CUPRINS

1.Generalitati ........................................................................................................................... 3
2. Notiunea de functie publica si functionar public ..............................................................4
3.Trasaturile functiei publice...................................................................................................6
4.Categoriile functiei publice...................................................................................................6
5. Categorii de functionari publici...........................................................................................7
6. 6. Drepturile şi indatoririle funcţionarilor publici.............................................................8
7. Indatoririle functionarilor publici ..................................................................................... 9
8. Conditii generale de acces in functia publica...................................................................10
9. Regimul juridic al actului de numire intr-o funcţie publică ........................................11
10. Incompatibilitati si cauze de conflict de interese in exercitarea functiei publice .......12
11.Raspunderea civila a functionarilor publici....................................................................13
12. Raspunderea penala..........................................................................................................13
13. Raspunderea contraventionala........................................................................................14
14. Raspunderea disciplinara ................................................................................................14
Incheiere.................................................................................................................................. 15
15.Bibliografie ........................................................................................................................16

1
 1. Generalitați

În cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, işi desfăşoară activitatea

mai multe categorii de personal, din punct de vedere al statutului juridic:
a)persoane care indeplinesc diferite demnităţi publice în care au fost alese sau
numite şi al căror statut este reglementat prin diferite acte normative: miniştri, secretari de
stat, aleşi locali (primari, viceprimari, consilieri locali, consilieri judeţeni, preşedinţi şi
vicepreşedinţi de consilii judeţene).
b) personal contractual, al cărui statut juridic este reglementat prin ceea ce este
denumit prin formula generică de „legislaţia muncii „ prin care se evocă, in primul rand Codul
muncii, cu modificările şi completările ulterioare
c) funcţionari publici, al căror statut juridic este reglementat prin Legea nr.
188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin alte legi, care reglementează
statute juridice specifice aplicabile diferitelor categorii de funcţioanri publici.
Fiecare funcţie publică se caracterizează prin anumite trăsături, dar tuturor funcţiilor
publice le sunt comune următoarele:
 funcţia publică reprezintă un complex de drepturi si obligaţii, care nu sunt facultative,
ci obligatorii pentru persoana investita;
 de asemenea funcţia publică are caracter de continuitate care decurge din insasi
continuitatea existentei statului; din aceasta nu trebuie sa tragem concluzia ca
funcţia publică nu poate fi exercitata intermitent; nu trebuie confundata funcţia insasi
cu realizarea ei;
 funcţia publică nu poate face obiectul unei intelegeri intre parti; ea este rezultatul unui
act universal de vointa prin investirea legala ce acorda persoanei care exercita funcţia;
 funcţia publică este accesibila tuturor cetăţenilor, in condiţiile legii;
Asupra funcţiei publice există mai multe tipuri de conceptii pe care le au in general,
funcţionarii. Funcţia publică este vazuta ca:
 meserie de contact cu publicul (funcţiile de ghiseu, funcţiile prin care se realizeaza
anumite prestatii in favoarea cetăţenilor, funcţile prin care se exercita controlul de
vama, de bilete de tren etc.);
 meserie tehnica, dificila si adesea periculoasa, funcţionarul nefiind intrun raport direct
cu publicul (dispeceratul unui nod de cale ferata ce dirijeaza circulatiatrenurilor);
 mijloc de exprimare a autorităţii, funcţie ce le da funcţionarilor anumite satisfactii;
 funcţia publică este privita prin natura sa ca o funcţie sociala; aceasta implica de la
inceput ca acela care o exercita sa aiba o veritabila vocatie de a se preocupa de cauza
publică.

2
 1. Notiunea de functie publica si functionar public

Funcţia publică a fost definită în doctrina interbelică ca reprezentând complexul de

