RECENZIE

Am terminat de citit romanul Ioanei Maria Stăncescu - Tot ce i-am promis tatălui
meu. Mi-am dat voie să-l parcurg încet, în fiecare zi câte un capitol-două, ca să am
și pe a doua zi. Am rezonat cu această carte și dacă aș putea scrie una, cam așa ar
arăta romanul meu. Parcă mi-a umblat în cap autoarea. Și cred că în capul și
sufletele multora se întâmplă cam așa.
Este o carte despre vulnerabilitate, frica de moarte, frica de singuratate, frica de a
nu fi iubit.
E despre o nefericire copleștitoare, din acelea care când te apasă nu știi să le spui
oamenilor ce ai, dacă te întreabă.
Vrem să fim copiii perfecți pentru părinții noștri, apoi soțiile perfecte pentru
bărbații de lângă noi, apoi cele mai bune mame.
Și ne trezim vlăguite într-o zi, din această luptă dată pe câteva fronturi în același
timp, străine în propria noastră viață, pline de frustrări, înverșunate și simțind că nu
mai avem ce da, pentru că prea ne-am scremut până acum să fim așa cum trebuie.
Și despre asta e această carte.
E o lecție despre cum să înveți să trăiești și pentru tine, despre un egoism sănătos,
pentru care ai nevoie de curaj.
Cred că fiecare ne-am imaginat cum ar fi dacă ne-am trezi că din senin, așa cum
toate lucrurile rele se întâmplă, un diagnostic greu ar cădea peste noi. Dar, ne
alungăm repede acest gând, așa cum alungi o muscă care vrea să-ți intre in ochi,
pentru că ne zicem că nouă nu ni se poate întâmpla și ne îndemnăm să gândim
pozitiv, că poate chiar este reală toată treaba asta cu materializarea gândurilor.
Protagonista romanului este dovada că se poate trăi cu orice. Nu cred că te bucuri
de viață având cancer, mai degrabă începi să trăiești cu un sentiment al urgenței,
dureros sentiment, dar în care se găsește, în același timp, și un fel de a trăi viața cu
voluptate. Când nu prea poți controla multe, te dai vieții așa cum te dai toată unui
bărbat, fără să vrei să te gândești la ce o să fie după.
Și tocmai atunci când pierzi controlul asupra propriei vieți, parcă ai mai mult curaj
să încerci să trăiești așa cum ai vrut dintotdeauna.

Las aici și câteva din sublinierile mele din timpul lecturii.

“Eu nu sunt orgolioasă în iubire. Iau ce mi se dă și învăț repede să mă mulțumesc
cu puțin. Ca și cum nu aș ști ce să fac cu mai mult„
„Ani de zile eu am trăit cu convingerea că important este să fiu un copil cuminte și
ascultător. Tu ai grijă și fă-ți datoria, și eu, fată bună, mi-o făceam. Mă simțeam
cumva ca-n cântecul ăla cu Veronica, Veronica, fată bună și cuminte, doar că eu
aveam părul drept și nu ondulat, ca ea. Când am terminat cu școala, am rămas așa,
pe loc, așteptând să-mi zică cineva ce să fac. Dar toată lumea tăcea și atunci m-am
măritat cu M. Și apoi am rămas gravidă. Un copil te scutește întotdeauna de
întrebările altora. Un copil e un răspuns bun”

„Adulții trebuie să fie responsabili, să ia decizii, iar mie nu-mi place să decid,
pentru că mi-e frică să greșesc. Nu știu ce să fac cu greșelile”

„Dă-i și fetiței păpușa să se uite un pic la ea! Mă uit la mama și mă simt ca o soție
obligată să-și împartă bărbatul cu amanta. Nu vreau, țip. Prefer să fiu o fetiță rea
decât o fetiță speriată că nu-și va primi păpușa înapoi”

„Uneori lucrurile capătă sens doar dacă le spune cineva cum trebuie”
„Cele mai groaznice zile sunt cele în care știi că nu se va întâmpla nimic”
- Știi, orice-ai face, viața tot trece.. Important e să rămâi curioasă de ceea ce te
așteaptă. Altfel, e doa timp, nu viață.
„E ca un făcut. De fiecare dată ne pierdem, ca apoi să ne regăsim. Ca și cum
iubirea asta trebuie trăită doar cu sufletul la gură„

„Până la urmă e cât se poate de simplu: e nevoie doar de o poveste în care să

stau, ca altădată în burta mamei, și care să mă hrănească, asemenea unei
placente. Cam asta e iubirea. O placentă. Nu viață, nu fericire, nu liniște, nu
complicitate sau mai știu eu ce căcaturi din astea. Ci o placentă care, dacă se
întâmplă să îmbătrânească, te aruncă afară, lasându-te gol și fără de apărare”
 „Mă gândesc că, dacă ar trebui să aleg un singur lucru printre toate gesturile pe
care le fac oamenii atunci când se iubesc, aș fi gata, la o adică, să renunț la sex,
chiar și la orgasm, doar să rămân cu sărutul”

„În ultimul timp, am ajuns să nu prea mai suport nefericirea și durerea decât
dacă sunt absolut necesare.”
„Când nu ne mai vede nimeni, noi, femeile, încetăm parcă să ne mai vedem pe
noi însene Ne lăsăm deoparte. Avem nevoie să ne știm iubite, nu doar să fim
Eprima condiie ca să mergem să cumpărăm lenjerie. Altfel, ajungem să ne
cumpărăm doar chiloți.”
„Acum însă, îmi plac femeile. Din ce în ce mai mult. Poate pentru că la vârsta
asta știm ce vrrem. E drept, însă, că nu întotdeauna avem curajul s-o spunem. Îți
trebuie curaj pentru asta – să ajungi acasă, să te descalți, să mergi la baie, să te
speli pe mâini, să-ți faci chiar și o cafea înainte să te trântești pe canapea și să
stai acolo, pur și simplu, și săi spui lui bărbată-tu ăla cu care ești căsătorită de
nici nu mai știi când, să-i spui: auzi, mă, ia fă tu, că eu azi nu am chef!, ei bine,
pentru asta îi trebuie curaj. Și nu pentru că s-ar putea supăra, ci pentru că îți
trebuie al naibii de mult curaj să aalegi să nu faci nimic și să speri că vei fi
iubită chiar și așa. Doar de-asta.”

Marea majoritate a peronajele nu au nume, depersonalizare intenționată poate,

pentru a-i putea vedea pe toți de departe, pentru că în viețile fiecăruia există mama,
tata, copilul, un F sau un M.
Nume generice investesc personajul cu o personalitate stereotipă exprimata prin
nume generice. Tata, mama, fata
Privarea de dreptul la nume