Analiză succintă a geopoliticii Mării Negre.

de Voiculet Andrei-Maximilian

Marea Neagră reprezintă unul dintre cele mai importante leagăne ale civilizației, iar
istoria umanității este legată adesea, de evenimentele care s-au desfășurat pe malurile ei. Marea
Neagră a fost dintotdeauna puntea de legătură dintre Europa și Asia; a fost ringul războaielor, dar
și barieră apărătoare pentru statele din jurul ei și nu numai. Regiunea Mării Negre stricto senso,
include apele teritoriale şi litoralul României, Bulgariei, Georgiei, Federaţiei Ruse, Turciei şi
Ucrainei fiind o zonă dens populată, cu resurse naturale importante, conectată cu Marea
Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Deşi nu poate fi considerată în totalitate o
mare deschisă, are legături directe cu linii importante de comunicaţie, prin intermediul fluviilor
(Dunărea, Volga, Don) şi prin coridoarele pe uscat ce unesc de la est la vest Europa Centrală de
Caucaz şi Asia Centrală, iar de la nord la sud zona baltică de Europa de Sud-Est şi Marea
Mediterană. Aceste rute au fost folosite în extenso, atât pentru campanii militare, cât şi pentru
schimburi comerciale încă de la stabilirea primelor colonii greceşti de-a lungul ţărmurilor.
Singura perioada în care Marea Neagră a reprezentat un "lac îngheţat", iar canalele de
comunicaţie au fost întrerupte, a fost în timpul diviziunii de 50 de ani a războiului rece, când
graniţa dintre cele două blocuri trecea practic prin centrul acestei regiuni.
Prezenta analiza abordează o viziune extinsă asupra geopoliticii Mării Negre, de vreme ce
evoluţiile din această regiune sunt intrinsec legate de schimbările în mediul de securitate din
Balcani - de la fosta Iugoslavie la Albania şi Grecia; din Caucaz cu Georgia, Armenia şi
Azerbaidjan; din Orientul Apropiat şi Mijlociu, de la Turcia la Irak şi Iran. De asemenea, putem
vorbi într-o anumită măsură şi de legăturile cu Asia Centrală pe direcţia vechilor linii de
expansiune ale lui Alexandru Macedon, precum şi de-a lungul faimosului Drum al Mătăsii.
Din păcate, nu există o accepţiune uniformă a delimitării geografice a regiunii extinse a
Mării Negre. Dacă avem în vedere strict criteriul geografic, atunci ea include cele şase state
riverane (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria). Totuşi, termenul de „extins” se
referă mai degrabă la o regiune politico-economică, decât la una geografică, astfel încât nu
putem să nu luam în calcul importanţa politică, economică şi strategică a unor ţări precum
Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Grecia. Prin urmare, regiunea extinsă a Mării
Negre se întinde de la Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice zone
din perioada post-Razboi Rece şi post-Uniunea Sovietică. Ea este flancată la vest de Balcani şi la
est de Caucaz, două spaţii cu un potenţial conflictual foarte ridicat, ce în anii ’90 erau considerate
periferia Europei. De asemenea, nu putem să omitem importanţa coridorului energetic euro-
asiatic, ce uneşte marii consumatori ai Occidentului de bogatele rezerve energetice din zona
Mării Caspice şi din Asia Centrală.
În procesul de redefinire a Europei şi de transformare a Alianţei Nord-Atlantice, zona
extinsă a Mării Negre nu numai că primeşte noi valenţe geopolitice, geoeconomice şi
geostrategice, dar reprezintă şi o provocare pentru Occident de a „remodela” această regiune
(scop realizat deja în sud-estul Europei), în sensul securizării ei şi ancorării la idealurile şi
valorile democratice, contribuind astfel la consolidarea păcii şi stabilităţii în lume.
În ultimii ani, în special după destrămarea Uniunii Sovietice și căderea regimurilor
politice autoritare din Europa Centrala și de Sud- Est, la nivel internațional, realitatea geopolitică
a Regiunei extinse a Marii Negre a devenit un subiect din ce în ce mai sensibil. Fapt cauzatîin
mare de apariția unor problematici noi (ce țin de politică, de securitate și de economie) care au
modificat semnificația geopolitică a bazinului pontic și au presupus intensificarea eforturilor
actorilor strategici internaționali și regionali în tentativa de a le soluționa conform propriilor
interese. De multe ori însă interesele actorilor (statali sau non-statali) au fost (și sunt în
continuare) divergente și drept urmare au transformat Regiunea extinsă a Marii Negre într-un
spațiu de dispută geopolitică, intreținut îndeosebi de Federația Rusă, SUA și Uniunea Europeană.