puteri şi competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea
ocupării, în chip temporar, de un titular sau de mai mulţi, persoană fizică care, exercitând
puterea în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată
funcţiunea”.1
Legea la care trimite Constituţia pentru reglementarea statutului juridic al funcţioanrului
public este Legea nr. 188/1999 privind Statutul juridic al funcţionarului public, cu
modificările ulterioare, care reprezintă legea-cadru in materie.
Prin art. 2 din legea cadru este definită funcţia publică ca reprezentand ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite in temeiul legii, in scopul realizării prerogativelor
de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi
autorităţile administraţiei publice autonome.
Funcţia publică apare ca o grupare de atribuţii şi de competenţe în scopul de a satisface
anumite interese generale, întru-cât orice putere socială se legitimează numai prin finalitatea
sa de interes public, neputându-se admite ca ea să fie folosită în scopuri personale. Ea
reprezintă „complexul drepturilor şi obligaţiilor de interes general, stabilite potrivit legii în
scopul realizării competenţei unei autorităţi de către persoane legal investite.”2
Funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice
investite cu prerogative in realizarea competenţei unei autorităţi publice, in regim de putere
publică, avand ca scop realizarea in mod continuu a unui interes public.3
Cât priveşte principiile ce stau la baza exercitării funcţiei publice4 acestea sunt:
a) Legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
b) Transparenţă;
c) Eficienţă şi eficacitate;
d) Responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
e) Orientare către cetăţean;
f) Stabilitatea în exercitarea funcţiei;
g) Subordonare ierarhică.
Referitor la principii, se apreciază că unele sunt mult prea sumare, iar altele sunt inconsistente
şi insuficiente pentru a sta la baza întregii reglementări. De aceea, se impune atât
reconsiderarea unora, cât şi completarea cu alte principii fundamentale, cumar fi, de exemplu,
principiul carierei funcţionarului public, principiul apolitismului funcţionarului public etc. 5

1 Dana Apostol Tofan – Drept Administrativ, Vol I, Bucuresti, Editura CH Beck, 2008
2 Antonie Iorgovan – Tratat de Drept Administrativ, Vol I, Bucuresti, Editura All Beck, 2001
3 Verginia Verdinas – Drept Administrativ, Bucuresti, Editura Universul Juridic, 2006
4 art. din Legea 188/1999 Privind statutul functionarilor publici
5 Verginia Verdinas – Drept Administrativ, Bucuresti, Editura Universul Juridic, 2006

3
 Funcţionarul public6 este definit de lege, ca fiind persoana numită într-ofuncţie
publică.21. În doctrină, noţiunea de funcţionar a fost definită atât într-un sens larg, cât şi într-
unul restrâns.
În sens larg, prin noţiunea de funcţionar înţelegem orice persoană care lucrează în
sectorul public, adică în cadrul administraţiei publice centrale şi locale şi altor servicii
publice, chiar dacă sunt organizate de către organisme private.
În sens restrâns, noţiunea de funcţionar este echivalentă cu aceea de funcţionar
public, adică persoană investită cu o funcţie publică în cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice ale statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
Funcţionarul public este definit ca, persoana fizică învestită în mod legal, prin actul de
voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un
timp nedeterminat, de regulă, a unei funcţii publice, în vederea realizării competenţei
organului din structura căreia face parte funcţia respectivă.7
Poate ocupa o funcţie publică 8 persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,
atestată pe bază de examen medical de specialitate;
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică
înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu
intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în
care a intervenit reabilitarea;
i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de
muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.

6 Legea 188/1999 Privind statutul functionarului public

7 Dana Apostol Tofan – Drept Administrativ, Vol I, Bucuresti, Editura CH Beck, 2008
8 Legea 188/1999 privind Statutul functionarilor publici

4
 3.Trasaturile functiei publice

Din analiza dispoziţiilor legale, precum şi din opiniile exprimate în literatura juridică,
rezultă unele trăsături specifice funcţiei publice, cum ar fi:
a) reprezintă un complex de atribuţii şi responsabilităţi, stabilite de legiutor;
b) este permanentă (are caracter de continuitate, fiind creată prin lege), în sensul că
sunt înfiinţate pentru satisfacerea unui interes general, în mod perpetuu, adică fără limită de
timp şi fără intermitenţă;
c) este creată de lege şi în baza legii prin hotărâre de Guvern;
d) are o funcţionare continuă;
e) este creată să realizeze satisfacerea intereselor generale şi a celor locale;
f) persoana fizică care o deţine este investită legal în funcţie şi o exercită în baza şi
executarea legii;
g) funcţia publică se ocupă prin numire, în condiţiile legii;
h) nu poate constitui obiectul înţelegerii între părţi şi nici stabilită prin contract.
Fiind înfiinţată pe o bază legală, ea poate fi schimbată în mod unilateral, fără acordul
titularului, persoana fizică ce o deţine.

