Capitolul I – Consideraţii introductive privind deontologia funcţionarilor publici

Secţiunea 1. Noţiunile de funcţie publică şi funcţionari publici

Funcția publică şi funcţionarul public sunt instituţii juridice care aparțin dreptului
administrativ, ca ramură a dreptului public și au format obiectul atât al preocupărilor doctrinei
de specialitate, cât și al reglementărilor specifice de drept administrativ și al clarificărilor și
interpretărilor jurisprudențiale.
În România, problematica funcţiei publice şi a funcţionarilor publici a cunoscut o
primă reglementare încă din secolul al XIX-lea, prin Regulamentele Organice din Moldova şi
din Muntenia (1831-1832)1.
În prezent, Constituţia României din1991, revizuită în 2003, reglementează cu valoare
de principiu, o serie de instituţii juridice care circumscriu și definesc noțiunile de funcţie
publice şi funcţionar public.
Astfel, Legea fundamentală statuează că “funcţiile şi demnităţile publice, civile sau
militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul
în ţară, statul român garantând egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea
funcţiilor şi demnităţilor publice2”.
Art. 40 alin. 3 din Constituție instituie interdicţia de a face parte din partide politice
pentru anumite categorii de funcţionari publici, iar art. 73 alin. 3 lit.j) stabilește că
“reglementarea statutului funcţionarilor publici se face numai prin lege organică”.
Dispoziţiile Constituţiei României privind funcţia publică şi funcţionarul public au fost
dezvoltate printr-o serie de acte normative, cel mai important fiind Ordonanța de urgență a
guvernului nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ3.
Potrivit legii, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor,
stabilite în temeiul legii, în scopul exercitării prerogativelor de putere publică de către
autorităţile şi instituţiile publice4, legea definind, în mod distinct, și noțiunea de funcție de
demnitate publică ca fiind ansamblul de atribuții și responsabilități stabilite prin Constituție,
legi și/sau alte acte normative, după caz, obținute prin învestire, ca urmare a rezultatului
procesului electoral, direct sau indirect, ori prin numire5.
În doctrina de specialitate6, funcţia publică a fost privită atât ca o instituţie complexă,
aflată la graniţa dintre dreptul administrativ şi dreptul muncii, cât şi ca fiind complexul
drepturilor şi obligaţiilor de interes general stabilite potrivit legii, în scopul realizării
competenţei unei autorităţi publice sau instituţii publice de către persoane legal învestite.7
În contextul discuţiei privitoare la funcţia publică trebuie să subliniem că există, după
cum am văzut că rezultă și din reglementarea legală sus-menționată, şi funcții de demnitate
publică, alături de funcţiile publice.

1
Mihai Cristian Apostolache, Mihaela Adina Apostolache, Deontologia funcționarului public - Curs universitar,
Editura Universitară, București, 2014, p. 15;
2
art. 16 alin. 3 din Constituția României;
3
Conform literei b) a alin. (2) al art. 597, partea a IX-a din Ordonanța de urgență nr. 57 din 3 iulie 2019,
publicată în Monitorul Oficial nr. 555 din 5 iulie 2019, la data intrării în vigoare a acestui cod, a fost
abrogată Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția
prevederilor art. 20, 20^1-20^10, ale art. 60 alin. (3), ale art. 60^1-60^4, 62^1-62^13 și ale anexei nr. 2 care se
aplică pentru realizarea evaluării performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici pentru
activitatea desfășurată în anul 2019;
4
art. 5 alin. 1 lit. y din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ;
5
art. 5 alin. 1 lit. z din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ;
6
Verginia Vedinaș, Statutul funcționarului public, Editura Nemira, București, 1998, p. 41-42;
7
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004, p. 437.
1
 Astfel, în doctrină, funcţia de demnitate publică a fost definită ca fiind acea funcţie
care se ocupă prin mandat direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit
legii8.
Din definiţia de mai sus a funcţiei publice ies în evidenţă trei aspecte esenţiale ale
acesteia, respectiv:
- funcţia publică reprezintă un ansamblu de atribuţii și responsabilități;
- aceste atribuţii sunt stabilite în temeiul legii;
- scopul exercitării funcţiei publice este realizarea prerogativelor de putere publică de
către de către autorităţile şi instituţiile publice, respectiv de administraţia publică centrală şi
locală.
