadă și, în schimb, să o suspecteze că a acoperit o
aventură adulteră cu Le Gris sau cu un alt bărbat.
Soții supărați își ucideau uneori soțiile pentru
presupusul adulter și chiar scăpau nepedepsiți,
crima fiind considerată un act al pasiunii, justi-
ficat de comportamentul ilicit al soției. Le Gris
cunoștea firea geloasă și bănuitoare a lui Jean din
experiența personală la curtea de la Argentan și
poate că a ghicit că Carrouges nu avea încredere
deplină nici măcar în propria soție. Le Gris ar fi
putut presupune, de asemenea, că Marguerite se
temea de soțul ei, mizând pe această frică atunci
când o avertiză să tacă.
Dar, în ciuda amenințărilor atacatorului ei și a
șanselor slabe de a obține dreptatea, Marguerite
nu s-a lăsat intimidată de scandalul și de peri-

132
colul care ar putea urma dacă rupea tăcerea. La
scurt timp după atac, hotărâtă să-i dezvăluie
crima soțului ei când acesta se va întoarce și să fie
răzbunată, „ea și-a fixat cu fermitate în memorie
ziua și momentul în care Jacques Le Gris venise
la castel”. Prin întipărirea detaliilor importante,
Marguerite s-a pregătit nu numai pentru între-
bările inevitabile ale familiei sale, ci și pentru
istovitoarea încercare publică care o aștepta
cu siguranță odată ce avea să-și spună teribilul
secret.13

T
ăcerea pe care Le Gris i-o ceruse lui
Marguerite imediat după viol a durat
doar câteva zile, până când Jean de Carrouges s-a
întors de la Paris, probabil pe 21 sau 22 ianuarie.
În ziua crimei, la doar câteva ore după ce cei
doi atacatori au părăsit Capomesnil, Nicole s-a
întors din propria călătorie de la Saint-Pierre-
sur-Dives. Dar soacra lui Marguerite era ultima
persoană din lume căreia aceasta ar fi dorit să-i
dezvăluie îngrozitorul secret. Astfel, în frămân-
13 Marguerite s-ar fi bazat pe memorie pentru că, chiar dacă
putea citi, nu știa neapărat să scrie, pentru că scrisul se preda
separat, de aceea mulți oameni cu carte nu au învățat nicio-
dată să scrie.

133
tare și anxietate, Marguerite a tăcut până s-a
întors soțul ei.
La sosirea sa la Capomesnil, Jean și-a găsit
soția tulburată și deznădăjduită — „tristă și în-
lăcrimată, mereu nefericită în gesturi și compor-
tament și deloc în firea ei obișnuită”. La început
a bănuit că a avut loc o ceartă între soția și mama
sa. Marguerite petrecuse cele aproape trei săptă-
mâni fără Jean, alături de Nicole — cu excepția,
desigur, acelei zile nenorocite — și, așadar, era
firesc pentru el să creadă că cele două femei s-ar
fi putut certa în timp ce el era plecat.
Marguerite a refuzat să-i spună soțului ei ce
era în neregulă până când nu au fost singuri. „A
trecut ziua, a venit noaptea și Sir Jean s-a dus la
culcare. Doamna nu a venit să se culce, iar soțul
ei a fost foarte surprins și i-a cerut să facă acest
lucru. Ea a refuzat și a continuat să se plimbe
prin cameră îngândurată. Într-un sfârșit, când
toți dormeau” — într-un conac sau castel, dom-
nul și doamna nu puteau fi cu adevărat singuri,
departe de urechile servitorilor care ascultau pe
la uși, până când nu erau împreună în pat —
„a venit la soțului și, îngenunchind lângă el, i-a

134
povestit îndurerată lucrurile îngrozitoare care i
se întâmplaseră”.
Marguerite a refuzat să i se alăture soțului ei
în pat — poate chiar patul pe care fusese lega-
tă și violată — până când nu a avut ocazia să-i
spună totul. Jean, după ce fusese plecat câteva
săptămâni, era, fără îndoială, dornic să fie din
nou în pat cu soția sa. Dar acesta era probabil
ultimul lucru pe care Marguerite și-l dorea acum.
De asemenea, atacul violent al celor doi bărbați
ar fi putut lăsa cicatrici sau vânătăi pe corpul ei.
În Evul Mediu era obișnuit ca oamenii, inclusiv
domnii și doamnele, să doarmă goi și, înainte de
a se expune ochilor soțului ei, Marguerite ar fi
dorit să aibă șansă de a-i explica. Mai presus de
toate, Marguerite a păstrat un anumit control
asupra situației, spunându-și povestea la un mo-
ment și în circumstanțele alese de ea.
Jean a ascultat la început uimit și apoi supărat,
în timp ce Marguerite i-a spus în lacrimi „toată
povestea faptei urâte, josnice și criminale” care
fusese săvârșită împotriva ei. Când a terminat,
l-a implorat să se răzbune de dragul propriei sale
reputații.

135
 Marguerite știa că onoarea lui Jean avea să stea
în picioare sau să cadă odată cu a ei — ceea ce
de acum încolo avea să le unească destinele chiar
mai mult decât căsătoria. Știa, de asemenea, că,
în temeiul legii feudale, nu avea absolut nicio
poziție juridică într-un astfel de caz fără sprijinul
și susținerea soțului ei.
A doua zi dimineață, Jean de Carrouges și-a
chemat familia și prietenii pentru un consiliu se-
cret. Cavalerul avea motive întemeiate să-l uras-
că pe Le Gris și să-l suspecteze de o nouă faptă
josnică. Convins de trădarea anterioară a lui Le
Gris la curte, el ar fi putut să creadă cu ușurință
în relatarea despre atacul sălbatic al scutierului,
dar o acuzare prematură sau nefondată împotriva
favoritului Contelui Pierre, mai ales după nume-
roasele certuri ale lui Jean cu acesta din ultimii
ani, i-ar fi putut aduce cavalerului probleme și
mai grave. Un consiliu privat îi permitea să ob-
țină sfaturile valoroase ale familiei și prietenilor
săi fără a transforma cazul într-o afacere publică
jenantă și, eventual, dezastruoasă.
Consiliul, ținut la Capomesnil, i-a inclus, fără
îndoială, pe Nicole de Carrouges și poate pe

136
verișorul lui Marguerite, Robert de Thibouville,
care se întorsese recent cu Jean din Scoția, dar
și alte rude și prieteni, precum Bernard de La
Tour, cumnatul cavalerului. Poate că și Thomin
du Bois, un alt văr al lui Marguerite, a fost acolo.
Când toată lumea a ajuns la castel, întrebându-se
de ce au fost chemați în secretă și în grabă, Jean
i-a adunat pe toți într-o cameră. „Explicând
motivul care l-a determinat să trimită după ei,
și-a pus soția să povestească amănunțit tot ce se
întâmplase”.
Marguerite a trebuit să-și descrie calvarul din
nou, de data aceasta familiei și prietenilor, retră-
ind teribila crimă în toate detaliile ei dureroase
și umilitoare. Complexitatea și acuratețea erau
de mare importanță, întrucât relatarea ei privată
punea bazele oricărei mărturii publice ulterioare,
pe care cei de față puteau fi chemați să o confir-
me. Într-o oarecare măsură, consiliul familiei a
fost o audiere juridică preliminară.
Când cei adunați au auzit povestea lui
Marguerite despre atacul brutal, „au fost foarte
uimiți”. Dacă familia acesteia a crezut-o imediat,
unele rude ale lui Jean ar fi putut fi inițial scep-

137
tice. Familia Thibouville nu avea cea mai bună
reputație, iar fiica trădătorului tocmai spusese o
poveste uluitoare — susținând că, acum câteva
zile, fusese surprinsă în castelul singuratic și
atacată de doi bărbați și că unul dintre ei, nimeni
altul decât Jacques Le Gris, o violase. Doamna
Nicole nu auzise nimic despre atac până acum,
deși se întâmplase chiar în propria ei casă în
timpul scurtei sale absențe. Ea și alți membri ai
consiliului i-au pus probabil câteva întrebări de
verificare lui Marguerite. De exemplu, când și
unde exact a avut loc crima, cât timp au stat cei
doi în castel și de ce le deschisese ușa, în primul
rând?
Dar după ce Marguerite a răspuns la toate
întrebările și Jean ceru sfatul consiliului său,
membrii acestuia l-au îndemnat „să meargă la
domnul său, Contele de Alençon și să-i spună
toată povestea”. Conform legii feudale, un lord
era responsabil de judecarea certurilor dintre
vasalii săi, astfel curtea Contelui Pierre de la
Argentan era singurul loc pentru acest caz.
Bineînțeles, toată lumea știa că lordul va primi
cu greu o acuzație penală împotriva scutierului

138
său preferat. Contele ar fi putut lua poveste uimi-
toare a atacului lui Le Gris asupra lui Marguerite
drept pură fabulație, care ar fi putut stârni furie
și poate represalii grave. Carrouges și Le Gris
se împăcaseră recent; această nouă dispută, una
mult mai gravă de data aceasta, dacă era făcută
publică, avea să-i transforme, cu siguranță, în
dușmani de moarte.
În ciuda șanselor slabe de a primi o audiere
echitabilă la curtea Contelui Pierre, totuși, ca-
valerul avea un alt motiv urgent pentru a căuta
dreptate acolo pentru el și soția sa și pentru a
urmări răzbunarea împotriva scutierului.
Nu la mult timp după ce Jean s-a întors de
la Paris și a aflat de teribilul atac asupra soției
sale, Marguerite a dezvăluit un alt secret: era
însărcinată.
Vestea trebuie să-l fi lovit pe Jean ca un fulger.
Cuplul nu reușise să aibă copii în primii cinci
ani de căsătorie, iar cavalerul așteptase mult
timp un moștenitor. Sarcina lui Marguerite ar
fi trebuit să-l umple de bucurie în mod normal,
dar, în schimb, pe lângă sănătatea sa șubredă,
problemele financiare, insuccesele sale politice

139
și violarea teribilă a soției sale de către un coleg
de curte și fost prieten, i-a mai adus o îngrijorare
supărătoare. Al cui era copilul?

140
 5
Provocarea

L
a sfârșitul lunii ianuarie 1386, Contele
Pierre de Alençon auzi o veste care-i
făcu sângele să clocotească. Acesta află că Jean de
Carrouges, unul dintre cei mai incomozi vasali
ai săi, răspândea un zvon scandalos despre favo-
ritul său, Jacques Le Gris, susținând că acesta, cu
ajutorul unui complice, o surprinsese pe doamna
Carrouges acasă, în absența cavalerului, o atacase
și o violase. Acuzația cavalerului îl înfurie pe
conte. Având în vedere disputa dintre cei doi
bărbați, cum ar fi putut Carrouges să se aștepte
ca cineva să creadă povestea lui absurdă?
Odată ce zvonul a ajuns la urechile lui, Contele
Pierre a început imediat investigațiile. El a ordo-

141
nat ca doi nobili respectați să vină la curtea sa
și-i chestionă cu atenție în legătură cu presupusa
poveste. Unul dintre bărbați era Sir Bernard de
La Tour, cumnatul al lui Jean. Celălalt era Jean
Crespin, scutierul în casa căruia, acum un an,
Carrouges și Le Gris se împăcaseră, iar cel din
urmă o întâlnise pe Marguerite pentru prima
dată. Ambii bărbați erau probabil în relații bune
cu Jean de Carrouges, știind câte ceva despre
afacerile sale.
Întrebați de conte, cei doi bărbați, conform
mărturiilor ulterioare, „au spus că Jean de
Carrouges și soția sa au făcut cunoscut, de
mai multe ori și în diverse locuri, faptul că
Marguerite a fost posedată carnal, cu violență
de către Jacques”. Crespin și La Tour au raportat,
de asemenea, că Jean și soția sa doreau să vină în
fața contelui pentru a face o plângere și a obține
dreptate.
Contele Pierre a răspuns că este gata să le
ofere celor doi soți o audiere, deoarece el era
responsabil de soluționarea certurilor dintre va-
salii săi. Astfel, el și-a convocat curtea, adunând
„episcopi, cavaleri, membri ai consiliului și alți

142
oameni cu experiență”. Unii dintre demnitarii
bisericii aveau expertiză juridică, alți clerici po-
sibil să fi ținut evidența procedurilor (deși nu s-a
păstrat nicio mărturie).
Audierea a avut loc în sala mare a palatului,
în camera împodobită cu tapiserii și covoare și
mobilată cu bănci grele din lemn unde, acolo
contele își ținea întrunirile. În ziua stabilită,
sala era plină de nobili, clerici și alți curteni.
Zvonurile despre înspăimântătorul atac asupra
doamnei și despre acuzațiile furioase ale cavale-
rului împotriva scutierului se răspândiseră de la
Argentan pe tot domeniul contelui. Spectatorii
înfruntaseră frigul năprasnic pentru a vedea ce
au de zis ambele părți și a afla dacă exista vreun
adevăr în zvonurile care cutreierau.
Nu era un secret faptul că Jacques Le Gris era
favoritul Contelui Pierre. Dar, de asemenea, nu
era ceva nou ca un lord să fie nevoit să judece o
ceartă dintre doi vasali, unul dintre ei fiind pre-
feratul acestuia. În acest caz, contele Pierre era cu
greu un judecător imparțial, deși legea îl obliga
să fie cât mai corect posibil.
Dar mai era o problemă. După ce contele a

143
chemat martori pentru a investiga zvonul scan-
dalos, după ce le-a oferit o audiență lui Jean și lui
Marguerite și după ce și-a adunat curtea pentru
a audia cazul, cavalerul și soția sa nu au apărut în
ziua stabilită.
Poate că absența ostentativă a cuplului și măr-
turiile insuficiente despre presupusa crimă au de-
terminat următoarea acțiune a Contelui Pierre.
El a ordonat ca Adam Louvel — presupusul
complice al scutierului — să fie arestat și reținut
pentru a fi interogat. Apoi, cu informațiile noi
obținute prin această metodă, contele a deliberat
și a ajuns la un verdict.
Curtea, sub prezidiul Contelui Pierre, a con-
statat că „Jacques este complet inocent și fără de
vină”. Anulând acuzația penală împotriva scutie-
rului, contele a eliminat-o din dosar, ordonând să
nu se mai ridice niciodată alte întrebări cu privire
la aceasta. Contele Pierre a ridicat, de asemenea,
suspiciuni împotriva lui Marguerite pentru că l-a
acuzat pe scutier în primul rând. Insinuând că
doamna a mințit, acesta a spus despre presupusul
viol că „probabil aceasta a visat”.
Când veștile despre decizie au ajuns la

144
Capomesnil, Marguerite poate că nu a fost
surprinsă, dar, mai degrabă disperată din cauza
că nu avea să-i fie făcută vreodată dreptate. Ea
a fost fără îndoială furioasă să afle că Le Gris
fusese declarat nevinovat, iar Contele Pierre o
acuzase practic de minciună. Dar vestea poate că
a făcut-o și mai hotărâtă să obțină răzbunarea pe
care o promisese chiar în fața lui Le Gris.
În ceea ce-l privește pe cavaler, știrile nu l-au
surprins în totalitate, dar trebuie să-l fi înfuriat.
Verdictul contelui nu a fost doar o batjocură a
justiției, ci și cea mai gravă insultă suferită de Jean
până acum din lunga sa serie de umilințe publice
de la curtea Contelui Pierre. Deși a primit vestea
acasă, acesta a simțit-o ca pe o palmă care i-a fost
dată în fața mulțimii.
Dar la ce altceva se putea aștepta cuplul, având
în vedere absența lor de la tribunal în ziua decisi-
vă și eșecul lui Jean de a-și depune acuzațiile, sus-
ținute de mărturia lui Marguerite, în persoană?
Nu reușiseră să apară pentru că boala lui Jean se
agravase brusc? Sau pentru că Marguerite, după
calvarul prin care a trecut, nu era în stare să vină
la curte? Au rămas intenționat departe pentru că

145
erau siguri că nu li se va face dreptate sau pentru
că se temeau pentru viața lor din cauza rudelor
și prietenilor furioși ai scutierului? Ori poate
absența lor făcea parte dintr-un plan calculat
pentru a forța un verdict nefavorabil pe care
acum îl puteau transforma într-un avantaj?
Legea spunea că un vasal al cărui stăpân
pronunțase un verdict nedrept, o judecată falsă,
avea dreptul să facă recurs la stăpânul lordului
respectiv. Întrucât Contele Pierre era vasal al
regelui Franței, cavalerul putea să facă apel direct
la curtea regală din Paris. Carrouges pierduse la
curtea Contelui Pierre, dar dacă regele ar fi fost
de acord să-i audieze cazul, putea avea o șansă de
a obține dreptate pentru el și soția sa.
Contele Pierre pare să fi anticipat următoarea
mișcare a cavalerului. Grăbindu-se să prevină un
eventual apel, el a ordonat să se trimită la Paris
scrisori prin care să-l informeze pe rege despre
verdictul său de a-l absolvi de vină pe scutier.
Zvonurile despre cearta dintre Carrouges și Le
Gris s-ar putea să fi călătorit deja din Normandia
până la Paris, deoarece ambii bărbați aveau pri-
eteni importanți acolo. Dar se pare că, de fapt,

146
contele a fost primul care a făcut oficial cunoscut
cazul curții regale.
Jean de Carrouges mai contestase o dată de-
cizia Contelui Pierre la curtea regală, în timpul
disputei cu privire la Aunou-le-Faucon. Dar
acum era vorba de o chestiune mult mai gravă, cu
o miză mult mai mare. Contele Pierre îl ura deja
pe Carrouges pentru acuzarea favoritului său și
încercase să anuleze cazul. Sfidarea cavalerului
l-ar fi pus și mai mult în calea pericolului — la fel
și pe soția sa. Pe măsură ce chestiunea legală era
în desfășurare, contele a devenit „atât de înfuriat
de obstinația cavalerului, încât au existat multe
momente în care l-ar fi ucis”.

L
a sfârșitul iernii sau la începutul primă-
verii anului 1386, Jean de Carrouges
a plecat la Paris pentru a doua oară în acel an,
foarte probabil după ce el și Marguerite s-au
întors acasă. De acum Marguerite era însărcinată
în două sau trei luni și, dacă Jean ar fi lăsat-o din
nou în urmă, intenționând să o cheme mai târziu
sau să se întoarcă chiar el după ea, de data aceasta
avea să se asigure că este bine păzită — poate de
o rudă de încredere, cum ar fi vărul ei, Robert de

147
Thibouville. Călătoria la Paris avea să devină mai
grea pentru gravida Marguerite, deși pe măsură
ce drumurile se uscau în lunile mai calde, ea ar fi
putut călători mai confortabil cu trăsura.
Drumeția de aproximativ 240 de kilometri de
la Carrouges la Paris îi luă cavalerului aproape
o săptămână pe traseul care se îndrepta spre est
prin Sées, Verneuil și Dreux — una dintre marile
rute din Normandia spre Paris.
Cavalerul știa că primirea sa la curtea regală
avea să fie influențată de multe lucruri: servi-
ciile sale din trecut pentru rege, legăturile sale
de familie, precum și cunoștințele și alianțele
personale care determinau politica curții. Spre
avantajul său, familia lui Jean slujise mult timp
și fusese loială regilor Franței. Jean însuși luptase
recent pentru regele Charles în Marea Britanie,
precum și în multe alte campanii de-a lungul
anilor. Cu vreo 20 de ani mai devreme, în 1364,
el ajutase și familia regală să adune o parte din
banii de răscumpărare a regelui Jean.
Jacques Le Gris, deși avea origini mult mai
umile, avea legături mai bune la curtea regală, fi-
ind scutier în serviciul regelui și participând per-

148
sonal la înalte consilii de stat din Paris. Scutierul
bogat se bucura de un statut suplimentar ca favo-
rit al Contelui Pierre, membru al familiei regale
și văr al regelui însuși. Scrisorile contelui despre
rezultatele tribunalului, expediate către rege și
care reprezentau o cerere clară a sprijinului regal,
erau o nouă lovitură împotriva cavalerului.
Și apoi mai era problema lui Marguerite.
Curtea regală avea să-și amintească cu siguranță
că soția lui Jean, femeia din centrul disputei, era
fiica trădătorului notoriu, Robert de Thibouville.
Trădarea acestuia pătase pentru totdeauna
numele familiei, iar odată ce se căsătorise cu
Marguerite, pata căzuse și asupra lui Jean.
Dar atunci când Carrouges avea să ajungă la
Paris pentru a-și prezenta cazul regelui, plănuia
să facă un recurs îndrăzneț și neașteptat.

C
onform legii franceze, un nobil care făcea
apel în fața regelui avea dreptul de a-l pro-
voca pe adversarul său la un duel judiciar sau la
un proces prin luptă. Duelul judiciar, diferit față
de duelul de onoare, folosit mai mult în chestiuni
de insultă, era o procedură legală formală pentru
a stabili care dintre parți a depus jurământ fals.

149
Se credea că rezultatul luptei dezvăluie adevărul
în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Prin
urmare, duelul era cunoscut și ca „judecata lui
Dumnezeu” sau judicium Dei.
Procesul prin luptă era un obicei străvechi
în Franța, în special în Normandia, și atât Jean,
cât și Marguerite au avut strămoși care au servit
drept garanți în dueluri judiciare. În Evul Mediu
timpuriu, oamenii din toate clasele sociale
puteau participa la lupte judiciare, iar duelurile
publice aveau loc atât între țărani cât și între oră-
șeni, precum și nobili. În unele părți ale Europei,
chiar și femeilor le era permis să lupte împotriva
bărbaților. Duelul era folosit pentru a judeca o
gamă largă de infracțiuni, precum și cauze civile,
cum ar fi disputele legate de proprietate.
În cazurile civile, persoanele în cauză puteau
angaja împuterniciți sau „campioni” pentru a
lupta în locul lor. Dar în cazurile penale, cele
două părți trebuiau să lupte în persoană, deoa-
rece pedeapsa pentru cel înfrânt era, de obicei,
moartea, iar „campionii” nu puteau lua locul
decât femeilor, vârstnicilor sau celor infirmi.
Timp de secole, duelul a fost, de asemenea, o

150
formă de apel, iar un acuzat nemulțumit de un
verdict putea contesta mărturiile celor care jura-
se împotriva lui, provocându-i să-și demonstreze
dreptatea prin luptă. Chiar și lorzii care serveau
drept judecători în instanțele locale riscau să fie
provocați la dueluri de proprii lor vasali ofensați.
Cu toate acestea, mai târziu, duelurile judicia-
re au devenit mai rare. Papii au denunțat duelul
ca pe o sfidare a lui Dumnezeu, lucru interzis
de Scriptură. Iar regii nu vedeau cu ochi bun
procesul prin luptă, deoarece le nega autoritatea
judiciară, pe care încercau să o smulgă de la
puternicii lor baroni și să o consolideze în jurul
propriilor tronuri.
În 1200, duelul a început să dispară din pro-
cedurile civile din Franța, în timp ce în cazurile
penale era limitat din ce în ce mai mult la bărbații
nobilimii. În 1258, Ludovic al IX-lea a eliminat
duelul din dreptul civil francez, înlocuindu-l cu
enquête, o anchetă formală care implica dovezi
și mărturii. Chiar și aceasta păstra încă duelul ca
pe o ultimă soluție pentru un nobil care încerca
să conteste verdictul domnului său într-un dosar
penal.

151
 În 1296, regele Filip al IV-lea a eliminat
complet duelul în vremuri de război, deoarece
luptele judiciare dintre nobilii săi afectau forța
de muncă necesară pentru apărarea militară. În
1303, acesta a interzis duelul și în timp de pace.
Însă nobilii lui Filip nu erau de acord cu abolirea
privilegiului lor străvechi și, trei ani mai târziu,
în 1306, regele a cedat, restabilind lupta judi-
ciară ca formă de apel în anumite cauze penale,
inclusiv violul, dar doar sub jurisdicția directă a
regelui.
Decretul din 1306 era încă în vigoare 80 de
ani mai târziu, când Jean de Carrouges a mers la
Paris pentru a declara apel împotriva sentinței
Contelui Pierre, dar deja duelurile judiciare erau
extrem de rare. Patru condiții stricte trebuiau
întrunite pentru ca un caz să fie soluționat prin
duel. În primul rând, crima trebuia să fie una
capitală, cum ar fi omorul, trădarea sau violul. În
al doilea rând, trebuia să existe dovezi sigure că
infracțiunea a avut loc cu adevărat. În al treilea
rând, trebuiau epuizate toate căile de atac legale,
lupta rămânând singurul mijloc de condamnare.
Și în al patrulea rând, persoana acuzată trebuia să

152
fie puternic suspectată de infracțiunea respectivă.
Pe lângă restricțiile legale, solicitarea unui duel
era o strategie foarte riscantă, care mărea foarte
mult miza pentru cavaler. Jean de Carrouges își
punea propria viață în pericol, precum și propri-
etățile și reputația familiei sale și chiar mântuirea
sufletului, deoarece trebuia să depună un jură-
mânt solemn, condamnându-se pe el însuși, în
cazul în care rezultatul luptei l-ar fi dovedit a fi
un mincinos.
De asemenea, Jean își punea și soția în pericol,
deoarece Marguerite era martorul principal în
acest caz. Ea ar fi trebuit să depună jurământ în
legătură cu acuzațiile sale împotriva lui Jacques
Le Gris și dacă Jean ar fi pierdut duelul, ea ar fi
fost, de asemenea, declarată mincinoasă. Încă din
cele mai vechi timpuri, acuzațiile false erau aspru
pedepsite. Dacă un duel judiciar ar fi dovedi că
o femeie a jurat fals în legătură cu o acuzație de
viol, aceasta ar fi fost ucisă.
Dar, în ciuda șanselor minime de a obține
un proces prin luptă și de a se expune riscurilor
grave ale duelului, e posibil ca Jean de Carrouges
să fi simțit că doar așa ar fi putut răzbuna teribila

153
crimă comisă împotriva soției sale, dovedind
acuzațiile împotriva lui Jacques Le Gris și re-
vendicând onoarea cuplului. Poate că el credea
că Dumnezeu îl va favoriza și că nu poate eșua
în luptă. Orice ar fi gândit cavalerul în timp ce
mergea spre Paris de-a lungul drumurilor pline
de șanțuri din Normandia, acesta se îndrepta
spre ceea ce avea să se dovedească a fi cea mai
periculoasă aventură a vieții sale.

I
n 1386 Parisul era cel mai mare oraș din
Europa, cu o populație de peste 100.000
de locuitori, deși zidurile orașului înconjurau pe
atunci doar aproximativ cinci mii de kilometri
pătrați, o fracțiune din cele peste 32. 000 din
prezent. Parisul medieval era un loc zgomotos,
aglomerat, mirositor și periculos. Îngrădit de
șanțuri și ziduri împotriva armatelor inamice —
în special ale englezilor invadatori — orașul era,
de asemenea, amenințat din interior de gloate
revoltate, trupe rebele, studenți desfrânați și o
mare clasă de criminali care profitau de pe urma
acestora. Chiar la nord de zidurile orașului se afla
infamul deal din Montfaucon, unde criminalii
condamnați erau spânzurați cu zecile de o piatră,

154
înaltă de aproape 40 de metri, iar cadavrele în
putrefacție erau lăsate să atârne cu săptămânile
ca un avertisment pentru ceilalți.
Prin centrul Parisului trecea râul Sena, cea
mai mare arteră a orașului și, de asemenea, ca-
nalizarea principală. Apele sale murdare purtau
fără încetare traficul fluvial spre Île de la Cité,
insula centrală a orașului, unde se găseau cele
mai mari sanctuare ale creștinătății. La un capăt
se înălța măreața catedrală Notre-Dame, sediul
episcopului de Paris, ale cărei turnuri masive
fusese finisate un secol mai devreme, în 1275.
La celălalt capăt se ivea grațioasa turlă a Capelei
Sfinte, rafinatul edificiu din piatră aurită și sticlă
colorată construit de Sfântul Ludovic în anii
1240 pentru a conserva relicve prețioase aduse
din Țara Sfântă, inclusiv Cununa de Spini a lui
Hristos și o bucată din Sfânta Cruce. În apropiere
se afla Palatul Justiție, care găzduia Parlamentul
din Paris, consiliul suprem al regelui.
În partea de sud a râului era situată
Universitatea din Paris, cea mai renumită școală
din Europa. Aici, magiștri în robe expuneau din
Aristotel și Aquino în latină, limba utilizată în

155
sălile de curs medievale, iar studenții, bărbați
liberi de toate națiile, umpleau străzile, tavernele
și bordelurile cu glumele și gâlcevile lor poliglo-
te. Din când în când, nemulțumiți de prețurile
locale, aceștia se revoltau împotriva negustorilor
sau se luptau între ei din cauza naționalităților,
nemții aruncând cu balegă de cal în italieni, iar
englezii lovindu-i pe scoțieni cu lemne înșfăcate
din grămezile stivuite pe străzi.

PARIS, 1580
Jean de Carrouges era cazat lângă hotelul Saint-Pol (est), în timp
ce Jacques Le Gris era cazat la hotelul Alençon (vest), lângă Luvru.

156
 De-a lungul străzilor principale care străbă-
teau orașul, ducând către cele 12 porți care îi
străpungeau zidurile, erau așezate impunătoarele
palate de piatră aparținând marilor familii nobi-
le, bogaților demnitari ai bisericii și chiar câtorva
dintre cei mai înstăriți negustori. Aceste locuințe
private sau hôtels, înconjurate de grădini și situate
în spatele zidurilor, îi adăposteau pe cei puternici
de mase și de mizeria orașului. Multe dintre aces-
te locuri de retragere erau grupate în apropiere de
Luvru, imensa cetate care supraveghea marginea
vestică a orașului. Unul dintre acestea, Hotelul
Alençon, era deținut de familia Contelui Pierre.
Între drumurile principale din oraș se întindea
o rețea încurcată de străzi și alei mai mici, pe
marginea cărora se înghesuiau case pe jumătate
din lemn, înalte de patru sau cinci etaje, în care
locuiau familii numeroase, chiar deasupra maga-
zinelor pe care le dețineau. Resturile și gunoiul
aruncate de sus murdăreau străzile pietruite sau
erau azvârlite în noroiul drumurilor încă neasfal-
tate, printre roțile căruțelor care treceau. Situate
în jurul orașului, câte una pentru fiecare parohie

157
sau breaslă, zecile de biserici și capele își ridicau
turlele deasupra mantiei fumurii care acoperea
Parisul. Câteva mănăstiri mai mari erau așezate
departe de oraș și erau înconjurate de câmpuri
deschise sau grădini suburbane, ca Saint-
Germain-des-Prés la sud, care era îngrădită de
un zid de apărare împotriva bandiților și hoților.
Altele, cum ar fi Saint-Martin-des-Champs la
nord, fuseseră absorbite în peisajul orașului care
se dezvolta, iar acum se afla lângă cel mai nou zid
al acestuia, început în 1356 și finisat în 1383.

C
ând Jean de Carrouges a ajuns la Paris,
unul dintre primele lucruri pe care le-a
făcut a fost să consulte un avocat. Orice nobil
implicat în litigii la curtea regală era sfătuit să-și
ia un avocat, mai ales dacă intenționa să ceară un
duel judiciar. Avocatul principal al lui Carrouges,
Jean de Bethisy, era asistat de un executor jude-
cătoresc sau de un administrator al instanței,
angajat de Pierre d’Orgement, puternicul epi-
scop al Parisului. Fără îndoială, avocații i-au spus
cavalerului că, în temeiul legilor care guvernau
duelurile judiciare, el avea șanse minime de a-l

158
înfrunta vreodată pe Jacques Le Gris în luptă și
poate că l-au îndemnat să renunțe la riscanta sa
intenție.
Când Carrouges a rămas neînduplecat, insis-
tând asupra unui duel, avocații săi i-au descris
lungul și complicatul proces legal pe care trebuia
să-l urmeze.
Primul pas era apelul inițial. Aceasta era o
ceremonie oficială în care reclamantul, cunoscut
sub numele de apelant, îl acuza pe pârât sau
défendeur, numind cauza care l-a adus în instanță
și cerându-și dreptul de a-și dovedi acuzațiile în
luptă sau de a face un „pariu de luptă”. Pârâtul nu
trebuia neapărat să fie prezent în instanță pentru
apel, astfel încât, dacă acesta fugea sau nu era de
găsit, apelantul nu era privat de un recurs legal.
Al doilea pas era provocarea oficială, o cere-
monie separată care impunea prezența ambelor
părți și în care apelantul îl acuza pe pârât în
față, oferindu-se să-și demonstreze acuzațiile în
luptă. Fiecare dintre părți trebuia să fie însoțită
de un număr stabilit de nobili care serveau drept
garanți. Candidații depuneau jurăminte prin
care se angajau să asigure prezența ambelor părți

159
la curte ori de câte ori erau convocate, dar și pe
câmpul de luptă, în cazul în care se declara înce-
perea duelului.
În vreme ce apelul putea fi adresat doar regelui,
provocarea trebuia să fie asistată de Parlamentul
din Paris, un corp format din 32 de magistrați.
Parlamentul sau curtea regelui hotăra dacă lupta
era sau nu justificată. Provocarea oficială în fața
Parlamentului din Paris trebuia să fie aranjată
cu mult timp înainte pentru a asigura prezența
tuturor persoanelor implicate, inclusiv a regelui
și a magistraților săi, a ambelor părți în litigiu, a
avocaților și juraților acestora.
Decretul regal din 1306 includea un set com-
plex de reguli — un protocol elaborat pentru
a reglementa toate aspectele duelului judiciar,
inclusiv apelul inițial, provocarea, jurămintele
solemne și alte ceremonii care precedau lupta
propriu-zisă. Din momentul în care Jean de
Carrouges a decis să solicite un proces prin luptă,
el a fost obligat să respecte regulile și procedurile
stricte ale decretului regal.

C
avalerul, însoțit de unul sau mai mulți
dintre avocații săi, și-a susținut apelul la

160
Château de Vincennes, situat într-un vast parc
de vânătoare la câțiva kilometri de oraș. Regele
avea multe locuințe în Paris, dar și în jurul ora-
șului, inclusiv Luvru, cea mai veche reședință
regală, dar și Hotelul Saint-Pol, un palat situat la
marginea de est, lângă Bastilia și apartamentele
regale din Palatul Justiției de pe Île de la Cité.
Dar acesta se afla cel mai des la Vincennes. Carol
al V-lea a construit această cetate masivă când ce-
tățenii din Paris s-au revoltat în 1358, iar aici fiul
său, Carol al VI-lea, convoca curtea. Vincennes,
cu imensa sa fortăreață înconjurată de șanțuri cu
apă, având nouă turnuri impunătoare de pază și
fiind îngrădită de un inel dublu de ziduri înalte
și groase, era un oraș în sine, cu propriile sale ma-
gazine, turnătorie, spital și o capelă — tot ce era
necesar pentru un rege care se temea să trăiască
în propria capitală.
Carrouges era cunoscut la curtea regală, după
ce vizitase Parisul în ianuarie, dar nu putea să
apară neanunțat și să-l vadă pe rege după bunul
lui plac. Multe ziduri protectoare, paznici, ofici-
ali și servitori îl înconjurau pe monarh atât ziua,
cât și noaptea, din moment ce încercările de asa-

161
sinare erau frecvente. Chiar vara trecută fusese
descoperit la curtea regală un emisar trimis de
Carol cel Rău, regele Navarei, cu otravă cusută
în îmbrăcăminte pentru a-l asasina pe tânărul
conducător și pe unchii săi.
Ajungând la castelul regal, Carrouges a călărit
până la poarta masivă care păzea zidul dinspre
nord. Un șanț imens, cu o adâncime de 12 metri
și o lățime de 24 se afla în fața zidului, care se
înălța la 21 de metri deasupra șanțului și se întin-
dea cam un kilometru în jurul cetății.
Carrouges și grupul său au traversat podul
rabatabil coborât, au descălecat și s-au prezentat
gardienilor. După ce li s-a permis accesul pe
poartă, și-au condus caii printr-un pasaj care pu-
tea fi blocat instantaneu de gratii grele ce cădeau
de deasupra capului.