4.Categoriile functiei publice

După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se împart în trei
categorii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici, funcţionarilor publici de
conducere şi funcţionarilor publici de execuţie.
Funcţiile publice sunt clasificate astfel:
a) După gradul de generalizare în:
· Funcţii generale – reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării
competenţelor lor generale;
· Funcţii specifice – reprezintă ansamblul atribuţiilor cu caracter specific unor
autorităţi şi instituţii public, în vederea realizării competenţelor lor specifice. Conform Legii
nr 251/2006, art. 7, alin (3) funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea
realizării competenţelor lor specifice, sau care necesită competenţe şi responsabilităţi
specifice.
b) După cerinţele privind nivelul studiilor absolvite în:
· Funcţii publice de clasa I – pentru a căror ocupare se cer studii superioare de
lungă durată;
· Funcţii publice de clasa II – pentru a căror ocupare se cer studii superioare de
scurtă durată;
· Funcţii publice de clasa III – pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale,
absolvite cu diplomă;
Funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a III-a pot
ocupa numai funcţii publice de execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale.
c) După natura competenţelor funcţiei publice în:
· Înalţii funcţionari publici;

5
 · Funcţii de conducere;
· Funcţii de execuţie.
d) După nivelul funcţiilor în:
· Funcţii publice de stat;
· Funcţii publice teritoriale;
· Funcţii publice locale.

5. Categorii de functionari publici 9

1) Din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil identificăm funcţionari statutari,
care sunt de două categorii: funcţionari supuşi statutului general; funcţionari supuşi unor
statute speciale.
2) Din punctul de vedere al rigurozităţii disciplinei, pot fi identificate trei categorii:
funcţionari publici civili; funcţionari publici militari;
3) Din punctul de vedere al felului activitaţii proprii in competenţa funcţiei respective,
pot fi identificate: funcţii publice generale; funcţii publice specifice.
Funcţiile publice generale reprezintă anasamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, in vederea realizării
competenţelor lor generale.
Funcţiile publice specifice reprezintă anasamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite in vederea realizării
competenţelor lor specifice sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice.
4) Un alt criteriu il reprezinta natura autoritaţii publice din care face parte funcţia
publica exercitata de titular, rezultand: funcţionari publici care fac parte din structura unor
autoritaţi de natura statala; funcţionari publici din structura autorităţilor autonome locale,
funcţionari publici care fac parte din structura unor autoritaţi administrative autonome.
Această ultimă categorie a fost introdusă prin Legea nr. 251/2006. In ceea ce ne
priveşte, nu impărtăşim existenţa ei, pentru motivele pe care le-am prezentat 3 referitor la
definiţia fucnţiei publice şi a funcţioanrului public.,
5) In funcţie de nivelul studiilor, identificăm:
- funcţionari publici din clasa I - studii superioare universitare de licenţă de lungă
durată, absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă
de licenţă sau echivalentă.
Sunt funcţioanri publici din clasa I
- funcţionari publici din clasa a II-a - studii superioare de scurtă durată, absolvite cu
diplomă;
- funcţionari publici din clasa a III-a - studii medii liceale sau postliceale, absolvite cu
diplomă.
Funcţioanrii publici numiţi in clasele a II-a şi a III-a nu pot ocupa decat funcţii de
execuţie.
6) După nivelul atribuţiilor, identificăm:
- inalţi funcţionari publici;
- funcţionari publici de conducere;
- funcţionari publici de execuţie.