În afara acestor trăsături stabilite prin definiția legală a funcției publice, în literatura de
specialitate9 au fost adăugate şi alte caracteristici definitorii, dintre care enumerăm:
- atribuţiile şi responsabilităţile ce dau conţinutul funcţiei publice nu sunt facultative,
ci obligatorii pentru persoana învestită;
- funcţia publică are un caracter de continuitate care decurge din însăşi continuitatea
existenţei statului şi din obligaţia de a asigura în mod continuu anumite servicii publice;
- funcţia publică nu poate face obiectul unei înţelegeri între părţi, ea fiind rezultatul
unui act unilateral de voinţă prin învestitura legală ce se acordă persoanei care exercită
funcţia;
- funcţia publică, în marea ei majoritate, are un caracter profesional, fiind exercitată de
oameni care fac din aceasta o profesie;
- funcţia publică este accesibilă tuturor cetăţenilor, în condiţiile legii.
Și la nivel european, conceptul de funcţie publică este exprimat în diverse moduri. În
Franţa se foloseşte sintagma „fonction publique”, în Marea Britanie întâlnim conceptul de
”civil service”, iar în Germania se utilizează termenul „affentlicher dienst”.
Funcţionarilor publici din România se circumscriu termenului de “fonctionnaires” din
Franţa şi Luxemburg sau de “civil servants” din Anglia, cu precizarea că în Franţa termenul
de “fonctionnaires” include atât agenţii statului, cât şi pe cei ai comunităţilor locale, în timp ce
accepțiunea termenului“civil servants” din Anglia desemnează numai agenţii serviciilor civile
administrative ale statului10.
Funcțiile publice pot fi de mai multe feluri, respectiv, funcții publice de stat, funcții
publice teritoriale și funcții publice locale11.
Funcţii publice de stat sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul
ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale (ex.: agenţii,
autorităţi etc.), structurilor de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale (ex.: Cancelaria
Ordinelor), structurilor de specialitate ale Parlamentului României, autorităţilor publice
autonome prevăzute în Constituţia României şi altor autorităţi administrative autonome,
precum şi în cadrul structurilor autorităţii judecătoreşti.
Funcţii publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul
instituţiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi instituţiilor
publice din teritoriu, aflate în subordinea/coordonarea/sub autoritatea Guvernului, a
ministerelor şi a celorlalte organe ale administraţiei publice centrale (ex.: direcţii, agenţii etc.).
Funcţii publice locale sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul aparatului
propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate
acestora (ex.: primării, consilii judeţene, servicii publice locale - taxe şi impozite, evidenţa
persoanelor etc.).
8
Valentin Prisăcaru, Funcţionarii publici, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.50.
9
Mădălina Voican, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 285
10
Jacques Ziller, Égalité et mérite, l’accès à la fonction publique dans États de la Communauté Européenne,
Institut Européen d’Administration Publique, Bruyland, Bruxelles, 1998, p.13
11
https://www.anfp.gov.ro/continut/Functia_publica__Informatii_generale
2
 Legea12 stabilește o serie de condiții pentru ocuparea unei funcții publice, respectiv:
- cetăţenia română şi domiciliul în România;
- cunoaşterea limbii române, scris şi vorbit;
- vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
- capacitate deplină de exerciţiu;
- apt din punct de vedere medical şi psihologic să exercite o funcţie publică. Atestarea
stării de sănătate se face pe bază de examen medical de specialitate, de către medicul de
familie, respectiv pe bază de evaluare psihologică organizată prin intermediul unităţilor
specializate acreditate în condiţiile legii;
- îndeplinirea condiţiilor de studii şi vechime în specialitate prevăzute de lege pentru
ocuparea funcţiei publice;
- îndeplinirea condiţiilor specifice, conform fişei postului, pentru ocuparea funcţiei
publice;
- nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie sau de serviciu, infracţiuni care împiedică
înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o
incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit
reabilitarea, amnistia post-condamnatorie sau dezincriminarea faptei;
- nu le-a fost interzis dreptul de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta, prin hotărâre judecătorească definitivă, în
condiţiile legii;
- nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de
muncă pentru motive disciplinare în ultimii 3 ani;
- nu a fost lucrător al Securităţii sau colaborator al acesteia, în condiţiile prevăzute de
legislaţia specifică.