Odată cu încheierea revoluțiilor ce au avut loc între anii 1989-1991, și care au dus la
căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, dar și la desființarea URSS-ului, s-a deschis un
nou capitol în istoria regiunii Mării Negre. Atenția deosebită de care s-a bucurat această regiune
se datorează nu numai poziționării geografice avantajoase și a rutelor de transport, ci și
potențialului de dezvoltare a securității în regiune.
După apariția pe harta politică regională, a noilor state independente, desprinse din
fostul URSS, situația din Marea Neagră s-a schimbat radical. URSS - principalul actor, care în
ultimele decenii ale secolului XX a condus regiunea alături de Turcia, a dispărut. Astfel, Rusia,
Ucraina, Georgia, România și Bulgaria, s-au trezit într-o poziție geopolitică nouă și mai mult
decât atât, una foarte avantajoasă, aducând cu sine beneficii și posibilități majore pentru statele
mici din regiune.
 Acceptarea Turciei drept candidată la aderare, împreună cu integrarea României şi
Bulgariei, denotă politica de deschidere a UE spre estul continentului. Intenţia UE de a extinde
politica de vecinătate a Europei spre Armenia, Azerbaidjan şi Georgia face ca ţările din nord-
estul Mării Negre să-şi consolideze şi diversifice relaţiile cu Uniunea. Interesul comunităţii
europene este transformarea acestor state în societăţi democratice stabile, care, apoi, vor fi
capabile să disipeze valorile occidentale către est şi sud. Totuşi, recunoscută fiind dependenţa
Uniunii de resursele energetice din Federaţia Rusă şi Orientul Mijlociu, interesele acesteia se
referă şi la accesul la sursele de energie.
Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei
împotriva traficului de arme, droguri, fiinţe umane etc. Politica Alianţei se confruntă şi cu aşa-
zisele conflicte îngheţate, de felul celor din Transnistria, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia, de
care nu poate face abstracţie în atingerea obiectivului său de proiectare a stabilităţii în Orientul
Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra terorismului desfăşurată în Afganistan şi Irak, şi
extinderii atribuţiilor NATO în această zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine un element
primordial al strategiei occidentale. Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României şi
Bulgariei (Georgia s-a arătat disponibilă de a găzdui astfel de baze) reprezintă un alt factor de
sprijin al campaniei de instaurare a securităţii şi democraţiei şi eradicare a fenomenului terorist.
Sfârșitul secolului al XX-lea, a conturat un nou tablou geopolitic și geostrategic al
Europei de Est, și a demonstrat cât se poate de clar că pricina și originea conflictelor din regiune
s-a schimbat. Au apărut astfel conflictele de origine etnică și religioasă, dar și cele cauzate de
problemele economice și resurse .