9 Vergina Verdinas Drept administrativ, Bucuresti, Editura Universul Juridic, 2006

6. Drepturile şi indatoririle funcţionarilor publici 10

6
 Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat - articolul 25.
La acest drept se referă Constituţia in două texte, respectiv articolul 29 care
reglementează libertatea gandirii, a opiniilor, şi articolul 30 care declară caracterul inviolabil
al libertăţii de exprimare a gandurilor, a opiniilor.
In afara serviciului, funcţionarul public are indatorirea să respecte o obligaţie de măsură,
de rezervă, să-şi impună un autocontrol in exprimarea opiniilor sale, astfel incat să nu pună in
pericol imaginea proprie şi a instituţiei in care lucrează. Legea interzice orice discriminare
intre funcţionarii publici pe criterii etnice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase,
etnice, sex, orientare sexuală şi orice alt criteriu.
Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau in aplicarea statutului şi care
il vizează direct este garantat prin articolul 26.
Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici prin articolul 27.
Constituţia il consacră in articolul 40, care garantează tuturor cetăţenilor dreptul de
liberă asociere in partide politice, sindicate şi alte forme de asociere.
Dreptul de asociere sindicală “este un drept fundamental, social politic, clasificat, de
regulă, in categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare etc., cu care şi prin care se explică in ce priveşte conţinutul său”
Dreptul pe care il recunoaşte articolul 27 din legea cadru a funcţionarilor publici
presupune pentru funcţionarul public următoarele prerogative:
- dreptul de a se asocia liber in sindicate;
- dreptul de a adera la unele sindicate;
- dreptul de a exercita un anumit mandat in cadrul acestora;
- dreptul de a se asocia in alt tip de organizaţii, cu caracter profesional, sau alte
organizaţii care au ca scop protejarea intereselor profesionale. Legiuitorul este extrem de
precis in ceea ce priveşte determinarea celorlalte tipuri de forme de asociere; pentru a elimina
orice dubiu, el enumeră, cu caracter limitativ, care sunt celelalte forme de asociere, alături de
sindicate, in care se pot asocia funcţionarii publici.
Dreptul la grevă este garantat, in condiţiile legii, prin articolul 28.
Anterior adoptării Legii nr. 251/2006, articolul 28 impunea, ca şi restrangeri ale
exerciţiului acestui drept, condiţia de a respecta principiile celerităţii şi al continuităţii
serviciilor publice315. Aceste restricţii au fost eliminate in prezent, insă s-a adăugat
precizarea funcţionarii publici care sea flă in grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi
salariale pe perioada grevei.
Dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii -
articolul 29.
- dreptul la salariu se naşte din faptul că funcţionarul public a prestat (a depus) o
anumită activitate;
- salariul reprezintă contraprestaţia activităţii depusă de salariat;
- intre salariu şi activitatea depusă trebuie să existe o anumită echivalenţă, un echilibru.
Dreptul la uniformă, legea prevăzand că funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt
obligaţi să poarte uniformă in timpul serviciului, o primesc gratuit - potrivit articolului 30.
Dreptul funcţioanrilor publici de a fi aleşi sau numiţi în funcţii de demnitate publică,
in condiţiile legii, este recunoscut prin articolul 33.
10 Legea 188/1999 privind Statutul functionarilor publici
Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii este recunoscut
prin articolul 34.
Dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente, in condiţiile legii - articolul 37.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii işi află reglementarea in articolul 34 din Constituţia
Romaniei. El a fost receptat indeosebi din Pactul internaţional relativ la drepturile economice,
sociale şi culturale, care, in articolul 12, prevede dreptul persoanei de a se bucura de cea mai
7
bună sănătate fizică şi mentală, drept care presupune şi obligaţia de a se asigura tuturor
cetăţenilor mijloacele necesare realizării acestui deziderat.
Dreptul la pensii şi alte drepturi de asigurări sociale - articolul 38.
Este o teză cu valoare axiomatică aceea că funcţionarii publici, la fel ca şi salariaţii,
beneficiază de două categorii de drepturi băneşti:
- drepturi cuvenite pe perioada cat sunt in activitate (salariu, sporuri, diferite
indemnizaţii);
- drepturi cuvenite la incetarea activităţii, in cazul funcţionarului public la incetarea
raportului de funcţie publică.
Dreptul de a se bucura de protecţia legii - articolul 40.
Este un drept fundamental al funcţionarilor publici, sancţionat şi de legislaţia penală
prin incriminarea unor fapte ca reprezentand infracţiuni (exemplu infracţiunea de ultraj326, de
ofensă adusă autorităţiietc.).
Dreptul funcţionarului de a fi despăgubit in situaţia in care a suferit, din culpa
autorităţii sau a instituţiei publice, un prejudiciu material in timpul indeplinirii atribuţiilor -
articolul 41.

7. Indatoririle functionarilor publici

a) Îndatorirea de a se consacra funcţiei cu care au fost investiţi sau, altfel spus, îndatorirea
de a-şi consacra întreaga activitate profesională îndeplinirii sarcinilor care le-au fost
încredinţate.
b) Păstrarea confidenţialităţii şi a secretului de stat şi de serviciu.
Potrivit art.75 din Statut, funcţionarii publici trebuie să păstreze confidenţialitatea în legătură
cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei lor, iar
potrivit art. 77 din acelaşi Statut, ei au obligaţia să păstreze secretul de stat şi de serviciu.
c) Obligaţia de subordonare ierarhică, potrivit căreia funcţionarul public trebuie să se
conformeze dispoziţiilor date de superiorii săi ierarhici.
d) Perfecţionarea pregătirii profesionale, prin frecventarea de cursuri de perfecţionare
special organizate în acest scop.
e) Să prezinte conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere, la
numirea şi eliberarea din funcţie, având drept scop justificarea bucurilor şi valorilor
achiziţionate în raport cu veniturile obţinute în perioada exercitării funcţiei publice.
Declaratţia de avere se actuliazează anual şi constituie unul din documentele dosarului
personal al funcţionarului public care poate influenţa cariera acestuia.

