RĂZBOIUL DIN AFGANISTAN (1979-1989)
Pentru mai mult de 30 de ani după
cel de-al doilea război mondial,
Uniunea Sovietică se afla într-o stare
de pace, fără a lua parte la conflicte
militare majore. Astfel, consilierii
militari sovietici și soldații au
participat la războaie și conflicte, dar
nu au avut loc pe teritoriul URSS și
au fost, în esență, nesemnificative în
ceea ce privește sfera de participare
a cetățenilor sovietici la ei. Astfel,
războiul afgan a devenit cel mai mare
conflict armat din 1945, în care au
participat soldați și ofițeri sovietici
În 1978, a început un război civil,
care de fapt continuă până astăzi în
Afganistan. La început, acest război
a avut loc între guvernul afgan și
rebelii înarmați, așa-numiți
"dushmans". Cu toate acestea, în
1978, acțiunile rebelilor nu erau încă
suficient de coordonate și constau în
principal în atacuri asupra unităților
militare afgane și în bombardarea
coloanelor. Au fost, de asemenea,
greve împotriva funcționarilor de
partid, dar aceasta sa referit în
principal la reprezentanții partidului
inferior.
Cu toate acestea, semnalul
principal că opoziția armată a
fost coaptă și gata pentru
măsuri decisive a fost o revoltă
în orașul mare Herat, care a
izbucnit în martie 1979. În
același timp, a existat un pericol
real de capturare a orașului,
deoarece armata guvernului
afgan a fost foarte reticentă în
lupta împotriva compatrioților săi
și au existat cazuri frecvente de
transfer de soldați
guvernamentali în partea
rebelilor
În acest context a început o adevărată
panică în rândul conducerii afgane. Sa
constatat că, odată cu pierderea unui astfel
de centru administrativ atât de mare ca
Herat, pozițiile guvernului ar fi tremurate
serios. Au început o serie lungă de negocieri
între conducerea afgană și cea sovietică. În
aceste negocieri, guvernul afgan a cerut
trimiterea de trupe sovietice pentru a ajuta la
suprimarea răzvrătirii. Cu toate acestea,
conducerea sovietică a înțeles clar că
intervenția forțelor armate sovietice în
conflict nu ar conduce decât la o agravare a
situației, inclusiv la cea internațională
În cele din urmă, armata
guvernului afgan a reușit să
facă față revoltei Herat, însă
situația din țară a continuat să
se deterioreze. A devenit clar că
în țară are loc deja un război
civil. Astfel, armata
guvernamentală afgană a fost
atrasă în lupta cu bandele
rebelilor, care controlau în
principal terenurile rurale și
montane. Guvernul afgan al
"poporului" a reușit să mențină
sub control doar un număr de
orașe mari (și nu întotdeauna
complet
Intrigile subordonate în guvernul afgan au
condus la faptul că, la jumătatea lunii
septembrie 1979, Nur Mohammad Taraki a
fost eliminat din toate posturile sale și a fost
exclus din PDPA. Motivul pentru aceasta a
fost încercarea nefericită asupra vieții prim-
ministrului Amin, când a ajuns la reședința lui
Taraki pentru negocieri. Această încercare
(sau provocare, pentru că încă nu există
suficiente dovezi că Mohammad Taraki însuși
a fost implicat în această încercare) la făcut
un dușman evident al lui Amin, care a adoptat
prima sentință de moarte. Taraki a fost ucis în
octombrie 1979, iar rudele și prietenii lui au
fost duși la închisoarea Puli-Charkhi

În Afganistan, trupele sovietice erau încă în
iulie 1979, când un batalion al Regimentului
111 Parasute-Guards al Diviziei 105 aeriene
a fost trimis la Bagram (un oraș de
aproximativ 60 km de Kabul, o mare bază
aeriană în țară). Datoria batalionului era să
controleze și să protejeze aerodromul
Bagram, unde au aterizat și din care
avioanele sovietice au decolat cu provizii
pentru conducerea afgană. La 14
decembrie 1979, un batalion din cel de-al
345-lea regiment de parașuti au ajuns aici
ca întăriri. De asemenea, la 20 decembrie,
batalionul musulman sovietic a fost
transferat la Kabul, care a primit acest
nume pentru că a fost ambalat exclusiv de
militari sovietici din republicile din Asia
Centrală
Acest batalion a fost inclus în brigada de
securitate a Palatului lui Amin, aparent pentru a
întări protecția liderului afgan. Dar puțini
oameni știau că conducerea partidului sovietic
a decis să "înlăture" liderul prea impulsiv și
înverșunat al Afganistanului.
Există numeroase variante pentru care a fost
decisă scoaterea lui Hafizulu Amin și plasarea
lui Babrak Karmal în locul lui, dar nu există un
consens în această privință. Este posibil ca,
după restabilirea ordinii în Afganistan cu
ajutorul trupelor sovietice, Amin să devină prea
independent, care, prin contactele sale strânse
cu Statele Unite, ar pune în pericol prezența
sovietică în țară. Dacă Statele Unite ar fi fost
reprezentate de Amin ca un aliat, amenințarea
la granițele sudice ale URSS ar deveni
evidentă.

De asemenea, să nu uităm că Amin, cu
amploarea represiunilor sale și cu uciderea lui
Nur Mohammad Taraki, a reușit într-o perioadă
foarte scurtă de timp să se opună nu numai
straturilor inferioare ale societății afgane (care
totuși s-au opus în mare parte regimului), ci și
elita afgană. Concentrând o mare putere în
mâinile sale, el nu intenționa să împartă cu
nimeni. A se baza pe un astfel de lider pentru
conducerea sovietică ar fi, să-l spună blând,
neînțelept La 25 decembrie 1979 au fost
pregătite pentru intrarea în Afganistan din
raioanele militare centrale din Asia Centrală,
Turkestan și Belarus, două divizii motorizate de
pușcă și o diviziune aeriană, două regimente
motorizate de pușcă, 2 regimente de avioane
de luptă
2 regimente de elicoptere, un regiment de
aviație. - brigada de asalt și unitățile de sprijin
spate. În plus, alte trei diviziuni au fost formate ca
o rezervă în funcție de statele din timpul
războiului. Toate aceste trupe făceau parte din
cea de-a 40-a Armată Combinată, care trebuia să
intre în Afganistan. Expedierea trupelor a fost
efectuată în principal de rezervei - rezidenți ai
republicilor din Asia Centrală, care au fost
chemați pentru pregătire militară. De exemplu, în
cea de-a 201-a divizie cu pușcă motorizată, a
cărei misiune era de a merge și a prelua poziții în
zona orașului Kunduz, aproximativ jumătate din
personalul respectiv erau rezerviști. Toate
acestea, desigur, au avut un efect negativ asupra
pregătirii de luptă a subunităților, dar dacă
considerăm că nu a fost planificată participarea
trupelor sovietice la ostilități, atunci o astfel de
"demonstrație de forță" avea semnificația ei