162
 CASTELUL VINCENNES
Jean de Carrouges făcu recurs în fața regelui în masiva fortăreață
ce se afla în afara Parisului, în turnul înalt sau donjon. Seeberger,
Archives Photographiques, Coll. M.A.P.(c) CMN, Paris.

Intrând în curtea care se întindea pe aproape

șase hectare, au văzut în stânga vechiul conac al
regilor Capețieni, iar în dreapta, la jumătatea zi-
dului vestic al fortului, noua fortăreață constru-
ită de Carol al V-lea, ce servea drept reședință

163
regală principală.
Turnul pătrat sau donjonul, înalt de apro-
ximativ 50 de metri, se înălța, cu cele patru
turle rotunde, în spatele unui alt zid puternic
fortificat și al unui șanț căptușit cu piatră, adânc
de 12 metri. Unica sa intrare, cu un pod mobil
deasupra șanțului, avea propriul său fort, condus
de o garnizoană separată. Lăsându-și caii pe
mâna grăjdarului de la curte, Carrouges și antu-
rajul său s-au prezentat la poartă și și-au anunțat
misiunea. După o scurtă așteptare, a apărut un
paj din interiorul donjonului și i-a condus prin
cotloanele acestuia.
Cetatea uriașă avea opt etaje, pereți de piatră
groși de trei metri și aproape doi kilometri de
tije de fier pentru a putea susține numeroasele
camere și arcade, fiind unul dintre primele exem-
ple de construcție armată din Europa. Fortăreața
era centrul curții regale, cu săli de ceremonie la
parter, camere pentru familia regală deasupra și
încăperi pentru pază în partea de sus. Dintr-un
turn aflat la înălțime, mult deasupra bolții verzi
a pădurii regale din jur, regele putea să cuprin-
dă cu privirea câteva sute de kilometri pătrați

164
din tărâmul său, inclusiv turlele și turnurile
Parisului, aflate la cinci kilometri spre vest, dar
și dealurile neregulate care se învecinau cu valea
Senei și care șerpuia dincolo de oraș, spre mare.
La unul dintre etajele superioare ale fortăreței
se afla un birou somptuos, construit de Carol
al V-lea pentru a adăposti bogata sa colecție de
manuscrise împodobite cu ornamente din aur și
argint; în unul dintre masivele turnuri de colț se
găsea tezaurul regal, o cameră încuiată și păzită,
unde erau depozitate cuferele pline cu monede
de aur. Fiecare etaj avea propria latrină într-un
mare pinten de piatră care se deschidea în afară
prin spatele castelului. O fântână internă și
depozite bine dotate echipau castelul pentru un
lung asediu.
Pajul i-a condus pe Carrouges și consilierul
său juridic prin mai multe camere de piatră și pe
o scară în spirală într-unul dintre turnuri pentru
a-l vedea pe Sir Bureau de La Rivière, care condu-
cea gospodăria regală și despre care se spunea că
„a te întâlni cu el înseamnă a te întâlni cu regele”.
Odată ce cavalerul i-a explicat lui Bureau trebu-
rile sale urgente, i s-a acordat o audiență cât de

165
curând posibil, cu excepția cazului în care regele
lipsea de la Paris sau afaceri mult mai urgente ar fi
întârziat atenția regală de la procesul cavalerului.

I
n primăvara anului 1386, conducătorul
întregii Franțe, regele Carol al VI-lea, era
un tânăr de doar 17 ani. Din 1380, când moș-
tenise coroana de la tatăl său la vârsta de 11 ani,
tânărul rege se afla sub conducerea unchilor săi
flămânzi de putere, în special a ducelui Filip de
Burgundia. În curând, Carol avea să renunțe la
controlul acestora și să se declare suveran. Dar,
deocamdată, tânărul neexperimentat și maleabil
urma sfaturile celor mai în vârstă în majoritatea
problemelor de stat, precum mărirea sau scăde-
rea impozitelor, purtarea războiului, încheierea
păcii, formarea alianțelor și multe alte îndatoriri
ale unui monarh. În vara trecută, Carol se căsăto-
rise chiar cu o fată pe care i-o aleseseră unchii săi,
Isabeau din Bavaria, în vârstă de 14 ani.
Carol al V-lea, tatăl regelui, primea petiționari
în fiecare dimineață în curtea de la Vincennes,
după ce participa la liturghie în capela din apro-
piere sau mai târziu în cursul zilei, după prânz.
Dar Carol al VI-lea, încă tânăr și mai puțin în

166
largul său în rolul de judecător suprem al Franței,
a ascultat probabil apelul cavalerului în Sala
Consiliului, un birou frumos decorat la etajul al
doilea al marelui donjon.
Sala avea o suprafață de aproximativ nouă me-
tri pătrați, cu un tavan boltit, îmbrăcat în lemn
baltic și susținut de arcade de piatră viu colorate
în roșu, albastru și auriu — toate sprijinindu-se
pe un singur stâlp în mijlocul camerei. Încăperea
era sculptată cu flori de crin, iar medalioanele
regale împodobeau bolta de deasupra capului.
Tapiserii din mătase și lână, țesute cu scene cla-
sice și religioase, acopereau pereții. Dominând
sala de pe un podium, somptuosul tron al regelui
era îmbrăcat în albastru și auriu. Soldații stăteau
de pază lângă numeroasele uși arcuite, iar nobilii,
clericii și alți curteni erau și ei prezenți.
Carrouges, adus în fața regelui, a făcut mai
întâi o plecăciune și apoi a îngenuncheat pentru
a-și ține pledoaria, avocatul său îngenunchind
lângă el. Monarhul adolescent, așezat pe tron,
însoțit de unchii săi vigilenți, privea spre cel
îngenuncheat, care avea de trei ori vârsta sa.
Încă stând în genunchi, Carrouges și-a scos

167
sabia — singura armă pe care i s-a permis să o
aducă în prezența regală — și a ridicat-o, având
grijă să nu o fluture înspre rege. Sabia înălțată,
semnul tradițional al recursului la duel, semnala
disponibilitatea cavalerului de a lupta pentru
cauza sa.
În timp ce stătea în fața regelui cu sabia ridicată,
acesta a spus: „Domnul meu milostiv și suveran,
eu, Jean de Carrouges, cavalerul și slujitorul tău
loial, mă prezint aici pentru a-ți cere dreptate”.
Tânărul rege a răspuns de pe tronul său: „Sir
Jean de Carrouges, sunt pregătit să ascult apelul
tău”.
Cu o voce clară, astfel încât toți cei prezenți să
poată auzi, cavalerul a spus: „Excelență, Domnul
meu suveran, prin prezentul apel, îl acuz pe
scutierul Jacques Le Gris, care în a treia săptă-
mână din ianuarie, anul trecut, a cunoscut-o cu
intenție criminală și în mod carnal pe soția mea,
Marguerite de Carrouges, împotriva voinței sale,
în locul cunoscut sub numele de Capomesnil.
Sunt gata să dovedesc această acuzație cu trupul
meu, luptând împotriva trupului său și să-l ucid
sau să-l înving”.

168
 Cu aceste solemne cuvinte, cavalerul a pus în
mișcare roțile lente ale justiției regale, începând
un lanț de evenimente care aveau să îi unească pe
el, soția sa, Jacques Le Gris, familiile și prietenii
ambilor bărbați și mulți alți membri ai nobilimii
franceze până când cazul său avea să ajungă la o
rezolvare.
După ce și-a prezentat apelul și i-a mulțumit
regelui, Carrouges și consilierul său juridic au
fost însoțiți afară din Sala Consiliului, apoi
dincolo de zidurile fortăreței. Acum cavalerul
trebuia să aștepte — probabil, câteva săptămâni
sau chiar luni — pentru următorul pas, provoca-
rea. Regele, conform legii, a predat imediat cazul
Parlamentului din Paris, care avea să se ocupe
de acesta. Dar Carol, în calitate de judecător
suprem al națiunii, prezida Parlamentul și, în
următoarele câteva luni, avea să urmărească cu
interes cazul Carrouges — Le Gris.

169
 APELUL
Reclamantul, îngenunchiat în fața curții regale cu sabia ridicată,
își susține cazul în fața regelui. MS. fr. 2258, fol. 2r. Bibliothèque
Nationale de France.

170
 Acum trebuiau făcute aranjamentele pentru
provocare. Un curier a fost trimis de la Castelul
Vincennes la Palatul Justiției cu o scrisoare sigi-
lată. În splendidul Palat gotic, pe malul Senei,
grefierii angajați de Parlament au pregătit o
chemare oficială pentru a-i fi trimisă lui Jacques
Le Gris, pe care cavalerul îl numise drept acuzat.
Apoi chemarea a fost trimisă la Argentan sau
oriunde altundeva în Normandia s-ar fi aflat
scutierul.

C
ând Jacques Le Gris a primit chemarea,
este posibil să nu fi fost surprins, dar, cu
siguranță, trebuie să fi fost îngrijorat. Contele
Pierre îi scrisese deja regelui pentru a-l împie-
dica pe Carrouges să facă apel. Însă cavalerul
hotărât obținuse o audiere regală, iar ordinul
dat lui Jacques Le Gris, de a se prezinta în fața
Parlamentului, nu putea fi ignorat.
Când Le Gris a ajuns la Paris și-a căutat și el
imediat un avocat. Apărătorul lui Le Gris în in-
stanță era Jean Le Coq, un avocat cu renume. Le
Coq a păstrat câteva note despre caz în jurnalul
său profesional, înregistrând fapte și observații
într-o latină riguroasă. Jurnalul este unul dintre

171
cele mai vechi dosare legate de acest caz care a
supraviețuit, oferind detalii valoroase asupra
acestei chestiuni juridice și, de asemenea, asupra
caracterului scutierului, deoarece Le Coq a scris
acolo câteva din propriile impresii legate de
clientul său și despre discuțiile lor confidențiale.
În momentul disputei, Jean Le Coq avea
aproximativ 35 de ani. Fiul unui eminent avocat
numit, de asemenea, Jean Le Coq, el moște-
nise odată cu numele și profesia tatălui său și
legăturile apropiate cu familia regală franceză.
Printre clienții tânărului Le Coq se numărau
Ludovic de Valois, fratele regelui și ducele Filip
de Burgundia, influentul unchi al acestuia.
Este posibil ca Le Coq să fi fost ales de
Parlament pentru a-l reprezenta pe Le Gris, așa
cum se întâmpla uneori în cazul unui recurs. Ori
poate familia lui Le Gris sau Contele Pierre l-ar
fi ales intenționat, datorită legăturilor pe care le
avea la curtea regală, pentru importanta misiune
de a-l apăra pe scutierului aflat în pericol.
Le Coq a descoperit curând că apărarea
scutierului acuzat de violarea lui Marguerite de
Carrouges nu este o sarcină ușoară, mai ales că

172
Le Gris nu a urmat întotdeauna sfatul avocatului
său. Scutierul și-a arătat încăpățânarea de la înce-
put, când avocatul său l-a îndemnat să-și exercite
dreptul la beneficiul clerului.
De vreme ce Jacques Le Gris nu era doar
scutier, ci și cleric, ceea ce presupunea că avea
educație, el putea să scape cu totul de jurisdicția
Parlamentului din Paris și să-i fie audiat cazul de
către o curte a bisericii, care ar fi exclus opțiunea
duelului. Le Coq spune că și-a îndemnat ferm
clientul să facă acest lucru pentru a evita orice
risc implicat de un duel.
Dar așa cum a scris avocatul în jurnalul său,
scutierul „și-a exprimat puternic dezacordul”,
respingând sfaturile lui Le Coq și „refuzând să-și
vină în autor”. Le Gris ar fi rămas neînduplecat,
deoarece vanitatea nu i-ar fi permis să fie con-
siderat un laș, mai ales acum că disputa a ajuns
la curtea regală și a devenit cunoscută în toată
Franța.

O
dată ce Carrouges a făcut apel în fața re-
gelui, iar Le Gris a ajuns la Paris pentru a
răspunde la cererea Parlamentului, ambii bărbați
au trebuit să-și asigure jurați înainte de provoca-

173
re. Fiecare a trebuit, de asemenea, să-și găsească
o locuință în oraș pe perioada procesului și să se
ocupe de multe alte detalii. Desigur, cavalerul
trebuia să trimită după Marguerite sau să meargă
el însuși, în cazul în care aceasta nu venise deja la
Paris. În următoarele luni, viața ambilor bărbați
urma să fie consumată de caz, care acum luase cu
adevărat amploare.
Așa cum se întâmplă de obicei în chestiunile
juridice, cazul a fost nu doar de lungă durată, ci
și costisitor. Acest lucru l-a afectat în special pe
cavaler, a cărui situație financiară nu era străluci-
tă. Nu era ceva ieșit din comun ca cei implicați
în dispute legale prelungite să împrumute bani
de la rude sau prieteni pentru a-și acoperi cos-
turile. În timp ce familia scutierului era bogată,
iar Contele Pierre era probabil mai mult decât
dispus să-și ajute favoritul, cavalerul avea mai pu-
ține resurse și poate avea și mai puțini prieteni pe
care să se bazeze. Dar, în acest moment al luptei,
în eventualitatea unui duel, miza era mult mai
mare decât banii.

L
a sfârșitul primăverii sau la începutul
verii anului 1386, cavalerul și scutierul

174
au primit scrisori oficiale prin care erau chemați
să se prezinte la Palatul Justiției în fața regelui și
a Parlamentului. Data stabilită a fost 9 iulie, o zi
de luni. La aproape șase luni de la infracțiune,
Jean de Carrouges avea să-și înfrunte în cele din
urmă dușmanul în fața înaltei curți din Franța,
oferindu-se să-și dovedească acuzațiile în luptă.
Cavalerul așteptase mult timp acest moment,
dar încă nu exista nicio garanție că, odată ce își
va lansa provocarea, va obține șansa de a se lupta
cu scutierul. Decizia îi revenea Parlamentului.
Provocarea a avut loc într-un cadrul solemn la
Paltul Justiției, care era de fapt un grup de clădiri
situate în partea de nord a Île de la Cité. Edificiul
a fost reconstruit la începutul anilor 1300 ca
reședință oficială a regelui, deși acum era sediul
Parlamentului și era vizitat de monarh doar cu
ocazii de stat. În nord-est, pe malul râului, turnul
cu ceas, construit de Carol al V-lea, anunța ora
exactă. Celelalte trei turnuri ale Palatului —
César, Argent și Bonbec — se aliniau pe partea
de vest a râului. La sud, conectată printr-un pasaj
acoperit, se afla splendida Capelă Sfântă.
În dimineața zilei de 9 iulie, cavalerul și scu-

175
tierul au ajuns la Palat din capetele opuse ale
orașului. Jean de Carrouges a venit din est, unde
era cazat pe strada Saint-Antoine, lângă palatul
episcopal și hotelul Saint-Pol. Jacques Le Gris s-a
apropiat dinspre vest, unde stătea împreună cu
lordul său, Contele Pierre la hotelul Alençon, în-
tr-un cartier prestigios, în mijlocul altor hoteluri
grupate în spatele Luvrului. Ambii bărbați erau
însoțiți de avocații lor, jurați, rude și prieteni.
Cei doi au trecut de pe malul drept spre Île de
la Cité prin Grand Pont, trecând de turnul regal
de pe malul opus și intrând în Palat printr-o
poartă dinspre partea de est.

176
 PALATUL JUSTIȚIEI
În iulie 1386 Jean de Carrouges l-a provocat pe Le Gris la duel,
în timp ce regele și reprezentanții Parlamentului priveau, într-o
cameră adiacentă celor două turnuri din dreapta. Turnul regal cu
ceas se află în centru. Archives Photographiques, Coll. M.A.P.(c)
CMN, Paris.

Aici au fost nevoiți să treacă prin zgomotul și

agitația din Cour du Mai, o vastă curte în care

177
părea că se adunase tot Parisul. Avocații și cei im-
plicați în proces, care aveau treabă la Parlament,
erau îmbrânciți de negustorii care își îngrijeau
tarabele, de cumpărătorii care vânau chilipiruri
și de cerșetorii care cereau de pomană, în timp
ce unii pierde-vară stăteau și priveau spectacolul
nesfârșit al vieții orașului. În mijlocul discuțiilor
și al bârfelor de la curte, strigătele vânzătorilor
se amestecau cu zgomotul de fier al pașilor
soldaților și cu tânguirile prizonierilor care erau
conduși în lanțuri la execuție.
Când cavalerul și scutierul au traversat curtea
și au intrat în palat, tumultul din spatele lor s-a
estompat. Urcând pe o scară impresionantă de
piatră, au trecut printr-o ușă gotică, străjuită de
o statuie a Fecioarei și a Pruncului, și au intrat
în Sala Mare, o vastă cameră decorată, având
cam 65 de metri lungime și 25 lățime și unde
Parlamentul își desfășura o mare parte din acti-
vitățile sale.
Sala sobră avea un tavan boltit și aurit care se
sprijinea pe un rând de opt coloane. Aici avocații
își întâlneau clienții, grefierii avocaților se ocu-
pau de documente, iar casierii, cărturarii și alți

178
oficiali țineau în mișcare mecanismul complex
al legii. Ferestrele cu vitralii decorate cu stema
Franței luminau pereții superiori; sub acestea,
mai multe șemineuri uriașe alternau cu băncile
situate de-a lungul pereților. Statuile a 50 de regi
francezi înconjurau camera și piei de animale
împodobeau pereții, inclusiv o piele de crocodil
adusă din Egipt de celebrul cruciat Sir Godfrey
de Bouillon. La capătul dinspre est al sălii se afla
un altar ridicat în cinstea Sfântului Nicolae, pro-
tector al avocaților, unde se ținea slujba în fiecare
dimineață.
În Sala Mare, Guvernul Franței se întâlnea
în perioadele de criză, ca de exemplu, după
înfrângerea dezastruoasă de la Poitiers și cap-
turarea regelui Jean în toamna anului 1356.
Atunci aproximativ opt sute de delegați din
tot regatul umpluseră sala pentru a-l confrunta
pe moștenitorul tulburat — viitorul Carol al
V-lea — cerându-i să curețe administrația regală
coruptă de consilierii care au dus Franța la un
astfel de dezastru. Doi ani mai târziu, o gloată
de trei mii de indivizi s-a revărsat în Sala Mare,
avându-l drept conducător pe Étienne Marcel,

179
rectorul înfocat al breslei comercianților din Paris,
pentru a protesta împotriva termenilor scandaloși
ai tratatului de pace cu Anglia și zdrobitoarea răs-
cumpărare regală de trei milioane de écus de aur.
Marcel, susținut de adepții săi furioși, a dat buzna
în camera moștenitorului de la etajul al doilea,
strigând: „Avem treabă aici!” Gloata a pus mâna
pe unul dintre consilierii regelui și l-a înjunghiat
mortal. Un alt consilier a fugit din cameră, dar
mulțimea l-a prins și l-a ucis, târându-i trupul și
aruncându-l împreună cu celălalt cadavru către
mulțimea care striga din curtea de dedesubt.
Moștenitorul îngrozit a fost salvat numai atunci
când Marcel l-a pus sub protecția sa personală,
dându-i o glugă cu albastru și purpuriu — culorile
rebelilor — pe care să și-o pună pe cap.
La intrarea în Sală, Carrouges și Le Gris au
fost întâmpinați de ușieri înarmați cu bețe sau
bastoane pentru a păstra ordinea, care i-au condus
separat pe fiecare dintre bărbați și suita lor prin-
tr-un hol cu o podea de marmură în alb și negru,
asemănătoare unei imense table de șah. La capătul
dinspre nord-vest al holului au trecut printr-o ușă
păzită și au intrat într-un pasaj îngust. Acesta du-

180
cea către Grande Chambre, sanctuarul interior al
Parlamentului, o cameră mult mai mică, dar mai
elegantă, în partea de nord a palatului, mărginită
de Tour d’Argent și Tour César. Aici regele stătea
pe tronul său ori de câte ori își vizita consiliul.
Intrând în Grand Chambre, cavalerul și scu-
tierul s-au trezit cu fața spre somptuosul tron
regal cu baldachin, cunoscut sub numele de pat
al dreptății, care se afla pe un podium învelit cu
pânză albastră, presărată cu flori de crin aurii.
Lângă tron, de ambele părți, erau bănci tapițate
pentru magistrații consiliului. Clericii stăteau în
stânga regelui, laicii în dreapta lui — în total 32 de
persoane. Un altar care înfățișa Răstignirea atârna
pe unul dintre pereți, în timp ce tapiserii bogate
îi împodobeau pe ceilalți. Singurul șemineu din
încăpere era neaprins pe căldura din iulie, iar
iarbă proaspăt tăiată era împrăștiată pe podeaua
de gresie pentru o ambianță curată și liniștită. O
barieră joasă împărțea tronul regelui și scaunele
consiliului de restul camerei, unde erau puse bănci
de lemn pentru avocați și clienții lor.

181
 PROVOCAREA
Reclamantul (în dreapta regelui) acuză inculpatul (în stânga
regelui), oferindu-se să-și dovedească acuzațiile în luptă. În spatele
fiecărui bărbat, parte din litigiu, se află avocații și jurații acestuia.
MS. fr. 2258, fol. 4v. Bibliothèque Nationale de France.

182
 După ce ușierii i-au condus pe toți la locurile
lor, cerându-le să rămână în picioare în tăcere,
magistrații s-au prezentat, mai întâi clericii, ur-
mați de laici. În cele din urmă, regele a apărut pe
o ușă din spatele tronului. În timp ce executorul
judecătoresc îi anunța sosirea și toți cei din ca-
meră se închinau, Carol a intrat, urmat de fratele
său, Ludovic de Valois și de alaiul său de unchi
vigilenți. Așezându-se pe tron, tânărul monarh
a analizat adunarea în timp ce toți ceilalți au
luat loc în tăcere. Unul dintre clerici a rămas
în picioare pentru a spune o rugăciune, cerând
solemn binecuvântarea lui Dumnezeu pentru
audieri. Apoi, prim-președintele Parlamentului,
Arnold de Corbie, bătu din ciocan. Înalta curte
a Franței era acum în ședință.
Registrul Parlamentului din 9 iulie 1386
descrie adunarea nobilă din Grand Chambre,
venită pentru a asista la provocare: „În această
zi, Regele, Măria Sa era în Parlament însoțit
de domnii noștri, ducii de Berry și Burgundia,
unchii săi și de către Contele de Valois, fratele
domnului nostru și de mulți alți mari domni.

183
Și pledoaria se referea la un pariu de luptă între
Jean de Carrouges, cavaler, reclamantul pe de o
parte și Jacques Le Gris, pe de altă parte”.
Registrul nu o menționează pe Marguerite,
deci nu putem fi siguri dacă a fost acolo în acea zi,
deși a apărut în fața Parlamentului mai târziu în
acea vară. În acel moment doamna Carrouges era
însărcinată în șase luni, fiind și mai dificil pentru
ea să se prezinte în fața unui tribunal public unde
soțul ei urma să acuze un alt bărbat că a violat-o.
Pentru ceremonia provocării, cavalerul și scu-
tierul stăteau față în față înaintea curții, fiecare
înconjurat de oamenii săi. Conform tradiției, re-
clamantul stătea în dreapta regelui, iar acuzatul,
în stânga.
Cavalerul, în calitate de apelant în cauză, a
vorbit primul, ridicând tonul vocii pentru a fi
auzit de întreaga instanță:
„Excelență, preaputernicul nostru Domn
Suveran, eu, Jean de Carrouges, cavaler, mă
prezint ca reclamant la curtea ta și acuz pe acest
scutier, Jacques Le Gris, de cea mai mârșavă crimă
împotriva soției mele, Marguerite de Carrouges.
Acuz că, în cursul celei de-a treia săptămâni a

184
lunii ianuarie, anul trecut, același Jacques Le
Gris mi-a cunoscut în mod criminal și carnal
soția, fără voia ei, în locul cunoscut sub numele
de Capomesnil, cu ajutorul lui Adam Louvel. În
consecință, cer să își mărturisească acum infrac-
țiunea, supunându-se judecății acestei instanțe
și pedepsei cu moartea, precum și confiscării
tuturor bunurilor sale, conform legii privitoare
la astfel de chestiuni. Iar dacă respectivul Jacques
Le Gris își neagă crima, mă ofer să-mi dovedesc
acuzațiile cu trupul meu, pe câmp închis, așa
cum ar face un domn și un om de onoare, îna-
intea prezenței tale regale, ca judecător și domn
suveran”.
După ce l-a numit, acuzat și provocat pe scu-
tier, cavalerul a trebuit să depună gajul de luptă,
în mod tradițional o mănușă sau o manșetă. În
timp ce curtea privea, el a aruncat mănușa pe
podea în fața scutierului, luându-și angajamen-
tul de a se ridica la înălțimea provocării sale și
de a înfrunta acuzatul pe câmpul îngrădit sau
champ clos — locul tradițional al luptei judiciare.
Aruncatul mănușii era unul dintre ritualurile
antice ale duelului.

185
 Acum era rândul scutierului, ca acuzat, să
răspundă. Cu fața la acuzator și, de asemenea,
vorbind cu voce tare pentru a se asigura că este
auzit de toți, scutierul a spus:
„Excelență, preaputernicul nostru Domn
Suveran, eu, Jacques Le Gris, scutier și inculpat,
mă prezint și neg acuzațiile aduse și mai ales în-
vinuirea lui Jean de Carrouges că i-am cunoscut
ilegal și carnal soția, pe doamna Marguerite de
Carrouges, în a treia săptămână a lunii ianuarie
sau în orice alt moment, în locul cunoscut sub
numele de Capomesnil sau în orice alt loc. Și mai
susțin, apărând onoarea Majestății Voastre, că re-
spectivul cavaler a adus grave acuzații false. Și, cu
ajutorul lui Dumnezeu și al Fecioarei Maria, mă
angajez să mă apăr de acuzațiile sale cu propriul
meu corp, fără nicio scuză sau cerere de eliberare,
dacă instanța ta hotărăște că va avea loc un duel,
la locul și timpul pe care îl vei rândui ca stăpân și
judecător suprem”.
Jacques Le Gris s-a aplecat și a luat mănușa
aruncată pe podea la picioarele lui. Și aceasta
era o parte a străvechiului ritual. Acuzatul era
obligat să ridice și să țină mănușa pentru a arăta

186
că acceptă angajamentul celuilalt de a-și dovedi
acuzațiile în luptă și că, la rândul său, este de
acord să se apere împotriva învinuirilor care i
se aduc prin lupta până la moarte, dacă instanța
avea să decidă astfel.
După ce aceștia au făcut schimb de cuvinte și
de mănușă, magistrații au deliberat și au luat o
decizie oficială cu privire la ce avea să se întâmple
în continuare — dacă provocarea avea să conti-
nue sau nu. Raportorul, magistratul ce conducea
cazul, a anunțat decizia Parlamentului:
„În cazul pariului de luptă între Sir Jean de
Carrouges, cavaler, acuzatorul și reclamantul,
pe de-o parte și pe de altă parte, Jacques Le
Gris, inculpat, se dispune că părțile au fost audi-
ate, acestea și-au prezentat faptele și motivele în
scris sub forma unei declarații, pe care instanța,
primind-o, o va lua în considerare și o va evalua
în conformitate cu temeiul, astfel încât să soluți-
oneze cazul”.
Parlamentul a ordonat deschiderea unei an-
chete oficiale. Fiecare parte implicată trebuia să
depună o mărturie scrisă, pe care instanța avea
să o examineze și să decidă dacă un duel este

187
justificat.
Decizia Parlamentului trebuie să fi fost pe
plac cavalerului. Cel puțin până în acel moment,
apelul său avusese succes. Provocarea sa a inițiat
o anchetă oficială care putea determina, în cele
din urmă, înalta curte să autorizeze un duel. Cu
toate acestea, Parlamentul permitea rareori due-
lurile și trecuseră mai bine de 30 de ani de când
fusese aprobată o luptă judiciară într-un caz de
presupus viol.
Probabil că Jacques Le Gris nu era la fel de mul-
țumit. Avocatul său, Jean Le Coq, îl îndemnase
să evite orice risc de duel, pretinzând beneficiul
clerului, dar Le Gris refuzase. Acum trebuia să se
supună anchetei și să accepte rezultatul acesteia.
Curtea a luat măsuri pentru a se asigura că atât
cavalerul, cât și scutierul rămâneau în siguranță
și disponibili la orice chemare pe parcursul an-
chetei. Parlamentul ar fi putut să-i închidă pe
ambii, dar le-a acordat libertate în interiorul
zidurilor orașului, cerându-le în schimb jură-
mântul. Fiecare trebuia „să jure și să se oblige”
să apară din nou, ori de câte ori este chemat, „în
ziua, ora și locul indicate”. Dacă oricare dintre

188
bărbați fugea din Paris sau nu apărea atunci când
era chemat, s-ar fi dat ordine pentru arestarea sa.
Absența sau încercarea de evadare ar fi fost luată
ca dovadă a vinovăției, ducând la condamnare
rapidă și apoi la executare.
Pentru a-și garanta prezența atunci când aveau
să fie convocați din nou, reclamantul și incul-
patul trebuiau să numească șase garanți, nobili
respectați, care jurau să-i oblige să fie prezenți,
chiar și cu forța, dacă este necesar. Raportul din
9 iulie îi enumeră pe cei 12 bărbați care și-au asu-
mat această datorie solemnă, toți nobili distinși,
mulți renumiți pentru serviciul lor militar în
Franța.
Garantul principal al cavalerului, Contele
Waleran de Saint-Pol al Casei de Luxemburg,
era un apropiat al regelui și un veteran celebru al
multor campanii regale, inclusiv victoria france-
ză asupra flamanzilor în Bătălia de la Roosebeke
din 1382. Unul dintre garanții cei mai impor-
tanți ai scutierului, Philip de Artois, Conte de
Eu, se întorsese recent cu unchiul regelui, ducele
Ludovic de Bourbon, din lupta cu englezii în
Gasconia.

189
 Mica armată de cavaleri și domni care serveau
drept garanți arată cum disputa, odată ajunsă în
fața regelui și a Parlamentului, a implicat rapid
mulți alți nobili francezi. Cei 12 garanți, fiecare
având familie și prieteni, au înmulțit numărul de
persoane implicate direct în afacerea Carrouges
— Le Gris. De acum disputa devenise un subiect
de bârfă și dezbateri aprinse la curtea regală,
unde părțile implicate sau familiile lor erau bine
cunoscute de mulți, dintre care unii deciseseră
deja de partea cui sunt chiar înainte de începerea
oficială a anchetei. În curând chestiunea avea să
trezească mari controverse în toată Franța și chiar
dincolo de acesta. Ceea ce începuse ca o dispută
locală la un tribunal senioral din Normandia
devenea rapid o cauză de răsunet care avea să se
desfășoare pe scena națională franceză.
După ce Carrouges și Le Gris au stat față în
față pentru provocare, și-au întors spatele unul
celuilalt și au părăsit palatul alături de cortegiul
fiecăruia, întorcându-se la locuințele lor din
părțile opuse ale Parisului. Acum cei doi vor
începe să pregătească mărturia necesară, astfel
încât Parlamentul să poată continua ancheta.

190
Dacă după examinarea probelor, instanța avea să
respingă apelul cavalerului, verdictul Contelui
Pierre avea să rămână neschimbat, iar scutierul
— nevinovat. Dar dacă înalta instanță decidea
să permită un duel, anulând verdictul contelui,
Carrouges avea șansa de a-și dovedi acuzațiile
înfruntându-și inamicul în luptă, în timp ce Le
Gris trebuia să-și câștige inocența, de data aceas-
ta cu ajutorul sabiei.

191
 6
Ancheta

O
dată ce Parlamentul de la Paris a anunțat
deschiderea anchetei, Jean de Carrouges
și Jacques Le Gris au început să-și pregătească
mărturia. După cum a solicitat instanța, toate
probele au trebuit să fie depuse în scris. Deși fe-
meilor nu le era permis să aducă acuzații în dosare
penale, Marguerite, în calitate de martor princi-
pal, cu siguranță a depus mărturie, deoarece în
dosarul oficial se spune că „anumite informații
au fost primite prin declarația sau jurământul
menționatei Marguerite în fața instanței”. Într-
adevăr, doamna Carrouges a fost „atent și repetat
interogată și examinată” cu privire la acuzațiile
sale împotriva scutierului.

192
 O remarcă făcută de Jacques Le Gris indică
faptul că Marguerite a apărut în acea vară la
Palatul Justiției în fața regelui și a Parlamentului
— la fel ca tatăl ei, Robert de Thibouville, che-
mat acolo cu 40 de ani mai devreme pentru a
răspunde acuzațiilor de înaltă trădare. Le Gris
a mărturisit că „nu a văzut-o și nu i-a vorbit”
doamnei decât o singură dată în Normandia (la
casa lui Jean Crespin, cu doi ani mai devreme)
și acum în prezența regelui, „ca participant la
această procedură”. Probabil, Le Gris o văzuse pe
Marguerite aproape de începutul anchetei, când
a depus mărturie în fața înaltei instanțe.
Cavalerul, scutierul și doamna au făcut măr-
turie în franceza lor normandă nativă. Nicio
transcriere a vreunei mărturii orale directe nu
a supraviețuit, însă înregistrările oficiale ale
Parlamentului conțin un rezumat detaliat al ca-
zului, redat în latină și înregistrat de unul dintre
scribii sau grefierii curții. Acest rezumat, care a
rămas într-o copie manuscrisă unică, se întinde
pe aproape zece pagini de dimensiune folio,
scrise înghesuit cu cerneală maro. Documentul
include acuzațiile detaliate ale cavalerului împo-

193
triva scutierului, pe baza mărturiei jurate a soției
sale, urmate de îndelungata și impresionanta
apărare a scutierului.

C
avalerul începe prin a povesti cât de
mulți ani a avut încredere în Jacques Le
Gris ca fiindu-i unul dintre cei mai apropiați și
mai loiali prieteni, chiar onorându-l pe scutier
și numindu-l naș al fiului său prim-născut. Jean
de Carrouges subliniază intimitatea și sfințenia
acestei relații, descriind modul în care Jacques Le
Gris s-a ridicat și l-a ținut pe copil la cristelnița
de botez pentru a fi scufundat în apa sacră de
către preot.
Cavalerul povestește apoi incidentul de la casa
lui Jean Crespin, unde Jacques Le Gris a întâl-
nit-o pentru prima dată pe Marguerite și unde
Jean a îndemnat-o să-l sărute în semn al păcii și
prieteniei dintre ei.
Trece în tăcere peste intervalul care separă
aceste două evenimente publice — o perioadă
de cinci sau mai mulți ani în care și-a pierdut nu
doar prima soție, fiul, pe tatăl său și prestigioasa
căpitănie de la Bellême, dar și câteva feude cum-
părate în mod legal, interval în timpul căruia

194
relația sa cu scutierul se înrăutățise pe fondul
rivalității dintre ei.
Carrouges susține că, după întâlnirea de la casa
lui Crespin, unde Le Gris a văzut-o prima dată
pe Marguerite, acesta a început să o dorească pe
doamnă. Descriindu-l pe scutier ca pe un libertin
notoriu, cavalerul susține că acesta a încercat să o
seducă pe Marguerite și să o adauge la lungul său
șir de cuceriri.
Bazându-se pe mărturia depusă de soția sa,
Carrouges descrie apoi în detaliu atacul asupra
lui Marguerite, susținând că Le Gris „a cunos-
cut-o în mod carnal, așa cum s-a spus anterior,
împotriva voinței și consimțământului ei, săvâr-
șind mișelește viol, adulter, trădare, incest și căl-
care de jurământ” — cinci acuzații foarte grave.
Pe lângă viol, Jean îl acuză pe Le Gris de adulter
pentru că a întreținut relații sexuale ilegale cu
doamna; trădare pentru că a rupt legătura de
încredere și prietenie cu cavalerul; incest pentru
încălcarea legăturii de rudenie stabilită când Le
Gris i-a devenit naș fiului lui Jean; și, în cele din
urmă, mărturie mincinoasă, deoarece scutierul,
negându-și vina în fața a două tribunale separate,

195
a depus mărturie falsă. Deși infracțiunea de viol
era în capul listei, subliniind încălcarea voinței
și drepturilor legale ale lui Marguerite, celelalte
acuzații se referă, de asemenea, la presupusele
crime înfăptuite de scutier.
Cavalerul susține că a aflat prima dată de
crimă chiar de la Marguerite când s-a întors de
la Paris și că ea l-a implorat, de dragul propriu-
lui său nume, să caute dreptate și să o răzbune.
Marguerite, spune el, și-a păstrat cu fermitate
mărturia „cu prețul sufletului ei și jurând de
nenumărate ori, atunci când a fost interogată
despre aceste lucruri”.
Cavalerul — sfătuit fără îndoială de avocatu-
lui său, Jean de Bethisy — încheie afirmând că
acest caz îndeplinește toate condițiile necesare
unui pariu de luptă: crima a avut loc cu siguran-
ță; implică o infracțiune capitală; condamnarea
este posibilă doar prin luptă, deoarece acuzatul
a refuzat să-și recunoască vina, iar Le Gris, „este
suspectat și acuzat în mod public” de crimă.