În cazul în care printre condiţiile specifice este stabilită şi obţinerea unui/unei
aviz/autorizaţii prevăzut/prevăzute de lege, această condiţie se îndeplineşte cu respectarea
prevederilor legislaţiei specifice cu privire la îndeplinirea condiţiei.
Pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere, candidaţii trebuie să fie absolvenţi cu
diplomă ai studiilor universitare de master în domeniul administraţiei publice, management
sau în specialitatea studiilor necesare ocupării funcţiei publice sau cu diplomă echivalentă
conform prevederilor art. 153 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu
modificările şi completările ulterioare.
Prin excepţie, funcţiile publice de conducere de la nivelul autorităţilor administraţiei
publice locale organizate la nivelul comunelor şi oraşelor pot fi ocupate, prin concurs
organizat în condiţiile legii, de persoane care au studii universitare de licenţă absolvite cu
diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă sau studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă, în specialitatea
studiilor necesare ocupării funcţiei publice.
Totodată, legea stabilește și o serie de condiții de vechime în specialitatea studiilor
necesare pentru ocuparea funcțiilor publice13, după cum urmează:
Pentru funcţiile publice de execuţie acestea sunt:
- un an pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie de grad profesional asistent;
- 5 ani pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie de grad profesional principal;
- 7 ani pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie de grad profesional superior;
Pentru funcţiile publice de conducere, condițiile de vechime sunt:
- 5 ani pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere de şef birou, şef serviciu şi
secretar general al comunei, precum şi a funcţiilor publice specifice echivalente acestora;
12
art. 465 din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ;
13
. art. 468 din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ, cu
denumirea marginală “Condiţii de vechime în specialitatea studiilor la ocuparea funcţiilor publice de execuţie şi
de conducere”;
3
 - 7 ani pentru ocuparea funcţiei publice de conducere, altele decât cele prevăzute mai
sus.
Funcţionarul public este persoana numită, printr-un act administrativ, în condiţiile
legii, într-o funcţie publică14. 
În funcție de categoria din care fac parte, funcționarii publici iau decizii și/sau
desfășoară activități cu caracter tehnic, pentru a asigura continuitatea funcționării în interes
public general a autorităților și instituțiilor publice.
Prin întreaga lor activitate, funcționarii publici acționează în condiții de obiectivitate,
profesionalism, legalitate și imparțialitate pentru îndeplinirea de către autoritățile și instituțiile
publice a atribuțiilor prevăzute de lege.
În funcţie de nivelul atribuţiilor pe care le au există mai multe categorii de funcționari
publici, respectiv, înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere și funcţionari
publici de execuţie (având mai multe grade: debutant/ asistent/ principal/ superior).
Sunt numiţi funcţionari publici debutanţi:
- persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice de grad
profesional debutant,
- persoanele numite în urma transformării posturilor de natură contractuală până la 1
ianuarie 2020 în posturi aferente funcţiilor publice şi care nu îndeplinesc condiţiile de
vechime în specialitate necesare exercitării unei funcţii publice de execuţie definitive.
Sunt numiţi funcţionari publici definitivi:
- funcţionarii publici debutanţi care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi
au obţinut rezultat corespunzător la evaluare; 
- persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin modalităţile prevăzute de
lege şi care au vechimea în specialitatea studiilor necesare ocupării funcţiei publice de
minimum un an.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că nu toți salariații din sistemul public au
calitatea de funcționari publici.
Nu sunt funcționari publici:
- personalul contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor
publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire,
întreţinere- reparaţii şi de deservire, pază, precum şi alte categorii de personal care nu exercită
prerogative de putere publică;
- personalul salariat încadrat la cabinetul demnitarului;
- magistraţii, personalul asimilat acestora şi, după caz, categorii de personal auxiliar
din cadrul instanţelor;
- cadrele didactice şi alte categorii de personal din unităţile şi instituţiile de
învăţământ; 
- persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publică;
- personalul din unităţile sanitare;
- personalul regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale, precum şi al
societăţilor din sectorul public;
- personalul militar;
- membrii Corpului diplomatic şi consular al României şi personalul contractual
încadrat pe funcţii specifice ministerului cu atribuţii în domeniul afacerilor externe.