8
 8. Conditii generale de acces in functia publica

Condiţii generale necesare pentru ocuparea funcţiilor publice:

a) să aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în România;
Potrivit acestei condiţii legale, o funcţie publică nu poate fi încredinţată unei persoane
cu dublă cetăţenie, unui apatrid sau unei persoane cu domiciliul în străinătate.
b) să cunoască limba română scris şi vorbit;
Această condiţie izvorăşte din art. 13 al Constituţiei, potrivit căruia limba oficială în
România este limba română, iar necunoaşterea limbii române de către funcţionarii publici este
de econceput, întru-cât ei sunt agenţii statului român.
c) să aibă vârsta de 18 ani împliniţi, întru-cât de la această vârstă o persoană devine
majoră şi poartă răspunderea juridică pentru faptele şi acţiunile sale;
d) să aibă deplină capacitate de exerciţiu, adică acesteia să nu-i fie afectat
discernământul de vreo deficienţă mintală sau boală psihică. Starea sănătăţii mintale a
candidatului pentru ocuparea unei funcţii publice trebuie dovedită cu acte medicale emise de
medicul de specialitate;
e) să aibă o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei pentru care candidează, atestată
pe bază de examen medical de specialitate;
f) să îndeplinească condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică pe care
intenţionează să o ocupe;
g) să îndeplinească condiţiile specifice pentru îndeplinirea funcţiei publice;
h) să nu fi fost condamnată pentru săvârşirea unei infrcţiuni contra umanităţii, contra
statului au autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupăţie sau a unor infracţiuni săvârşite cu intenţie, care
ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit
eabilitarea. Dovada îndeplinirii acestei condiţii se face cu cazierul judiciar al persoanei care
ocupă sau aspiră la ocuparea unei funcţii publice;
i) Să nu fi fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
j) Să nu fi desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum aceasta este definită prin
lege.
Pe lângă aceste condiţii, pentru a face parte din categoria înalţilor funcţionari publici,
persoana în cauză trebuie să mai îndeplinească şi următoarele cerinţe:
a) condiţiile prevăzute la art. 50 din Statutul funcţionarilor publici privitoare la
recrutarea funcţionarilor publici;
b) are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
c) a absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică
sau în alte domenii specifice de activitate, organizate dupa caz, de Institutul Naţional de
dministraţie sau de alte instituţii specializate, organizate în ţară sau străinătate, ori a dobândit
titlul stiinţific de doctor în specialitatea funcţiei publice respective;
d) are cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei publice respective;
e) a promovat concursul organizat pentru ocuparea uneia din funcţiile publice din cadrul
acestei categorii de funcţii publice. În cazuri excepţionale, vechimea menţionată de 7 ani
poate fi redusă cu până la 3 ani de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia
publică.
Cât priveşte concursul de admitere la programele de formare specializate în
administraţia publică, acestea se organizează de către Institutul Naţional de Administraţie, în
baza regulamentului de organizare şi desfăşurare a concursului.
Regulamentul se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului
Administraţiei şi Internelor.

9
 Numirea înalţilor funcţionari publici se face de către Guvern, pentru funcţiile de secretar
general şi secretar general adjunct al Guvernului şi prefect; de prim-ministru pentru funcţiile
de consilier de stat, secretar de stat, secretar general şi secretar genaral adjunct din ministere şi
alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi subprefect; de ministrul
administraţiei şi internelor, pentru funcţiile de secretar general al prefecturii, secretar general
al judeţului şi al municipiului Bucureşti; de ministru sau, după caz, de conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice, pentru director general în cadrul ministerelor şi celorlalte organme de
specialitate ale administraţiei publice centrale.
În vederea numirii în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici, legea
rganmică stabileşte constituirea unei comisii de concurs, formată din 5 personalităţi,
recunoscute ca specialişti în administraţia publică, numite prin decizie a primului-ministru, la
propunerea ministrului administraţiei şi internelor.

9. Regimul juridic al actului de numire intr-o funcţie publică

a. Actul de numire
Acesta reprezintă un act juridic unilateral emis de o autoritate publică, la respectarea căruia
persoana fizică se obligă prin jurămant, prin care i se conferă acesteia calitatea de funcţionar
public.
Din definiţie rezultă următoarele trăsături ale actului de numire intr-o funcţie publică:
a) Prima trăsătură este aceea că actul de numire este un act juridic, adică o manifestare de
voinţă făcută cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.
Statutul de funcţionar public se dobandeşte din momentul numirii şi se exercită din
momentul depunerii jurămantului
b) Cea de-a doua trăsătură este că voinţa juridică pe care o exprimă are caracter unilateral, cu
admiterea acceptării de către funcţionar, care se realizează in momentul prestării jurămantului.
c) Cea de-a treia trăsătură a actului este caracterul său formal, obligaţia formei scrise a actului
de numire.
d) Actul administrativ trebuie să conţină clauze impuse obligatoriu de către lege, şi anume:
temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la
care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a
activităţii.
e) Actul de numire in funcţie fiind o manifestare de voinţă făcută in consideraţiunea unei
persoane fizice determinate, el are un caracter personal, intuitu personae
f) O altă trăsătură a actului de numire in funcţie vizează calitatea organului emitent, care este
o autoritate publică.