I
mpotriva acuzațiilor cavalerului, Jacques
Le Gris și consilierul său juridic au ticluit
o apărare solidă, care a oferit o imagine foarte

196
diferită a modului în care lucrurile s-au petrecut
de fapt și a locului său real în ziua în cauză.
Scutierul își începe relatarea reamintind curții
că provine dintr-o familie nobilă, loială regilor
Franței și Contelui Pierre de Alençon și că el și-a
slujit întotdeauna domnii „cu înțelepciune, su-
pus legii, cu credință și cu laudă”, ducând „o viață
demnă și respectabilă și purtându-se cu cinste
față de ceilalți”. El adaugă că datorită bunei sale
conduite, Regele Charles l-a făcut propriul său
scutier personal.
Trecând la raporturile dintre el și cavaler, Le
Gris descrie cum el și Carrouges au slujit odată
Contelui de Perche, apoi, după moartea acestu-
ia, s-au alăturat împreună serviciului Contelui
Pierre. Scutierul menționează, de asemenea,
că a fost naș al fiului lui Jean. Dar, în timp ce
Carrouges menționează acest fapt pentru a arăta
că Le Gris a ruinat încrederea pe care i-o acordase,
scutierul îl folosește pentru a ilustra cufundarea
necugetată în vrajbă a cavalerului.
Le Gris descrie modul în care el și cavalerul
s-au distanțat la curte, pe măsură ce Carrouges
a devenit ostil față de el și de Contele Pierre.

197
Când tatăl lui Jean a murit, eliberând căpitănia
din Bellême, Contele Pierre a refuzat să-i acorde
postul tânărului Carrouges, spune Le Gris, pen-
tru că îl știa „mohorât și imprevizibil”. Acesta mai
adaugă că după ce Carrouges a pierdut Cuigny,
proprietate pe care a încercat să o cumpere, în
ciuda dreptului primar al Contelui Pierre, a în-
ceput să dea vina pe Le Gris pentru dezamăgirile
sale la tribunal. Invidios de încrederea Contelui
Pierre în Le Gris, furiosul și suspectul Carrouges
a ajuns la concluzia că Le Gris „s-a comportat în
așa fel încât să-l rănească” și „a început să-l urască
și să-l disprețuiască”.
Le Gris mai spune că dacă Carrouges era rău
la curte, acasă ar fi fost și mai rău. El susține că în
timp ce cavalerul era căsătorit cu prima sa soție,
Jeanne de Tilly, acesta a căzut într-o „gelozie
nebună”, forțând-o să ducă o viață atât de austeră
încât aceasta s-a stins. Mai mult, Le Gris îl acuză
pe Carrouges că a încercat să o facă pe prima sa
soție să spună că Le Gris se culcase cu ea — „ceea
ce respectiva soție, înțeleaptă și bună, a refuzat
să facă, întrucât nu era în niciun fel adevărat”.
Cu acest atac dur și aspru, Le Gris încearcă să

198
arate că acuzațiile cavalerului împotriva sa făceau
parte dintr-un lung șir de minciuni, izvorâte din
dușmănie.
După ce a făcut un portret defăimător al con-
duitei cavalerului atât în public,
​​ cât și în viața sa
privată, Le Gris se îndreptă spre propria relație
cu Marguerite. El susține că a văzut-o și a vorbit
cu Marguerite numai în două ocazii — actualul
litigiu în fața Parlamentului din Paris și petrece-
rea de „acum cel puțin doi ani”, de la casa lui Jean
Crespin. În mod evident, această mărturie este
menită să arate că Le Gris nu se afla la Capomesmil
la data presupusei infracțiuni și, prin urmare, nu
putea fi vinovat de viol. Dar, indirect, sugerează
o confuzie de identități. De vreme ce Marguerite
l-a întâlnit pe Le Gris o singură dată, cu un an
înainte de presupusa crimă, posibil că a acuzat de
atac nu pe cine trebuia — asta în cazul în care
chiar existase vreun atac.
Le Gris comprimă, de asemenea, intervalul de
timp în care ar fi putut săvârși crima. În decla-
rația sa, Carrouges nu specifică data infracțiunii,
spunând că aceasta a avut loc „într-o anumită zi
din a treia săptămână a lunii ianuarie”. În replică,

199
Le Gris încearcă să arate că atacul ar fi putut avea
loc joi, pe 18 ianuarie, în ziua în care Nicole a
lipsit de la Capomesnil și în care Marguerite a
rămas singură la castel.
Le Gris citează chemarea lui Nicole în acestă
zi în orașul Saint-Pierre-sur-Dives din apropiere.
El subliniază distanța relativ scurtă pe care aceas-
ta a parcurs-o, spunând că Saint-Pierre se află la
„abia două leghe” de Capomesnil, rezultând o
călătorie dus-întors de cel mult 20 de kilome-
tri14. Le Gris susține, de asemenea, că Nicole s-ar
fi întors „până la masa de dimineață sau puțin
după aceea”, indicând masa principală a zilei,
adesea consumată în jurul orei zece, dar care se
întindea uneori până la prânz. Dacă Le Gris avea
dreptate — și Carrouges nu-l contrazice nicio-
dată în această privință — Nicole fusese plecată
de la Capomesnil cel mult cinci sau șase ore. Le
Gris notează, de asemenea, că Carrouges, deși
nu a menționat ziua exactă a crimei, specifică ora
presupusului viol ca fiind „în jurul primei ore”
— sau la nouă dimineața, la aproximativ două
ore după presupusa plecare a lui Nicole.
14 O leghe este o unitate de măsură ce variază între 2,75 și
3,0 mile.

200
 În mod surprinzător, Le Gris susține, de ase-
menea, că Marguerite a fost însoțită pe tot timpul
scurtei absențe a lui Nicole de la Capomesnil de
„o croitoreasă și alte două femei”. Aceasta este o
prezentare a faptelor foarte diferită de cea făcută
de Carrouges, care susține că Nicole a lăsat-o pe
Marguerite „practic singură”, fără supravegherea
cuiva. Mai mult, Le Gris spune că, atunci când
Nicole s-a întors, și-a găsit nora „fericită și ve-
selă, fără să arate niciun semn de nemulțumire”.
Concluzia este evidentă: pare să semene aceasta
cu o femeie care, cu doar câteva ore înainte, fuse-
se atacată brutal și violată?
Le Gris continuă să prezinte, într-o manieră
care să-l discrediteze pe Jean, revenirea acestuia
de la Paris, trei sau patru zile mai târziu. Întărind
imaginea de om gelos și violent a cavalerului, Le
Gris susține că, atunci când Carrouges a aflat că
servitoarea căreia îi ordonase să rămână alături
de Marguerite nu și-a respectat ordinele și, în
schimb, s-a dus la Saint-Pierre cu Nicole, s-a
înfuriat și „chiar atunci a început să o lovească
pe menajeră — și mai târziu și pe Marguerite
— cu pumnii în cap”. Această declarație despre

201
sălbăticia cavalerului a avut, fără îndoială, un
anumit impact asupra curții. În timp ce cavalerul
se prezenta drept un soț loial și iubitor, scutierul
îl zugrăvise drept un om crud și violent care își
bate propria soție, dar și pe alte femei. Negând că
a atacat-o vreodată pe Marguerite, scutierul în-
dreptă această acuzație către însuși soțul acesteia.
Le Gris susține că bătaia brutală a fost urmată
de un alt tip de violență, deoarece Carrouges,
„chiar a doua zi”, a forțat-o pe Marguerite să-l
acuze în mod fals pe scutier că a violat-o — „deși
Marguerite nu ar fi spus niciodată ceva despre
asta înainte”. Ultima mențiune este crucială,
deoarece reduce întreaga serie de acuzații a ca-
valerului la o născocire perversă, scoasă cu forța
de la soția sa într-un acces de furie pentru a se
răzbuna pe nevinovatul scutier. De asemenea, Le
Gris descrie o altă imagine a lui Marguerite, cu
vânătăi proaspete din cauza pumnilor soțului ei,
forțată să facă parte dintr-un act de violență față
de ea însăși, față de mintea și sufletul ei, acuzân-
du-l pe scutier de o crimă odioasă.
Potrivit lui Le Gris, cavalerul a făcut publice
acuzațiile sale notorii împotriva scutierului „de

202
unul singur și prin Marguerite, prin amenințări
și frică, precum și prin alte persoane cărora le-a
spus despre aceasta”.

D
upă ce a prezentat curții o poveste com-
plet diferită de cea a cavalerului, Le Gris
a început a doua parte a apărării sale — alibiul.
Dacă, de fapt, nu a fost la Capomesnil pe 18
ianuarie, nu a atacat-o brutal și nu a violat-o pe
Marguerite, unde era și ce făcea?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, scutierul
descrie în detaliu nu doar locul și activitățile sale
la data presupusei infracțiuni, ci și pe parcursul
întregii acelei săptămâni din ianuarie. De vreme
ce Carrouges nu fusese foarte precis în privința
datelor, Le Gris încearcă să arate că nu ar fi putut
săvârși crima în nici o zi a săptămânii respective.
Le Gris susține că luni, 15 ianuarie, a călătorit
la 10 kilometri de Argentan pentru a-l vizita pe
prietenul său, Jean Beloteau, un scutier și pentru
a participa la slujba de pomenire pentru soția
sa recent decedată. Le Gris spune că a rămas cu
Beloteau până miercuri, 17 ianuarie, când s-a
întors la Argentan, la comanda Contelui Pierre.
A luat masa în acea zi cu acesta și l-a însoțit în

203
camera lui de dormit în seara aceea. Ulterior,
susține scutierul, „s-a culcat și a petrecut noaptea
într-o cameră a sa din același oraș”, unde cuvântul
vila (oraș) se referă în mod clar la Argentan.
În dimineața zilei de joi, 18 ianuarie, Le Gris
spune că a fost trezit din somn de Pierre Taillepie
și Pierre Beloteau, fratele lui Jean Beloteau, care
se aflau atunci în vizită la Argentan. Scutierul s-a
dus cu cei doi prieteni la palat pentru liturghia de
dimineață și a fost „în permanență” cu ei. După
slujbă, contele i-a invitat pe cei trei bărbați să i
se alăture pentru dejunul întârziat, iar Le Gris
a luat masa „deschis și public” acolo, la palat.
„După mirodenii și vin”, scutierul i-a condus pe
cei doi prieteni în camera lui din apropiere și a
fost mereu în compania lor până la cină, când a
mers din nou la conte, în dormitorul acestuia,
întorcându-se apoi „în propria cameră” pentru a
înnopta.
Vineri, 19 ianuarie, scutierul spune că a plecat
din Argentan împreună cu Pierre Taillepie și
Pierre Beloteau spre Aunou, aflat la aproximativ
cinci kilometri, unde au rămas până sâmbătă,
20 ianuarie, revenind apoi la Argentan. Aunou

204
se referă la aceeași moșie, Aunou-le-Faucon, pe
care Le Gris o dobândise, prin Contele Pierre, de
la tatăl lui Marguerite. Mențiunea evidentă a lui
Le Gris despre Aunou-le-Faucon în alibiul său
și afirmația că și-a petrecut ziua de după presu-
pusa crimă acolo, l-au înfuriat, fără îndoială, pe
cavaler.
După ce a descris în detaliu unde s-a aflat între
15 și 20 ianuarie, Le Gris a concluzionat că ar fi
fost „imposibil pentru el să fi comis o infracțiune
sau un atac de acest fel”, având în vedere faptul
că distanța de la Argentan la Capomesnil era de
„nouă leghe pe drumuri proaste și dificile, care
ar necesita cel puțin o zi întreagă de călătorie
pe timp de iarnă”. Nouă leghe, adică cam 43 de
kilometri, reprezintă o distanță de peste patru
ori mai mare decât cea de aproximativ 10 kilo-
metri pe care Nicole de Carrouges a parcurs-o
în ziua presupusei infracțiuni, în condiții me-
teorologice similare. Iarna, călătoria scutierului
de la Argentan la Capomesnil și înapoi, adică
aproximativ 80 de kilometri, ar fi durat multe
ore, dacă nu chiar „ziua întreagă”, chiar și cu un
cal puternic și rapid.

205
 Jacques Le Gris era un om bogat, având cai
excelenți la dispoziție. Dacă scutierul l-a trimis
pe Adam Louvel să o spioneze pe Marguerite la
Capomesnil, așa cum susținea Jean de Carrouges,
acesta ar fi putut cu ușurință să schimbe caii
de-a lungul drumului. Chiar și așa, este puțin
probabil că Le Gris a realizat călătoria dus-întors
de 80 de kilometri sau mai mult între Argentan
și Capomesnil în cele cinci sau șase ore în care
Nicole de Carrouges a făcut călătoria dus-întors
de aproximativ 18 kilometri între Capomesnil și
Saint-Pierre-sur-Dives.
Și iarăși, poate că Le Gris a mințit în legătură
cu locul în care se afla în noaptea de miercuri,
17 ianuarie, când susține că a dormit „în propria
cameră” la Argentan. Poate că el era deja în
așteptarea victimei în casa lui Adam Louvel din
Capomesnil în dimineața zilei de 18 ianuarie. În
acest caz, după viol Le Gris ar fi trebuit să călă-
torească cam 40 de kilometri înapoi la Argentan,
de două ori mai mult decât parcurse bătrâna
Nicole de Carrouges în aceeași dimineață — de-
loc imposibil pentru un călăreț iscusit pe un cal
puternic, în ciuda drumurilor de iarnă.

206
 După ce l-a atacat pe Jean și a oferit un alibi
detaliat, Jacques Le Gris declară că era imposibil
ca el să fi comis crima. El chiar pusese la îndo-
ială existența unei infracțiuni — una dintre cele
patru condiții necesare desfășurării unui duel. În
primul rând, spuse el, acuzațiile par să fi apărut
din gelozia cavalerului și din mărturia forțată a
soției sale. În al doilea rând, e puțin credibil ca
el, având „50 de ani și fiind înaintat în vârstă” să
fi galopat în câteva ore, în dimineața zilei de 18
ianuarie, cei 40 de kilometri către Capomesnil,
să o atace pe Marguerite, ducând o luptă atât
de puternică încât să fie nevoit să ceară ajutorul
un al doilea bărbat, apoi să parcurgă alți 40 de
kilometri înapoi „pe drumuri proaste și înghe-
țate”. În al treilea rând, dacă crima a avut loc cu
adevărat, „nobila, onesta, puternica și virtuoasa
Marguerite” cu siguranță ar fi lăsat cicatrici sau
răni pe fața sau pe corpul agresorului „cu unghi-
ile sau cu alte părți ale corpului” — dar astfel de
semne nu s-au găsit și nici „numita Marguerite
nu avea răni sau cicatrici la vedere”. În al patrulea
rând, presupusul castel izolat de la Capomesnil
se învecina cu „10 sau 12 case” ale căror locuitori

207
ar fi auzit cu siguranță strigătele de ajutor ale lui
Marguerite, dar care nu știau sau nu auziseră
nimic despre presupusul atac.
Le Gris citează, de asemenea, câteva măr-
turii prejudicioase referitoare la Nicole de
Carrouges. Potrivit scutierului, aceasta ar fi
analizat acuzațiile fiului său, „investigând cu
sârguință” problema și a concluzionat „că
menționata crimă nu a avut loc niciodată”. Le
Gris declarase mai devreme că Nicole s-a întors
la castel pe 18 ianuarie găsind-o pe Marguerite
„fericită și veselă”. Afirmația că propria mamă
a cavalerului și soacra victimei nu credea în
adevărul acuzațiilor acestora era cu atât mai
clevetitoare. Le Gris a mai spus că Nicole, care
murise până la ancheta Parlamentului, a fost
băgată în mormânt de neîncetata urmărire a
cazului fiului ei.
Pe baza acestor mărturii, Le Gris susținu că
acuzațiile împotriva sa ar trebui să fie respinse,
la fel și cererea cavalerului pentru un proces
prin luptă, iar el ar trebui să fie complet ab-
solvit de vină. Scutierul depuse, de asemenea,
o cerere reconvențională împotriva lui Jean de

208
Carrouges. El spune că cavalerul i-a defăimat
în mod public și atât de grav bunul nume cu
minciunile și „cuvintele sale vătămătoare”, încât
ar trebui să fie obligat să plătească despăgubiri.
Le Gris ceruse uriașa sumă de 10.000 de franci
de aur.
Cererea scutierului pentru o sumă atât de
mare, care l-ar fi ruinat pe cavalerul și așa strâm-
torat financiar, a ridicat miza disputei și mai
mult. În cazul în care Parlamentul nu reușea să
decidă cazul în favoarea cavalerului, refuzând
cererea sa pentru un duel judiciar, scutierul ar
fi fost liber să înceapă un proces împotriva lui
Jean de Carrouges.

D
upă ce Jacques Le Gris și-a finalizat
apărarea, acuzatorului său i s-a dat
șansa de a răspunde. Lansând un contraatac
puternic, Jean de Carrouges contestă afirmația
scutierului că, din gelozie și ură, provocate de
rivalitatea lor la curtea Contelui Pierre, el a
căutat răzbunare împotriva inamicului său prin
născocirea acuzației de viol. Numind explicația
scutierului „o invenție nejustificată, fără nicio
urmă de adevăr”, cavalerul spuse că aceasta nu

209
are nicio legătură cu acest caz, care constituie o
chestiune „atât de importantă, dificilă și pericu-
loasă,” încât el a emis acuzațiile împotriva lui Le
Gris, riscându-și „propriul suflet, trup, sănătate
și onoare”.
În continuare, cavalerul combate acuzațiile
scutierului legate de comportamentul său ca
soț, în special descrierea lui drept un bărbat
gelos, crud și chiar nebun, care a încercat să-și
impună ambele neveste să aducă mărturii false
împotriva lui Le Gris. Cavalerul respinge din
start acest portret defăimător, insistând că el
nu a maltratat-o niciodată
​​ pe Marguerite, ci a
conviețuit întotdeauna cu ea în mod „respectu-
os, pașnic și cast, fără niciun fel de gelozie sau
ciudă”.
De asemenea, cavalerul neagă afirmația scu-
tierului că învinuirile care i-au fost aduse ar fi
defectuoase sau incomplete. Carrouges susține
că și-a prezentat acuzațiile în conformitate cu
legea și în bună ordine, descriind întocmai
infracțiunea, fără a omite să precizeze data.
Jean subliniază că aceasta a avut loc „exact așa
cum a fost descris de mărturia și afirmațiile lui

210
Marguerite, pentru că mărturia ei a fost adevă-
rată și suficientă”.15
Jean de Carrouges insistă, de asemenea, că so-
ția sa spusese adevărul și că infracțiunea nu putea
fi mai evidentă, în măsura în care Marguerite, pe
care Le Gris însuși o descrie drept „castă și cin-
stită”, și-a adus „vină perpetuă” prin dezvăluirea
crimei. Cum și-ar fi putut menține mărturia „atât
de ferm și consecvent, fără nicio modificare, dacă
crima menționată nu ar fi avut loc cu adevărat?”
Ultimul punct din declarația lui Jean se referă
la îndoielile lui Le Gris despre incerta călătorie
de la Argentan la Capomesnil pentru a comite
crima. Jean răspunde la această obiecție spunând
că Jacques era „un om bogat, care nu ducea lipsă
de cai buni” și că nu i-ar fi fost deloc imposibil
să meargă de la Argentan la Capomesnil și să
15 Întrucât presupusa infracțiune ar fi avut loc joi, 18 ianuarie,
în ziua în care Nicole a părăsit Capomesnil pentru a participa la
o procedură legală a cărei dată este sigură, afirmația lui Le Gris,
conform căreia Carrouges nu a specificat data infracțiunii, nu
ar fi avut mare însemnătate în instanță. Dar cazurile se puteau
pierde și din pricina unor aspecte tehnice. Într-adevăr, decretul
din 1306 spune că un nobil care cere un duel trebuie să specifice
data și ora presupusei infracțiuni, iar Le Gris s-ar fi putut baza
pe această cerință pentru a descalifica cazul cavalerului.

211
revină „într-un timp scurt”. Cu aceasta, cavalerul
își încheie pledoaria.
Dar mai era o chestiune pe care aparent niciu-
nul dintre bărbați nu a menționat-o în instanță,
dar care ar fi fost relevantă pentru caz și care a
devenit din ce în ce mai evidentă pe măsură ce
ancheta a progresat în timpul verii: sarcina lui
Marguerite.
Nu putem ști cu siguranță al cui era copilul pe
care-l purta Marguerite — al cavalerului, al scu-
tierului sau poate al unui al treilea bărbat. Dar,
din moment ce nu a avut copii în primii cinci sau
șase ani de căsătorie și apoi a rămas însărcinată în
jurul lunii ianuarie 1386, născând un copil mai
târziu în același an, este foarte posibil ca acesta să
fi fost al lui Jacques Le Gris.
Cu toate acestea, magistrații din Parlamentul
Parisului s-ar fi putut întreba dacă Marguerite
ar fi putut rămâne gravidă în urma presupusului
viol. O teorie larg răspândită a reproducerii,
bazată pe învățăturile medicului Galen (cca 200
d.Hr.), susținea că „sămânța” feminină necesară
concepției era eliberată numai dacă femeia avea
orgasm, ceea ce însemna că „femeia nu ar putea

212
concepe dacă nu ar participa pe deplin la actul
sexual”. Această credință era atât de comună în
Evul Mediu încât „era recunoscut prin lege că
violul nu putea cauza o sarcină”.
Această ipoteză pălește în fața științei moder-
ne, dar era susținută în Evul Mediu din dorința
de a proteja liniile genealogice ale familiei de
contaminarea accidentală sau criminală, în spe-
cial în rândul nobilimii. Moștenirea depindea
de paternitate, iar paternitatea de cuvântul de
onoare al femeii sau de încrederea dintre soț și
soție. Riscul adulterului era o amenințare pentru
menținerea purității sângelui nobil, astfel încât
ideea că sexul neconsensual sau violul ar putea, de
asemenea, să producă copii era prea periculoasă
ca să fie admisă. Era de neconceput ca un bărbat
să poată viola soția altui bărbat și, prin aceeași
faptă criminală, să impună victimei și soțului ei
un copil nedorit și nelegitim.
Având în vedere convingerile vremii, instanța
ar fi putut constata că, cel mai probabil, însărci-
nata Marguerite ar fi avut relații sexuale consen-
suale cu un al treilea bărbat — adică ar fi comis
adulter — decât ar fi fost violată. Scutierul ar fi

213
putut folosi chiar sarcina lui Marguerite pentru
a-și argumenta propria nevinovăție, susținând că
ea îl acuzase de viol pentru a acoperi o aventură
ilicită cu un alt bărbat. Însă la acest lucru cava-
lerul ar fi avut o replică de necontestat: soția lui
rămăsese însărcinată ca urmare a actului sexual
cu el, după întoarcerea sa din străinătate, când
cuplul stătuse separat vreme de șase luni și cei doi
soți erau dornici să-și reînnoiască legătura conju-
gală. Scutierul nu ar fi putut să nege acest lucru,
în ciuda acuzațiilor sale că respectiva căsătorie ar
fi fost o uniune nefericită, chiar brutală, în care
sexul fertil era puțin probabil, așa cum ar putea
sugera cei cinci sau șase ani fără copii ai cuplului.
Le Gris nu a menționat niciodată sarcina lui
Marguerite în propria sa apărare, poate pentru
că el sau vicleanul său consilier, a văzut această
strategie ca fiind prea riscantă.

214
 SCRISORILE MISTERIOASE
O chitanță de la curierul care a galopat de la Caen la Paris în
iulie 1386, ducând scrisori ce conțin informații despre Jacques Le
Gris și Marguerite de Carrouges. fr. 26021, no. 899. Bibliothèque
Nationale de France.

Ceea ce Jean de Carrouges gândea în mintea

sa sau ce știa Marguerite din dovezile propriului
corp este o altă chestiune. Se încredea cavalerul
în ceea ce spunea înțelepciune populară față de
viol și concepție sau bănuia că, de fapt, copilul lui
Marguerite nu era al lui? Se temea Marguerite că
ar putea purta copilul bărbatului care a violat-o?
Sau poate cuplul se consola cu învățătura din
popor, spunându-și că Le Gris, care a atacat-o
brutal și a violat-o pe Marguerite, nu ar fi putut,
în afară de această teribilă faptă, să-și impună

215
fraudulos proprii descendenți ilegitimi?

P
e măsură ce ancheta a continuat, au
existat o serie de evenimente-surpri-
ză. La sfârșitul lunii iulie, un curier pe nume
Guillaume Berengier a sosit la Paris, aducând
scrisori sigilate pentru Parlament „cu privire la
doamna Carrouges și Jacques Le Gris”. Berengier
a fost trimis la Paris de către executorul judecă-
toresc de la Caen, Guillaume de Mauvinet, care
i-a spus, de asemenea, să raporteze „prin cuvânt
alte lucruri secrete care nu trebuie menționate
în scris”. Chitanțele de cheltuieli ale curierului,
scrise pe fâșii subțiri de pergament, încă există,
dar scrisorile în sine au dispărut, precum s-au
pierdut și „celelalte lucruri secrete”, aparent prea
periculoase pentru a fi scrise. Dar Guillaume de
Mauvinet, care a ordonat ca aceste scrisori miste-
rioase să ajungă rapid la Paris, era de fapt oficialul
în fața căruia doamna Nicole s-a prezentat la
Saint-Pierre-sur-Dives în ziua presupusei crime.
Contele Pierre trimisese mai devreme scrisori la
Paris pentru a opri apelul cavalerului, iar aceste
noi scrisori și rapoarte par să fi fost o încercare
suplimentară de a compromite cazul cavalerului

216
prin discreditarea mărturiei lui Marguerite.
În această perioadă, Parlamentul din Paris l-a
convocat pe Adam Louvel, presupusul complice
al lui Le Gris. Louvel fusese arestat și reținut
pentru interogare cu câteva luni mai devreme
la ordinele Contelui Pierre, deși verdictul care îl
absolvea pe Le Gris ar fi trebuit să-l elibereze și
pe complice. Acum Louvel era căutat din nou în
instanță. În scrisorile din Parlament din data 20
iulie se cere venirea acestuia la Paris.
Două zile mai târziu, pe 22 iulie, duminică,
Louvel a răspuns chemării, prezentându-se în
fața regelui Carol la Castelul Vincennes. El
fusese deja numit în declarația de acuzație a
cavalerului din 9 iulie drept complice al lui Le
Gris, dar e posibil să fi fost foarte surprins de cele
ce aveau să urmeze. Când a ajuns la imensa cetate
din afara orașului, Louvel a fost condus, pe scara
în spirală, în Sala Consiliului și înaintea tronului
regal acesta a fost confruntat de un scutier numit
Thomin du Bois, un văr al lui Marguerite. În timp
ce regele, unchii săi și curtenii priveau, Thomin
îl acuză supărat pe Louvel că a atacat-o pe doam-
na Carrouges. Apoi și-a aruncat mănușa și l-a

217
provocat la duel. Thomin a spus ca dacă Louvel
neagă acuzația, dar refuză să se lupte cu el, acest
lucru să fie luat ca o recunoaștere a vinovăției sale
și, în consecință, să fie închis până când avea să
mărturisească. Această a doua provocare, lansată
la mai puțin de două săptămâni după prima, a
ridicat brusc posibilitatea nu doar a unui duel.
Louvel i-a cerut regelui o amânare, cunoscută
sub numele de zi de sfătuire, pentru a-și consulta
consilierul juridic, fiindu-i acordat termen până
marțea următoare, 24 iulie, deși Parlementul nu
înregistrează nicio acțiune în acest caz la acea
dată. Dar o înregistrare de o lună mai târziu
indică numeroase arestări, rețineri și interogări
în acest caz. Pe 20 august, fiul lui Adam Louvel,
Guillaume Louvel, alături de alți doi bărbați —
Estiene Gosselin și Thomas de Bellefons — au
fost luați în custodie pentru a se examina „anu-
mite chestiuni legate de rezolvarea cazului pariu-
lui prin luptă între Sir Jean de Carrouges, cavaler
și Thomin du Bois, reclamanți pe de o parte și
Jacques Le Gris și Adam Louvel, inculpați pe de
altă parte”. Înregistrarea arată că, de fapt, cele
două pariuri de luptă fuseseră combinate în unul

218
singur.
În această perioadă, Parlamentul a ordonat
ca Adam Louvel, arestat acum și închis la
Conciergerie, închisoarea sumbră de pe lângă
Palatul Justiției, să fie luat din celula sa și „intero-
gat” despre crimă — adică examinat sub tortură,
metodă adesea folosită pentru a extrage infor-
mații de la martori și confesiuni de la inculpați.
Tortura judiciară era tot mai întâlnită în Franța.
Una dintre tehnicile standard era strappado, în
care mâinile victimei erau legate la spate cu o
frânghie, aceasta era ridicată de la pământ și apoi
lăsată să cadă brusc, precum și trasul pe roată,
„focul aplicat sub tălpi”, privarea îndelungată de
somn, scufundarea în apă rece și apa turnată pe
gât până în punctul de sufocare.
Avocatul scutierului, Jean Le Coq, mențio-
nează în jurnalul său că persoanele „interogate”
despre presupusa infracțiune îl includeau pe
Adam Louvel și o servitoare „despre care se
spunea că se aflase în acea zi în reședința de la
Carrouges”. Tortura era atât de obișnuită în vre-
mea respectivă, încât avocatul nu spune ce meto-
dă a fost folosită în cazul acestor doi martori, dar

219
nici Adam Louvel, nici servitoarea fără nume nu
au mărturisit nimic.16
Pe lângă Adam Louvel, un alt prieten al lui
Jacques Le Gris a intrat în conflict cu legea în
vara aceea. Jean Beloteau, scutierul rămas văduv
de curând, care figura în alibiul lui Le Gris, a
fost arestat de către executorul judecătoresc al
episcopului de Paris sub suspiciunea de „raptus”,
adică fie răpire, fie viol.
Este curios faptul că Beloteau, prietenul
apropiat al lui Jacques Le Gris și martor în
alibiul său, a fost acuzat în aceeași perioadă în
care scutierul a fost convocat la Paris pentru
ancheta Parlamentului referitoare la violul lui
Marguerite de Carrouges. Poate că acuzațiile
împotriva lui Beloteau erau neîntemeiate, dar se
pare că Jacques Le Gris călătorise într-o compa-
nie destul de dură.

P
e tot parcursul lunii iulie, regele și cur-
tea regală au urmat cu aviditate disputa
dintre cavaler și scutier. În august însă, pe măsură
16 Jeanne de Fonlenay, soția lui Adam Louvel (și sora unuia
dintre viitori garanți ai lui Jacques Le Gris) și-a urmat soțul la
Paris și a fost „interogată” în legătură cu cazul, după care s-a
cazat la Hotelul Alençon, cu mulți alții din suita lui Le Gris .

220
ce ancheta intra în a doua lună, atenția regelui
s-a îndreptat de la afacerile interne, inclusiv de
la perspectiva unui duel captivant, la un conflict
mult mai mare care viza orizontul internațional.
Cum vara era în toi și vremea era prielnică răz-
boiului, ostilitățile între Franța și Anglia erau
iminente.
Anul trecut, regele îl trimisese pe amiralul
Vienne în Scoția cu o armată de cavaleri și scu-
tieri francezi, printre care și Jean de Carrouges.
Francezii au ars și jefuit totul în drumul lor prin
ținuturile de frontieră, atrăgându-l pe regele
Richard al II-lea și trupele sale spre nord, depar-
te de Londra. Dar a doua invazie franceză, mai
mare, dinspre sud, nu a fost niciodată lansată,
iar planul inițial de a ataca englezii pe două
fronturi fusese abandonat. Filip al II-lea, ducele
de Burgundia, voia ca regele Carol să-și facă nu-
mele nemuritor și să lanseze o lovitură împotriva
Angliei mai devastatoare ca niciodată.
Tânărul rege, ușor de influențat, a aprobat de
îndată planul și s-a pregătit să părăsească Parisul
spre portul flamand Sluys, pentru a-și ocupa po-
ziția în fruntea imensei forțe de invazie franceze

221
și a unei armate de peste o mie de nave. Înainte
de a părăsi Parisul, Carol a participat la o slujbă
solemnă la catedrala Notre-Dame, jurând să nu
se reîntoarcă în oraș înainte de a face primul pas
cuceritor pe pământul englez.

D
upă ce regele și unchii săi au plecat,
activitatea Parlamentului a fost relu-
ată, inclusiv ancheta cu privire la chestiunea
Carrouges-Le Gris. Pe măsură ce luna august
se apropia de sfârșit, cazul intra în curând în a
treia lună. Cavalerul și scutierul erau prizonieri
ai Parisului, liberi să se deplaseze prin oraș, dar
fiind nevoiți să se prezinte la Palatul Justiției
ori de câte ori erau convocați, ceea ce se putea
întâmpla oricând.
Marguerite, însărcinată în cel puțin opt luni,
era captivă nu doar în acest oraș și în casa în
care stăteau ea și soțul ei, ci și în propriul corp.
Așteptarea ca sarcina să ajungă la termen și ca
Parlamentul să ia o decizie legată de caz, trebuie
să fi fost un calvar agonizant în acel mediu
necunoscut.

C
um ancheta a continuat până la sfârși-
tul verii și toată lumea aștepta decizia

222
Parlamentului, Jean Le Coq trăgea propriile
concluzii despre controversata chestiune. În jur-
nalul său, avocatul lui Jacques Le Gris enumeră
o serie de considerații în favoarea și împotriva
clientului său, adăugând câteva gânduri despre
unul dintre cele mai complicate cazuri.
Printre argumentele care înclină balanța
împotriva clientului său, Le Coq menționează
faptul că „soția lui Carrouges nu a încetat nicio-
dată să afirme că fapta a avut loc”. Mărturia fermă
a lui Marguerite în fața negărilor, a alibiurilor și a
contra-acuzațiilor de orice fel, pare să-l fi impre-
sionat pe avocat nu mai puțin decât pe ceilalți.
Le Coq, în mod clar un observator fin al firii
oamenilor, mai notează în jurnalul său că scutie-
rul l-a întrebat odată „dacă are îndoieli cu privire
la el, văzându-l gânditor”.
Le Coq mai dezvăluie că Jacques Le Gris
„i-a spus că atunci când a aflat vestea că Jean de
Carrouges intenționează să-l dea în judecată, a
mers imediat la un preot pentru a se spovedi”.
Dacă Parlamentul avea să autorizeze un duel,
ambii combatanți ar fi avut timp suficient pentru
a-și mărturisi păcatele înainte de a se întâlni în

223
luptă. Dar Le Gris se pare că nu a vrut să aștepte,
asigurându-se că mărturisește tot ce avea pe con-
știință cu mult înainte de a fi nevoit să o facă în
ziua fatidică.

JURNALUL LUI JEAN LE COQ

Această pagină conține câteva dintre notițele avocatului lui
Jacques Le Gris despre respectivul caz. MS. Latin 4645, fol. 47r.
Bibliothèque Nationale de France.