Nu în ultimul rând, trebuie arătat faptul că noțiunea de funcționar public face obiectul
reglementării și în Codul penal.
Astfel, art. 175 din Titlul al X-lea al Părții generale a Codului penal - cu denumirea
marginală “Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală”, statuează că funcționar
public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără
o remunerație:

14
art. 371 din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ;
4
 a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al
altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat,
atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau
care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public.
Prin Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept  nr. 13/202015 s-a
stabilit că întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale nu are, în sensul
dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, calitatea de persoană care exercită permanent
ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, în raporturile cu întreprinderea
individuală.
În cazul în care întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale exercită un
serviciu de interes public care este supus controlului ori supravegherii autorităților publice cu
privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, acesta are calitatea de funcționar public în
accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.
Prin Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 18/2017 16 s-a
stabilit că funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat,
autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, este funcționar public, în
accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, iar prin Decizia Completului
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 37/202217 s-a stabilit că persoana care deține o
funcție de conducere în cadrul unui partid politic are calitatea de funcționar public potrivit
dispozițiilor art. 147 alin. 1 din Codul penal de la 1968, iar persoana care deține o funcție de
conducere în cadrul unui partid politic nu are calitatea de funcționar public potrivit
dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a și ale art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Secţiunea 2. Principiile generale ale exercitării funcţiei publice

Potrivit dispozițiilor Codului administrativ18, principiile care stau la baza exercitării

funcției publice sunt:
a) principiul legalității;
b) principiul competenței;
c) principiul performanței;
d) principiul eficienței și eficacității;
e) principiul imparțialității și obiectivității;
f) principiul transparenței;
g) principiul responsabilității, în conformitate cu prevederile legale;
h) principiul orientării către cetățean;
i) principiul stabilității în exercitarea funcției publice;

15
Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept  nr. 13/2020, publicată în Monitorul Oficial nr.
721 din 11 august 2020;
16
Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 18/2017, publicată în Monitorul Oficial nr.
545 din 11 iulie 2017;
17
Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 37/2022, publicată în Monitorul Oficial nr.
1031 din 24 octombrie 2022.
18
art. 373 din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ
5
 j) principiul bunei-credințe, în sensul respectării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor
reciproce;
k) principiul subordonării ierarhice.
Potrivit principiului legalității noţiunea de funcţie publică este definită de lege, iar
funcţiile publice sunt, după cum am arătat deja, prevăzute și enumerate de dispozițiile legii.
Mai mult chiar, primul dintre principiile aplicabile conduitei profesionale a
funcționarilor publici și personalului contractual din administrația publică19 este acela al
supremației Constituției și legii, principiu conform căruia persoanele care ocupă diferite
categorii de funcții au îndatorirea de a respecta Constituția și legile țării.
Potrivit principiului imparţialităţii, funcţia publică trebuie să fie exercitată
fără părtinire faţă de toţi participanţii la raporturile juridice de drept administrativ, iar
principiul obiectivităţii trebuie înțeles în sensul că exercitarea funcţiei publice trebuie făcută
cu respectarea adevărului şi a prevederilor legale aplicabile unui anumit raport juridic de drept
adminsitrativ.
Obiectivitatea reprezintă o trăsătură prin care se evocă aptitudinea funcționarului
public de a acţiona detaşat de propria subiectivitate şi de a oferi soluţii în conformitate cu
elementele de fapt şi de drept ale unui anumit raport de drept administrativ.
Obiectivitatea se află într-o strânsă legătură cu legalitatea şi imparţialitatea, pentru că
implică şi tratarea în mod egal, în litera şi spiritul legii, a unei situaţii determinate, fără ca
administraţia publică și, implicit, funcționarul public să favorizeze sau să nedreptăţească pe
cineva.20
În realizarea principiul transparenței, exercitarea funcţiei publice implică furnizarea
către cetăţeni şi asociaţiile (organizațiile nonguvernamentale) legal constituite a tuturor
informaţiilor de interes public legate de procesul decizional, potrivit prevederilor generale ale
Legii nr.52/2003 privind transparența decizională în administraţia publică și ale Legii nr.