10
 10. Incompatibilitati si cauze de conflict de interese in exercitarea functiei publice

Recomandarea nr. R(2000)10 a Comitetului de Miniştri asupra codurilor de conduită

pentru funcţionarii publici prevede - „funcţionarul public nu are dreptul să se ocupe de nici o
activitate sau tranzacţie şi nici să ocupe vreun post sau funcţie, remunerată sau nu,
incompatibilă cu buna exercitare a funcţiilor sale publice sau care aduce prejudiciul
acestora. În cazurile în care acesta are incertitudini privind compatibilitatea sau
incompatibilitatea unei activităţi, este dator să ceară sfatul superiorului său.”
Mai mult decât atât, scoaterea de sub incidenţa Legii nr. 161/2003 a incompatibilităţii
funcţiei publice cu orice activitate desfăşurată în sectorul privat nu poate fi permisă, întrucât
lasă fără conţinut finalitatea actului normativ în cauză şi anume prevenirea şi combaterea
corupţiei.
Proiectul din 2004 defineşte extrem de larg conflictul de interese: ”situaţia in care o
persoana ce exercita o demnitate publică sau o funcţie publică potrivit art. 69 are sau ar putea
avea un interes personal de natura nepatrimoniala sau patrimoniala, care ar putea influenta
îndeplinirea cu obiectivitate si imparţialitate a atribuţiilor care ii revin potrivit Constituţiei si
altor acte normative, precum si interesul public.” Totodată, interesul personal este „orice
avantaj material sau de alta natura, urmărit ori obţinut, direct ori indirect, pentru sine ori
pentru altul, de către persoanele prevăzute la art. 69 prin folosirea reputaţiei, influentei,
facilitaţilor, relaţiilor si informaţiilor la care au acces in timpul exercitării demnitarii sau
funcţiei publice” .
Proiectul din 2006 (elaborat de MJ) stabileşte că „există conflict de interese atunci
când una dintre persoanele prevăzute în art. 14, aflată în exerciţiul atribuţiilor, emite un act, ia
o decizie sau participă la emiterea unui act sau la luarea unei decizii în legătură cu care are un
interes personal de natură să influenţeze exercitarea imparţială a exerciţiului demnităţii,
funcţiei sau activităţii respective”.
Prin interes personal se înţelege orice avantaj patrimonial sau nepatrimonial, urmărit
sau obţinut direct sau indirect de una dintre persoanele prevăzute la art. 14, pentru sine, soţ
sau soţie, ori pentru o rudă sau un afin până la gradul III inclusiv, ori pentru o altă persoană cu
care persoana prevăzută la art. 14, soţul sau soţia acesteia, s-a aflat în relaţii de afaceri ori
raporturi de muncă în ultimii 5 ani, sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de
servicii sau foloase de orice natură.”
În proiectul din 2004 sfera persoanelor cărora ar trebui să li se aplice aceste prevederi
este extrem de largă: „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu,
indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul
unei autorităţi publice, instituţii publice, instituţii sau alta persoana juridica de interes public,
sau care are atribuţii privind administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate
publică, a serviciilor de interes public, precum şi bunurilor de orice fel care, potrivit legii, sunt
de interes public”.
Prin urmare, în proiectul din 2004 prevederile privind conflictul de interese se aplică
nediferenţiat tuturor lucrătorilor din sectorul public, indiferent de atribuţiile şi puterea
acestora de decizie. Acest tip de abordare riscă să discrediteze întregul demers legislativ şi să
îl împingă spre derizoriu. Proiectul Ministerului Justiţiei din 2006 extinde sfera persoanelor
care depun declaraţii de avere/interese, aşa cum proiectul din 2004 nu o face (ex.: şefii
serviciilor de informaţii, persoanele din sistemul de învăţământ şi sănătate, public,
conducătorii cultelor religioase). Ministerul Justiţiei analizează posibilitatea introducerii şi a
altor categorii.