224
 Avocatul enumeră diverse argumente în favoa-
rea clientului său, recapitulând o mare parte din
ceea ce spusese Jacques Le Gris instanței în apă-
rarea sa, și adăugând „că mulți cavaleri au jurat că
l-au văzut în compania Contele de Alençon pe
parcursul întregii zile în cauză”.
„Unii au spus însă”, adaugă avocatul, că Jacques
Le Gris a refuzat să facă orice fel de destăinuiri,
deoarece acest lucru ar fi dus la scandal între fiii
și prietenii săi, de vreme ce Contele Pierre jurase
deja că scutierul este nevinovat. Acest lucru in-
dică posibilitatea ca Jacques Le Gris să fi rămas
la această opțiune din cauza presiunii celorlalți
și sugerează că Le Coq a avut unele îndoieli cu
privire la nevinovăția clientului său.
Ultimul comentariu al lui Le Coq asupra
cazului este cel mai grăitor. În ciuda cunoștin-
țelor sale cu privire la procedurile judiciare și a
numeroaselor sale oportunități de a-și observa
și a-și pune întrebări asupra clientului, avocatul
atent pare să-și fi conștientizat limitele proprii-
lor sale cunoașteri și limitele cunoașterii umane
în general. Căci el își încheie comentariul asupra
cazului, remarcând concis că „nimeni nu știa de

225
fapt adevărul”.

L
a mijlocul lunii septembrie, la aproape
trei luni de la începerea anchetei și
la opt luni de la data presupusei infracțiuni,
Parlamentul a ajuns în cele din urmă la o decizie.
Înalta curte i-a convocat pe cavaler și pe scutier
la Palatul Justiției, sâmbătă, 15 septembrie 1386,
pentru a asculta decizia.
Vara devenea acum toamnă, iar regele Carol
și unchii săi plecaseră demult de la Paris. Prim-
președintele, Arnold de Corbie, prezida înalta
curte în absența regelui și îndeplinea funcția de
judecător-șef. În timp ce venerabilul jurist con-
voca sesiunea în Sala Mare, zgomotul din camera
decorată se potolise, lăsând loc sunetelor de fun-
dal ale marelui oraș: sunetul roților de fier și al
copitelor cailor, strigătele văcarilor și marinarilor
ce treceau de-a lungul Senei prin fața Palatului.
Încă o dată cavalerul și scutierul s-au confrun-
tat în fața Parlamentului reunit, fiecare însoțit
de avocații, prietenii și susținătorii săi, inclusiv
de cei șase nobile garanți. E foarte posibil ca
Marguerite să fi lipsit, deoarece era aproape de
momentul nașterii.

226
 Încă din 1354, Parlament nu mai autorizase
un duel într-un caz de presupus viol. Și în ultima
jumătate de secol, înalta curte refuzase multe
apeluri pentru lupta judiciară — în 1330, 1341,
1342, 1343, 1372, 1377 și din nou în 1383. Deci
lucrurile nu păreau prea promițătoare pentru
cavalerul care aștepta decizia Parlamentului.
După ce judecătorii au terminat deliberarea
asupra cazului, aceștia scriseseră decizia pe un
pergament, în limba franceză și o sigilară într-un
sac de pânză cu celelalte documente aferente
cazului. Când sesiunea a fost convocată, iar
cavalerul, scutierul și susținătorii lor s-au ridicat,
raportorul, însărcinat cu gestionarea cazului, a
deschis sacul. Scoțând foaia de pergament care
conținea decizia instanței, a început să o citească
cu voce tare:
„În cazul aflat pe rolul Domnului nostru,
Regele, duelul dintre Sir Jean de Carrouges,
cavaler, parte vătămată și reclamant pe de o parte
și Jacques Le Gris, scutier, pârât pe de altă parte,
instanța a analizat problema și a ajuns la o decizie
în acest caz — și anume, instanța dispune un
proces prin luptă între cele două părți”.

227
 A
vând în vedere raritatea duelurilor până
în 1386, decizia Parlamentului de a
autoriza un proces prin luptă, în special într-un
caz care depindea de mărturii insuficient întă-
rite de probe, a fost neobișnuită. Dar hotărârea
instanței s-ar fi putut baza mai mult pe consi-
derente politice decât strict legale. Pe parcursul
câtorva luni, celebra dispută împărțise curtea
regală. Atât cavalerul, cât și scutierul erau bine
cunoscuți la Paris; ambii erau slujitori loiali ai
regelui, iar nobilii puternici trecuseră de partea
unuia sau altuia, servind drept garanți. Jean Le
Coq menționează controversa stârnită de dispu-
ta Carrouges — Le Gris, unde „mulți oameni”
susțineau cauza scutierului, în timp ce „mulți
alții” — pe cea a cavalerului. Cu tânărul rege și
unchii săi plecați în Flandra, ocupați de planifi-
carea invaziei asupra Angliei, e posibil ca Înalta
Curte să se fi temut să ia partea cuiva pentru a
nu crea și mai multe controverse, decizând în
schimb să aprobe cererea cavalerului, autorizând
duelul și lăsând astfel toată chestiunea în mâinile
Domnului.
Data stabilită pentru duel — care conform

228
legii trebuia să aibă loc cel puțin peste 40 de zile
de la anunțare deciziei — a fost 27 noiembrie,
1386. Avea să se întâmple la o distanță de peste
două luni, mult după ce Marguerite ar fi născut.
Dar, în cele din urmă, cuplul avea să-și primească
ziua judecății.

A
vocatul lui Jacques Le Gris a scris în jur-
nalul său că „după ce s-a ordonat duelul,
scutierul s-a îmbolnăvit”. Ne putem imagina cu
ușurință de ce. Oare nu fusese absolvit de toate
acuzațiile, cu luni înainte, de tribunalul Contelui
Pierre? Și nu își irosise șansa de a evita un duel,
refuzând să pretindă beneficiul clerului? Dintr-o
dată căzuse din nou sub deplina suspiciune a
crimei, iar acum trebuia să-și dovedească nevi-
novăția peste tot, de data aceasta în luptă până
la moarte.
În ceea ce-l privește pe Jean de Carrouges, cu
siguranță a fost mulțumit de hotărârea favorabilă
a Parlamentului cu privire la apelul său. În ciuda
șanselor foarte slabe, după luni de așteptare și cu
un risc financiar imens, în cele din urmă dorința
i se împlinise.
Dar mai era totuși ceva la mijloc. În cazurile

229
capitale, mărturia mincinoasă era pedepsită cu
moartea. Cei doi bărbați urmau să se lupte fără
milă, iar în cazul în care Jean ar fi cedat înainte
de a fi ucis de inamicul său, acesta ar fi trebuit
să fie târât de pe câmp pentru a fi spânzurat la
Montfaucon, fiind astfel dovedit drept mincinos.
Marguerite, în calitate de martor principal al
cazului, s-ar fi confruntat cu o soartă și mai cum-
plită. Potrivit unui obicei străvechi, care încă
făcea parte din legislația franceză de la sfârșitul
secolului al XIV-lea, dacă rezultatul unui duel
judiciar dovedea că o femeie a jurat fals cu privire
la o acuzație de viol, ea trebuia să fie arsă vie.

230
PARTEA A DOUA
 7
Judecata Lui Dumnezeu

D
uelul urma să aibă loc la Saint-Martin-
des-Champs, o mănăstire din Paris care
avea un câmp special pentru luptă și suficient
spațiu pentru a găzdui mii de spectatori. Lăcașul,
fondat de ordinul benedictin în secolul al XI-
lea, se afla pe malul drept al Senei de-a lungul
străzii Saint-Martin, la mai bine de un kilometru
la nord de Notre-Dame. Una dintre cele mai
bogate fundații religioase din Paris a fost denu-
mită după unul dintre cei mai cunoscuți sfinți ai
Franței. Sfântul Martin, inițial un soldat roman
care într-o zi de iarnă și-a tăiat pelerina cu sabia
și a împărțit-o cu un cerșetor înghețat, a devenit
mai târziu misionar în Galia și primul episcop de

234
Tours. El a fost, de asemenea, patronul militarilor,
inclusiv al armurierilor, călăreților și soldaților.
Câmpul Saint-Martin era astfel un cadru potrivit
pentru lupta judiciară sau judecata Domnului.
Când mânăstirea a fost fondată de regele
Henri I în 1060, aceasta se afla destul de departe
de oraș, pe o mlaștină drenată și cultivată, încon-
jurată de un zid de apărare robust ridicat împo-
triva invadatorilor și hoților. Zidul care îngrădea
cam cinci hectare a fost reconstruit în 1273 de
Filip al III-lea, care a fortificat fiecare colț cu un
impunător turn de 12 metri. Magazine și case au
apărut curând dincolo de zid de-a lungul străzii
Saint-Martin, grupându-se în jurul mănăstirii
prospere care, în scurt timp a fost înconjurată de
propriul său cartier sau burg.

235
 SAINT-MARTIN-DES-CHAMP
Carrouges și Le Gris s-au duelat pe câmpul din spatele mânăstirii
(nordul este la stânga). Detaliu din Planul Parisului. Truschet /
Hoyau (aprox. 1550). Basel, Biblioteca Universității, Colecția de
hărți AA 124.

236
 În 1356, când englezii i-au învins pe francezi
la Poitiers și l-au capturat pe regele Jean, negus-
torii înfricoșați din Paris au cerut construirea un
zid mai înalt în partea de nord a orașului. Noul
zid se întindea pe aproape opt kilometri în jurul
malului drept al Senei, înconjurând Hotelul
Saint-Pol la est, Luvru la vest și Saint-Martin la
nord. Terenul îngrădit s-a umplut rapid de străzi
și clădiri, iar în 1360 burgul Saint-Martin a fost
încorporat în Paris. Până în 1380, Saint-Martin-
des-Champs nu se mai afla deloc „pe câmpuri”,
așa cum sugerează numele, devenind parte a
întinderii urbane.
În 1386, în orașul-cetate Saint-Martin se
intra încă prin vechea poartă fortificată, așezată
în zidul dinspre sud lângă principalele clădiri
bisericești — capela, sala de mese, mănăstirea și
spitalul. Sala unde călugării mâncau în tăcere, în
timp ce unul dintre frații lor le hrănea sufletele,
citind cu voce tare din Scriptură, este și astăzi o
minunăție — o sală gotică înaltă, susținută de
o linie de stâlpi subțiri pe centru și inundată de
lumina ferestrelor înalte și ascuțite. Dormitorul
din apropiere, unde călugării se odihneau, avea o

237
scară comodă care ducea în capela unde aceștia
se rugau dimineața devreme. Iar latrinele, unele
dintre cele mai bune din Paris, erau spălate de
apeductul care livra apă rece și proaspătă de pe
dealurile din nordul orașului direct în incinta
mănăstirii.
Pe lângă capelă, mănăstire și alte clădiri
bisericești, Saint-Martin avea, de asemenea, un
tribunal și o închisoare, deoarece așezarea biseri-
cească era instanța penală pentru burg, ale cărui
străzi se aflau sub jurisdicția acesteia. Dosarele
judecătorești sunt pline de crime, furturi, violuri,
agresiuni și alte infracțiuni, iar pedepsele stabi-
lite variază de la bici și stâlpul infamiei până la
mutilare, spânzurare, îngropare de viu și arderea
pe rug. În 1355, Thassin Ausoz și-a pierdut o
ureche pentru că a furat niște pânză; în 1352,
Jehanne La Prevoste a fost îngropată de vie pen-
tru furt, femeile fiind adesea pedepsite mai aspru
decât bărbații pentru infracțiuni echivalente.
Și animalele erau judecate și condamnate. O
scroafă care a ucis și a mâncat un sugar pe strada
Saint-Martin a fost târâtă pe stradă și spânzura-
tă, iar un alt porc care a mutilat fața unui copil

238
a fost condamnat la moarte prin ardere. Un cal
care a ucis un bărbat și apoi a scăpat cu ajutorul
stăpânului său a fost condamnat pentru crimă in
absentia și spânzurat în efigie.
Dar cea mai spectaculoasă arenă a justiției
de la Saint-Martin era câmpul de luptă de pe
terenul mânăstirii, amplasat în vasta zonă plană
din estul clădirilor bisericești. Saint-Martin era
una dintre cele două mănăstiri din Paris care avea
un câmp de luptă și multe dueluri judiciare au
fost purtate acolo de-a lungul secolelor. (Celălalt
câmp se afla la Saint-Germain-des-Prés, chiar la
sud de zidurile orașului). Dar procesul prin luptă
devenise rar, iar câmpul Saint-Martin era acum
utilizat în principal pentru turnee sportive, com-
petiții unde războinicii călare se luptau cu lănci
și alte arme, ale căror vârfuri erau adesea tocite
pentru a preveni rănirea gravă sau moartea.
Câmpul standard pentru lupta judiciară era
un spațiu dreptunghiular plat, măsurând între 40
de pași lățime și 80 de pași lungime, adică având
aproximativ dimensiunile de 30 pe 60 de metri.
Însă terenul de la Saint-Martin fusese modificat
pentru competițiile sportive organizate acolo,

239
având „doar 24 de pași lățime și 96 de pași lungi-
me” — aproximativ 18 metri pe 70. Câmpul mai
lung le permitea luptătorilor să-și ia viteză mai
mare și astfel să lovească mai puternic cu lăncile
lor. Iar lățimea mai îngustă a terenului, doar
un sfert din lungimea sa, îi plasa pe spectatorii
care priveau de pe margini mult mai aproape de
acțiune.
Câmpul de luptă sau arena și echipamentul
erau accesorii permanente la Saint-Martin, întot-
deauna pregătite pentru turniruri. Dar în 1386,
de vreme ce duelurile judiciare deveniseră atât
de rare, câmpul avea nevoie de unele renovări
pentru lupta dintre cavaler și scutier. Un raport
se referă la „marginile făcute la Paris pentru Jean
de Carrouges și Jacques Le Gris pe câmpul de la
Saint-Martin”, sugerând că au fost construite noi
bariere, standuri de vizionare și alte instalații.
Legea impunea ca duelurile judiciare să fie pur-
tate pe un câmp închis. Astfel, întreaga întindere
fusese înconjurată de un gard. Mai înalt decât un
bărbat, acesta era realizat din zăbrele rezistente
din lemn, prin care spectatorii puteau urmări du-
elul și servea mai multor scopuri. Împrejmuirea

240
îi împiedica pe cei doi combatanți să fugă de pe
teren în timpul luptei, proteja spectatorii să nu
fie răniți de armele care erau aruncate și garanta
că nimeni nu se amestecă în duel odată ce acesta
începea. Un al doilea gard, mai scurt, îl împrej-
muia pe primului, iar între cei doi pereți era un
spațiu neted, ce crea un cordon sanitar în jurul
întregului câmp.
Regulamentele specificau că peretele interior
trebuia să aibă „înălțimea de doi metri, dacă nu
și mai mult și că lemnul trebuie să aibă o grosime
de 15 centimetri și să fie atât de bine montat
încât nimeni și nimic să nu poată intra și nimic
din interior să nu poată scăpa. Motivul pentru
care marginile trebuie construite atât de înalt și
de puternic este ca acestea să nu fie sparte de iz-
bituri, lovituri, impactul cailor sau orice altceva
care le-ar putea distruge”.
În centrul fiecărei părți înguste a câmpului se
afla câte o poartă grea, înaltă de doi metri și ju-
mătate, care se deschidea și se închidea cu o cheie
mare și care era echipată în partea din exterior
cu o barieră glisantă. Pe una dintre laturile lungi
ale câmpului, adiacentă standurilor de vizionare,

241
se afla o a treia poartă, cu o lățime de un metru,
prin care oficialii puteau intra și ieși de pe teren.
Această poartă putea, de asemenea, fi blocată din
exterior cu o barieră glisantă sau o bară groasă de
fier.17
La fiecare dintre cele patru colțuri ale câm-
pului, în afara zidului interior, se afla un turn
de lemn de unde oficialii supravegheau lupta.
Turnurile erau plasate cât mai aproape posibil
de locul desfășurării acțiunii, astfel încât cei ce
se aflau în ele puteau să vadă și să audă tot. Din
aceste turnuri, luptătorii puteau primi mâncare
și apă în timpul luptei.
Zidul exterior din jurul câmpului, deși nu la
fel de înalt ca cel interior, avea, de asemenea,
două intrări blocate de porți glisante grele, iar
în timpul luptei, acesta ar fi fost înconjurat de
gardieni pentru a menține mulțimea departe de
gardul interior și pentru a potoli orice zgomot
sau perturbări care ar putea interveni în timpul
duelului.
17 În loc de o a treia poartă, la unul dintre colțurile câmpului
era uneori o scară detașabilă, astfel încât oficialii să poată ieși
în grabă de pe teren odată ce începea lupta, trăgând scara în sus
după ei.

242
 Pe măsură ce data duelului se apropia, terenul
Saint-Martin a fost pregătit pentru miile de
spectatori care urmau să asiste la luptă. Marea
majoritate erau oameni de rând, din oraș sau din
suburbiile sale, care aveau să stea în picioare sau
pe jos în jurul câmpului. Unii însă erau nobili
de rang înalt, membri ai curții regale sau invitați
din regiuni îndepărtate ale Franței sau de la curți
străine, toți așteptându-se să urmărească confor-
tabil duelul.
Astfel, de-a lungul unei părți a câmpului „au
fost ridicate tribune mari, din care lorzii puteau
vedea lupta dintre cei doi campioni”. Acestea
erau construite tot din lemn, cu balustrade, scări
și scaune confortabile pentru spectatorii privile-
giați. Standul central, situat la câțiva metri în fața
celorlalte, era rezervat regelui, unchilor săi și a
nobilimi de rang înalt. Un altul, situat la dreapta,
avea să găzduiască alți membri ai curții regale. Un
al treilea stand, în stânga, era rezervat nobililor
străini, care urmau să fie așezați „în funcție de
rangul lor”. Aceste trei standuri erau destinate ex-
clusiv nobilimii masculine, inclusiv autorităților
bisericii, printre care episcopul de Paris.

243
 Pentru doamne erau amenajate standuri supli-
mentare de ambele părți, acestea fiind create ast-
fel încât spectatoarele să se poată retrage „după
bunul lor plac”, în caz că aveau să fie copleșite de
oboseală sau de violența spectacolului. Și, în cele
din urmă, coborând pe scara ierarhiei sociale,
existau standuri pentru „burghezi, negustori și,
sub ei, oamenii de rând”, deși cei mai mulți dintre
aceștia din urmă trebuiau să-și găsească locuri pe
jos, urmărind duelul prin golurile din gardul de
lemn care înconjura câmpul.
Echipament special a fost adus la Saint-Martin
pentru duel sau a fost construit pe loc. De-a lun-
gul capetelor opuse ale câmpului, tâmplarii au
construit două platforme pe care au așezat scaune
grele, asemănătoare tronurilor, unde luptătorii
urmau să stea, în așteptarea jurământului pe care
urmau să-l depună. Lângă fiecare scaun, era re-
zervat un spațiu pentru un cort sau pavilion care
urma să fie ridicat acolo cu o zi sau două înainte
de duel. Mica tabără militară de pe fiecare parte
a câmpului era completată de o bancă pentru
încălecat. Lui Jean de Carrouges, în calitate de
reclamant, i-a fost desemnată tabăra din dreapta

244
standului de vizionare al regelui, iar Jacques Le
Gris, în calitate de acuzat, a primit-o pe cea din
stânga.
Odată ce echipamentul de duel a fost reparat
sau reconstruit, terenul însuși a fost pregătit.
Mai întâi, solul din incintă a fost atent greblat
pentru a elimina orice obiecte străine, cum ar
fi rădăcini și pietre. Apoi fiecare centimetru de
pământ a fost acoperit cu un strat de nisip curat.
Acesta a făcut câmpul neted și plat, pentru o
luptă corectă. De asemenea, nisipul ar fi absorbit
sângele vărsat în luptă, ajutându-i pe combatanți
să prevină alunecarea și pierderea echilibrului
odată ce se dădeau jos de pe cal pentru a lupta
corp la corp.

C
âmpul de la Saint-Martin era asemeni
arenelor de luptă mult mai vechi, deoa-
rece duelul judiciar avea origini antice. Iliada lui
Homer, ce datează de la sfârșitul epocii bronzu-
lui (cca 1200 î.Hr.), descrie doi războinici care se
luptă în duel pentru Elena din Troia pe un câmp
atent amenajat, care este mai întâi binecuvântat
de jurăminte, rugăciuni și sacrificare de animale.
Romanii au construit arene speciale pentru lup-

245
tele sângeroase ale gladiatorilor care au înflorit
la începuturile perioadei creștinismului. Și, deși
dreptul roman nu includea duelul judiciar în
sine, arenele antice care împânzeau Europa me-
dievală erau uneori folosite pentru procese prin
luptă.
Vikingii, care au adus cu ei duelul în
Normandia în secolul al IX-lea, își țineau ade-
sea luptele pe insule, unde formau un cerc din
pietre pentru a marca câmpul de luptă. Printre
scandinavi era răspândită practica ca un bărbat
să conteste pretenția unui alt bărbat asupra
unei bucăți de pământ sau chiar a soției sale,
provocându-l, pur și simplu, la duel.
La sfârșitul secolului al XIV-lea, lupta în
câmp închis era propusă chiar de regi, care o
foloseau drept modalitate de soluționare a dis-
putelor teritoriale. În timpul Războiului de 100
de ani, regii Franței și Angliei s-au provocat în
mod regulat la dueluri. În 1383, regele Richard
al II-lea, la acel moment în vârstă de doar 16
ani, s-a oferit să lupte cu Carol al VI-lea de 14
ani, împreună cu trei unchi regali de ambele
părți. Dar propunerea nu a ajuns la o finalitate,

246
fiind mai degrabă o tactică de negociere decât o
provocare onestă la duel.

DUEL ÎNTRE UN BĂRBAT ȘI UN CÂINE

Legenda povestește despre o luptă la Paris în care un ogar „a dovedit”
vinovăția unui criminal suspectat și și-a răzbunat stăpânul ucis.
Collection Hennin, no. 88. Bibliothèque Nationale de France.

247
 Se pare că un câmp îngrădit ar fi fost odată
amenajat în piața centrală din fața Catedralei
Notre-Dame pentru un duel între un bărbat și
un câine. Povestea spune că în 1372 un nobil,
unul dintre favoriții regelui, a fost găsit ucis la
moșia sa de lângă Paris. Crima a rămas un mister,
până când suspiciunile au fost trezite de câinele
victimei, un ogar enorm, loial stăpânului său,
care mârâia și lătra întotdeauna la vederea unui
anumit bărbat. Se știa că acest bărbat, Richard
Macaire, era invidios pe relația victimei cu rege-
le. Când regele a aflat despre comportamentul
câinelui, l-a luat drept acuzație și a ordonat ca
Macaire și câinele să se confrunte într-un duel
judiciar.
În ziua stabilită, mulțimea s-a adunat în jurul
arenei de lemn din fața catedralei. Macaire era
înarmat cu o bâta, în timp ce câinele avea la dis-
poziție un butoi mare deschis la ambele capete,
unde se putea ascunde. Potrivit unei consemnări,
„de îndată ce câinele a fost eliberat, acesta s-a în-
dreptat fără întârziere spre adversarul său, știind
că el e cel care trebuie să atace mai întâi. Dar bâta
grea a bărbatului ținea câinele la distanță, acesta

248
fugind în jurul lui Macaire, acolo unde arma
acestuia nu ajungea. Fără să se grăbească, luând-o
prin toate părțile, ogarul a pândit momentul și
a sărit brusc la gâtul omului, apucându-l cu o
forță atât de mare încât l-a trântit la pământ,
forțându-l pe Macaire să ceară îndurare”. După
ce Macaire a fost eliberat din fălcile câinelui, a
mărturisit crima și a fost executat prin spânzura-
re la Montfaucon.
Această poveste apare în multe relatări isto-
rice și a fost chiar pusă în versuri de poeți, deși
autenticitatea ei e îndoielnică. Cu toate acestea,
ilustrează credința populară că o luptă sângeroasă
între „egali” putea da un verdict just. Regele care
ar fi asistat la duelul dintre bărbat și câine a văzut
în deznodământul luptei „un semn al judecății
miraculoase a lui Dumnezeu”.

I
n momentul când Parlamentul a luat
decizia, la mijlocul lunii septembrie,
Regele Carol și unchii săi părăsiseră deja Parisul,
îndreptându-se spre coasta flamandă pentru a
aduna armata pentru invazia Angliei. La începu-
tul verii, Carol asistase la provocarea cavalerului,
urmărind disputa până la plecarea sa din Paris.

249
Regele se afla la Arras, în drum spre portul Sluys,
când a primit vestea că Parlamentul a ordonat un
duel și l-a stabilit pentru sfârșitul lunii noiembrie,
adică peste mai bine de două luni, când Carol se
aștepta să se întoarcă triumfător din Anglia.
Dar vremea rea a întârziat invazia, deoarece
furtunile violente au scufundat multe nave, au
dezrădăcinat copaci uriași și au doborât oameni
și animale. În Franța au avut loc și câteva întâm-
plări ciudate. La Plaisance, de-a lungul râului
Maine, fulgerul a lovit într-o biserică, făcând
scrum mobilierul din lemn și o mare parte din
vasele sacre; doar câteva au rămas în mod mi-
raculos neatinse. Și lângă Laon a avut loc „ceva
straniu și nemaiauzit”. Stoluri mari de corbi
zburau cărând cărbuni aprinși pe care i-au așezat
pe acoperișurile hambarelor umplute cu cereale,
care au luat foc și au ars din temelii. În cele din
urmă, regele și unchii săi și-au amânat invazia
pentru anul următor.
Carol se pregătea să plece la Paris la mijlocul
lunii noiembrie și aștepta cu nerăbdare ca duelul
să aibă loc acolo pe data de 27. Fiind un tânăr de
doar 17 ani, îi plăceau sporturile violente, în spe-

250
cial turnirul, de multe ori participând el însuși la
acestea. Cu un an înainte, la un turnir găzduit la
Cambrai, tânărul rege luptase cu entuziasm cu
un cavaler flamand, Sir Nicholas d’Espinoit.18
Carol era atât de pasionat de astfel de întreceri
cavalerești încât câțiva ani mai târziu, când 40 de
cavaleri englezi s-au luptat cu trei rivali francezi
vreme de trei zile în timpul turnirului de la
Saint-Inglevert, a participat la eveniment deghi-
zat, însoțit de un singur nobil, astfel încât să se
poată amesteca în mulțime și să aibă o imagine
mai bună a acțiunii.
Dornic să vadă duelul dintre Carrouges și Le
Gris și alarmat de perspectiva de a-l pierde dacă
întoarcerea i-ar fi fost amânată de vreme rea sau
din alte motive, Carol a abordat problema cu un-
chii săi. Ducii de Berry, Burgundia și Bourbon,
care doreau să vadă și ei duelul, l-au îndemnat
pe rege să intervină. Așadar, cu mai puțin de o
săptămână înainte de duel, Carol a trimis urgent
un curier la Paris cu scrisori sigilate, ordonând
18 În ciuda riscului, era un lucru obișnuit ca regii să participe
la turnir. În 1559 unul dintre succesorii lui Carol, Henri al II-
lea, avea să fie rănit la ochi de o lance sfărâmată și în cele din
urmă avea să moară din cauza rănii, după zece zile de agonie.

251
amânarea luptei până la întoarcerea sa și indi-
când ca fiind mai potrivită ziua de sâmbăta de
după Crăciun — adică 29 decembrie.
Parlamentul, într-o sesiune convocată în gra-
bă, pe 24 noiembrie — cu doar trei zile înainte ca
duelul să aibă loc — s-a închinat voinței regelui
și a acceptat noua dată, amânând duelul cu mai
mult de o lună, deși terenul de la Saint-Martin
era aproape gata și cei doi combatanți făceau
ultimele pregătiri pentru luptă.
Jean de Carrouges și Jacques Le Gris au aflat
imediat despre amânare, deoarece au fost che-
mați la Parlament, unde au fost deschise scriso-
rile regelui și citite cu voce tare în prezența lor.
Amânarea duelului de la sfârșitul lunii noiembrie
până după Crăciun le-a acordat cavalerului și scu-
tierului — precum și doamnei — încă 30 de zile
de viață. Dar nu a fost o așteptare fericită pentru
niciunul dintre ei, în special pentru Marguerite,
care trăia sub amenințarea unei sentințe la moar-
te prin ardere pe rug.
Pe 26 noiembrie regele și unchii săi au părăsit
Sluys. A doua zi, data inițială a duelului, Carol a
ajuns la Arras. Pe 5 decembrie, la două zile după

252
ce împlinise 18 ani, regele a intrat în Paris.

A
ici îl aștepta regina lui și mai tânără,
Isabeau de Bavaria, în vârstă de 16 ani,
cu care se căsătorise anul trecut. Ca majoritatea
căsătoriilor regale și aceasta fusese aranjată de
familii, care erau mai preocupate de alianțele
dinastice, decât de fericirea viitorului cuplu.
Unchii ambițioși ai regelui căutaseră un aliat
militar în tatăl lui Isabeau, Ducele Ștefan de
Bavaria, care a salutat în egală măsură o alianță
cu casa regală franceză. Dar, spre surprinderea
și încântarea tuturor, un trandafir a răsărit din
pământul pietros al chestiunilor politice, căci
Carol și Isabeau s-au îndrăgostit.19
În timpul negocierilor de căsătorie dintre cele
două case regale, Isabeau a cedat în fața tuturor
obiceiurilor francezilor, chiar și cerinței ca orice
domnișoară propusă ca mireasă pentru regele
Franței să fie dezbrăcată de doamnele de la curte
și examinată complet goală. Această inspecție
19 Carol a trimis artiști la curțile din toată Europa pentru a
picta tablouri ale celor mai frumoase prințese. Înainte de a o
întâlni pe Isabeau, a văzut chipul unei alte prințese și s-a în-
drăgostit de ea, dar până când imaginea a ajuns la el, ea era
logodită deja cu un alt pretendent.

253
regală, care a avut loc înainte ca Isabeau să-l cu-
noască pe Carol și chiar înainte ca acesta să știe că
ea este viitoarea sa mireasă, era menită să asigure
că tânăra este „în formă și dotată corespunzător
pentru a avea copii”. Isabeau a acceptat acest
test, efectuat de trei ducese franceze, cu grație și,
aparent, l-a trecut cu ușurință.
La scurt timp după aceasta, acum îmbrăcată
și încărcată splendid cu bijuterii, Isabeau i-a fost
prezentată lui Carol, în timp ce curtea franceză
urmărea cu nerăbdare reacția regelui. Carol nu
vorbea deloc germană, iar Isabeau abia vorbea pu-
țină franceză. În timp ce Isabeau făcea plecăciunea,
„regele s-a îndreptat spre ea și, luând-o de mână,
a ridicat-o și a privit-o lung și stăruitor. Cu acea
privire dragostea și încântarea i-au intrat în inimă.
A văzut că era foarte frumoasă și a fost umplut de
o mare dorință de a o vedea și de a o avea”. Efectul
lui Isabeau asupra lui Carol a încântat curtea, iar
comisarul Franței, care era de față, i-a zis unui alt
nobil: „Această domniță va rămâne cu noi. Regele
nu-și poate lua ochii de la ea”.
Carol a insistat ca nunta să aibă loc imediat.
Evenimentul s-a și produs la doar patru zile de la

254
întâlnirea celor doi, adică pe 17 iulie 1385. Isabeau
a sosit într-o „trăsură de o măreție de nedescris,
purtând pe cap coroana, valorând cât răscum-
părarea unui rege, pe care Carol i-o trimisese”.
Liturghia și jurămintele de căsătorie, înfăptuite de
episcopul Amiens, la care au asistat mulți oaspeți
nobili, au fost urmate de o mare petrecere, unde
conții și baronii i-au servit regelui și miresei sale
la masă delicatese din platouri de aur. În cele din
urmă, în acea seară, doamnele de la curte au dus-o
pe mireasă în dormitor, iar regele, „care dorea atât
de mult să o găsească în patul său, a venit și el”.
Trăgând cortina peste prima noapte a cuplului
regal, cronicarul adaugă că „au petrecut împreu-
nă cu mare încântare, așa cum bine vă puteți da
seama”.
În ianuarie 1386 Isabeau era însărcinată, iar
curtea era încântată de vestea că un moștenitor
regal era pe drum. Pe 25 septembrie 1386,
Isabeau a născut un fiu. Toate clopotele din Paris
au răsunat pentru a anunța nașterea prințului, iar
vestea i-a fost trimisă regelui prin curier. Pe 17
octombrie, băiatul a fost botezat Carol, ceremo-
nia fiind înfăptuită de arhiepiscopul din Rouen.

255
 Dar micuțul moștenitor era bolnăvicios și se
stingea în pătuțul său, în timp ce tânăra mamă se
frământă lângă el în absența regelui, iar medicii
de la curte își frângeau mâinile. Când regele
s-a întors la Paris la începutul lunii decembrie,
starea sugarului se înrăutățise și mai mult. Toți
se temeau pentru viața lui, iar medicii priveau
neputincioși cum viitorul lor rege devenea din
ce în ce mai slăbit.
Pe 28 decembrie 1386 — Sărbătoarea Sfinților
Inocenți, cu doar o zi înainte ca Jean de Carrouges
și Jacques Le Gris să lupte în duelul mult așteptat
— moștenitorul a murit. Curtea, orașul și națiu-
nea au deplâns pierderea micului prinț. În noap-
tea aceea, trupul său, bogat îmbrăcat, a fost purtat
cu torțe într-un cortegiu format din mari domni
la mormântul regal de la Saint-Denis. Moartea
moștenitorului a fost luată de unii drept un semn
rău, întrucât s-a întâmplat în ziua comemorării
pruncilor uciși de către regele Irod.
Dar moartea prematură a fiului său nu l-a
împiedicat pe Carol sau pe curteni să petreacă
sărbătorile așa cum era planificat. Ziua de Anul
Nou era o sărbătoare aproape egală cu cea a

256
Crăciunului, iar regele s-a avântat, împreună
cu întreaga curte, într-o frenezie de petreceri,
banchete, dansuri și alte distracții. „Anul Nou a
fost sărbătorit în acel an cu o strălucire fără pre-
cedent la curtea Franței. Și fără îndoială, punctul
culminant al festivităților a fost duelul judiciar
dintre Jacques Le Gris și Jean de Carrouges”.
Printr-o coincidență remarcabilă, doamna a
cărei soartă era în joc în duel și-a născut copilul
în aceeași perioadă cu regina. Băiețelul, botezat
Robert, trebuie să fi venit pe lume după 9 iulie,
când a început ancheta Parlamentului și cu mult
înainte de 27 noiembrie, data stabilită inițial
pentru duel, întrucât înalta instanță nu ar fi
riscat niciodată să execute o femeie însărcinată.
Cel mai probabil, copilul s-a născut în perioada
cuprinsă între începutul lui septembrie, la nouă
luni după ce Jean de Carrouges s-a întors din
Scoția și mijlocul lui octombrie, la nouă luni
după presupusul viol. Aceste date situează naște-
rea moștenitorului regal pe 25 septembrie. Deci,
este posibil ca cei doi prunci să fi avut aproape
aceeași vârstă.
Dar în timp ce fiul născut de regele și regina

257
Franței își pierduse viața în ajunul duelului, fiul
născut al lui Jean și Marguerite, risca să-și piardă
ambii părinți și să rămână orfan, dacă duelul din
ziua următoare avea să se încheie prost pentru
cavaler.

258
 ARMURĂ
Carrouges și Le Gris au purtat armuri similare acestui costum
(cca. 1400), care combină zalele (inele de fier întrepătrunse) cu plă-
cile de oțel și o cască echipată cu o vizieră ascuțită. The Metropolitan
Museum of Art, Bashford Dean Memorial Collection, Gift of Helen
Fahnestock Hubbard, in memory of her father Harris C. Fahnestock,
1929. (29.154.3) All rights reserved, The Metropolitan Museum of
Art.