544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
Potrivit principiului eficienței și eficacității, funcţia publică trebuie exercitată cu
respectarea limitelor bugetului alocat organului respectiv şi, totodată, cu urmărirea obținerii
celui mai bun rezultat social pentru cetăţean şi/sau colectivitate prin utilizarea cât mai
judicioasă a resurselor alocate.
Principiile eficienţei şi al eficacităţii obligă funcţionarii publici, ca principale
instrumente prin intermediul cărora administraţia publică îşi duce la îndeplinire atribuţiile, să
realizeze satisfacerea nevoilor sociale într-un grad cât mai ridicat, prin asigurarea unor servicii
publice diversificate și corespunzătoare aşteptărilor beneficiarilor acestor servicii21.
Principiul responsabilităţii în conformitate cu prevederile legale trebuie interpretat în
sensul că funcţia publică trebuie exercitată în conformitate cu prevederile legale, iar
încălcarea acestora atrage răspunderea titularului funcţiei publice.
Funcționarul public trebuie să respecte legea, să acţioneze în litera şi spiritul ei, nu din
teamă că dacă o încalcă va suporta consecinţele faptelor sale, ci pentru că aceasta reprezintă
convingerea lui interioară privind misiunea care îi revine, în activitatea cu care a fost învestit.
Responsabilitatea, la nivelul actului guvernării și, implicit, al funciilor de demnitate
publică este asigurată prin procesul de selectare a celor care deţin puterea şi prin procedurile
prin intermediul cărora sunt supuse atenţiei şi consultării cetăţenilor procesul de adoptare a
deciziilor politice şi efectele acestora22.
La nivelul administraţiei publice, responsabilitatea funcției publice este asigurată prin
calitatea profesională şi morală a personalului care îşi desfăşoară activitatea în structurile
19
art. 368 din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ;
20
Virginia Vedinas “Statutul functionarilor publici” Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 30
21
Verginia Vedinas op cit.: “Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Ed. All Beck,  Bucuresti,
2003;
22
Verginia Vedinas op. cit.: Stefan Deaconu “ Buna guvernare si descentralizare” , in Revista de drept public
nr.3/2003.
6
administraţiei publice, şi care se află în strânsă legătură cu procesul de recrutare şi promovare
a funcţionarilor publici.
Principiul orientării către cetăţean presupune că exercitarea funcţiei publice trebuie să
aibă ca scop satisfacerea drepturilor legale şi intereselor legitime ale membrilor colectivităţii,
acest principiu trebuind să fie aşezat la baza întregii activităţi a administraţiei publice.
Respectarea acestui principiu implică exigențe sporite atât cu privire la fondul,
respectiv, la conţinutul activităţii funcţionarilor publici, cât şi la forma acestei activităţi.
Pe fond, activitatea funcţionarilor publici trebuie să răspundă cerinţelor și nevoilor
cetăţenilor, iar în ceea ce privește forma, raporturile dintre funcţionarii publici şi cetăţeni
trebuie să cunoască o substanţială îmbunătăţire, care să releve aplecarea, interesul
funcţionarului în a transpune în practică nevoile cetăţenilor şi respectul pe care îl datorează
acestora în calitate de beneficiari ai serviciilor publice.
Principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice presupune că titularii
funcţiei publice nu pot fi eliberaţi sau destituiţi decât în condiţiile legii. Acesta este unul din
principiile fundamentale care guvernează activitatea şi statutul juridic al funcţionarilor
publici.
Analizând prevederile Codului administrativ în integritatea lor, raportând dispoziţiile
individuale la ansamblul actului normativ se constată că stabilitatea nu este numai o chestiune
declarativă, ci şi o stare juridică garantată, garanţia stabilităţii realizându-se prin dimensiunile
regimului juridic al acesteia, prin care are loc naşterea, modificarea, suspendarea sau încetarea
raportului de serviciu, precum şi regimul răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici.
Principiul subordonării ierarhice a titularului funcţiei publice implică obligarea
acestuia la executarea întocmai şi la timp a tuturor dispoziţiilor legale ale superiorilor săi.
În ceea ce priveşte subordonarea ierarhică, ea este tratată constant în doctrină ca fiind
una din obligaţiile funcţionarului public23 și presupune ca toţi funcţionarii publici să se
conformeze dispoziţiilor superiorului ierarhic, cu excepţia dispoziţiilor vădit ilegale şi a celor
care compromit grav un interes public, fiind vădit inoportune.