11
 11.Raspunderea civila a functionarilor publici

Răspunderea civilă a funcţionarilor publici este reglementată de dispoziţiile art. 72 şi

732 din Statut, potrivit cărora repararea pagubelor produse cu vinovăţie patrimoniului
autotităţii sau instituţiei publice, precum şi recupera sumelor acordate necuvenit
funcţionarului public se vor face prin emiterea unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare de
către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice prin asumarea unui angajament de plată de
către funcţionarul public.
Ordinul sau dispoziţia de imputare trebuie emisă în termen de 30 de zile de la data
constatării pagubei, adică de la data înregistrării la registratura generală a autorităţii sau
instituţiei publice păgubite a referatului întocmit de şeful compartimentului în care sa produs
paguba sau al serviciului contabilitate.
Constatarea pagubei poate avea loc oricând pe parcursul termenului de trei ani, chiar şi
în ultima zi a acestuia, însă, în acest din urmă caz, emiterea ordinului sau a dispoziţiei de
imputare trebuie să aibă loc în aceeaşi zi, pentru a nu se depăşi termenul maxim prevăzut de
lege.
Răspunderea civilă a funcţionarului public poate interveni şi în cazul producerii unui
prejudiciu unei terţe persoane, prin fapte materiale, în timpul şi în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu. În această ipoteză, cel prejudiciat poate pretinde despăgubiri de la
funcţionarul public.
Fiind vorba despre o răspundere pentru un prejudiciu săvârşit de o persoană care
are o anumită calitate – aceea de funcţionar public – în literatura de specialitate s-a
arătatcă denumirea cea mai potrivită a acestei forme de răspundere ar fi cea de „răspundere
patrimonială”, care ar fi în concordanţă şi cu prevederile art. 52 alin (3) din Constituţie
referitoare la răspunderea patrimonială a statului, iar în doctrină a fost consacrată deja
noţiunea de răspundere administrativ-teritorială.

12. Raspunderea penala

Răspunderea penală a funcţionarului public se angajează pentru infracţiunile săvârşite

de acesta în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă
(art. 77 alin (1) din Statut). Angajarea acestei răspunderi are loc potrivit legii penale şi, în
special, a Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală. Dintre infracţiunile de serviciu şi
în legătură cu serviciul exemplificăm: abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu, luarea de
mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă şi altele.
În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni care
ar atrage incompatibilitatea făptuitorului cu calitatea de funcţionar public, conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia
publică pe care o deţine (art. 74, alin (2) din Statut).
Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva funcţionarului public reprezintă o
cauză specială de suspendare, de drept, a raportului juridic de serviciu. Aşa fiind, în acest
caz, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice are obligaţia să dispună această măsură
administrativă, dispoziţiile art. 74 alin (2) din Statut fiind imperative.
Potrivit art. 74 alin (3)din Legea nr. 188/1999, dacă Ministerul Public dispune scoaterea
de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale sau dacă instanţa judecătorească dispune
achitarea funcţionarului public ori încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publică
încetează de drept, iar funcţionarul public va fi reintegrat în funcţia publică deţinută anterior şi
va primi drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

12
 13. Raspunderea contraventionala

Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angjează în cazul în care

aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu (art. 71, alin.
(2) din Statut). Deşi Statutul nu prevede, sancţiunea contravenţională care se aplică de regulă
funcţionarilor publici este amenda. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzii
contravenţionale se poate face de către organele care exercită controlul administrativ extern
de specialitate asupra activităţii funcţionarilor publici, de exemplu: Curtea de Conturi,
Inspectoratul de Poliţie, Grupul de Pompieri, Poliţia Sanitar-veterinară etc.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a amenzii contravenţionale
poate fi atacat la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia
publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.
Întru-cât Statutul nu cuprinde dispoziţii speciale, procedura soluţionării contestaţiei este
cea reglemntată de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, care constituie
Legea-cadru în această materie. Astfel, termenul în care poate fi formulată contestaţia este de
15 zile de la comunicarea procesului-verbal, iar contestaţia va fi depusă la autoritatea publică
din care face parte agentul sancţionator, care o va înainta judecătoriei competente.

14. Raspunderea disciplinara

Răspunderea disciplinară este una din formele răspunderii administrative, alături de
răspunderea contravenţională. Ambele forme de răspundere intervin ca urmare a 55 art.
comiterii unor abateri adminstrative, deosebirea fiind că, în primul caz, este vorba de o
abatere disciplinară, iar în cel de al doilea caz, abaterea comisă constituie o contravenţie.
Abaterea disciplinară reprezintă o încălcare a normelor de drept administrativ privind
corectitudinea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici.
Abaterile disciplinare influenţează negativ asupra calităţii serviciilor publice şi aplicării
legilor, conducând la scăderea încrederii cetăţenilor în autorităţile publice.
Tolerarea comiterii abaterilor disciplinare de către funcţionarii publici poate determina
criza de autoritate publică şi compromite însuşi statul de drept. De aceea, legiuitorul a
determinat, în concret faptele care constituie abateri disciplinare şi a stabilit sancţiunile care
se aplică funcţionarilor publici vinovaţi de săvârşirea acestor fapte.
Potrivit art. 65, alin (2) din Statut, sunt considerate abateri disciplinare următoarele
fapte:
a) Întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) Absenţe nemotivate de la serviciu;
c) Nerespectarea, în mod repetat a programului de lucru;
d) Intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
e) Nerespectarea secretului profesional sau confidenţialităţii lucrărilor care au acest
caracter;
f) Refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
g) Neglijenţa repetată în efectuarea lucrărilor;
h) Manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea;
i) Desfăşurarea în timpul programului de lucru a unoe activităţi cu caracter politic;
j) Încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de
interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;
k) Stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu pretenţii în
vederea soluţionării cererilor acestora.