259
 8
Juramintele
si ultimele cuvinte

I
n dimineața zilei de sâmbătă, 29 decem-
brie, cavalerul și scutierul s-au ridicat
din pat în locuințele lor aflate în părți opuse ale
Parisului. Mai întâi s-au îmbăiat și apoi au ascul-
tat slujba, după care au întrerupt postul pe care îl
ținuseră din noaptea precedentă. Era obișnuit ca
luptătorii să postească și chiar să țină o priveghe-
re la altar înainte de a lupta într-un duel a doua
zi. În ajunul duelului, atât Jean de Carrouges, cât
și Jacques Le Gris s-ar fi rugat în bisericile din
Paris, fiecare cerându-i lui Dumnezeu să-i acorde
victoria.
După îmbăiere, rugăciune și masă, fiecare

260
bărbat a fost pregătit cu atenție pentru luptă de
către însoțitori. Direct pe piele, fiecare îmbrăca o
tunică sau o cămașă ușoară din in, iar peste aceasta
o haină de in mai grea, ce avea căptușeală pentru
coaste, zona inghinală și alte zone vulnerabile.
Apoi armura îi era prinsă bucată cu bucată, de la
picioare în sus pentru a reduce tensiunea asupra
corpului în timpul procesului care dura.
Mai întâi, picioarele erau acoperite cu încălțări
de pânză sau piele, peste care erau montați saboți
metalici din zale sau plăci îmbinate. Urmau jam-
bierele din zale și peste acestea, armuri pentru
partea din față a tibiilor, genunchilor și coapse-
lor. O fustă de zale atârna de talie peste coapse
și picioare. O haină de zale fără mâneci proteja
trunchiul, fiind strânsă în talie de o centură de
piele. Peste aceasta se punea fie o haină căptușită,
acoperită cu plăci metalice suprapuse ca solzi, fie
o plăcuță din oțel solid. Mai multe plăci protejau
umerii și brațele, iar piese suplimentare — coate-
le și antebrațele. Mănuși de zale și plăci îmbinate
acopereau mâinile, iar o căptușeală din pânză
sau piele era pusă în interiorul palmei, pentru
a apuca mai bine. Un guler de oțel înconjura

261
gâtul. În cele din urmă, capul era acoperit de o
bască de piele căptușită, peste care se punea un
bacinet, un tip de cască cu vizor atașat care se
ridica pentru a expune fața și bărbia și o perdea
de zale care atârna pe gât și pe umeri. O vizieră
cu cioc, străbătută de fante înguste pentru ochi
și găuri pentru respirație, ascundea identitatea
purtătorului atunci când era fixată. Din acest
motiv, fiecare bărbat purta peste armura lui un
cotte d’armure, o haină fără mâneci, brodată cu
blazonul familiei sale. Echipamentul complet de
luptă cântărea aproximativ 27 de kilograme, fără
arme și alte accesorii.20
În timp ce combatanții se înarmau, caii lor
de luptă erau pregătiți și ei pentru confruntare.
Calul de război medieval era dintr-o altă rasă
față de cei pentru vânătoare, călărie, agricultură
și alte scopuri. Era întotdeauna un armăsar — un
20 În timpul anilor 1300, costumele de zale (inele de fier țesu-
te) erau completate de plăci de oțel ferecate, concepute pentru a
proteja împotriva armelor noi ce puteau perfora armura, de la
tije de arbaletă, până la ciocane de luptă. Primele costume re-
alizate în întregime din plăci au apărut în jurul anului 1380.
Dar mulți bărbați purtau încă cămăși și jambiere din zale în
combinație cu plăcile de oțel, iar zalele acopereau adesea spa-
tele brațelor, picioarelor și articulațiile.

262
cavaler nu călărea niciodată o iapă în luptă — și
până în secolul al XIV-lea era adesea un „cal
mare” (equus magnus), înalt cam de un metru
șaizeci și cântărind până la 630 de kilograme.
Era suficient de puternic pentru a transporta un
om de 135 de kilograme cu armură, șa și arme,
fiind rezistent și antrenat special pentru atacuri
rapide, viraje bruște, sărituri și alte manevre de
luptă. Unii cai de război erau chiar antrenați să
atace și să omoare lovind cu potcoavele de fier.
Caii de luptă buni erau scumpi și puteau costa
de câteva sute de ori mai mult decât un cal de
tracțiune sau călărie. Normandia, o regiune
faimoasă pentru creșterea de cai, era plină de
herghelii, crescând armăsari renumiți în toată
Europa.
Carrouges susținuse în timpul procesului că
Le Gris era „un om bogat, ce avea cai buni din
plin”. În ceea ce-l privește pe cavaler, în ciuda
dificultăților sale financiare, cu siguranță nu s-ar
fi zgârcit atunci când propria sa viață, dar și cea
a soției sale, ar fi putut depinde de asta. Poate că
cei doi și-au adus la Paris un cal preferat sau au
cumpărat unul special pentru duel, cert este că

263
acest cal de luptă era destinat doar acestui scop.
Echipamentul de război standard pentru un
cal includea un căpăstru și o zăbală de oțel cu
frâiele de plumb; patru potcoave de fier fixate
în cuie; o șa înaltă pentru a menține războinicul
așezat ferm, chingi pentru a-l fixa strâns de cal și
diverse inele și lanțuri pentru păstrarea armelor;
pături căptușite pentru corpul calului; o cască
montată din plăci metalice îmbinate, cunoscută
sub numele de chanfrain, ce avea găuri pentru
ochi, urechi și nări; și căptușeala care trebuia
purtată dedesubt. Plăcile sau perdelele de zale
protejau adesea gâtul și coastele calului, fiind
uneori cusute direct pe pături. Scărițe metalice
atârnau de șa, iar combatanții purtau pinteni
cu țepi pentru a controla animalul, deoarece de
multe ori scăpau frâiele în vâltoarea luptei.
După ce și-au îmbrăcat armura, iar caii lor de
război erau pregătiți, Jean de Carrouges și Jacques
Le Gris și-au verificat cu atenție armele. Fiecare
avea să ia cu el o lance, două săbii, o secure și un
pumnal.
Lancea — o armă mai lungă și mai grea decât
sulița antică — a revoluționat războiul în timpul

264
primei Cruciade (1095-1099), când cavalerii
francezi călare, atacând brusc și coordonat, au
semănat panică printre sarazini.21 Arma, dar și
tehnica s-au răspândit rapid în toată Europa,
fiind folosite pe câmpul de luptă, la turniruri și la
duelul judiciar. Lăncile măsurau între trei și cinci
metri lungime și puteau cântări până la 14 kilo-
grame sau chiar mai mult. Lama de oțel, montată
pe vârful lăncii, avea formă de frunză sau romb și
era foarte ascuțită. O apărătoare metalică proteja
mânerul. Războinicul călare ținea lancea grea în
poziție verticală în suportul scăriței până în mo-
mentul în care ataca. Apoi o cobora sub brațul
drept, fixând-o într-un suport crestat pe scut, pe
care, la rândul său, îl sprijinea de piept și partea
ridicată a șeii. O curea din piele aflată pe axul
din fața scutului împiedica alunecarea lăncii la
impact. Cu lancea coborâtă și fixată, stând drept
pe cal în șaua înaltă de război, întreaga greutate a
calului și a călărețului era în spatele axei de lemn
și al vârfului ascuțit de oțel, astfel încât războini-
cul devenea „un proiectil uman”.
Sabia era arma principală a nobilului, iar lupta
cu aceasta, fie în șa, fie la sol, urma în mod obiș-
21 (În Evul Mediu) Nume dat musulmanilor din vestul Europei.

265
nuit după turnirul de început. O tapiserie regală
franceză (acum pierdută) îi înfățișa pe Jean de
Carrouges și pe Jacques Le Gris înarmați cu
câte „o sabie scurtă și puternică, modelată ca un
pumnal mare, care atârna de-a lungul coapsei fi-
ecăruia”. Un inventar al armelor pregătite pentru
un duel ce a avut loc în Bretania cu doar câteva
zile înainte de lupta Carrouges-Le Gris prezintă
două săbii, una cu o lamă „lungă de aproape un
metru” și cu mâner pentru ambele mâini de 30
de centimetri; cealaltă — cu lama mai scurtă,
avea mâner de 18 centimetri și putea fi folosită
cu o singură mână.22 Sabia mai lungă, cu mâ-
nerul pentru ambele mâini, era pentru lovituri
puternice cu marginea (coups de taille). Sabia
pentru o mână, mai scurtă sau estoc, avea o lamă
mai groasă, dar mai ascuțită pentru înjunghieri
sau împungeri, cunoscute sub numele de lovituri
cu vârful (coups de pointe). Din moment ce erau
permise mai multe arme, Jean de Carrouges și
Jacques Le Gris purtau probabil cel puțin câte
22 Acest duel dintre doi nobili care au luptat pentru un caz
de crimă la 19 decembrie 1386, la Nantes, nu a fost autorizat
de regele francez sau de Parlamentul său, ci de ducele aproape
independent de Bretania.

266
două săbii fiecare. Sabia lungă atârna de obicei de
pe șa într-o teacă de piele, în timp ce cea scurtă se
afla la talie, în stânga, astfel încât să poată fi trasă
rapid și ușor, deoarece majoritatea războinicilor
erau dreptaci.
Securea — prezentată și în tapiseria pierdută
ce ilustra duelului Carrouges-Le Gris — era o
armă populară la mijlocul și sfârșitul secolului al
XIV-lea, deoarece putea tăia prin zale și armură
deopotrivă și chiar putea să treacă prin cască până
în creier. Unii cavaleri o preferau în detrimentul
celorlalte arme. Securea tipică (hache) din aceas-
tă perioadă avea o lamă zimțată pe o parte, iar pe
cealaltă — un ciocan greu cu țepi numit „ciocul
corbului” (bec de corbin) și o lamă ascuțită între
ele, la capătul bâtei. Războinicii îi ziceau acestei
versatile arme trei în unu „Trinitatea”. Pentru
lupta față în față, bastonul care avea o lungime
de un metru și jumătate sau mai mult, permitea
pendulări largi dintr-o parte în alta, creând un
culoar printre trupele inamice. Dar era scurtat
la un metru sau mai puțin pentru a fi folosit în
șa, unde atârna la îndemână pe un inel metalic
atașat la arcul șeii.

267
 Pumnalul era pentru confruntarea corp la
corp și pentru eliminarea unui inamic rănit sau
pe moarte în etapele finale ale luptei. De aseme-
nea, putea fi aruncat prin aer ca un proiectil. O
armă mai nouă decât sabia sau lancea veche de
secole, pumnalul a fost adoptat de nobilime la
sfârșitul secolului al XIII-lea. Până la sfârșitul
anilor 1300, pumnalul tipic avea o lamă robustă
lungă de 15 până la 30 de centimetri, cu un vârf
ascuțit pentru a găsi fisurile din armura de placă
sau a înjunghia prin găurile urechii sau fantele
căștii. Pumnalul enumerat în inventarul armelor
la duelul din Bretania era „din fier, oțel sau am-
bele la un loc” cu o lamă „de aproximativ 22 de
centimetri în lungime de la mâner”.
Pe lângă lance, săbii, secure și pumnal, fiecare
bărbat avea un scut decorat cu stema familiei
sale. Scuturile erau realizate din lemn dur, cum
ar fi stejarul sau frasinul, acoperit cu piele fiartă
(cuir-boulli), uscată până la un finisaj asemănător
armurii și întărită cu plăci din corn de animal sau
benzi metalice. Pe măsură ce armura de placă a
înlocuit din ce în ce mai mult zalele și a devenit
principala protecție a luptătorului, scuturile

268
s-au micșorat, acoperind doar gâtul și trunchiul
războinicului călare și devenind țintă pentru
lancea adversarului. După ce-și scotea sabia în șa
sau descăleca pentru a lupta la sol, războinicul își
atârna scutul în jurul gâtului de curea pentru a-și
menține ambele mâini libere sau îl purta pe brațul
stâng pentru a se feri de loviturile adversarului.
În ziua duelului, Carrouges și Le Gris au adus
cu ei o sticlă din piele umplută cu vin, niște pâine
înfășurată în pânză și o punguță cu monede de
argint pentru a plăti folosirea câmpului. Fiecare
a adus și furaj pentru calul său, în cazul în care
disputa nu era rezolvată până la căderea nopții și
lupta trebuia să continue a doua zi.

I
n timp ce combatanții se îmbrăcau pen-
tru luptă la primele ore ale dimineții,
spectatorii se înghesuiau deja pe terenul de la
Saint-Martin. Vestea duelului se răspândiseră în
toată Franța „până în cele mai îndepărtate părți
ale regatului și a provocat o astfel de agitație,
încât oamenii din multe locuri au venit la Paris
să o vadă”, inclusiv din Normandia, unde cei doi
bărbați și familiile lor erau bine cunoscuți, la fel
și doamna.

269
 Duelul a căzut nu numai în săptămâna
Crăciunului, ci și în ziua comemorării sfântului
martirizat Thomas Becket. Principalele magazi-
ne din Paris erau închise, iar oamenii erau în dis-
poziție de sărbătoare. Spectatorii au început să
sosească îndată după răsăritul soarelui, iar până
la orele 7:30 și 8:00 se îmbulzeau de-a lungul
străzii Saint-Martin și la poarta mănăstirii. La
jumătatea dimineții, o imensă mulțime de mii
de oameni umplea terenul mănăstirii. Gardieni
înarmați cu sulițe și buzdugane străjuiau în jurul
câmpului îngrădit pentru a ține mulțimea depar-
te de gard și de porți.
Iarna din 1386 și 1387 a fost foarte rece și în-
zăpezită în nordul Franței. Soarele emana puțină
căldură, iar zidurile de piatră care înconjurau
terenul ofereau puțin adăpost în fața vânturilor
înghețate care pătrundeau în oraș. Așadar, cei mai
matinali spectatori au trebuit să îndure o lungă
așteptare în frig pentru a-și asigura locuri bune.
Nobilii, fețele bisericești și chiar unii oficiali și
comercianți ai orașului aveau locuri asigurate în
tribune și puteau ajunge când doreau. În schimb
comercianții și meșteșugarii, muncitorii, uceni-

270
cii, studenții universitari și precupeții, precum
și cerșetorii și hoți de buzunare au fost nevoiți
să caute locuri, dându-și coate unul altuia. Pe
măsură ce clopotele din Paris sunau în fiecare oră
și spațiul se împuțina în jurul câmpului, unii oa-
meni s-au așezat chiar pe zidurile mânăstirii ori
s-au cocoțat în puținii copaci din prejmă pentru
a vedea mai bine.
Spectatorii principali erau regele Carol și un-
chii săi — ducii de Burgundia, Berry și Bourbon.
Cortegiul regal a sosit la câteva ore după apariția
primilor oameni, deși încă cu mult înainte de
prânz, atunci când combatanților li se cerea să
apară pe teren, gata de luptă. În timp ce tânărul
rege, cu anturajul său de curteni, intra călare pe
poarta mănăstirii, trâmbițele au sunat pentru
a-i anunța sosirea. Mulțimea din jurul câmpului
s-a întors să privească cortegiul regal, știind că
ceremoniile oficiale ale duelului aveau să înceapă
în curând.
Aproape fiecare eveniment public din Evul
Mediu, fie că era vorba de o căsătorie sau o în-
mormântare, o încoronare sau o execuție, impli-
ca o procesiune. Trâmbițașii care anunțau regele

271
erau urmați de mareșal, care avea să acționeze
ca maestru de ceremonii pe teren. Apoi venea
roi d’armes, un oficial care supraveghea toate
chestiunile legate de armuri și arme, urmat de
mai mulți vestitori, „persoane cu voce puternică”
care serveau drept sistem de adresare publică.
Apoi urma un scutier în uniformă regală care
purta pe o pernă Sabia Justiției fără înveliș — o
sabie de argint lungă, strălucitoare, cu un mâner
împodobit cu bijuterii, care simboliza autori-
tatea regelui asupra câmpului de luptă. Apoi,
pe un cal învelit în culorile regale, venea însuși
tânărul rege Carol, însoțit de patru cavaleri care
serveau drept martori oficiali (escoutes) ai luptei
și, în cele din urmă, unchii regelui și alți nobili
de rang înalt care urmau să-l asiste pe Carol în
tribune. Gardieni înarmați cu sulițe călăreau, de
asemenea, lângă cortegiul regal sau îl urmau pe
jos.
Regele nu era doar cel mai exaltat spectator,
ci prin lege, și judecătorul procesului prin luptă.
Parlamentul autorizase duelul în numele regelui,
iar Carol, în calitate de uns al lui Dumnezeu,
acționa ca rege și judecător suprem. Carol, care

272
ordonase amânarea duelului pentru o lună,
astfel încât să-l poată vedea după întoarcerea
din Flandra, a insistat, de asemenea, ca în acea zi
nimic să nu înceapă până la sosirea sa pe teren.
Odată ce regele s-a așezat în standul de vizionare
regal, pe un tron tapițat, ​​încălzit cu cărbune,
drapat în albastru regal și brodat cu flori de crin
aurii, au început oficial ceremoniile luptei.

J
ean de Carrouges, reclamantul, a sosit
primul pe teren, călărind în fruntea pro-
priei sale procesiuni alcătuită din garanți și rude,
urmați de scutieri și însoțitori care cărau cele
necesare pentru luptă. În conformitate cu regu-
lile, acesta a intrat pe câmp pe spatele unui cal de
paradă „cu viziera deschisă, sabia și pumnalul la
centură și, în toate privințele, gata de luptă”. Un
paj conducea calul de război înșeuat și acoperit
cu armură al cavalerului, în timp ce alți însoțitori
îi purtau lancea și scutul.
Pe lângă arme, cavalerul purta un baston de un
metru, vopsit în albastru, cu un crucifix de argint
în vârf, făcându-și frecvent semnul crucii. Scutul,
la fel ca haina brodată purtată peste armură, era
decorat cu stema familiei Carrouges: un câmp

273
roșu semănat cu flori de crin argintii. Alaiul
cavalerului îi includea pe Contele Waleran de
Saint-Pol și pe verișorul lui Marguerite, Robert
de Thibouville, și el unul dintre garanți.
În spatele acestora venea doamna Carrouges,
îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă, într-o
trăsură învelită la fel în negru. Poate că trăsura
era mai potrivită pentru o doamnă sau a fost
folosită pentru că Marguerite abia își revenise
după naștere. În preajma lui Marguerite se aflau
tatăl ei, Sir Robert de Thibouville și vărul aces-
teia, Thomin du Bois, care la începutul acelui
an îl provocaseră pe Adam Louvel la un alt duel,
anulat însă de Parlamentul din Paris.
Mulțimea entuziasmată se chinuia să o vadă pe
faimoasa doamnă Carrouges în timp ce aceasta
trecea. Tinerețea și frumusețea lui Marguerite,
îmbrăcămintea ei neagră și rolul ei de acuzator
în notoriul caz o făceau acum obiectul principal
al atenției tuturor. Pentru un moment oamenii
l-au uitat pe rege și pe unchii acestuia îmbrăcați
splendid, chiar și pe cavalerul războinic, toți
întorcându-se pentru a privi cum intra pe teren
cea care era motivul disputei.

274
 Deși Marguerite nu fusese încă condamnată
legal, ea asista la duel sub o sentință de moarte,
care ar fi fost executată imediat dacă soțul ei ar
fi fost ucis. Negrul, culoarea doliului și a morții,
era adesea purtată de călău și de victimele sale,
inclusiv de vrăjitoare și ereticii condamnați la ar-
dere pe rug. Rochia lui Marguerite vorbea despre
faptul că soarta ei se decidea în acea zi.
Rudele, prietenii și probabil mulți oameni
o compătimeau. Printre prietenii soțului ei se
numărau nobili respectați care îi primiseră la
Paris și se oferiseră drept garanți pentru a asigura
apariția cavalerului pe teren. Potrivit lui Jean Le
Coq, avocatul scutierului, mulți credeau în cauza
cavalerului și simțeau simpatie pentru doamnă.
Dar erau mulți, spune avocatul, și cei care l-au
susținut pe Jacques Le Gris, inclusiv membri in-
fluenți ai curții regale și poate chiar regele însuși,
din moment ce Le Gris era favoritul Contelui
Pierre, vărul acestuia. Familia și prietenii lui Le
Gris o urau cu înverșunare pe Marguerite pentru
că i-a pângărit numele scutierului și i-a pus în pe-
ricol viața, acuzându-l de crima josnică. Aceștia
sperau să-l vadă pe cavaler ucis și pe doamna lui

275
arsă până la sfârșitul zilei.
Sentimentele nu erau la fel de puternic îm-
părțite printre cei din mulțime, care nu aveau
nicio miză personală în dispută, mulți dintre ne-
fiind nici măcar familiarizați cu detaliile cazului.
Pentru spectatorii de rând, duelul, un eveniment
rar la care majoritatea nu asistaseră niciodată, era
mai degrabă un spectacol de divertisment care
avea să le înveselească săptămâna Crăciunului
prin grandoarea și violența sa. Unii, fără îndoia-
lă, o compătimeau pe Marguerite, iar alții lansau
zvonuri și bârfe răutăcioase, întărâtați de duelul
iminent și de arderea și mai spectaculoasă a
doamnei, care putea urma.
Era o vrăjitoare? O seducătoare? Când
Marguerite a ajuns pe câmp, vântul rece lovin-
du-i fața și fluturându-i hainele negre, trebuie să
fi simțit amestecul de simpatie, ostilitate și curi-
ozitate în miile de fețe care s-au întors pentru a
o privi din toate părțile. Nici măcar apariția ei
publică în fața Parlamentului de la Paris de acum
câteva luni nu a pregătit-o suficient pentru acest
calvar.
La capătul convoiului venea Jacques Le Gris

276
însoțit de familie și prieteni, inclusiv de nobilii
de la curtea Contelui Pierre care îi serveau drept
garanți. În calitate de acuzat, acesta a atras, de
asemenea, privirile curioase ale mulțimii. În
spatele lui venea alaiul său de asistenți care îi
duceau scutul și armele și un paj care îi conducea
calul de război. Ca un simbol ironic al disputei,
blazonul lui Le Gris avea aceleași culori ca cel al
cavalerului, doar că în cazul lui câmpul argintiu
era străbătut de o dungă sângerie.

L
a marginea câmpului îngrădit, cavalerul
și grupul său o luară spre dreapta, în
timp ce scutierul și anturajul lui — spre stânga.
Fiecare s-a oprit la poarta de pe partea lui de
teren, lângă propriul cort, scaun și bancă de
încălecare. Mareșalul a mers apoi de la locul său,
adică din fața tronului regelui, până la poarta din
dreapta, urmat călare de un vestitor și doi dintre
cei patru cavaleri care serveau drept martori
oficiali. Un alt vestitor și ceilalți doi martori au
mers spre poarta din stânga.
La poarta din dreapta, mareșalul și-a ținut
calul în frâu pentru a sta în fața reclamantului ce
se afla călare, întrebându-l cine este, de ce venise

277
acolo înarmat pentru luptă și care-i natura cauzei
sale.
Cu voce tare, pentru a fi auzit de mulțime,
cavalerul a răspuns: „Onoratul meu domn și
mareșal. Sunt Jean de Carrouges, cavaler și am
venit înaintea ta așa cum mi-a poruncit domnul
nostru, regele, înarmat și călare ca un domn care
trebuie să intre pe terenul de luptă pentru a-l
confrunta pe Jacques Le Gris, scutier, în disputa
cu privire la crima sa mișelească împotriva soției
mele, doamna Marguerite de Carrouges. Și-i
chem pe Domnul Nostru, pe Fecioara Maria și
pe bunul cavaler Sfântul Gheorghe ca martori ai
cauzei mele în această zi.23 Și mă prezint personal
pentru a-mi îndeplini datoria, cerând să-mi dai
partea de câmp care mi se cuvine, vânt și soare
prielnic și toate lucrurile necesare și adecvate
într-un astfel de caz. Și jur că îmi voi îndeplini
datoria cu ajutorul Domnului, al Fecioarei Maria
și al bunului cavaler Sfântul Gheorghe. Și declar
că voi lupta fie pe cal, fie la sol, după cum mi se
pare cel mai bine, și că mă voi înarma cu propria
armură sau mă voi dezarma și voi folosi armele
23 Sfântul Gheorghe, renumitul ucigător de balauri, era ocro-
titorul cavalerilor.

278
pe care le consider potrivite fie pentru atac, fie
pentru apărare, atât înainte de luptă, cât și în
timpul ei, așa cum Dumnezeu îmi dă permisiu-
nea și puterea de a face acest lucru”.

MANUSCRISELE
Înaintea duelului, combatanții prezintă manuscrisele conți-
nând declarațiile lor cu privire la acuzații. MS. fr. 2258, fol. 14v.
Bibliothèque Nationale de France.

După ce reclamantul a vorbit, acuzatul a fost

convocat oficial pe teren. La semnalul mareșalu-

279
lui, un vestitor a strigat: „Domnule Jacques Le
Gris, vino să-ți faci datoria împotriva domnului
Jean de Carrouges”.
Mareșalul a călărit pe câmp până când a fost
față în față cu Jacques Le Gris și, de asemenea, i-a
cerut să se prezinte, să spună de ce a venit acolo
înarmat pentru luptă și care-i natura cauzei sale.
Le Gris a răspuns cu voce tare: „Onoratul
meu domn și mareșal, eu sunt Jacques Le Gris,
scutier și am venit în fața ta așa cum a poruncit
domnul nostru, regele, înarmat și călare ca un
domn care trebuie să intre pe câmpul de luptă
pentru a-l confrunta pe Jean de Carrouges, ca-
valer, în disputa cu privire la acuzația infamă pe
care a adus-o în mod fals și nedrept împotriva
onoarei mele și a bunului meu nume. Și chem pe
Domnul Nostru, pe Fecioara Maria și pe bunul
cavaler Sfântul Gheorghe ca martori ai cauzei
mele în această zi. Și mă prezint personal pentru
a-mi îndeplini datoria, cerând să-mi dai partea
de câmp, de vânt și soare ce mi se cuvine și toate
lucruri necesare într-un astfel de caz. Și jur că
îmi voi îndeplini datoria cu ajutorul Domnului,
al Fecioarei Maria și al bunului cavaler Sfântul

280
Gheorghe”.

D
upă ce ambii bărbați au vorbit, ei și-au
prezentat acuzațiile în scris, fiecare ridi-
când un pergament care conținea un rezumat al
cazului. Acestea fuseseră pregătite din timp de
avocații lor. Carrouges și Le Gris, stând pe cai
față în față, își ridicară sulurile în aer ca pe niște
arme. Turnirul verbal al instanței de judecată
era pe cale să cedeze loc luptei reale pe teren, iar
mareșalul îi ceru acum regelui să declare câmpul
deschis pentru luptă.
La comanda regelui, mareșalul a făcut semn
ca luptătorii să descalece și să intre în posesia
taberelor lor. Fiecare bărbat s-a așezat pe scaunul
mare de lângă cortul său, cu fața spre adversar.
Garanții au fost lăsați să plece, căci se asiguraseră
că cei doi combatanți apăruseră pe câmpul de
luptă în ziua stabilită. Toți caii, cu excepția ce-
lor doi rezervați luptei, au fost conduși în afara
câmpului.
În timp ce Carrouges și Le Gris își ocupaseră
locurile, iar oficialii au început să se pregătească
pentru duel, Marguerite a rămas la marginea
câmpului în trăsura ei, așteptând să aibă loc

281
jurămintele și să înceapă lupta. Dar nu a stat
acolo mult timp, căci regele Carol i-a ordonat să
coboare.
Marguerite a fost apoi pusă să urce pe un
eșafod, drapat în negru, cu o vedere clară asupra
întregului câmp, „pentru a aștepta acolo mila lui
Dumnezeu și un rezultat favorabil în luptă”.
Când cei doi combatanți și doamna erau la
locurile lor, un oficial responsabil de siguranța
armelor, ajutat de doi martori, au început să exa-
mineze armele fiecărui bărbat, asigurându-se că
nu au fost aduse pe teren dispozitive ilegale și că
lăncile, săbiile, securile și pumnalele aveau toate
aceeași lungime.
În timp ce armele erau examinate, unul dintre
vestitori a pășit pe teren pentru a anunța regulile:
„Atenție, atenție, atenție, lorzi, cavaleri, scu-
tieri și toți cei de față! Prin porunca domnului
nostru, regele Franței, este strict interzis, sub
amenințarea pedepsei cu moartea sau deposeda-
rea de bunurilor, ca oricine de aici să fie înarmat
sau să poarte o sabie, un pumnal sau orice altă
armă, cu excepția cazului în care este unul dintre
gardienii oficiali ai câmpului sau un om care are

282
permisiunea domnului nostru, regele”.
„Mai mult, prin porunca domnului nostru,
este strict interzis ca orice persoană, de orice
rang să rămână călare în timpul luptei, cu excep-
ția combatanților, iar orice nobil care face acest
lucru, să-și piardă calul și orice servitor care face
acest lucru, să-și piardă o ureche”.
„De asemenea, prin porunca domnului
nostru, este strict interzis oricărei persoane, de
orice rang, să intre pe câmpul de luptă sau să fie
prezentă în arenă, cu excepția celor autorizați în
mod expres să facă acest lucru; și că orice per-
soană care face acest lucru își va pierde viața și
bunurile”.
„La fel, prin porunca domnului nostru, este
strict interzis ca orice persoană, de orice rang să
se ridice de pe banca sa sau de la sol și să împie-
dice vederea oricărei alte persoane, sub pedeapsa
pierderii unei mâini”.
„Mai mult, prin porunca domnului nostru,
este strict interzis oricărei persoane, de orice
rang, să vorbească, să gesticuleze, să tușească, să
scuipe, să strige sau să facă orice fel de lucru în
timpul luptei, sub amenințarea cu pedeapsa de

283
a-și pierde viața și bunurile”.
Duelurile judiciare nu erau distracții gălă-
gioase, întrerupte de urale și de strigăte din
mulțime. Orice interferență, chiar și o izbucnire
involuntară, era aspru pedepsită. Cronicarii de-
scriu spectatori captivați care urmăresc duelurile
într-o liniște deplină, abia îndrăznind să respire.

D
in acel moment, o simetrie înfricoșătoa-
re a pus stăpânire pe toate ceremoniile
duelului. Regulile și ritualurile erau menite să
asigure o luptă corectă, fără a lăsa nimic la voia
întâmplării „cu excepția, desigur, a rezultatului
în sine”. Așa cum armele celor doi combatanți au
fost verificate pentru a avea lungimea egală, cei
doi bărbați au trebuit să aibă același rang. Jean
de Carrouges era cavaler, dar Jacques Le Gris era
doar un scutier. Așa că Le Gris păși pe teren și în-
genunche în fața mareșalului pentru a fi învestit.
Învestirea nu era întotdeauna un ritual elabo-
rat care implica un priveghi, prezentarea armelor
și altele asemenea. Titlul de cavaler nu era
întotdeauna conferit pentru valoarea dovedită
pe câmpul de luptă; uneori bărbații erau numiți
cavaleri în ajunul bătăliei pentru a-i motiva.

284
Tot ce a fost necesar pentru a-l face pe scutier
cavaler au fost trei bătăi pe umăr cu platul sabiei
mareșalului și cuvintele solemne „În numele lui
Dumnezeu, al Sfântului Mihail și al Sfântului
Gheorghe, te fac cavaler; fii curajos, curtenitor
și loial!”
A fi cavaler prin fapte era cu totul altceva. Acest
lucru necesita antrenament constant în lupta cu
sabia, călărie sau turniruri și experiența de ne-
egalat a luptelor reale. De-a lungul anilor, Jean
de Carrouges luptase în numeroase bătălii. Încă
din tinerețe a participat și a supraviețuit multor
campanii, cea mai recentă în Scoția. Jacques Le
Gris, deși unul dintre scutierii personali ai regelui
și căpitanul fortului de la Exmes, avea mai puțină
experiență militară decât adversarul său.
Dar Jacques Le Gris era mai zdravăn și mai
puternic, ceea ce îi oferea un alt avantaj în lup-
tă. Scutierul, mult mai bogat, era de asemenea
capabil să se echipeze cu un cal, cu armuri și
arme mai bune. Iar Le Gris, în ciuda faptului că
se îmbolnăvise în septembrie, după ce aflase că
s-a ordonat un duel, se bucura acum de o stare
excelentă de sănătate, „părând a fi viguros”, în

285
timp ce „Carrouges era slăbit de o febră de care
suferea de mult timp”. Cavalerul, relatează o
consemnare, „a fost lovit de o nouă stare febrilă
chiar în acea zi”.
Oricare dintre acești factori — dimensiunea
și puterea fizică, sănătatea, bogăția, pregătirea
militară și experiența — se putea dovedi decisiv
în luptă și era imposibil să se calculeze modul
în care lucrurile aveau să se petreacă pe teren.
Duelul putea, de asemenea, să declanșeze oricare
dintre cele o mie de situații accidentale care nu
puteau fi prevăzute, de la alunecarea unui picior
sau o curea de armură ruptă, până la strălucirea
bruscă a soarelui pe armura inamicului.

D
upă ce Jacques Le Gris a fost investit
cavaler și s-a întors pe scaunul său, ves-
titorul a pășit din nou pe teren, de data aceasta
pentru a proclama regulile pentru combatanți:
„Dacă oricare dintre combatanți va purta pe
câmpul de luptă orice fel de arme interzise de le-
gile Franței, acestea îi vor fi confiscate și în locul
lor nu va primi altele”.
„De asemenea, dacă oricare dintre combatanți
va purta pe câmpul de luptă orice armă care a fost

286
făurită cu vrăji, farmece, descântece sau orice alte
metode obscure, care să slăbească puterea sau
îndemânarea adversarului fie înainte, în timpul
sau după luptă, astfel încât drepturile și onoarea
sa să fie puse în pericol, atunci răufăcătorul va fi
pedepsit ca un dușman al lui Dumnezeu sau ca
un trădător sau un criminal, după caz”.
„La fel, fiecare combatant trebuie să aducă cu
el pe teren suficientă pâine, vin și alte alimente și
băuturi pentru a se asigura cu provizii pentru o
zi, precum și orice altceva ce-i este necesar lui sau
calului său”.
„Mai mult, fiecare bărbat trebuie să lupte căla-
re și la sol în modul în care îi place, cu orice armă
sau dispozitiv de atac sau de apărare, cu excepția
armelor sau dispozitivelor făcute cu farmece
sau vrăji sau orice alt lucru care este interzis de
Dumnezeu și de Sfânta Biserică tuturor creștini-
lor buni”.
„De asemenea, fiecare combatant trebuie
să jure și să declare că, dacă nu va fi voia lui
Dumnezeu să-și învingă dușmanul sau să-l arunce
de pe câmp până la apus, el va accepta acest lucru
cu supunere și va fi de acord să se prezinte din

287
nou în următoarea zi pentru a continua lupta”.
Un duel putea dura toată ziua și totuși să nu
ajungă la o un rezultat până la apusul soarelui.
În acest caz, lupta se relua a doua zi. În ceea ce
privește influența ocultă asupra finalității unui
duel, aceasta era o preocupare reală în Evul
Mediu, deoarece combatanții recurgeau uneori
la farmece, vrăji și chiar arme special făurite cu
magie pentru a asigura un rezultat favorabil. Prin
urmare, bărbaților angajați să lupte un duel judi-
ciar li se interzicea cu strictețe, fiind amenințați
cu pedeapsa morții, să folosească orice metodă
magică pentru a zădărnici verdictul divin.

D
upă ce a auzit regulile, fiecare comba-
tant a trebuit să depună trei jurăminte
oficiale. Elementul religios al duelului era acum
în prim plan. Preoții au adus pe câmp și au așezat
în centru un altar — o masă „de un metru și
jumătate pe un metru și înaltă cam de jumătate
de metru, acoperită cu o pânză de aur” — pe
care au așezat un crucifix de argint și o carte de
rugăciune deschisă la o pagină pe care se afla o
imagine a Patimilor lui Hristos.
Preoții, altarul și obiectele sacre expuse erau

288
menite să sfințească lupta ca judecată divină sau
judicium Dei. Crucifixul și cartea de rugăciuni
aminteau și de procesul, judecata și executarea
pe care Hristos le-a pătimit pentru păcatele ome-
nirii. Aici, pe câmpul binecuvântat, Dumnezeu
avea să dezvăluie vinovatul, care în acea zi avea
să-și verse sângele pentru propriile sale păcate.

JURĂMINTELE
Combatanții au îngenuncheat față în față, atingând o carte de
rugăciuni și un crucifix și făcând jurăminte solemne în fața preotului.