Constatăm că legea operează o schimbare de concepţie, conferind o dublă natura
juridică subordonării ierarhice.
Pe de o parte este menținută obligația funcționarilor publici de a se conforma
dispozițiilor primite de la superiorii ierarhici, iar pe de altă parte acestei obligații îi este
adăugată valoarea de principiu ce stă la baza exercitării funcției publice.
Totodată, Codul administrativ24 enumeră, de o manieră exhaustivă principiile
aplicabile conduitei profesionale atât pentru funcţionarii publici cât şi pentru personalul
contractual din administraţia publică, acestea fiind următoarele:
a) supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia persoanele care ocupă
diferite categorii de funcţii au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;
b) prioritatea interesului public, în exercitarea funcţiei deţinute;
c) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor
publice, principiu conform căruia persoanele care ocupă diferite categorii de funcţii au
îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare;
d) profesionalismul, principiu conform căruia persoanele care ocupă diferite categorii
de funcţii au obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă,
eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;
e) imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia persoanele care ocupă
diferite categorii de funcţii sunt obligate să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice
interes altul decât interesul public, în exercitarea funcţiei deţinute;
f) integritatea morală, principiu conform căruia persoanelor care ocupă diferite
categorii de funcţii le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau

23
Verginia Vedinas “Statutul functionarilor publici” Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 33.
24
art. 368 din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ
7
pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei pe care o deţin sau să abuzeze
în vreun fel de această funcţie;
g) libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia persoanele care ocupă
diferite categorii de funcţii pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea
ordinii de drept şi a bunelor moravuri;
h) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea diferitelor categorii
de funcţii ocupanţii acestora trebuie să fie de bună-credinţă;
i) deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate în
exercitarea diferitelor categorii de funcţii sunt publice şi pot fi supuse monitorizării
cetăţenilor;
j) responsabilitatea şi răspunderea, principiu potrivit căruia persoanele care ocupă
diferite categorii de funcţii răspund în conformitate cu prevederile legale atunci când
atribuţiile de serviciu nu au fost îndeplinite corespunzător.

Secţiunea 3. Evoluţia conceptului de deontologie a funcţionarilor publici

Noțiunea de“deontologie” provine din cuvintele greceşti „deon” sau „deontos”, care
înseamnă ceea ce se cuvine, ceea ce este necesar, şi „logos” care înseamnă ştiinţă.
Plecând de la originea sa etimologică, deontologia poate fi definită ca ştiinţa a ceea ce
trebuie să facem sau a ceea ce trebuie făcut.
Conceptul de deontologie este utilizat cu două sensuri. În sens larg, termenul evocă
partea eticii care se ocupă de studiul datoriei morale, al originii, naturii şi formelor acesteia, în
calitate de componentă de bază a conştiinţei morale25, iar în sens restrâns, termenul semnifică
un cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor specifice pe care le implică
exercitarea unei anumite profesii26.
Potrivit Dicţionarului Explicativ al limbii române, deontologia reprezintă ansamblul de
reguli care precizează normele de comportament şi obligaţiile etice ale unei profesiuni,
precum şi doctrina despre acestea.
Prin profesiune sau profesie înţelegem grupul social organizat compus din persoanele
care desfăşoară o activitate specializată, ce necesită un ansamblu de cunoştinţe teoretice şi
deprinderi practice specifice27. De asemenea, profesiunea poate fi privită şi ca un ansamblu de
cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice ce definesc pregătirea persoanelor care realizează o
anumită activitate specializată
Regulile care guvernează o profesiune pot fi grupate în mai multe categorii 28,
respectiv, reguli care dau identitate profesiunii respective, care nu au fost preluate în dreptul
pozitiv şi a căror respectare se asigură prin influenţa exercitată de corpul profesional la care se
referă, reguli care au fost preluate în dreptul pozitiv, a căror încălcare este calificată ca abatere
disciplinară, însă respectarea lor este asigurată prin jurisdicţiile disciplinare profesionale și
reguli care sunt edictate de stat pentru a proteja ordinea publică, a căror respectare este
asigurată prin intervenţia instanţelor judecătoreşti şi prin forţa coercitivă a statului.