13
 Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate funcţionarilor publici sunt următoarele:
1. mustrare scrisă;
Mustrarea constă într-o atenţionare severă a funcţionarului public asupra
pericolului şi consecinţelor faptelor sale, aducându-i-se la cunoştinţă faptul că pentru o
nouă abatere i se va aplica o altă sancţiune mai aspră, inclusiv destituirea din funcţie.
2. diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
3. suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de
promovare în funcţia publică pe o perioadă de 1-3 ani;
Se aplică funcţionarilor publici pentru comiterea repetată a unor abateri disciplinare sau
pentru săvârşirea unei prime abateri, dar care, prin gravitatea ei, impune aplicarea acestei
sancţiuni.
4. trecerea într-o funcţie inferioară pe o perioadă de până la un an cu diminuarea
corespunzătoare a salariului;
Aceasta este o sancţiune disciplinară care se aplică funcţionarilor publici pentru
comiterea repetată a unor abateri disciplinare pentru care li s-au aplicat sancţiuni mai uşoare
sau în cazul săvârşirii, pentru prima dată, a unei abateri grave şi se apreeciază de către
conducerea autorităţii sau instituţiei publice că această sancţiune este necesară, dar şi
suficientă pentru îndreptarea şi recuperarea funcţionarului public.
5. destituirea din funcţie.
Aceasta este cea mai gravă sancţiune disciplinară, care reprezintă, totodată, şi un mod
de încetare a raportului de serviciu. Potrivit art. 84 alin (5) lit. a) din Statut,destituirea din
funcţie se dispune ca sancţiune disciplinară în cazul săvârşirii repetate a unor abateri
disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave.

Concluzii

Existenţa statului, înţeles sintetic ca putere organizată asupra unei populaţii, pe un

anumit teritoriu, a presupus, încă din momentele sale de început, o continuă adaptare la
dinamica vieţii economice, sociale şi politice. Răspunsurile pe care statul le-a oferit cerinţelor
venite în număr tot mai mare din partea societăţii s-au concretizat în creşterea volumului şi a
complexităţii funcţiilor sale, în multiplicarea atribuţiilor autorităţilor şi organelor sale.
Potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, funcţiile pe care statul le dobândeşte în
asigurarea suveranităţii sale, funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judecătorească nu
pot fi realizate decât prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel
politico-juridic de organe corespunzătoare. Pentru realizarea acestor funcţii ale statului se
înfiinţează servicii publice, care, la rândul lor, sunt înzestrate cu funcţii publice – atribuţii,
competenţe şi răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le realizează în scopul satisfacerii
intereselor generale ale societăţii.
În România, reglementarea funcţiei publice, în sensul modern al accepţiunii, a fost
realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează cronologic, prevederi ale Statutului
dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum şi cele
ale Constituţiei din 1866, pentru ca abia prin Constituţia din 1923 să se considere oportun
momentul adoptării unui statut al funcţionarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie
1923, în vigoare până în 1940. Evoluţia ulterioară a reglementărilor în materie a fost
determinată de cursul evenimentelor care au îndepărtat societatea românească de pe calea unei
democraţii autentice. Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementării
funcţiei publice este adoptarea Constituţiei României din 1991, iar în temeiul acesteia
adoptarea, nejustificat de târziu, a Statutului funcţionarului public, prin Legea nr. 188/1999

14
 BIBLIOGRAFIE

1.Dana Apostol Tofan, Drept Administrativ Vol I, Bucuresti, Editura CH Beck 2008

2.Antonie Iorgovan, Tratat de drept Administrativ, Vol I, Bucuresti , Editura All Beck,
2001
3.Verginia Verdinas, Drept Administrativ, Bucuresti, Editura Universul Juridic, 2006

4.Liviu Giurgiu, Cristian Giuseppe Zaharie, Drept Administrativ, editia a X-a,

Bucuresti, Editura ProUniversitaria

4.Legea 188/1999 privind Statutul funcionarilor publici

15