289
 Primul jurământ a fost făcut de fiecare separat,
mareșalul oficiind ritualul în timp ce preoții
erau martori. Mai întâi reclamantul, Jean de
Carrouges, s-a ridicat de pe scaun și s-a apropiat
de altar, unde a îngenuncheat cu viziera deschisă
și cu mâna dreaptă dezgolită pentru a atinge cru-
cea, spunând „jur pe această amintire a Patimilor
Domnului Nostru, Iisus Hristos și pe Sfânta
Evanghelie care este aici, și pe credința adevăra-
tului creștin și a Sfântului Botez, că eu cred cu
fermitate în cauza mea sfântă, bună și dreaptă și
că mă apăr în mod legal în acest pariu de luptă”.
Apoi i-a chemat din nou pe Dumnezeu, Fecioara
Maria și Sfântul Gheorghe ca martori ai săi.
După ce cavalerul s-a întors pe scaun, Jacques
Le Gris s-a apropiat de altar, a îngenuncheat și a
jurat în mod similar.
Pentru al doilea jurământ, ambii combatanți
au îngenuncheat unul în fața celuilalt la altar, cu
mâinile dezgolite așezate din nou pe crucifix și
aproape atingându-se. Fiecare a jurat că a vorbit
adevărul, cu prețul sufletului său și că va renunța
la bucuriile cerului pentru durerile iadului dacă

290
ar jura fals. Fiecare a jurat, de asemenea, că nu
poartă obiecte magice pe propriul trup sau pe cel
al calului său „și că se bazează numai pe drepta-
tea cauzei sale, pe corpul său, pe calul său și pe
brațele sale”. Apoi au săruta pe rând crucifixul.
Al treilea și ultimul jurământ era cel mai mare
legământ. Cei doi bărbați au rămas îngenun-
cheați față în față la altar, cu vizierele deschise
și mâinile drepte atingând crucifixul, dar de
această dată strângându-se reciproc de mâna
stângă („la main sinistre”) în timp ce mareșalul
le ținea mâinile în palma sa deschisă. Astfel, cei
doi combatanți și-au jurat unul celuilalt, primul
fiind, din nou, Carrouges:
„O, tu, Jacques Le Gris, pe care îl țin de mână,
jur pe Sfintele Evanghelii și pe credința și bote-
zul pe care îl am de la Dumnezeu că faptele și
cuvintele pe care ți le-am atribuit și pe care i-am
pus pe alții să ți le atribuie sunt adevărate, și am
o cauză întemeiată să te chem la luptă, în timp ce
a ta este haină”.
În timp ce adversarul său încă îl ținea de mâna
stângă, Jacques Le Gris a răspuns: „O, tu, Jean de
Carrouges, pe care îl țin de mână, jur pe Sfintele

291
Evanghelii și pe credința și botezul primit de la
Dumnezeu că ai o cauză meschină pentru a mă
chema la duel, iar eu am o cauză bună și dreaptă
pentru a mă apăra”.
După jurăminte, fiecare a sărutat din nou
crucifixul.
Al treilea și ultimul jurământ marca multe
ritualuri medievale, de la căsătorie la vasalitate.
Dar la aceste jurăminte părțile se țineau întot-
deauna de mâna dreaptă, în timp ce pentru duel
se uneau cu mâna stângă, ceea ce însemna că
legătura lor era una ostilă.
Prin jurăminte, combatanții își puneau în pe-
ricol nu numai viața, averile și cuvântul de onoa-
re, ci și sufletele. Unul dintre preoți arătă spre
obiectele sacre de pe altar și le aminti solemn, atât
celor doi bărbați, cât și tuturor celor prezenți, că
rezultatul duelului va decide „condamnarea celui
care este vinovat, cu sufletul și cu trupul, căci vor
fi judecați prin sentința lui Dumnezeu”.

D
upă avertismentul preotului, cei doi
combatanți s-au ridicat și s-au întors pe
scaunele lor de pe marginile opuse ale câmpului.
După ce ambii bărbați s-au prezentat, și-au

292
declarat acuzațiile, și-au predat manuscrisele
și armele pentru examinare, au ascultat toate
regulile de luptă și au spus solemn cele trei mari
jurăminte, mai rămânea o ultimă ceremonie.
Duelurile până la moarte deveniseră rare în
Franța, dar și mai rare erau cele în care în joc era
soarta unei femei. În calitate de martor principal
al cazului, Marguerite a trebuit să depună pro-
priul jurământ după ce combatanții le-au rostit
pe ale lor.
Jean de Carrouges s-a apropiat de soția sa și a
stat în fața ei, cu viziera ridicată, rostind urmă-
toarele cuvinte:
— Doamnă, pe baza dovezilor tale, sunt pe
punctul de a-mi risca viața în luptă cu Jacques Le
Gris. Tu știi dacă cauza mea este justă și adevărată.
În timp ce mulțimea asculta în tăcere, cu ochii
ațintiți asupra lui Marguerite, aceasta a răspuns:
„Domnul meu, așa este și poți lupta cu încredere,
căci cauza ta este dreaptă”.

293
 ULTIMILE CUVINTE
Marguerite, ilustrată aici în trăsura ei, luându-și rămas bun de la
Jean chiar înainte de începerea duelului. Jean de Waytin, Chronique
d’Angleterre. MS. Royal 14 E. iv.foi. 267v. Cu permisiunea British
Library.

294
 La care cavalerul a răspuns simplu: „Facă-se
voia lui Dumnezeu!”
Acestea au fost ultimele cuvinte pe care Jean
și Marguerite și le-au spus înainte de duel.
Amândoi știau că acestea ar putea fi și ultimele
cuvinte pe care și le spun în această viață.
Cavalerul „și-a sărutat soția, i-a strâns mâna
și și-a făcut semnul crucii”. După această ultimă
îmbrățișare, s-a întors la locul său din partea
dreaptă a terenului.
Un cronicar descrie cum Marguerite și-a ur-
mărit cu nerăbdare soțul pregătindu-se să intre
în arenă pentru a lupta pentru viața lor:
„Doamna a rămas pe marginea câmpului, ru-
gându-se cu ardoare lui Dumnezeu și Fecioarei
Maria să-i acorde victoria în acea zi. Fără îndoială
era într-o mare stare de neliniște și departe de a fi
sigură că viața ei era în siguranță, pentru că, dacă
soțul ei ar fi avut parte de ce era mai rău, sentința
spunea că ea trebuia să fie arsă fără drept de apel.
Nu știu, pentru că nu am vorbit niciodată cu ea,
dacă nu regretase că a mers atât de departe încât
în acel moment ea și soțul ei se aflau într-un pe-

295
ricol atât de grav — dar, în cele din urmă, nu mai
era nimic de făcut decât să aștepte rezultatul”.
Marguerite era, într-adevăr, într-un mare pe-
ricol. Moartea înfricoșătoare a unui funcționar
regal, executat sub acuzații de erezie în timpul
domniei lui Carol al VI-lea, demonstrează soarta
oribilă care o aștepta dacă soțul ei pierdea due-
lul: „L-au împins până acolo. Focul era gata. O
spânzurătoare era așezată în piață, iar la poalele
acesteia se afla un stâlp cu un lanț greu de fier. Un
alt lanț atârna de vârful ștreangului cu un guler
de fier atașat. Acest guler, care se deschidea cu
o balama, i-a fost pus în jurul gâtului, apoi fixat
și ridicat în sus, astfel încât totul să dureze mai
mult. Primul lanț a fost înfășurat în jurul lui
pentru a-l lega mai ușor de țăruș. El țipa și striga.
De îndată ce a fost fixat de țăruș, s-au adunat
grămezi mari de lemne care au fost puse peste
el, apoi li s-a dat foc. S-au aprins imediat. Astfel
a fost spânzurat și ars, iar regele Franței îl putea
vedea de la ferestrele sale dacă își dorea”.
Dacă Marguerite ar fi fost arsă, regele Franței
ar fi putut să urmărească și moartea ei. De la
rege până la țăranul cel mai de jos, oamenii se

296
înghesuiau cu entuziasm la spectacole groaznice
de tortură. Chiar copiii asistau în mod regulat
la arderi, decapitări, spânzurări, înecuri și alte
pedepse crude. Consemnările menționează că
pentru victimele arderii pe rug putea dura o ju-
mătate de oră sau chiar mai mult până să moară
în flăcări.
Cronicarul nu exagerează deloc atunci când
spune că Marguerite era foarte îngrijorată când
se uita la câmpul unde soarta ei avea să fie ho-
tărâtă în curând. El chiar își imaginează că, în
acel moment, ea regreta că a dus acuzațiile atât
de departe încât să-și pună propria viață, și pe
cea a soțului ei, în pericol. Dar recunoaște că nu
putea să știe la ce se gândea aceasta, deoarece nu a
vorbit niciodată cu ea, lăsând învăluite în mister
gândurile și sentimentele ei din acel moment de
agonie.

297
 9
Lupta finala

D
upă ce s-au săvârșit toate ceremoniile și
s-au rostit toate cuvintele necesare, veni
timpul luptei. Jean de Carrouges și Jacques Le
Gris au dispărut în corturile lor, unde însoțitorii
le-au verificat cu atenție armura și armele pentru
ultima dată. Preoții au îndepărtat în grabă alta-
rul, crucifixul și cartea de rugăciuni de pe câmp,
având grijă să nu lase în urmă obiecte sacre. Doi
însoțitori au măturat nisipul, netezindu-l acolo
unde stătuse altarul, transformând din nou
câmpul într-o foaie albă. Regele, curtenii și mul-
țimea priveau cu atenție, așteptând cu nerăbdare
începutul luptei.
Când combatanții și-au semnalat disponibili-

298
tatea și toată lumea a ieșit pe porți, un vestitor a
pășit, din nou, spre centrul arenei. Stătea cu fața
la rege, așteptând o liniște deplină. Când mul-
țimea s-a potolit, singurele sunete care se mai
auzeau erau foșnetele fanioanelor de deasupra
pavilioanelor roșii și argintii și pufniturile cailor
de război, pregătiți lângă băncile de încălecare.
Deodată, cu un glas puternic care se auzea de
la un capăt al câmpului până la celălalt, vestitorul
strigă:
„La datorie!”
Înainte ca acesta să strige comanda pentru a
treia oară, așa cum prevedea legea, cei doi com-
batanți s-au îndepărtat de corturile lor, cu armele
lângă ei, cu vizierele trase, urmați fiecare de o
mulțime de însoțitori îngrijorați. Carrouges și Le
Gris mergeau în armurile lor zornăitoare către
caii pregătiți chiar în fața porților de pe laturile
opuse ale câmpului. Fiecare bărbat a pășit ferm
pe banca de încălecare de lângă calul său, gata de
acțiune.
Vestitorul a părăsit terenul, iar mareșalul i-a
luat locul. Cei patru nobili martori sau escoutes
și-au preluat posturile, câte o pereche de cavaleri

299
stând de fiecare parte a câmpului, în fața porților
deschise, blocând drumul cu o lance ținută ori-
zontal. Mareșalul care stătea în centrul câmpului
ridică o mănușă albă. Toți ochii erau ațintiți
asupra lui. În timp ce cei doi războinici stăteau
pregătiți lângă armăsarii lor, privind și ascultând
cu atenție, mareșalul ridică mănușa deasupra
capului. Deodată o aruncă în aer, strigând:
„Lăsați-i să pornească!”
Înainte ca mănușa să atingă pământul și îna-
inte ca mareșalul să strige porunca a treia oară,
combatanții, ajutați de însoțitori, au urcat în șa.
Scutierii i-au înmânat fiecărui bărbat lancea și
scutul. Luptătorii purtau deja săbii și pumnal la
centură și fiecare își aruncase a doua sabie mai
lungă și securea într-un inel de pe șa. Lancea gre-
oaie, lăsată pentru ultimul moment, a fost luată
din șa și ridicată în poziție verticală. De îndată
ce fiecare bărbat a fost așezat pe cal și complet
înarmat, însoțitorii au pășit în spate. Încălecarea
era ultimul contact permis înainte de luptă. De
acum, fiecare era pe cont propriu.
Jean de Carrouges și Jacques Le Gris au dat
pinteni cailor. Cei patru martori ce se aflau pe

300
câmp și-au aruncat lăncile și s-au ferit într-o
parte în timp ce combatanții ieșeau pe porți.
Gărzile au închis imediat ușile grele și le-au încu-
iat. Mareșalul părăsise grăbit câmpul prin mica
poartă centrală din fața lojei regale, închizând-o
cu grijă în spatele lui.
Carrouges și Le Gris erau acum pe teren, cu
toate căile de scăpare blocate de un perete dublu
din lemn și de un gard din oțel ridicat de gardieni.
Chiar în fața porților, cei doi s-au oprit pentru a
se măsura cu privirea prin vizierele trase, în timp
ce armăsarii lor băteau nerăbdători din copite.
„Și-au așezat caii foarte frumos, pentru că amân-
doi erau pricepuți la călărie. Domnii Franței au
fost încântați să vadă asta”.
În timp ce mulțimea fierbea de entuziasm,
cei doi dușmani de moarte se studiau cu atenție,
respirând intens în spatele vizierelor și având
trupurile deja transpirate în interiorul armurii.
Fiecare urmărea moartea celuilalt, așa cum focul
și apa caută să se anihileze.
Câmpul de luptă, la început o închisoare, de-
venise acum locul unde un om avea să fie ucis, iar
altul salvat în numele dreptății. Carrouges și Le

301
Gris aveau să se lupte fără milă până când avea să
se întâmple un lucru din trei. Fie un bărbat îl va
ucide pe celălalt, dovedind astfel adevărul acu-
zațiilor sale și vinovăția dușmanului său; fie un
bărbat îl va forța pe celălalt să mărturisească că
a jurat fals, rezultând executarea condamnatului
prin spânzurare; sau unul dintre ei își va scoate
adversarul de pe teren, ceea ce îi va dovedi vino-
văția acestuia, astfel condamnându-l.
Aveau să lupte nu numai fără milă, ci și fără
reguli. În lupta pe viață și pe moarte, spre deose-
bire de un turnir amical, nimic nu împiedica un
bărbat să-și înjunghie adversarul în spate sau prin
fantele căștii, să-l orbească cu nisip, să-l împiedice
sau să-l lovească cu piciorul sau să sară asupra lui
dacă acesta ar fi încercat să scape. Într-un duel din
Flandra, în 1127, cei doi combatanți epuizați și-
au aruncat în cele din urmă armele și au început
lupta la sol, lovindu-se cu mănușile de fier, până
când unul a ajuns sub armura celuilalt și i-a rupt
testiculele, ucizându-l pe loc. Spiritul cavaleresc
poate că se manifesta la turnirurile sportive și chiar
la ceremoniile preliminare ale duelului judiciar,
dar odată ce lupta începea, acesta dispărea.

302
 CAVALERI DUELÂNDU-SE
Doi războinici călare atacând cu lăncile coborâte pe un câmp
înconjurat de un gard solid din lemn. Jean de Wavrin, Chronique
d’Angleterre, MS. Royal E. IV, fol.81. Cu permisiunea British
Library.

J
ean de Carrouges, în calitate de acuzator,
a început primul atacul. Cavalerul și-a co-
borât lancea, ținând-o strâns sub brațul drept și a
țintit cu atenție spre dușmanul său. Apoi a lovit

303
calul cu pintenii și a început să avanseze pe teren.
Jacques Le Gris, văzându-și inamicul în mișcare,
și-a coborât instantaneu și el lancea și și-a îndem-
nat calul, alergând direct spre adversarul său.
În momentul în care au pornit unul spre
celălalt pe câmp, cei doi bărbați călare erau la
mai mult de 60 de metri distanță. Dar un cal
de război puternic putea trece de la pas la galop
în câteva secunde. Chiar dacă ar fi mers la trap,
cu 15-25 de kilometri pe oră, viteza cumulată a
celor doi cai care alergau unul către celălalt făcea
ca distanța dintre ei să fie parcursă în mai puțin
de cinci secunde.
Pentru Marguerite, care urmărea lupta de pe
eșafodul de lângă câmp, acele câteva secunde
trebuie să fi părut o eternitate. Și-a văzut soțul
coborând lancea și dând pinteni calului aplecat
înainte, în timp ce lăsa în urmă un nor de praf
alb. Jacques Le Gris și-a început galopul o clipă
mai târziu și dintr-o dată aerul se umplu de
zgomotul copitelor care loveau pământul. Toate
privirile erau ațintite asupra celor doi războinici
și al lăncilor lor îndreptate.
Întrucât acesta nu era un turnir sportiv,

304
câmpul nu avea un gard în centrul său pentru
a-i ghida pe combatanți și a împiedica caii să se
ciocnească, dar „ei avansau într-o linie atât de
dreaptă de parcă ar fi fost trasată cu o frânghie”.
Cei doi războinici se repeziră unul către celălalt,
iar vârfurile ascuțite ale lăncilor lor străbăteau
aerul ca niște rachete ucigașe. Greutatea calului,
a călărețului și a armurii însemna cam o tonă de
avânt galopant în spatele fiecărui vârf de lance.
O lovitură din viteză putea pătrunde în scut, ar-
mură și carne până la os, putea agăța o articulație
metalică și disloca un umăr sau putea ridica un
cavaler din șa, aruncându-l la pământ cu mem-
brele rupte sau scrântite.
Steagurile fluturau pe lăncile războinicilor în
timp ce aceștia călăreau în viteză, iar învelișul de
sub șaua cailor se ondulau deasupra nisipului
pulverizat. Razele soarelui sclipeau pe cârmele
și plăcile de oțel lustruite, aruncând fascicule de
lumină în jurul câmpului, în timp ce armăsarii se
repezeau unul către celălalt. În centrul câmpului
mănușa albă a mareșalului zăcea acolo unde
căzuse pe nisip.
În apropierea acelui loc, cei doi războinici în

305
goană, s-au ciocnit teribil, „lovindu-se puternic
în scuturile lor, astfel încât amândoi au fost la
un pas să cadă la pământ”. Spectatorii au tresărit,
iar fiecare bărbat „era aproape înclinat îndărăt
pe calul său”. Amândoi însă erau călăreți iscusiți,
așa că „și-au apucat caii cu picioarele și au rămas
călare”. Izbindu-se în același moment cu lăncile,
aceștia își echilibraseră perfect loviturile. Niciun
bărbat nu a fost rănit sau aruncat și niciunul nu
și-a pierdut lancea sau scutul. Venindu-și în fire,
„fiecare s-a întors la capătul său de câmp pentru
a se odihni puțin și a-și recăpăta suflul”.
Pentru a doua tură, fiecare bărbat și-a îndrep-
tat lancea puțin mai sus decât înainte, țintind
spre capul celuilalt. Sir Jean s-a aplecat și și-a
apucat lancea, „și-a strâns scutul cu putere și a
dat pinteni calului. Când adversarul său l-a văzut
venind, nu s-a dat înapoi, ci a călărit spre el în
linie dreaptă”. Avansând cu înverșunare unul că-
tre celălalt, cei doi cavaleri s-au întâlnit din nou
cu o altă izbitură cumplită, „lovindu-se cu lăncile
în căștile de oțel atât de puternic încât au sărit
scântei din ele. Lamele au lovit doar vârfurile
coifurilor, astfel încât „lăncile au alunecat și au

306
trecut una pe lângă cealaltă fără să-i rănească pe
cei doi”.
Luptătorii, care se „încălziseră”, s-au odihnit
din nou înainte de al treilea atac. Apoi, „după ce
și-au înălțat scuturile și s-au privit unul pe altul
prin vizierele căștilor”, au dat din nou pinteni
armăsarilor și au pornit cu „lăncile coborâte și în-
tinse”. De data aceasta au țintit din nou scuturile.
Fulgerând de-a lungul câmpului, s-au lovit unul
pe celălalt „cu mare violență”, fiecare izbind cu
vârful lăncii în scutul celuilalt atât de tare încât
zidurile de piatră din jurul câmpului răsunară.
Forța loviturii le-a spulberat lăncile, iar bucățile
„au zburat la o înălțime mai mare decât ar fi putut
fi aruncate”. Fiecare lance s-a rupt la trunchi, iar
vârful de oțel, ca o așchie de săgeată, s-a înfipt în
fiecare dintre scuturi. Izbitura le-a „zăpăcit caii”,
care aproape i-au aruncat pe călăreți din șa. Dar
sfărâmarea lăncilor a absorbit o mare parte din
impactul loviturii, așa încât ambii combatanți au
reușit să rămână călare. „Dacă lăncile nu s-ar fi
rupt, unul dintre ei sau chiar ambii ar fi căzut cu
siguranță la pământ”.
Carrouges își reveni, mergând în galop până

307
la capătul terenului, aruncând capătul de lance
rupt și scoțând vârful sfărâmat din scut. Apoi
își scoase securea din inelul de la șa. Le Gris, la
celălalt capăt al terenului, făcu la fel.
Cu securile pregătite, cei doi bărbați au pornit
din nou unul către celălalt, dar, de data aceasta,
mai încet, făcând manevre pentru o poziție cât
mai bună. Când s-au întâlnit la mijlocul terenu-
lui, s-au apropiat într-un cerc tot mai strâns, până
când caii lor erau aproape unul cu botul de coada
celuilalt, iar cei doi bărbați puteau să se lupte cu
armele în spațiul îngust dintre ei.
În timp ce caii se mișcau în cerc, împrăștiind
nisip în toate părțile, cei doi bărbați se luptau
aproape „corp la corp, piept la piept”, cu lamele
securilor fulgerând deasupra capurilor. În timpul
acestui dans cavaleresc al morții, cei doi și-au
lovit securile de mai multe ori. Trăgându-se îna-
inte și înapoi în șeile lor, fiecare a încercat „să-și
dezechilibreze adversarul și să-l facă să cadă din
șa, prinzându-l cu partea curbată a securii”.
De mai multe ori s-au îndepărtat, apoi s-au
apropiat din nou cu securile ridicate ca și cum
ar fi vrut să se despice unul pe altul în jumătate.

308
Mișcându-se înainte și înapoi, cei doi au schim-
bat lovituri feroce, cu caii atât de apropiați, încât
războinicii și-au lovit picioarele acoperite de
armură, iar încălțările metalice le-au zăngănit.
Uneori se luptau cu o singură mână, ridicân-
du-și scuturile cu brațele libere pentru a se feri de
loviturile celuilalt. Dar nu puteau lovi cu putere
în acest fel și adesea își lăsau scuturile să atârne
liber pentru a-și prinde securile cu ambele mâini,
folosindu-le atât pentru atac, cât și pentru apăra-
re. Lamele de oțel răsunau, iar mânerele de lemn
zvâcneau în momentul izbiturii.
Bătălia cu securea a continuat fără ca niciunul
dintre luptători să aibă un avantaj, până când
ambii bărbați au obosit. „De câteva ori aceștia
s-au despărțit pentru a se odihni și a-și recăpăta
suflul, după care și-au reluat zadarnic lupta”.
În cele din urmă, Jacques Le Gris s-a înde-
părtat puțin, de parcă ar fi vrut să se odihnească
încă o dată, doar că se întoarse brusc și să se
îndrepte înapoi spre cavaler. Carrouges a ridicat
scutul pentru a se apăra. Le Gris își reluă poziția
de atac, apucându-și securea cu ambele mâini și
lovind cu toată puterea. Lama izbi scutul ridicat

309
al cavalerului în diagonală, alunecând pe gâtul
calului, chiar sub plăcile suprapuse care atârnau
de frâu de-a lungul coamei sale.
Lama a trecut prin coloana vertebrală a ca-
lului, iar animalul a nechezat și s-a cutremurat.
Picioarele i s-au îndoit și s-a prăbușit pe nisip,
sângele revărsându-i-se din nări și gât. În timp
ce calul a căzut la pământ, cavalerul a sărit de pe
armăsarul lovit, având prezența de spirit de a nu
da drumul securii.
Fără să se oprească, Le Gris se roti și atacă
din nou, cu securea ridicată amenințător asupra
cavalerului fără cal. În timp ce se apleca spre
Carrouges, Le Gris răsuci lama însângerată a se-
curii și se pregăti să lovească cu ciocanul cu țepi.
Tija metalică ascuțită putea pătrunde printr-o
cască, până în creier mai ales atunci când lovitura
venea de sus, din șa, împotriva inamicului de la
sol.
Carrouges, văzându-l pe Le Gris călărind spre
el cu securea ridicată și auzind cum calul i se
stingea în spatele lui, se ridică pentru a înfrunta
atacul cu securea pregătită. În timp ce Le Gris
era gata să lovească cu ambele mâini, Carrouges

310
sări brusc din calea acestuia, iar Le Gris își pierdu
echilibrul în timp ce se răsucea în șa pentru a-și
urmări ținta în mișcare.
Când calul lui Le Gris trecu pe lângă el,
Carrouges se aruncă în față și înfipse vârful
securii în burta acestuia. Întregul capăt al armei
s-a scufundat în măruntaiele calului — lance,
lamă și vârf — prinzându-se în intestine ca un
harpon, iar animalul, în galop, a smuls mânerul
din strânsoarea cavalerului. Calul s-a prăbușit
la pământ cu un geamăt îngrozitor, căzând cu
putere peste armăsarul doborât al cavalerului.
Uluit, Le Gris se opri brusc, aruncat înainte în
șa, dar încă călare și ținându-și toporul, cocoțat
precar deasupra celor doi cai pe moarte.

311
 LUPTA CORP LA CORP CU SABIA
Doi luptători se duelează cu săbii, în timp ce oficialii și specta-
torii privesc din afara țarcului. MS. fr. 2258, fol. 22r. Bibliothèque
Nationale de France.

312
 Carrouges, rămas fără secure, își scoase sabia.
Aceasta era sabia mai scurtă, ce putea fi folosită
cu o singură mână și care era purtată la centu-
ră. Sabia mai lungă, era încă în teacă sub calul
prăbușit.
Le Gris sări din șa, lăsându-și securea în graba
de a scăpa din prinsoarea calului care se zbătea în
agonie. În timp ce alerga, și-a scos sabia, apoi s-a
întors cu fața spre Carrouges.
Ambii bărbați erau epuizați și s-au oprit să se
odihnească un minut și să-și recapete echilibrul.
În tot acest timp nu s-a auzit niciun sunet din
mulțimea care privea totul în tăcere, mută de
frică și fascinație. Marguerite se aplecă înainte,
apucând șina de lemn a eșafodului, încordată și
cu fața lividă.

C
arrouges a făcut prima mișcare, pășind pe
lângă cai pentru a-și înfrunta dușmanul
cu sabia scoasă. Le Gris ezită, de parcă și-ar fi
calculat șansele de a-și recupera securea sau una
dintre cele două săbii lungi încă prinse sub cai.
Pe lângă săbiile scurte, fiecare bărbat purta și un
pumnal la centură.

313
 Pe măsură ce Carrouges se apropia, Le Gris
se retrase câțiva pași în direcția tribunei regale și
apoi se înfipse ferm pe o porțiune de nisip neted
și nivelat, așteptându-l pe Carrouges cu sabia
ridicată.
Obosiți de turnirul istovitor și de lupta cu
securile, coborâți acum din șa, ambii bărbați
simțeau întreaga greutate a celor 27 de kilogra-
me de armură. Cu sabia și scutul în mână, ei
trebuiau să fie pregătiți în fiecare clipă pentru a
se arunca înainte pentru atac, să sară înapoi din
calea pericolului sau să se întoarcă brusc pentru
a ocoli o lovitură. În ciuda frigului de afară, cei
doi erau înfierbântați și transpirați sub armurile
lor. Aveau puține șanse să se oprească pentru a-și
potoli setea cu băutura la îndemână sau pentru
a-și șterge transpirația de pe viziere cu mănușile
de fier.
Înfruntându-se în fața standului regal, cei doi
își dădeau târcoale cu atenție, cu săbiile ridicate,
fiecare căutând un avantaj. Deodată s-au apro-
piat, „înaintând unul către celălalt și atacând cu
furie și cutezanță”. Încet mai întâi și apoi din ce
în ce mai repede, aceștia au început să se împin-

314
gă, apoi să se ferească, ambii luptând „cu multă
vitejie”.
Lamele săbiilor de oțel s-au ciocnit în aer, au
zăngănit pe plăcile de pe armură și s-au lovit de
scuturile de lemn, zgomotul umplând spațiul
dinte zidurile mănăstirii. Soarele palid de iarnă
nu arunca aproape nicio umbră, în schimb, lu-
mina sa strălucea pe săbiile de oțel și pe armurile
lustruite, făcând și mai grea urmărirea lupei care
se desfășura rapid, prin golurile din gardul gros
de lemn.
Mulțimea abia de mai vedea ce se întâmplă pe
câmp, căci cei doi se mișcau în toate direcțiile,
printre nori ridicați de praf și nisip. Toată lumea
era absorbită, plină de uimire și intrigată de cum
avea să se termine lupta, unii având și o miză
personală în rezultatul duelului.
Jean de Carrouges, acum luptând la sol și
simțind greutatea armurii, era slăbit și din cauza
atacului de febră care îl lovise în acea zi. Poate că
febra i-a încetinit reflexele; sau poate a fost orbit
pentru o secundă de o rază de lumină reflectată de
sabia adversarului. Sau poate că Jean i-a aruncat
o privire lui Marguerite, iar Le Gris l-a surprins

315
pe cavaler cu garda jos pentru o secundă.
Oricare ar fi fost cauza, în timp ce cei doi își
dădeau târcoale, „împingându-se și lovindu-se”,
Le Gris găsi brusc o deschidere și se aruncă
înainte, înfigându-și sabia în piciorul cavalerului
și rănindu-l la coapsă. Vârful sabiei i-a străpuns
carnea, iar Jean de Carrouges simți o durerea as-
cuțită. Sângele țâșni din rană și începu să îi curgă
pe picior.
„Ivirea sângelui i-a înfiorat pe spectatori”,
aceștia murmurând prelung. Rănile la picioare,
în general și cele la coapse, în special, erau foarte
periculoase, deoarece acestea puteau provoca
o pierdere rapidă de sânge și, de asemenea,
imobilizau combatantul, împiedicându-l să facă
manevre pentru autoapărare, cu atât mai mult
pentru atac.
Jean de Carrouges risca acum să piardă bătălia
și „toți cei care îl iubeau erau cuprinși de o mare
teamă”. Marguerite, văzându-și soțul sângerând
pe câmp, s-a sprijinit de balustrada de lemn. În
câteva secunde totul putea să se termine. „Frica
i-a cuprins pe toți cei care asistau. Toate gurile
erau închise; oamenii abia de mai respirau”.

316
 Le Gris a făcut atunci o eroare gravă. În loc
să-și mențină avantajul, acesta și-a scos sabia
din coapsa rănită a cavalerului și s-a dat înapoi.
„Rana i-ar fi putut fi fatală lui Carrouges, dacă
scutierul nu și-ar fi retras imediat sabia”.
Credea Le Gris că l-a rănit mortal pe cavaler,
încât acesta să se stingă din cauza pierderii de
sânge în câteva minute? Sau poate Le Gris se
temea să rămână atât de aproape de inamicul său
lovit, dar totuși încă în putere, retrăgându-se în
siguranță până când Carrouges ar fi fost suficient
de slăbit din cauza rănii și a pierderii de sânge
pentru ca scutierul să-l ucidă?
În momentul în care scutierul s-a retras, Jean
de Carrouges profită de șansă. În ciuda rănii sale,
„cavalerul, departe de a fi învins, a arătat și mai
multă ardoare pentru luptă. El și-a adunat toată
puterea și tot curajul și a pășit spre dușmanul
său”.
Pe punctul de a-și ataca adversarul uimit,
Carrouges a urlat ca toți să-l audă: „Azi se va
hotărî soarta noastră!”
Ce a urmat i-a surprins pe toți cei de față.
„Cu mâna stângă, Jean de Carrouges l-a apucat

317
pe Jacques Le Gris de vârful coifului, și-a tras
dușmanul spre sine și, făcând câțiva pași înapoi,
și-a aruncat adversarul la pământ, unde acesta a
rămas întins, fiind împiedicat să se ridice din nou
în picioare de greutatea propriei sale armuri”.
Cu această mișcare bruscă și neașteptată,
Carrouges a întors situația în favoarea sa.
Dezorientat de căderea neprevăzută și imobilizat
de armură, Le Gris nu putea să lovească cu arma.
Cavalerul stătea acum deasupra lui, fluturân-
du-și sabia, capabil să respingă cu ușurință orice
lovitură pe care scutierul ar fi încercat-o în timp
ce se afla întins pe nisip.
Un bărbat puternic — așa cum era și scutierul
— se putea mișca rapid în picioare cu o armură
pe el. Dar nu era deloc ușor ca acesta să se ridice
din nou după ce s-a împiedicat sau a căzut, mai
ales cu un adversar care se apropia de el, gata să-l
pună înapoi la pământ cu sabia sau cu o lovitură
bine țintită cu piciorul încălțat în fier. Cavalerii
căzuți erau adesea măcelăriți ca homarii în pro-
priile lor cochilii.
În timp ce cavalerul gâfâind stătea deasupra
adversarului său, cu sabia pregătită, gata să-l

318
ucidă, sfârșitul lui Jacques Le Gris nu era deloc
aproape. Deși scutierul zăcea întins pe spate,
abia fiind în stare să se apere, cavalerul rănit și
însângerat a constatat cu stupoare că nu poate
străpunge armura lui Le Gris. „A căutat mult
timp o crăpătură sau o despicătură în armura
inamicului său, dar scutierul era acoperit în oțel
din cap până în picioare”.24
Carrouges îl doborâse pe dușman și îl dezar-
mase, dar fiind epuizat și grav rănit, nu avea timp
de pierdut. Viața și puterea i se scurgeau, odată
cu sângele care încă mai curgea din rană de pe
coapsă. Și atâta timp cât scutierul rămânea înve-
lit în armura sa, balanța înclina încet înapoi în
favoarea lui. Dacă Le Gris putea rezista suficient
de mult, Carrouges putea pierde prea mult sânge
pentru a câștiga în luptă. Putea chiar sângera
până la moarte.
Carrouges, disperat să-și exploateze avantajul
câștigat, smulse cu o lovitură sabia din mâna lui
Le Gris și sări peste inamicul său.
Acum începu o luptă crâncenă la pământ.
24 Înstăritul Le Gris își putea permite ultimele tendințe în
moda militară, un costum complet de armură cu placă, deși
armura grea putea face din cel ce o purta un prizonier.