Situația geopolitică din Bazinul Mării Negre este în continuă schimbare. Dacă în
perioada Războiului Rece cele două blocuri politico-militare - NATO și Tratatul de la Varșovia -
au demonstrat că echilibrul mondial de putere exista de facto și era tratat cu foarte mare atenție,
după prăbușirea blocului sovietic manifestările de insecuritate determinate de situațiile
conflictuale din zona Mării Negre au determinat începerea construcției unei noi balanțe de
putere, însă cu actori noi (statali și non-statali). Astfel, reașezările de natură geopolitică și
geostrategică sunt reliefate de intense și confuze frământări ale căror evoluții au devenit greu de
prevăzut, dar care evidențiază cât de concentrate sunt interesele din zonă. În zonă, se întâlnesc şi
se ciocnesc, pe de o parte, interesele Uniunii Europene, ale Turciei, ale Rusiei, ale ţărilor
caucaziene şi ale Ucrainei şi, pe de altă parte, cele ale NATO, ale Rusiei şi ale ţărilor neincluse
încă în Alianţa Nord-Atlantică şi ieşite, într-un fel (cel puţin, formal şi declarativ), de sub
influenţa Rusiei (este vorba de ţările Caucazului de Sud şi de Ucraina). Remanenţa imperială
rusă şi cea turcă se fac însă simţite în modusul vivendi al zonei. De aceea, o politică unitară şi
flexibilă în zonă, care să faciliteze un concept geopolitic eurasiatic necesar şi benefic pentru toată
lumea, se lasă încă aşteptată. Construcţia ei va fi foarte dificilă, întrucât interesele ţărilor din
zonă, mai ales ale Rusiei şi ale Turciei, nu sunt convergente. Rusia are o viziune geoenergetică
cu totul specială, pe care o pune semnificativ în operă atât pe coridorul baltic, în consonanţă cu
Germania, Polonia, ţările nordice şi cu Franţa, cât şi pe pe coridorul central-european, prin
transformarea Austriei într-o ţară de tranzit energetic, şi pe coridorul maritim sud-estic, prin
proiectul South Stream, iar Turcia este una dintre ţările importante ale NATO, dar şi o ţară-pivot
a lumii islamice. În pofida iniţiativei Sinergia Mării Negre, a constituirii unor organizaţii şi
entităţi importante (Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră, din iniţiativa Turciei,
a BLACK SEA FOR etc.), continentul european nu înţelege regiunea ca fiind una care poate
transforma faliile strategice de odinioară în puternice zone de confluenţă şi de sudură euro-
asiatică. Probabil că, analiza decidenţilor europeni, constată prea multe elemente de fractură, de
disonanţă pentru a se încerca elaborarea unor politici şi strategii cu adevărat viabile. Atunci când
s-a încercat forţarea notei prin încercarea de a primi Ucraina şi ţările caucaziene în NATO,
reacţia Rusiei (din care face parte şi intervenţia din august 2008 din Georgia, anexarea Crimeii
din 2014) a fost promptă. În traducere liberă aceasta ar putea să însemne că, deocamdată,
problema Mării Negre, ca zonă de sudură euro-asiatică, nu se poate face unilateral, prin
extinderea Uniunii Europene şi NATO spre est, întrucât Rusia consideră această extindere ca o
ameninţare. În coridorul baltic, fuziunea geopolitică de esenţa euro-asiatică (de fapt, nord-
europeană) s-a realizat prin relaţia specială Rusia-Germania, în pofida includerii Ţărilor baltice
în NATO şi în Uniunea Europeană.
După opinia multor analiști, constructul geopolitic sud-estic euro-asiatic, în esenţa lui, pe
un set de trei pivoţi (Rusia, Uniunea Europeană şi Turcia) este deosebit de important, atât pentru
asigurarea unor resurse energetice care pot veni din Rusia siberiană, din Caspica, din Asia
Centrală, din Orientul Mijlociu, cât şi pentru controlul strategic al „foaierului perturbator” de
odinioară (care a rămas perturbator şi azi).
Domeniul geopolitic va trebui armonizat cu cel geostrategic, dar nu doar într-o dimensiune
zonală, ci într-o dimensiune euro-asiatică, în primul rând, dar în consonanţă cu celelalte
dimensiuni şi areale geopolitice şi, deopotrivă, geostrategice, cum ar fi cea euro-atlantică, cea
arctică, cea pacifică şi cea euro-mediteraneană.

BIBLIOGRAFIE:

1. Ronald D. Asmus, Bruce P. Jackson, The Black Sea and the Frontiers of Freedom, în
Policy Review, spring 2004.
2. Cioroianu, Adrian, Conflicte îngheţate din Marea Neagră şi rolul comunităţii
internaţionale In: Manual de analiză a politicii externe, Iaşi,Polirom, 2010.
3. Dolghin, Nicolae, Marea Neagră, potenţială zonă majoră pentru securitatea globală. In:
Impact strategic, Nr. 3/2008.
4. Ionescu, Costin, Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută? In: Geopolitica
Nr.1(5)/2005, an IV.
5. Ionescu, Mihail E., Regiunea extinsă a Mării Negre: concept, evoluţie,perspective,
Bucureşti: Editura militară, 2007.
6. Mureşan, Mircea, Zona Mării Negre – spaţiu de securitate european şi euro-atlantic. In
Impact strategic, Nr. 2/2007