319
Carrouges stătea deasupra lui Le Gris, cu un
genunchi de fiecare parte a pieptului acestuia și
începu să-i străpungă casca cu vârful sabiei. Pe
măsură ce Le Gris se ghemuia și lovea cu picio-
rul sub cavaler, nisipul zbura în toate direcțiile.
Vârful sabiei cavalerului continua să alunece de
pe ciocul ascuțit al vizierei lui Le Gris și să se
înfigă în pământ.
În cele din urmă, Carrouges se opri și începu
să bâjbâie încuietoarea care ținea viziera închisă.
Le Gris, dându-și seama de intenția cavalerului,
se zvârcolea din ce în ce mai tare. Se întorcea
dintr-o parte în alta și își rotea capul pentru
a împiedica deschiderea încuietorii, căutând
zadarnic în nisip după sabie. Le Gris încă mai
purta pumnalul, dar nu putea să-l scoată atâta
timp cât cavalerul stătea peste el.
În timp ce mulțimea privea îngrozită specta-
colul, Carrouges începu să strige la adversarul
său. Vocea îi era înăbușită de vizor, dar cei mai
apropiați spectatori puteau distinge cuvintele:
„Mărturisește! Mărturisește-ți crima!”
Le Gris clătină din cap și mai violent, de parcă
ar fi refuzat să-și recunoască vina, chiar fiind

320
prins sub cavalerul care încerca să-i deblocheze
viziera.
Carrouges, bâjbâind cu disperare încuietoare
din fier, începu să-și folosească din nou sabia,
ținând-o acum cu vârful în sus și lovind cu mâne-
rul greu de oțel. Ciocănitul metalului pe metal
se auzea până la marginile câmpului, iar zgomo-
tul din cască trebuie să fi fost groaznic. În timp
ce Le Gris își răsucea capul în toate direcțiile,
Carrouges apucă casca cu cealaltă mână pentru a
o ține fixată sub lovituri.
Cavalerul încă pierdea sânge și puterea i se
scurgea. El încetini, oprindu-se mai mult după
fiecare lovitură pentru a ținti mai atent. În cele
din urmă, după încă o lovitură ascuțită cu mâ-
nerul sabiei, scoase știftul de oțel din broască.
Viziera se deschise, expunându-i fața lui Le Gris
de la frunte în jos, până sub bărbie.
Le Gris clipi în lumină și privi către inamicu-
lui său cu fața acoperită de vizieră, care se afla la
doar câțiva centimetri deasupra lui.
Carrouges și-a scos pumnalul, strigând din
nou: „Mărturisește!”
Le Gris, prins de cavalerul necruțător, a stri-

321
gat, încercând să se facă auzit de toți cei aflați pe
teren:
— În numele lui Dumnezeu și cu prețul și
condamnarea sufletului meu, sunt nevinovat!
— Atunci fii blestemat, strigă cavalerul.
Spunând aceasta, Carrouges își înfipse vârful
pumnalului în mandibula scutierului în timp
ce ținea casca cu mâna liberă și cu toată puterea
rămasă, vârî lama subțire și ascuțită în carnea
expusă, împlântând arma în gâtul inamicului său
până la mâner.
Un spasm a zguduit corpul scutierului și
sângele a țâșnit din rană. Ochii lui Le Gris scli-
piră rapid, iar gâtul îi gâlgâi odată cu ultimele
respirații. Corpul i se cutremură din nou, apoi
membrele i se relaxară și rămase nemișcat.
Carrouges a rămas peste inamicul său încă un
minut sau două până a fost sigur că acesta a mu-
rit. Apoi se ridică încet, lăsând pumnalul înfipt
în trupul neînsuflețit întins pe nisipul îmbibat
de sânge.
Slăbit de epuizare și pierderea de sânge,
Carrouges își ridică viziera și se întoarse să-și
privească soția. Marguerite se lipi acum de

322
balustradă, ștergându-și lacrimile. În timp ce
mulțimea amuțise, cei doi se priviră îndelung,
ambii părând să câștige putere.
Întorcându-se cu fața la standul regal,
Carrouges se înclină în fața regelui. Apoi, dând
din cap, răspunse mulțimii, care rămăsese uimită
de scena sângeroasă. Cavalerul, răgușit de sete și
oboseală, și-a dat apoi capul pe spate și a strigat
cât de tare a putut:
„Mi-am făcut datoria?”
Mii de voci — tăcute de la începutul duelului
din cauza amenințării cu cele mai severe pedepse
— au răspuns acum în unison: „Da! Da!”
Recunoașterea zgomotoasă a victoriei cava-
lerului s-a ridicat în aer deasupra câmpului de
luptă și a mers dincolo de zidurile mănăstirii,
unde până atunci domnea o liniște de mormânt.
De-a lungul burgului Saint-Martin și pe străzile
Parisului, oamenii au auzit strigătul și s-au oprit
pentru o clipă din ceea ce făceau, bănuind pro-
babil că celebra dispută fusese rezolvată, fără a ști
însă încă cine a câștigat duelul.
În timp ce strigătul mulțimii străbătea din-
colo de zidurile de piatră ale vechii mânăstiri,

323
gardienii au deschis poarta din dreapta, iar Jean
de Carrouges a ieșit șchiopătând de pe câmp. La
poartă a fost întâmpinat de un însoțitor, care a
desfăcut rapid bucata de armură de pe coapsa
cavalerului și i-a bandajat rana cu o bucată de
cârpă curată. Apoi cavalerul a continuat spre
standul regal. Înainte să-și poată îmbrățișa din
nou doamna și să celebreze triumful lor, el tre-
buia să-i aducă omagiu regelui, care încă prezida
ca judecător.
Mulțimea a tăcut din nou, în timp ce învin-
gătorul și-a croit încet drum în jurul câmpului
până a ajuns în fața tribunei regale. Regele Carol,
unchii săi și curtenii lor se uitau uimiți la cavale-
rul rănit, dar victorios, care stătea în fața lor în
armura sa prăfuită și pătată de sânge. Victoria
grea și la limită a cavalerului asupra scutierului
mai puternic și mai sănătos i se păru unui martor
„un miracol”.
Jean de Carrouges a căzut în genunchi în fața
suveranului său, dar „regele i-a făcut semn să se
ridice și i-a oferit o mie de franci, făcându-l și
membru al camerei sale cu o pensie de 200 de
franci pe an pe viață”. Mai mult, acesta a ordonat

324
unuia dintre medicii săi personali să-l însoțească
pe cavaler în locuința sa și să-i îngrijească rana.
Cavalerul, ridicându-se în picioare cu dificul-
tate, i-a mulțumit regelui pentru darurile sale
generoase și s-a închinat încă o dată. Apoi s-a
întors cu spatele la standul regal și încă șchio-
pătând, dar cu un pas accelerat, a mers în jurul
câmpului pentru a-și vedea soția.
Gardienii o eliberaseră pe Marguerite și aceas-
ta aștepta la baza eșafodului, unde „cavalerul a
venit și a îmbrățișat-o”. Cuplul stătea împreună,
el în armura lui murdară, ea în rochia ei lungă,
neagră, cu brațele unul în jurul celuilalt, în fața
mulțimii care îi privea. Chiar înainte de duel, cei
doi se sărutaseră și se îmbrățișaseră ca de rămas
bun. Cu totul altfel au simțit aceștia întâlnirea
lor de după duel. Dumnezeu le răspunsese rugă-
ciunilor. Lunga lor încercare se încheiase și acum
erau liberi.

D
upă ce Jean și Marguerite s-au reunit,
alături de familiile lor și de prieteni „s-au
dus împreună la Catedrala Notre-Dame pentru
a-și arăta mulțumirea înainte de a se întoarce la
casa lor” din oraș. La fel ca în drumul lor către

325
câmpul de luptă mai devreme în acea zi, cuplul a
plecat într-o procesiune impunătoare, dar acum
una de triumf, în timp ce rudele lor bucuroase,
prietenii și însoțitorii veneau în spatele lor.
Eticheta îi cerea câștigătorului să părăsească
terenul „călare și în armură”, afișând armele pe
care le folosise pentru a-și ucide inamicul. Astfel
Jean de Carrouges a plecat victorios de la Saint-
Martin, călare pe calul de paradă pe care venise și
ținând în sus, în văzul tuturor, sabia și pumnalul
încă însângerat pe care îl înfipsese în gâtul lui
Jacques Le Gris.
Părăsind terenul mânăstirii și ajungând pe
strada Saint-Martin, cuplul a călătorit aproxi-
mativ doi kilometri spre sud până la râu și Île de
la Cité. Pe tot parcursul drumului, în timp ce
caii lor treceau de-a lungul străzilor pietruite,
cuplul și alaiul lor atrăgeau privirile curioase și
admirative ale oamenilor orașului care se revăr-
sau de pe câmpul de la Saint-Martin. Cei care nu
participaseră la duel ieșiseră acum din casele lor
pentru a urmări cortegiul. Bătălia se terminase,
dar nu și spectacolul.
Notre-Dame se afla la celălalt capăt al insulei,

326
lângă Palatul Justiției, unde provocarea și anche-
ta avuseseră loc în acea vară. Catedrala fusese
finisată un secol mai devreme, în 1285, iar când
Jean și Marguerite s-au dus acolo să-i mulțu-
mească lui Dumnezeu pentru eliberarea lor, cele
două mari turnuri se conturau deasupra pieței
unde predicau călugării, comercianții își vindeau
marfa, cerșetorii se milogeau pentru pomană,
prostituatele își îndeplineau meseria, trădătorii
erau condamnați și executați, iar ereticii erau arși.
Acolo, în timpul domniei lui Carol al V-lea,
ar fi avut loc faimosul duel între un bărbat și un
câine. Și tot acolo, în după-amiaza zilei sfântului
martirizat Thomas Becket, cavalerul și doamna
sa, după ce au supraviețuit încercării lor lungi și
îngrozitoare, și-au croit drum prin piața întune-
cată spre ușile înalte de bronz ale bisericii și au
intrat înăuntru pentru a se ruga. În fața altarului
mare, în mijlocul imensului sanctuar luminat de
lumânări și al norilor dulci de tămâie, au ridicat
împreună rugăciuni de mulțumire pentru victo-
ria lor.
Se spune că la Notre-Dame, cavalerul a oferit
împreună cu rugăciunile o parte din câștigul

327
primit. Învingătorul unui duel judiciar primea
în mod obișnuit armura adversarului său ucis și
o consemnare spune că Jean de Carrouges a pus
pe altar armura încă însângerată a inamicului său
mort. Cu această donație, cavalerul și-a arătat
recunoștința față de Dumnezeu.

C
e s-a ales de scutierul ucis? În timp ce
Jean și Marguerite au părăsit câmpul de
luptă de la Saint-Martin, îndreptându-se pentru
rugăciune către Notre-Dame, o destinație foarte
diferită aștepta rămășițele lui Jacques Le Gris. În
timp ce familia și prietenii cuplului triumfător
se bucurau împreună cu ei de victoria lor, rudele
și prietenii scutierului nu au avut ce sărbători, ci
purtau rușinea adunată acum în trupul rudei lor
moarte.
După ce scutierul a fost ucis în luptă, trupul
său a fost „condamnat să fie târât până la ștreang,
urmând obiceiurile stabilite ale duelului”.
Cadavrul lui Le Gris, dezbrăcat de armuri, a fost
transportat mai întâi de pe câmp cu picioarele
înainte și apoi „livrat călăului din Paris”. Acesta
a aruncat cadavrul pe o sanie sau un car tras de
cai și l-a târât de-a lungul străzilor până la Porte

328
Saint-Denis și dincolo de zidurile orașului până
la Montfaucon.
Dacă rezultatul duelului ar fi fost altul,
călăul Parisului, înfricoșătorul bourreau cu pe-
lerină neagră, ar fi preluat corpul încă viu al lui
Marguerite și ar fi legat-o în mijlocul unei mari
grămezi de lemne, lăsând-o pradă flăcărilor după
ce preoții i-ar fi acordat iertarea de păcate. Acum,
în schimb, această siluetă grea a pășit pe câmp
pentru a trage corpul neînsuflețit al scutierului,
cadavrul unui criminal dovedit și un obiect de
dispreț și rușine.

329
 MONTFAUCON
Cadavrele celor uciși în dueluri judiciare erau târâte în afara
zidurilor Parisului și atârnate de marea spânzurătoare de piatră vă-
zută aici în spatele ereticilor arși. MS. fr. 6465, fol. 236. Bibliothèque
Nationale de France.

330
 În anii 1380, Montfaucon se întindea mult
peste un kilometru la nord de Paris, un oraș al
morții. Această destinație notorie pentru ucigași,
hoți și alți criminali condamnați era un deal jos,
pe care se afla o spânzurătoare de piatră înaltă de
aproape 12 metri, cu bare transversale grele din
lemn, care puteau găzdui 60 sau 80 de corpuri si-
multan. Aici, criminalii încă în viață, cu frânghii
în jurul gâtului, erau forțați să urce pe o scară și
erau spânzurați, în timp ce rămășițele celor rupți
în bucăți, decapitați sau executați în alt mod în
oraș erau suspendate în lanțuri. Cadavrele celor
uciși în luptă judiciară, și astfel dovediți vinovați,
erau de asemenea atârnate aici, alăturându-se
vastei „mulțimi de schelete care se leagănă și lan-
țurile cărora creau o melodie terifiantă la fiecare
bătaie de vânt”. Dealul infam era locul preferat
al șobolanilor, corbilor, coțofenelor și a altor gu-
noieri, care găseau aici hrană din plin în mijlocul
cadavrelor putrezite, atrași fiind de duhoarea
morții care ținea oamenii departe — o miasmă
a descompunerii care putea fi simțită și în oraș
atunci cânt vântul bătea dinspre Montfaucon.
Cadavrele criminalilor executați trebuiau să

331
atârne de spânzurătoare până când oasele lor
erau curățate de animale și albite de vânt și soare.
Un zid înalt de piatră cu o poartă de fier încu-
iată împiedica rudele sau prietenii să recupereze
cadavrele și medicii să le fure pentru disecție.
Dar cererea continuă de spațiu pe spânzură-
toare deseori impunea îndepărtarea cadavrelor
mai devreme și aruncarea lor într-un osuar de
dedesubt, unde morții criminali nu aveau parte
de nicio înmormântare creștinească sau odihnă
pașnică, ci doar de anonimatul îngrozitor al unui
mormânt comun.
Jean Froissart, unul dintre cronicarii care a
lăsat o relatare despre duel, privește cu foarte
puțină milă rușinosul sfârșit al scutierului la
Montfaucon, considerând spânzurătoarea și
osuarul drept recompensa justă a lui Le Gris
pentru crima sa notorie. Froissart îl portretizea-
ză pe scutier ca „un om de origine umilă care a
crescut în lume și care a avut noroc, la fel cum
se întâmplă cu mulți oameni. Dar chiar atunci
când sunt în vârf și se cred în siguranță, soarta îi
aruncă înapoi în noroi și ajung mai jos decât de
unde au început”.

332
 Pe scara de valori a lui Froissart, noroiul în care
destinul l-a aruncat pe scutier este echivalentul
moral al terenului pe care cavalerul răzbunător
l-a aruncat și l-a ucis pe Le Gris în timpul luptei,
precum și podeaua unde Le Gris însuși a arun-
cat-o pe doamna fără apărare, pentru a o viola
și a o face de rușine. Căderea finală a scutierului
întruchipează astfel o justiție atât poetică, cât
și reală. Cronicarul sugerează chiar că soarta
l-a pedepsit pe scutier pentru teribila sa crimă
împotriva unei femei. Deși destinul stăpânește
lumea orbește, iar roata acestuia răstoarnă viața
celor buni și a celor răi deopotrivă, uneori umilii
deveniți mândri sunt umiliți din nou și există o
dreptate aspră în marea rânduială a lucrurilor.

333
 10
Cruciada

P
ensia regală acordată lui Jean de
Carrouges după înfrângerea lui Jacques
Le Gris, precum și numirea sa în calitate de șef
al camerei regale, nu au fost singurele beneficii
ale victoriei sale. După două luni de la duel,
Parlamentul de la Paris i-a acordat cavalerului
o sumă suplimentară de 6.000 de lire de aur.
Conform unui document din 9 februarie 1387,
această sumă l-a despăgubit pe Carrouges pentru
„cheltuielile și vătămările” cauzate de scutier
în timpul urmăririi penale a cauzei legale. Cele
6.000 de lire, recuperate de pe urma moșiei scuti-
erului mort, au sporit și mai mult prada de luptă
a cavalerului. Dar după ce și-a ucis inamicul, și-a

334
justificat cauza, și-a salvat soția de la ardere pe
rug și a primit daruri regale și aclamare publică,
împreună cu o serie de alte daune considerabile,
cavalerul încă nu era mulțumit.
La moartea lui Le Gris, o mare parte din
pământul său i-a revenit Contelui Pierre de
Alençon, inclusiv Aunou-le-Faucon. Acesta era
moșia pe care tatăl lui Marguerite o vânduse
Contelui Pierre în 1377 și pe care contele, la rân-
dul său, i–o dăruise lui Le Gris în 1378. Când
Jean de Carrouges s-a căsătorit cu Marguerite
doi ani mai târziu și și-a dat seama că proprie-
tatea valoroasă i-a alunecat printre degete direct
în mâna rivalului său, a început un proces pen-
tru a o recupera. Dar Contele Pierre a obținut
aprobarea regelui pentru darul făcut scutierului,
anulând protestul vasalului său. Acum, după ce
l-a ucis pe scutier în duel, Jean de Carrouges a
încercat încă o dată să obțină această râvnită
bucată de pământ, de parcă răzbunarea lui nu ar
fi fost completă până când nu avea să o posede.
Carrouges a încercat chiar să folosească o parte
din cele 6.000 de lire din moșia scutierului pen-
tru a cumpăra Aunou-le-Faucon. Noua dispută

335
asupra moșiei a durat aproape doi ani. Dar, în
cele din urmă, cavalerul nu a reușit nici de această
dată să izbândească din același motiv pentru care
îi fuseseră refuzate anterior alte două moșii — și
anume, pretenția legală a Contelui Pierre asupra
terenului. La 14 ianuarie 1389, Parlamentul din
Paris a hotărât că Aunou-le-Faucon aparținea
de drept Contelui Pierre, spulberând definitiv
speranțele cavalerului. Ani mai târziu, moșia
va ajunge în mâinile fiului bastard al Contelui
Pierre.
Jean de Carrouges se certase prima dată cu
Jacques Le Gris pentru această moșie. Simțea
acum că răzbunarea lui împotriva scutierului
nu a fost deplină pentru că nu reușise să o recu-
pereze? Cât despre Marguerite, ce a însemnat
Aunou-le-Faucon pentru ea? Fusese victima
principală a lui Jacques Le Gris, suferind mult
mai mult decât soțul ei de pe urma acestei crime.
După ce a îndurat teribilul atac, încercarea dure-
roasă și calvarul duelului, cât de mult îi păsa cu
adevărat să recupereze o bucată din patrimoniul
ei al cărui nume — asociat ireversibil cu aceste
evenimente — îi va aminti pentru totdeauna de

336
lucrurile pe care încerca să le uite?
În lunile următoare este posibil ca Marguerite
să fi avut parte de o distanțare binevenită de la
propriile experiențe traumatice și preocupările
seniorale ale soțului ei prin îngrijirea copilului
născut cu puțin timp înainte de duel. Băiatul,
Robert, numit în cinstea tatălui lui Marguerite, a
fost primul copil al acesteia sau cel puțin primul
ei copil cunoscut. De fapt, doi frați i-au urmat.
Pe măsură ce a crescut, Robert trebuie să fi
conștientizat că aparține uneia dintre cele mai
faimoase sau infame familii din Normandia.
Bunicul său îl trădase de două ori pe regele
Franței și aproape că își pierduse capul pentru
înaltă trădare. Tatăl său luptase într-un duel la
Paris împotriva unui bărbat acuzat că i-a violat
mama. Și, în ciuda convingerilor vremii despre
imposibilitatea concepției în timpul unui viol,
Robert ar fi putut fi de fapt fiul bastard al lui
Jacques Le Gris. Cu toate acestea, în calitate de
prim-născut, Robert a moștenit cea mai mare
parte din pământurile și averea familiei.

D
eși Jean de Carrouges a pierdut din nou
Aunou-le-Faucon, victoria sa pe câmpul

337
de luptă i-a adus recunoaștere și recompense care
l-au ținut ani de zile departe de curtea Contelui
Pierre din Argentan. Acesta găsise un câmp nou,
mult mai prielnic pentru manifestarea ambiții-
lor sale, la curtea regală din Paris. La câțiva ani
de la duel, Jean a fost numit unul dintre cavalerii
regelui. La 23 noiembrie 1390, regele Carol i-a
acordat 400 de franci de aur lui Carrouges ca
fiind unul dintre cavalerii săi de onoare. Acesta
era un post și mai important decât cel de care
se bucurase cândva Jacques Le Gris, ca scutier
regal. După ce și-a îndepărtat rivalul, ucigându-l
într-un duel, Carrouges pare să-i fi luat locul la
curtea regală.
Intrând în cercul privilegiat al regelui, Jean a
început să primească comisioane importante. În
1391 a însoțit alți nobili francezi în Europa de
Est pentru a aduna informații despre incursiunile
otomane acolo. Sultanul invadase recent Ungaria
cu o armată mare, ridicând noi temeri cu privire
la o amenințare musulmană pentru creștinătate.
Aceste informații militare din Turcia și Grecia
„au fost aduse de lordul Boucicaut, mareșal al
Franței și de Sir Jean de Carrouges”. Faptul că

338
acesta apare alături de mareșal arată prestigiul
de care se bucura acum cavalerul la curtea regală
franceză.
Înainte de a se întoarce în Europa de Est cinci
ani mai târziu, după o cruciadă lansată pentru a
verifica amenințarea otomană, cavalerul a ajutat
la gestionarea unui alt pericol mai aproape de
casă. În 1392, în Franța a fost mare zarvă când
Pierre de Craon, un nobil căzut în dizgrație care
fusese alungat de la curtea regală cu un an înain-
te, a încercat să-l asasineze pe Olivier de Clisson,
comandantul armatei regale franceze, căruia
îi reproșa exilul. Craon l-a surprins pe Clisson
într-o noapte cu o trupă de bărbați călare pe
străzile întunecate ale Parisului, atacându-l de
pe cal cu o lovitură groaznică de sabie în cap și
lăsându-l mort. Dar Clisson a supraviețuit, iden-
tificând atacatorul. Când Craon a fugit, primind
protecția Ducelui de Bretania, care a refuzat să-l
cedeze, regele Carol a ridicat o armată și a plecat
să-l supună pe ducele rebel și să-l aducă pe Craon
în fața justiției.
Din acest motiv, Jean de Carrouges, ridicat la
rangul de cavaler de onoare, s-a trezit călare în

339
alaiul regelui spre Bretania în vara anului 1392,
cu zece scutieri în anturajul său. Regele Carol,
acum în vârstă de 23 de ani, scăpase în ultima
vreme de jugul unchilor săi, declarându-se unicul
conducător al Franței. Dar campania condusă de
tânărul rege urma să aibă un sfârșit surprinzător.
Pe 8 august armata regelui trecea printr-o
pădure mare lângă Le Mans. Era o vreme foarte
caldă și uscată. Deodată, un bărbat cu capul gol,
într-o cămașă, sări în mijlocul drumului și apucă
calul regelui de căpăstru, strigând: „Rege, nu că-
lări mai departe! Întoarce-te, căci ai fost trădat!”
Considerându-l un nebun, însoțitorii regelui au
început să-l bată, iar când acesta a eliberat frâiele,
cortegiul regal și-a continuat drumul.
Pe la prânz au ieșit din pădure și au început
să traverseze o câmpie largă, nisipoasă ce se în-
tindea sub soarele fierbinte. Marii lorzi călăreau
la distanță, fiecare în compania lui, regele într-o
parte a armatei pentru a evita praful, iar unchii
săi, ducii de Berry și Burgundia, la vreo sută de
metri în stânga lui. Așa cum descrie un cronicar
scena, „nisipul era fierbinte sub picioare și caii
transpirau”. Regele nu era îmbrăcat potrivit

340
pentru sezon, purtând „o vestă de catifea neagră,
care îl înfierbânta foarte tare și o modestă pălărie
stacojie”. În spatele regelui călărea un paj, purtând
o cască de oțel lustruită, iar în spatele acestuia un
altul purta o lance cu un cap lat de oțel.
La un moment dat, al doilea paj și-a scăpat
întâmplător lancea, care a căzut și a lovit în casca
pajului ce călare în fața lui. „Se auzi un zgomot
puternic de oțel, iar regele, care era atât de
aproape, o luă brusc la galop. Cuvintele spuse de
nebun sau de înțeleptul din pădure încă îi stăru-
iau în minte și și-a imaginat că o mare mulțime
de dușmani venea să-l omoare. Această iluzie, l-a
făcut să o ia la goană. Și-a grăbit calul, apoi și-a
scos sabia și s-a întors către paji, fără să-i mai re-
cunoască nici pe ei, nici pe altcineva. El a crezut
că se află într-o bătălie înconjurat de dușmani
și, ridicând sabia pentru a-i doborî, a strigat „La
atac! Atacați trădătorii!”
Pajii înspăimântați și-au retras caii pentru a
se feri de lama regelui, dar în învălmășeala care
a urmat, regele delirant a lovit și a ucis câțiva oa-
meni din anturajul său. Apoi l-a zărit pe fratele
său, Ludovic de Valois, și a pornit după el. Louis

341
și-a înghiontit calul și a pornit la galop, speriat.
Ducii de Burgundia și Berry, auzind agitația,
l-au văzut pe rege urmărindu-l pe fratele său cu
sabia ridicată. Ducele de Burgundia a strigat:
„Ho! Ne-a năpădit dezastrul. Regele și-a ieșit
din minți! După el, în numele lui Dumnezeu!
Prindeți-l!”
La strigătul de alarmă al ducelui, cavaleri și
scutieri au pornit pe urmele lui Carol. Jean de
Carrouges, care se afla în anturajul regelui, ar fi
putut să se alăture goanei. Curând, o lungă linie
zdrențuită de călăreți în galop, cu fratele îngrozit
al regelui în frunte, alerga prin nisipul aprins de
soare, lăsând în urmă un nor de praf.
În cele din urmă, Louis a reușit să-l depășească
pe rege, iar cavalerii l-au prins pe Carol și l-au în-
conjurat. Au format un cerc în jurul lui, în timp
ce el continua să-și agite sabia spre dușmanii săi
imaginari, apoi l-au lăsat să obosească în timp
ce-i respingeau loviturile, având mare grijă să
nu-l rănească. În cele din urmă, regele epuizat s-a
prăbușit în șa.
Un cavaler a venit în liniște în spatele lui Carol
și i-a legat mâinile. Ceilalți i-au luat sabia și l-au

342
ridicat de pe cal, așezându-l ușor pe pământ.
„Ochii i se roteau foarte ciudat” și nu vorbea,
nereușind să-și recunoască nici măcar unchii
sau fratele. Regele a fost dus înapoi la Le Mans
pe o targă, iar expediția militară a fost imediat
anulată.
Aceasta a fost prima afișare publică a nebuniei
care avea să-l chinuie pe rege pentru tot restul
domniei sale foarte lungi. În următorii 30 de ani,
până la moartea sa, în 1422, Carol a alternat între
perioade de luciditate, când părea destul de nor-
mal și crize de delir. Extrem de sensibil la lumină
și la zgomote puternice, uneori se plângea că este
atât de fragil încât ar putea să se spargă precum
sticla. Carol, care abia scăpase de controlul
unchilor săi și se declarase unicul conducător al
Franței, nu mai era acum în stare să se controleze
nici măcar pe sine, cu atât mai mult națiunea sa.
Astfel, puterea a revenit unchilor și fratelui său,
Ludovic de Valois, care aproape căzuse sub sabia
regelui.
Într-un an, Carol a fost din nou la un pas de
moarte când alături de cinci tineri nobili au
năvălit într-o sală de bal aglomerată deghizați în

343
sălbatici, purtând costume de pânză acoperite cu
smoală și in. Prietenii lui Carol și-au imaginat că
această farsă, nu prea gândită, ar distrage atenția
regelui și l-ar scoate din melancolia sa, învese-
lindu-l. Un invitat entuziasmat care încerca să
identifice sălbaticii ținu o lumânare prea aproape
de aceștia, iar costumele au luat foc precum niște
torțe. Nobilii au ars de vii — cu excepția unuia
care s-a scufundat într-o cadă cu apă din apropie-
re și a lui Carol însuși, care se îndepărtase pentru
a se întreține cu doamnele și care a fost salvat de
Ducesa de Berry care, ageră la minte, și-a aruncat
poalele rochiei peste rege pentru a stinge focul
în timp ce ceilalți petrecăreți se zvârcoleau în
agonie pe podea. Seara infernală, care a devenit
cunoscută sub numele de Balul Înflăcăraților, a
distrus și mai mult starea mentală a regelui și se
pare că i-a adâncit demența.

I
n această perioadă Franța și Anglia erau
angajate în discuții despre pace, înlesnite
de un ambasador ciudat — Robert Sihastrul,
un scutier normand care a avut o viziune în
timpul unei furtuni pe mare la întoarcerea sa din
Palestina. Acesta a vizitat ambele curți regale ca

344
să le spună celor doi regi că Dumnezeu vrea ca
aceștia să pună capăt războiului lor îndelungat și
schismei din biserică. Franța și Anglia devenise,
de asemenea, mai apropiate pe fondul creșterii
amenințării otomane, iar în 1396 cele două
națiuni au încheiat chiar o pace de 28 de ani
prin căsătoria regală dintre Richard al II-lea și
fiica lui Carol, Isabelle. Partenerii necompatibili
— Richard avea 29 de ani, iar Isabelle doar șase
— nu aveau să-și săvârșească niciodată căsnicia,
deoarece Richard avea să fie detronat trei ani mai
târziu. Dar până la logodnă, în martie 1396, cele
două națiuni s-au aliat și într-o mare cruciadă
pentru a salva creștinătatea din fața turcilor.

345
 NICOPOLIS
Cruciați europeni, inclusiv mulți cavaleri normanzi, au luptat
împotriva turcilor otomani și ai aliaților acestora la fortăreața lor de
pe Dunăre în 1936. Froissart, Chroniques. MS. Fr. 2646, fol. 220.
Bibliothèque Nationale de France.

346
 Jean de Carrouges, aparent dornic de o
altă aventură militară, s-a alăturat cruciadei,
care a atras nobili și cavaleri din toată Europa.
Burgunzii au preluat conducerea, sub comanda
lui Jean de Nevers, fiul Ducelui Philip. Din rân-
dul comandanților francezi făcea parte mareșa-
lul Boucicaut, cu care Carrouges vizitase Turcia
și Grecia, Filip de Artois, Contele de Eu, care
fusese unul dintre garanții lui Le Gris și amiralul
Jean de Vienne. Carrouges luptase cu Vienne
în Normandia împotriva englezilor cu aproape
20 de ani în urmă, iar în 1385 i se alăturase în
nefericita expediție scoțiană. Aceasta era a treia
campanie a cavalerului cu faimosul amiral.
Unii lideri vorbeau despre o expediție la
Ierusalim, dar din cauza unei coaliții șubrede
aceștia nu au căzut niciodată de acord asupra
unui plan clar. Francezii și burgunzii s-au adunat
la Dijon la sfârșitul lunii aprilie 1396, unde au
fost plătiți în avans pentru patru luni. De aco-
lo au mărșăluit spre est prin Elveția, Bavaria,
Austria și Ungaria, alăturându-li-se la Budapesta
celorlalți cruciați, inclusiv regelui Sigismund al
Germaniei și Ungariei. De la Budapesta, unii

347
cruciați au continuat spre sud, în Balcani, de-a
lungul Dunării, o flotă de nave de aprovizionare
urmându-i pe râu, în timp ce alții au luat un tra-
seul mai direct spre nord, trecând peste Belgrad
și Orșova.
Cruciații s-au întâlnit din nou la începutul
lunii septembrie la Vidin, pe care l-au asediat
și capturat, ucigând întreaga sa garnizoană. Pe
măsură ce înaintau spre est de-a lungul Dunării,
cruciații, lipsindu-le proviziile, au atacat și au
jefuit alte câteva orașe. Pe 12 septembrie au ajuns
la Nicopolis, în Bulgaria actuală. Orașul bine
întărit se afla pe o faleză înaltă cu vedere la râu și
era puternic apărat de otomani. Un atac inițial,
cu mine și scări, a eșuat din lipsa instrumentelor
de asediu.
Sultanul Baiazid, liderul otoman, asediase în
ultimul an Constantinopolul, aflat la 480 de ki-
lometri distanță. Aflând despre atacul creștinilor
la Nicopole, și-a abandonat asediul și a ordonat
un marș rapid spre nord. Armata sultanului s-a
aliat cu sârbii la Kazanlak în jurul datei de 20 sep-
tembrie și astfel, întărită, a mers spre Nicopole.
Au ajuns pe 24 septembrie și și-au plasat tabăra

348
în ​​apropiere, trimițând mesageri noaptea în oraș
pentru a încuraja localnicii să reziste, deoarece
ajutorul era la îndemână.
În loc să atace, sultanul a ales defensiva și s-a
instalat cu armata pe o creastă din spatele unei
râpi înguste, împădurite, la câțiva kilometri
la sud de oraș, unde a ordonat trupelor sale să
înfigă rânduri groase de țăruși ascuțiți din lemn.
Cruciații au înțeles că sunt prinși între oraș și
armata sultanului. Luând mii de prizonieri în
timp ce făceau raiduri în orașele din apropiere
și temându-se acum de o tentativă de eliberare
a orașului Nicopole, cruciații i-au masacrat pe
toți, lăsând cadavrele neîngropate în urma lor.
În dimineața zilei de luni, 25 septembrie, cru-
ciații au ieșit în întâmpinarea armatei sultanului.
Francezii și burgunzii au refuzat să meargă în
spatele trupelor regelui Sigismund, pe care îi
considerau țărani și au insistat să preia condu-
cerea. Sigismund a cedat, avertizându-i pe aliații
săi să nu meargă prea departe sau să renunțe la
o poziție defensivă favorabilă în schimbul unui
atac grăbit.
Pe măsură ce liniile de cruciați se formau,

349
Contele de Eu a apucat un steag și a strigat:
„Înaintați în numele lui Dumnezeu și al
Sfântului Gheorghe!” Jean de Vienne și ceilalți
comandanți francezi au fost îngroziți, dar când
l-au implorat pe conte să mai aștepte până când
toate trupele sunt gata, el i-a acuzat de lașitate și,
astfel, au început atacul prematur.
Cavaleria franceză a atacat, dar s-a trezit
curând îndreptându-se în pantă în râpa împădu-
rită, în timp ce arcașii otomani călare semănau o
ploaie de săgeți de pe creastă. După ce au ajuns la
pârâul uscat din vale, cruciații au trebuit să urce
pe panta opusă. Unii au urcat pe jos, fără ca săge-
țile inamicilor să le ucidă caii, alții au descălecat
deoarece panta era extrem de abruptă pe alocuri.
Mulți cruciați au ajuns în vârf, deoarece armu-
ra lor din plăci devia majoritatea săgeților. Dar
pe măsură ce arcașii inamici s-au retras, au lăsat
o pădure de țăruși ascuțiți care proteja infanteria
otomană. Cruciații au început să scoată țărușii
pentru a ajunge la inamici și, în timp ce străbă-
teau acest sistem de apărare, cavalerii au reușit să
distrugă o mare parte a infanteriei ușoare.
Cruciații erau pe cale să-i gonească, dar brusc

350
a apărut cavaleria otomană. În timpul bătăliei
care a urmat, cavalerii francezi au luptat de la sol,
atacând caii inamici cu pumnalele. Mulți ostași
au căzut de ambele părți, dar cavaleria turcă s-a
retras în cele din urmă. Cruciații, crezând că au
câștigat lupta, au decis să se odihnească, fiind
epuizați de urcarea dealului sub soarele dogorâ-
tor, de atacul inamicului, smulgerea unui desiș
de țăruși și lupta împotriva valurilor succesive de
infanterie și cavalerie.
Dar spre surprinderea lor, o trupă de cavaleri
ascunsă, ținută în rezervă de către sultan, i-a ata-
cat din spatele unor copaci. Unii cruciați au fost
uciși în atacul inițial, în timp ce alții s-au retras pe
panta pe care tocmai urcaseră și au fugit înapoi
în oraș, trecând în siguranță peste Dunăre. Jean
de Vienne a fost unul dintre cei căzuți în acea
zi, găsit cu steagul Fecioarei Maria încă strâns
în mână. Forțele lui Sigismund, care au urmat
trupele franco-burgunde, au fost tăiate în bucăți.
În fața unor oști imense, mulți cruciați care
au rămas în picioare s-au predat în cele din
urmă, inclusiv Boucicaut și Contele de Eu, care
conduseseră atacul francez. Turcii au luat până

351
la trei mii de prizonieri. Unii dintre cei bogați
și de rang înalt au fost răscumpărați în cele din
urmă, inclusiv Boucicaut și Jean de Nevers, fiul
Ducelui Philip. Dar mulți au plătit cu viața
pentru măcelul creștinilor ce avusese loc cu o zi
înainte. În ziua care a urmat, turcii au decapitat
câteva sute de cruciați, până când sultanul, sătul
de măcel, a ordonat încetarea execuțiilor.
Ce soartă a avut Jean de Carrouges la Nicopole,
nu se știe. Cel mai probabil, el a murit în lupta
cu turcii, nu departe de locul în care a căzut și
Jean de Vienne, vechiul său comandant, și a fost
îngropat cu el într-o groapă comună. Sau poate a
fost unul dintre prizonierii executați de otomani
a doua zi. Având în vedere vitejia, ferocitatea sa
și loialitatea față de tovarășii de arme, este puțin
probabil ca el să fi fost unul dintre cei care au
fugit de pe teren. Nicopole, unul dintre cele
mai mari eșecuri militare din toate timpurile,
a încheiat trei secole de luptă ale europenilor
în est. Jean de Carrouges a murit astfel în ceea
ce a devenit cunoscut în istorie sub numele de
Ultima cruciadă.

352
 P
lecarea lui Jean în cruciadă o privase
pe Marguerite de apărătorul ei, iar
moartea sa la Nicopole o lăsase definitiv lipsită
de sprijin. Fiul ei, Robert de Carrouges, era
doar un băiețel de zece ani în momentul mor-
ții tatălui său și nu avea să devină major decât
peste un deceniu. În cele din urmă, el va lupta
pentru Franța, când Henric al V-lea va ajunge
în Normandia cu armata sa în 1415. Poate că
Marguerite se putea baza pe vărul ei, Thomin du
Bois, care îl provocase cândva pe Adam Louvel
la un duel în numele ei; sau pe celălalt văr al ei,
Robert de Thibouville, care fusese unul dintre
garanții soțului ei pe câmpul de la Saint-Martin.
După ce Marguerite și-a luat rămas bun de la
Jean în primăvara anului 1396, iar el nu a reușit
să se mai întoarcă, s-ar putea să se fi simțit foarte
singură și abandonată.
Duelul dintre Jean de Carrouges și Jacques
Le Gris ce avusese loc cu zece ani mai devreme
încheiase oficial disputa legală, dar nu și bârfele,
zvonurile sau dubiile. Două cronici raportează
că la câțiva ani după duel un alt bărbat — într-o
versiune a poveștii, un infractor condamnat, pe

353
cale să fie executat pentru o altă crimă, în cealaltă
versiune un om bolnav pe patul de moarte — a
mărturisit violul. Niciuna dintre surse nu oferă
alte detalii despre această presupusă mărturisire
și niciuna dintre versiuni nu a fost confirmată
vreodată, însă mulți cronicari și istorici au repe-
tat de atunci această legendă tulbure.
Unii au susținut că „adevărata” confesiune
a criminalului a fost cea care l-a determinat pe
Jean de Carrouges să plece în cruciadă, fie pentru
a scăpa de scandal, fie pentru a-și ispăși păcatul.
Iar alții au afirmat că mărturisirea tardivă a
dus-o pe Marguerite într-o mănăstire, măcinată
de vinovăție și de remușcări pentru că a acuzat
omul greșit și i-a cauzat pe nedrept moartea. O
relatare spune că Marguerite a îmbrăcat vălul și
a făcut un jurământ de veșnică castitate, un altul
că a devenit o retrasă religioasă și și-a încheiat
zilele rugându-se cu evlavie într-o chilie. Dar
aceste povești neverosimile nu sunt susținute de
dovezi.25 Văduvele nobile se retrăgeau uneori la
mănăstirile de călugărițe ca „oaspeți” plătitori,
iar unele chiar deveneau ele însele călugărițe.
25 O altă legendă eronată despre Marguerite susține că, fiind
victimă a unui viol, s-a sinucis.

354
Dar Marguerite a rămas în mod clar în stăpâni-
rea averilor sale, căci în anii următori le-a lăsat
moștenire fiului ei Robert. Așadar, ideea că și-ar
fi încheiat viața în izolare, măcinată de vinovăție,
este puțin probabilă.
În mod ironic, au supraviețuit mai puține
dovezi scrise despre Marguerite, decât despre
bărbatul care a fost acuzat că a violat-o și care
a murit pentru acea crimă în celebrul duel. Un
contract datat pe 15 martie 1396, în perioada
plecării lui Jean în cruciadă, consemnează faptul
că fiul scutierului ucis, Guillaume, i-a plătit cu
două sute de franci de aur pe călugării de la mă-
năstirea Saint-Martin din Sées, lângă Argentan,
ca să țină slujbe pentru sufletul lui Jacques Le
Gris. Prin moartea în duel, fără a mărturisi
crima, scutierul, dacă era cu adevărat vinovat, se
condamnase prin propriile sale jurăminte. Dar
mulți oameni, inclusiv familia sa, l-au crezut
nevinovat. Și slujbele pentru care au plătit s-ar
putea să fi făcut parte din protestul lor continuu
împotriva morții nedrepte a lui Le Gris și rușinii
nemeritate. Contractul familiei cu mănăstirea
Saint-Martin îl numește în mod sfidător pe

355
scutierul ucis un deceniu mai devreme drept
„un om de o amintire nobilă”. Cinci secole mai
târziu, descendenții scutierului protestau încă
asupra rezultatului duelului, crezându-l o eroare
a justiției.
Nu vom ști niciodată cu siguranță ce s-a în-
tâmplat cu doamna la castelul singuratic. Deși
propriul avocat al scutierului pare să fi suspectat
vinovăția clientului său, unii cronicari s-au îndoit
de cuvântul lui Marguerite și mulți istorici de-a
lungul secolelor au fost de acord cu ei, ridicând
multe întrebări legate de faimoasa crimă, proces
și duel. Dar mulți alții, atunci și acum, au crezut-o
pe doamnă și i-au susținut povestea, al cărei ade-
văr, oricât de uluitor, l-a repetat și menținut fără
tăgadă sub jurământ, asumându-și un mare risc,
la cea mai înaltă curte a Franței.

I
n ceea ce privește celebra luptă până
la moarte dintre Jean de Carrouges și
Jacques Le Gris, acesta a fost ultimul duel judi-
ciar dispus de Parlamentul din Paris. Rezultatul
controversat al acelui duel a accelerat dispariția
unei instituții pe care unii oameni din acea
vreme și mulți oameni din secolele ulterioare au

356
considerat-o drept una dintre cele mai barbare
practici judiciare din Evul Mediu. Mai multe
apeluri pentru proces prin luptă au fost depuse
în fața Parlamentului din Paris în anii următori,
dar niciunul dintre acestea nu a fost autorizat.
Cu toate acestea, în secolul următor, dueluri
judiciare au continuat să aibă loc în diferite
părți ale Franței care se aflau în afara jurisdicției
Parlamentului, cum ar fi Bretania, dar și regiuni
din Flandra aflate sub control burgund. Doi no-
bili s-au luptat într-un duel în 1430 la Arras; în
1455 doi burghezi s-au luptat cu bâte în fața unei
mulțimi numeroase la Valenciennes; iar în 1482
a avut loc un duel la Nancy. Procesul prin luptă a
persistat și în alte părți ale Europei, în special în
Marea Britanie, unde atât nobilii, cât și oamenii
de rând s-au folosit de acest privilegiu până când,
în cele din urmă, a devenit depășit. În 1583, un
duel până la moarte a fost purtat în Irlanda, cu
aprobarea reginei Elisabeta. Iar procesul prin
luptă nu a fost de fapt interzis în Anglia până în
1819, după ce un caz de crimă a dus la provoca-
rea unui duel, determinând Parlamentul englez
să desființeze definitiv obiceiul.

357
 Până în acel moment, în majoritatea țărilor
europene, precum și în State Unite, care își
declaraseră independența de curând, duelul a
evoluat într-o afacere strict privată și ilegală,
fiind luptat în secret, de obicei cu pistoale, din
cauza unor situații delicate legate de onoare mai
degrabă, decât din cauza unor plângeri penale.
Învingătorul care-și ucidea adversarul într-un
duel risca chiar să fie acuzat de crimă, ceea ce
demonstrează clar că practica nu mai făcea parte
din sistemul legal, ci devenise un vestigiu al unei
epoci trecute.
Un ritual străvechi care a fost conceput pentru
a rezolva certurile înainte ca acestea să escaladeze
în conflicte sângeroase, duelul fusese ridicat în
timpul Evului Mediu la rangul unei proceduri
legale ce implica o ceremonie religioasă comple-
xă și expunere cavalerească și care era organizată
în orașe și provincii în fața curților nobiliare și
a mulțimilor. Dar în vremurile moderne — pe
măsură ce pistoalele au înlocuit săbiile, iar părțile
s-au retras din lupta corp la corp — duelul s-a de-
gradat, devenind un obicei clandestin și proscris,
restrâns la spațiul unor poieni de pădure sau

358
câmpuri goale, efectiv, la marginea civilizației.
În forma sa privată și ilegală, duelul nu reflectă
decât vag măreția solemnă a epocii sale de aur
când nobili supărați se provocau, aruncau mănu-
șa, apoi se îmbrăcau în armuri, jurau în fața pre-
oților și își îndemnau caii de război pe un câmp
îngrădit pentru a lupta în fața a mii de martori
cu lance, sabie și pumnal, în joc fiind onoarea
acestora, averile și viețile lor și chiar mântuirea
sufletelor lor nemuritoare. Lumea nu avea să mai
vadă vreodată asemenea spectacole.

359
 Epilog

C
apomesnil, scena presupusei crime, este
astăzi un cătun liniștit și pașnic într-o
regiune rurală din Normandia. Râul Vie este
încă sursa vieții pentru mica vale fertilă unde
familia Carrouges a avut odinioară o moșie,
iar cea mai mare parte a anului cursul său, bine
cunoscut de pescarii locali de păstrăv, șerpuiește
prin câmpuri și livezi, trecând prin locul morii
medievale și de-a lungul falezei joase unde a fost
odinioară vechiul castel. După ce pământul nu a
mai fost moștenirea familiei Carrouges, castelul
a fost ocupat de alții, până când a căzut în ruine
și a fost în cele din urmă dărâmat în perioada
Revoluției franceze. Nu a rămas nicio piatră din
acesta, cu excepția bucăților de zid recuperate și
folosite pentru construcția caselor care au fost

360
ridicate mai târziu și clădirile fermei care acum
se întind de-a lungul falezei râului.
La aproximativ doi kilometri spre nord, de-a
lungul văii râului, pe un teren mai înalt, se află
satul Saint-Crespin. Turnul bisericii sale se înalță
încă deasupra orizontului, o priveliște pe care
Jean și Marguerite trebuie să o fi văzut de multe
ori în timp ce vizitau Capomesnil. La est se în-
tinde o linie de dealuri joase și la aproximativ 15
kilometri depărtare se află orașul Lisieux, situat
de-a lungul drumului de la Fontaine-le-Sorel la
Capomesnil pe care Jean și Marguerite l-au par-
curs în iarna anului 1385, când cel mai turbulent
capitol al vieții lor era pe cale să se desfășoare.
Un alt drum se apropie de Capomesnil din
sud, în direcția Saint-Pierre-sur-Dives, orașul
în care a fost chemată Nicole de Carrouges,
lăsând-o pe Marguerite în urmă în fatidica dimi-
neață a crimei. Vizitatorul modern poate ajunge
la Capomesnil urmând autostrada D16 spre
nord de Saint-Pierre și luând-o apoi pe drumul
de țară care se îndreaptă spre est, de-a lungul râ-
ului Vie, până la cătunul care numără cam zece,
douăsprezece case.

361
 La începutul lunii martie câmpurile sunt
încă înmuiate de ploile târzii de iarnă, iar râul
este umflat în spatele barajului de lângă vechiul
loc al morii. O ecluză deschisă de un oficial de
la Gestionarea Apelor a inundat drumul care
trecea prin valea râului, izolând Capomesnil de
Saint-Crespin printr-un șanț, așa cum făceau ță-
ranii în timpul Războiului de 100 de ani pentru
a-și proteja cerealele și animalele. Dar apele se
retrag deja, soarele care cade pe solul fertil aduce
promisiunea primăverii, iar corbii cocoțați zgo-
motos în merii de pe malului râului sunt singurii
care mai au dispute în ziua de astăzi.
Lângă indicatorul pe care citesc numele loca-
lității, „Caparmesnil”, văd un bărbat în cizme de
cauciuc, muncind cu o lopată în curtea lui noro-
ioasă, nu departe de locul în care se afla odinioară
vechiul castel. Mă opresc pe marginea drumului și
ies din Citroenul meu închiriat. După câteva zile
de discuții cu locuitorii din Normandia, inclusiv
cu un istoric, care mi-a oferit cu generozitate o
serie de noi piste de cercetare, sunt nerăbdător să
aflu ce știe bărbatul cu lopata despre castelul care
a fost odinioară în apropiere și despre istoria fai-

362
moșilor săi locuitori. Poate că a dezgropat chiar
și câteva relicve ale trecutului din pământul său.
Apropiindu-mă de gardul de sârmă ghimpată
în spatele căruia acesta lucrează și salutându-l
în cea mai bună franceză a mea, mă prezint și-l
întreb dacă poate știe ceva despre vechiul castel
sau despre familia Carrouges. Făcând o pauză,
bărbatul mă studiază cu atenție, în mod clar
surprins de această vizită neanunțată pe moșia
să liniștită și suspicios de interesul meu pentru
aceste ținuturi.
Poate că este vorba de franceza mea cu accent
sau de lipsa unei introduceri adecvate făcute de
un localnic sau de americanismul meu evident
sau pur și simplu vechea neîncredere normandă
— după o mie de ani de războaie, jafuri și trădări
— față de oricare străin care apare brusc, punând
întrebări impertinente. Oricare ar fi motivul,
bărbatul îmi spune dur că ar trebui să merg la
primăria locală. Își ridică lopata noroioasă în aer,
arătând peste umărul meu spre Mesnil-Mauger,
câțiva kilometri înapoi în direcția din care tocmai
am venit. Un câine mare începe să latre feroce în
interiorul unei cuști în spatele lui, sărind în sus și

363
lovind vârful gardului cu labele sale uriașe.
Rămân de cealaltă parte a gardului de sârmă
pus între noi. Evident, omul nu mă va invita să
trec pe proprietatea sa istorică și să caut pietre
vechi de temelie sau să savurez niște Calvados,
rachiul de mere autohton, în timp ce îi sorb
poveștile colorate și legendele medievale locale.
Aici, lângă locul în care se afla odinioară vechiul
castel singuratic și unde i s-au întâmplat lucruri
cumplite unei femei nefericite, acest bărbat
locuiește acum, poate cu propria soție și copii,
păzind secretele îngropate ale țării, fie nedorind
să spună ce știe sau fiind prea ocupat pentru a
fi tulburat de fantomele trecutului. Dar cu greu
îi pot reproșa că mi-a făcut semn să plec cu
lopata. Normandia are o istorie lungă, crudă și
sângeroasă și chiar și astăzi străinii sunt dușmani
potențiali până când se dovedesc a fi prieteni.
Câinele încă latră aprig, bărbatul încă își flutura
lopata noroioasă, eu îi mulțumesc pentru timpul
acordat și pentru sugestia folositoare, mă întorc
la mașină și conduc mai departe.

364
 Anexa
Urmarile disputei

C
rima notorie împotriva lui Marguerite,
ancheta Parlamentului din Paris și lupta
senzațională dintre Jean de Carrouges și Jacques
Le Gris pe câmpul Saint-Martin au fost faimoase
la timpul lor și s-au bucurat de o viață îndelunga-
tă în istorii și legende. Celebrul caz a continuat
să stârnească controverse peste secole, comenta-
torii ulteriori împărțindu-se la fel de categoric
precum făcuseră oamenii vremii. Cronicarul
Jean Froissart, scriind la câțiva ani de la duel (cca
1390), a susținut că regele, curtea sa și mulțimea
de spectatori s-au bucurat de rezultatul bătăliei.
Dar Jean Le Coq, avocatul scutierului acuzat,
relatează că reacțiile au fost amestecate, unii

365
oameni considerându-l pe Carrouges răzbunat
pe drept, în timp ce alții au considerat că Le Gris
fusese ucis pe nedrept. Și Cronica Saint-Denis, o
înregistrare latină compilată la 10 sau 15 ani după
eveniment, susținea că Marguerite îl acuzase din
greșeală — deși cu bună credință — pe Le Gris
și că un infractor condamnat a mărturisit ulte-
rior crima. Această versiune mai apare și în anii
1430, în cronica lui Jean Juvénal des Ursins, doar
că acesta a înlocuit criminalul condamnat cu un
om bolnav pe patul de moarte. Legenda acuzării
false, a pedepsei nedrepte și a revelației tardive
este încă actuală printre istoricii de astăzi. Ce
s-a întâmplat cu adevărat cu doamna Carrouges
la Capomesnil pe 18 ianuarie 1386 nu se va ști
probabil niciodată. Așa cum spunea Jean Le Coq
în notițele sale despre caz, chiar dacă pare să fi
suspectat vinovăția propriului client: „Nimeni
nu cunoștea adevărul problemei”. Totuși, pare
foarte puțin probabil ca Marguerite să-l acuze
pe Le Gris și pe presupusul său complice Louvel,
în mod greșit, dar cu bună credință. A jurat în
fața instanței că i-a văzut pe ambii bărbați în
lumina clară a zilei, că Louvel i-a menționat în

366
mod specific numele lui Le Gris înainte ca acesta
din urmă să apară câteva minute mai târziu și că
a vorbit cu amândoi înainte de a o ataca. Toate
acestea fac ca argumentul identificării greșite să
fie foarte puțin probabil și vinovăția reală a altui
bărbat să fie improbabilă, chiar dacă Marguerite
l-ar fi văzut pe Jacques Le Gris o singură dată în
viața ei. În plus, Marguerite a acuzat doi bărbați
de crimă, iar povestea despre „adevăratul vino-
vat” care și-a mărturisit vina ulterior implică un
singur bărbat.
O altă teorie despre caz, care a circulat încă de
pe vremea disputei — că Marguerite a mințit cu
bună știință în acuzarea lui Le Gris — este, de
asemenea, defectuoasă. Conform acestui punct
de vedere, fie Marguerite a inventat povestea
violului, poate pentru a acoperi un adulter, fie
a fost forțată de soțul ei pentru a se răzbuna pe
rivalul său — explicație prezentată de Le Gris în
propria sa apărare. Problema acestei versiuni este
includerea lui Adam Louvel în acuzații. Având
în vedere absența oricărui martor în favoarea
lui Marguerite, acuzațiile acesteia împotriva lui
Louvel au fost o completare gratuită și riscantă

367
la mărturia ei, dacă povestea despre atac și viol a
fost într-adevăr o minciună intenționată. Cu cât
povestea ei era mai complicată, cu atât era mai
vulnerabilă provocarea. Includerea lui Adam
Louvel în acuzații ar fi adăugat, pur și simplu, la
povara probării. Numai alibiul lui Le Gris supra-
viețuiește în dosarele instanței, dar dacă Louvel
ar fi avut martori care să-l plaseze în altă parte
în momentul crimei, mărturia lor l-ar fi eliberat
și pe Le Gris, la fel cum alibiul lui Le Gris ar fi
ajutat la absolvirea lui Louvel. Două alibiuri sunt
mai greu de respins decât unul. Și doi suspecți
sunt mai greu de condamnat decât unul — cu
excepția cazului în care pot fi întorși unul împo-
triva celuilalt. Dar Adam Louvel nu a mărturisit
nimic, nici măcar torturat.
Așadar, ideea că Marguerite l-a acuzat pe
alt bărbat „cu bună-credință”, doar ca să-și dea
seama de groaznica ei greșeală mult mai târziu,
pare a fi un mit născocit într-o eră cavalerească
pentru a salva onoarea doamnei, explicând în
același timp ceea ce mulți oameni din acea vreme
credeau că ar fi fost o teribilă eroare a justiției.
Cealaltă teorie și mai tulburătoare, conform

368
căreia Marguerite a inventat acuzațiile împotriva
lui Le Gris, fie din proprie inițiativă, fie sub con-
strângerea soțului ei — că doar „a visat” violul,
parafrazând verdictul Contelui Pierre — pare,
de asemenea, foarte dubioasă. Cu toate acestea,
legenda conform căreia Jacques Le Gris a fost
acuzat în mod greșit de crimă și ucis pe nedrept
în luptă și că adevăratul vinovat a fost descoperit
după ce a fost prea târziu, a prins rădăcini și a
continuat să existe de-a lungul timpului.

L
egenda acuzațiilor false și a mărturisirii
tardive a fost preluată în secolul al XVIII-
lea de liderii iluminiști care au folosit-o pentru
a ilustra barbarismul și caracterul superstițios
al Evului Mediu. Filozofii au denunțat duelul
judiciar și au considerat disputa Carrouges-Le
Gris un exemplu ilustrativ al nebuniei acestei
practici. Cazul se găsește pe scurt menționat și
în Enciclopedia lui Diderot și Alembert (1707),
care au repetat versiunea scutierului acuzat pe
nedrept. Și Voltaire a citat cazul pentru a arăta
că lupta judiciară în sine era „o infracțiune irevo-
cabilă” care se bucura inexplicabil de aprobarea
legii.

369
 Legenda condamnării și morții nedrepte a lui
Le Gris a căpătat, de asemenea, o nouă viață în
scrierile unor istorici celebri precum Louis Du
Bois, care i-a consacrat mai multe pagini într-o
recenzie despre istoria Normandiei (1824). În
relatarea lui Du Bois, o adaptare a Cronicii Saint-
Denis, doamna Carrouges l-a acuzat în mod gre-
șit pe Le Gris și și-a dat seama de eroarea ei abia
mult mai târziu, când a fost dezvăluit „adevăratul
autor al crimei” — „un scutier care, fără îndoială
semăna cu nefericitul Le Gris”. Du Bois propune
o versiune înfrumusețată a deznodământului
familiar: „Lovită de disperare și hotărâtă să-și
ispășească păcatele, doamna a devenit călugăriță.
A murit în regret și tristețe, neconsolată pentru
cruda nedreptate a cărei cauză a fost și pentru
care ar fi plătit prin ardere pe rug, în cazul în care
Carrouges ar fi fost învins”.
Controversa asupra faimoasei dispute a
izbucnit din nou, deoarece istoricii regionali și
genealogii, uneori având o miză personală, au
luat partea unuia sau a altuia în această chesti-
une. În 1848, Auguste Le Prevost a publicat o
istorie despre Saint-Martin-du-Tilleul, o moșie

370
deținută în trecut de tatăl lui Marguerite. Le
Prevost, un istoric prolific al Normandiei și, de
asemenea, originar din Tilleul, consacră mai
multe pagini cazului, susținând că Marguerite a
fost într-adevăr atacată de Jacques Le Gris și că
scutierul a fost în mod just ucis pentru crima sa.
Le Prevost recunoaște că de la momentul întâm-
plării până în zilele lui, au existat multe îndoieli
privind vina lui Le Gris. Dar el crede că politica
curții regelui Charles, favorabilă scutierului, a
influențat modul în care istoricii de mai târziu
au spus povestea, în general, mare majoritate
discreditând-o pe doamnă.
Le Prevost îi critică pe cei responsabili de
transmiterea poveștii, afirmând că Le Gris, în
calitate de favorit și protejat al Contelui Pierre, a
fost întâmpinat la Paris de rege și de unchii săi „cu
o bunăvoință împărtășită de majoritatea istorici-
lor vremii și continuată de succesorii lor, care nu
s-au chinuit niciodată să ofere chestiunii chiar și
o examinare superficială, așa cum s-a întâmplat
cu atâtea alte adevăruri istorice”. El susține, de
asemenea, că la curtea decadentă a regelui Carol
al VI-lea, puțini „ar fi fost mișcați de strigătul de

371
indignare al unei femeie de provincie care mai
era și fiica trădătorului Robert de Thibouville”.
Le Prevost încheie învinuind istoricii pentru că
au reprodus cu neglijență opiniile cronicarului
Saint-Denis, care a susținut că doamna a greșit.
O viziune diferită a fost oferită în anii 1880 de
F. Le Grix White, care pretindea că este un des-
cendent direct al lui Jacques Le Gris și, indignat
de moartea rușinoasă a acestuia, a protestat. Le
Grix își apără strămoșul contestând detalii ero-
nate din relatarea lui Froissart, dar aparent fără
să fi consultat dosarul instanței sau cartea despre
caz păstrată de avocatul scutierului (ambele
fiind demult tipărite). Le Grix se îndoiește că
scutierul ar fi putut călători spre locul crimei și
înapoi în intervalul de timp indicat (deși cifrele
sale, preluate de la Froissart, sunt greșite). Și, în
timp ce spune în mod rezonabil că „nimic nu ar
fi putut limpezi mai bine acest caz întunecat și
incert decât un proces prin luptă”, Le Grix face
referire la vechea legendă conform căreia un alt
bărbat a mărturisit ulterior crima, ceea ce e o
„dovadă incontestabilă” a inocenței lui Le Gris.
Le Grix o privește pe Marguerite ca pe o femeie

372
nedreptățită, dar care la rândul ei a nedreptățit
un bărbat, acuzându-l în mod eronat de crimă.
Nimic din toate acestea nu pot constitui o con-
cluzie plauzibilă despre inocența scutierului, dar
arată persistența și capacitatea acestei chestiuni a
trezi dezbateri puternice și sentimente personale
chiar și la aproximativ cinci secole după duel.

I
n ciuda îndemnului lui Le Prevost de
a citi din nou sursele primare, auto-
ritățile din secolul al XX-lea au continuat să
răspândească miturile și erorile adunate în jurul
celebrei dispute încă de la început. Ediția a XI-a
a Enciclopediei Britanice (1910) a prezentat câ-
teva rânduri cu privire la subiectul Carrouges-Le
Gris într-un articol despre duel, oferind detalii
eronate și transformând presupusul viol într-un
truc de seducție:
În 1385 s-a purtat un duel, al cărui rezultat a
fost atât de absurd, încât chiar și cei mai supersti-
țioși au început să-și piardă credința în eficacitatea
unei astfel de judecăți a lui Dumnezeu. Un anume
Jacques Le Gris a fost acuzat de soția lui Jean
Carrouge că s-ar fi prezentat noaptea deghizat în
soțul ei, pe care ea îl aștepta să se întoarcă din cru-

373
ciade. Parlamentul din Paris a rânduit un duel,
care a fost luptat în prezența lui Carol al VI-lea.
Le Gris a fost învins și spânzurat pe loc. Nu după
mult timp, un criminal arestat pentru o altă
infracțiune a mărturisit că este autorul crimei.
Aici Marguerite este păcălită de un soț im-
postor, în timp ce soțul ei adevărat este plecat
să lupte în cruciade, o poveste trunchiată care
amintește de Întoarcerea lui Martin Guerre. În
anii 1970, Enciclopedia Universală Britannica
a reeditat o variantă a acestei legende în care
doamna Carrouges îl acuză pe Le Gris că a
„sedus-o” în timp ce soțul ei era plecat, pentru
a afla doar după moartea lui Le Gris în duel că
un alt bărbat a mărturisit că a fost „seducăto-
rul”. În cele din urmă, subiectul Carrouges-Le
Gris a dispărut fără corecție din a XV-a ediție a
Enciclopediei.
Câțiva comentatori moderni, inclusiv un
jurist francez care a oferit o reevaluare publică a
cazului la Caen în 1973, au susținut vinovăția lui
Le Gris și adevărul acuzațiilor lui Marguerite.
Dar majoritatea au repetat vechea poveste
despre acuzații nedrepte și mărturisiri tardive.

374
R.C. Famiglietti scrie în Poveștile patului de că-
sătorie din Franța medievală (1992) că afacerea
Carrouges-Le Gris este „unul dintre cele mai
sinistre cazuri de abuz înregistrate”. Famiglietti
susține că Jean de Carrouges, după ce a aflat că
Marguerite a fost violată, „a decis să folosească
violul în propriul său avantaj” și „și-a forțat
soția să accepte să-l acuze pe Le Gris ca fiind
bărbatul care a violat-o”. Citând dosarul instan-
ței, dar acceptând versiunea relatată de Le Gris,
Famiglietti reduce acuzațiile lui Marguerite
la nimic mai mult decât „scenariul” soțului ei
pentru distrugerea rivalului său. Astfel, doamna
îl acuză pe bărbatul greșit nu dintr-o eroare, ci
în complicitate cu soțul ei. Famiglietti repetă,
de asemenea, vechea legendă în care un alt băr-
bat a mărturisit ulterior crima și că Marguerite,
„jurând fals”, s-a retras în rușine la o mănăstire.
Dar, din nou, nu sunt aduse dovezi în susținere
versiunii atât de mult repetate despre mărtu-
risirea în ultimul moment al „adevăratului”
vinovat.
Această legendă dubioasă, născută la scurt
timp după celebrul caz și care a fost reinterpre-

375
tată de cronicari de-a lungul secolelor, va trăi
fără îndoială atâta timp cât faimoasa dispută a
cavalerului, a scutierului și a doamnei va conti-
nua să fie povestită, dezbătută și combătută în
paginile istoriei.

376
 Multumiri

A
ceastă carte este rezultatul unei munci
de zece ani. Totul a început când am dat
peste povestea disputei dintre Carrouges și Le
Gris în Cronicile lui Froissart. Au urmat apoi mii
de ore de cercetare și scriere, mai multe călătorii
în Europa și nenumărate discuții cu mulți oameni
care au contribuit la transformarea acestei cărți
dintr-un vis, într-o realitate.
Mai presus de toate, îi sunt recunoscător mi-
nunatei mele soții, Peg, care a explorat arhivele cu
mine, a făcut fotografii, documentând cercetarea,
a citit cu atenție întregul manuscris de mai multe
ori, a oferit multe sugestii importante și a susținut
cu drag acest proiect la fiecare dintre etapele sale.
Nu aș fi putut reuși niciodată fără ea, iar cartea îi
este dedicată cu recunoștință.

378
 Am o altă datorie imensă față de editorul meu
minunat, Charles Conrad, vicepreședinte și editor
executiv al Broadway Books la Random House.
Charlie a supravegheat această carte de la prima
versiune până la produsul finit, oferind sfaturi
geniale, multe pagini de note editoriale și sprijin
entuziast pe tot parcursul procesului. Sunt foarte
norocos că am lucrat cu el și am învățat de la el.
De asemenea, doresc să le mulțumesc agenți-
lor mei literari, Glen Hardey, Lynn Chu și Katy
Sprinkel, de la Asociația Scriitorilor, care au
vizualizat posibilitățile acestei cărți, au preluat-o
cu entuziasm și m-au îndrumat cu pricepere în
debutul pe piața editorială.
La Broadway o echipă grozavă a transformat
manuscrisul într-o carte. Alison Presley a suprave-
gheat marele flux de text, fotografii, hărți și apro-
bări. Luisa Francavilla a gestionat fără probleme
procesul de producție. Janet Biehl a editat cu înde-
mânare manuscrisul, iar Sean Mills a fost editorul
de producție. Deborah Kerner a proiectat interi-
orul cărții. Jean Traina a creat frumoasa copertă.
Iar John Burgoyne a desenat hărțile superbe. De
asemenea, le sunt recunoscător lui Gerry Howard,

379
Jackie Everly-Warren și Oliver Johnson pentru
entuziasmul lor.
Cu mult înainte de apariția acestei cărți, când
eram mic, părinții mei m-au dus să văd castele din
Europa, iar mai târziu, am luat decizia înțeleaptă
de a continua să studiez franceza în clasa a opta.
Astfel profesoara de franceză din liceu, Madame
Morden, avea să-mi ofere un fundament solid
de cunoștințe de limbă franceză. Mama mea,
Marilyn, care a murit acum 25 în ani, ar fi fost
mândră de această carte. A fost însă o bucurie să-i
arăt manuscrisul terminat tatălui meu, Marvin, un
pasionat de istorie.
De asemenea, le sunt recunoscător multor
prieteni și colegi. Profesorul Henry A. Kelly de la
Universitatea din California a citit și adnotat cu
generozitate întregul manuscris, împărtășind vas-
ta sa erudiție în legislație medievală, religie, latină
și alte domenii și salvându-mă de multe costuri.
Toate erorile rămase sunt, desigur, ale mele.
Andrea Grossman, fondatorul și directorul
Writers Bloc, din Los Angeles, mi-a făcut cunoș-
tință cu oameni din domeniul editorial, a citit cu
entuziasm manuscrisul, a oferit sfaturi de publi-

380
care înțelepte și a fost un prieten generos pentru
mine și Peg.
Catherine Rigaud, în a cărei găzduire am stat în
Normandia în timpul unui martie rece și ploios,
ne-a arătat castele, ferme vechi fortificate și alte
situri medievale. Jack Maneuvrier, un istoric local
care a scris despre disputa Carrouges-Le Gris, ne-a
găzduit cu amabilitate acasă, împreună cu soția
sa, Danie, răspunzând la multe întrebări despre
istoria regiunii, oferind piste valoroase și chiar
împărtășind informații despre noi descoperiri în
California.
Tom Wortham, președintele departamentului
de engleză al Universității din California și Lynn
Batten, vicepreședinte, au aranjat un concediu sa-
batic în timp util și un program de predare optim.
Carolyn See mi-a oferit, cu amabilitate, sfaturi
de publicare într-un stadiu incipient. Profesorul
Richard Rouse mi-a dat sugestii valoroase despre
utilizarea arhivelor de la Paris. Alți colegi de la
Universitate și-au împărtășit experiența variată,
inclusiv Chris Baswell, Al Braunmuller, Jonathan
Grossman, Gordon Kipling, Del Kolve, Robert
Maniquis, Claire McEachern, David Rodes,

381
Debora Shuger și Stephen Yenser. Jeanette
Gilkison, Doris Wang, Nora Elias și Rick Fagin
m-au ajutat cu multe detalii logistice. Chrisdna
Fitzgerald și Andrea Fitzgerald Jones au căutat
informații ascunse prin biblioteci și au verificat
piste promițătoare.
De asemenea, îi sunt recunoscător regretatului
Howard Selfless de la Universitatea din Columbia,
la îndemnul căruia l-am citit prima dată pe
Froissart; lui Jim Shapiro și Andy Dclbanco, tot
din Columbia, pentru că și-au împărtășit expe-
riența de publicare; și lui Margaret Rosenthal,
Howard Bloch, Michael Davis, John I.angdon; lui
Kelly DeVries, Martin Bridge, Stuart W. Phyrr și
Donald LaRocca de la Departamentul de Arme și
Armuri de la Muzeul Metropolitan de Artă. Stella
Paid, de asemenea de la Muzeul Metropolitan și
James Bednarz de la Universitatea Long Island —
ambii prieteni vechi — mi-au oferit contacte valo-
roase pentru cercetare. Mark Vessel și colegii săi de
la Universitatea din Columbia Britanică au oferit
un forum prietenos pentru o prelegere extrasă din
cartea în curs de apariție și o primire caldă.
Mulți arhiviști din Paris și Normandia mi-

382
au permis să examinez documente esențiale.
Îi sunt deosebit de recunoscător lui Françoise
Flildesheimer și Martine Sin Blima-Bareu de la
Arhiva Națională. De asemenea, aduc mulțumiri
personalului profesionist al Bibliotecii Naționale,
al Arhivelor Departamentale din Calvados
(Caen), Eure (Évreux) și Orne (Alençon):
Moniqne Lacroix, Françoise Guindollet și
Marie-Francoise Bellamy de la Asociația Parisul
Istoric; La fel, lui Laurent Boissou de la Castelul
Vincennes și lui Thieriy Devynck de la Biblioteca
Forney. Fotografiile și autorizațiile de publicare
au fost furnizate de Pierre Sozanski d’Alancaisez
de la Biblioteca Bodleian; Alte mulțumiri merg
către Dominik Hunger de la Universitatea din
Basel, către Isabelle Le Mée și Isabelle Pantanacce
de la Centrul Monumentelor Naționale și către
Rebecca Akan de la Muzeul Metropolitan.
Mulți bibliotecari de la Universitatea din
California au ajutat, de asemenea, în mod esen-
țial: Victoria Steele, șefa colecțiilor speciale de la
Young Research Library; Barbara Schader de la
Biblioteca Biomedicală; Christopher Coleman
de la Departamentul de Referință al YRL; Jonnie

383
Hargis și David Deckelbaum de la colecția de hărți
Henry J. Bruman și Octavio Olvera de la Colecții
Speciale. Biroul de împrumut al Universității a
pus la dispoziție multe surse rare.
Dr. Terence Bertele a furnizat informații medi-
cale valoroase. Boris Kushnir de la Beverly Hills
Fencers Club m-a ajutat să-mi dau seama ce în-
seamnă să te lupți cu săbia cu un adversar priceput
în atac. Col. George Newberry (USAF) a oferit
informații despre hărțile militare. Mulți oameni
din domeniul publicării, filmului și dreptului
au împărtășit sfaturi profesionale: Nadia Awad,
Philippe Benoit, Therese Droste, Randy Fried,
Rick Grossman, Lisa Hamilton, Dave Johnson,
Joe Johnson, Sarah Kelly, Kerrin Kuhn și Kathleen
McDermott.
În cele din urmă, le sunt recunoscător elevilor
mei de la Universitatea din California. O inspira-
ție continuă, ei m-au învățat câteva lucruri despre
mirare, entuziasm și pericolului vieții în Evul
Mediu.

Eric Jager
Los Angeles
Aprilie, 2004
384