Prin specificul obiectului său de reglementare, deontologia se află la interferenţa dintre
drept şi morală, în acest sens putând fi definită ca ansamblul normelor care conturează un
anumit tip de comportament profesional sau privat.
Dintre aceste norme, o parte sunt consacrate în norme juridice, existând posibilitatea

25
Mihai Cristian Apostolache, Mihaela Adina Apostolache, Deontologia funcționarului public - Curs
universitar, Editura Universitară, București, 2014, p. 11
26
Alina Hurubean, „Deontologia funcţiei publice: sinteză etico-juridică în context politic”, în Adrian-Paul
Iliescu (coord.), Mentalităţi şi instituţii, Editura Ars Docendi, 2002, p. 391.
27
Liviu Coman-Kund, Reflecţii asupra deontologie funcţionarilor publici, Revista de Drept Public nr.3/2009,
p.7.
28
Liviu Coman-Kund, Deontologia şi statutul funcţionarilor publici din administraţia publică, Galaţi, 2003, p. 5.
8
să fie impuse prin intervenţia forţei de coerciţie a statului, iar altele sunt sancţionate doar de
opinia publică, încadrându-se în categoria normelor morale29.
Normele deontologice sunt forme de disciplinare şi de orientare socială a individului,
principiu de conduită imediată, care se prezintă ca un ansamblu de prescripţii, care impun
ceea ce trebuie făcut, sau ca un ansamblu de interdicţii, care opresc individul de la anumite
acţiuni.
Normele deontologice sunt cele care reglează ceea ce este, dar şi ceea ce trebuie şi
presupun structurarea criteriilor de valoare într-un sistem de valori care dirijează şi modelează
acţiunea umană şi îi conferă identitate30.
Dintr-o altă perspectivă, normele reprezintă un model ideal de apreciere a unui tip de
comportament, în cadrul căruia oamenii, societatea întreagă sau anumite grupuri profesionale
sau sociale trebuie să se încadreze. Normele morale tind să armonizeze împrejurările abstracte
cu cele concrete, ele reprezentând opera societăţii, astfel încât, în mod evident, exprimă
punctul de vedere al societăţii.
În literatura de specialitate31, norma juridică este definită ca reprezentând o regulă
generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă
ce poate fi dusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere.
Comparativ cu norma juridică, norma morală reprezintă o regulă de comportament
însuşită, trăită de individ, ca impuls lăuntric spiritual în vederea promovării binelui în
conformitate cu valorile morale unanim admise.
Dincolo de elementele care le diferenţiază, normele juridice şi normele morale au şi un
element comun care constă în faptul că ele conţin enunţuri care îndeamnă la săvârşirea unor
acţiuni sau la evitarea altora32.
În doctrina de specialitate, deontologia a fost definită ca fiind ansamblul regulilor după
care se ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul
organizaţiilor profesionale care devin instanţe de elaborare, aplicare şi supraveghere a
aplicării acestor reguli33.
În considerarea celor prezentate anterior, funcția publică reprezintă o profesiune, dacă
prin această sintagmă înțelegem grupul social format din funcționarii din administrația
publică.
Acest grup social este alcătuit însă din mai multe subgrupuri de profesioniști
constituite pe criteriul specializării sau, cu alte cuvinte, potrivit calificării și abilităților
profesionale specifice.
Rezultă că, funcția publică deși este o profesiune eterogenă, în pofida diversității de
specializări, accesul în funcția publică de carieră și avansarea se fac dupa reguli generale
comune.
           Misiunea socială a corpului funcționarilor publici, realizarea interesului general și
asigurarea serviciilor publice, determină o serie de principii deontologice comune tuturor
funcționarilor publici. Aceste principii pot avea forme de exprimare diferite, la diferitele
categorii de funcționari publici.
Diferențele sunt determinate atât de interesele colectivității pe care o servește corpul
respectiv de funcționari publici, precum și de specificul domeniului de activitate.
De asemenea, la principiile deontologice comune se pot adăuga reguli specifice,
potrivit particularităților corpurilor de funcționari. 

29
Verginia Vedinaş, Deontologia funcţionarului public potrivit Legii nr. 7/2004 privind codul de conduită a
funcţionarilor publici, Revista de Drept Public nr.1/2004, p. 57.
30
Verginia Vedinaş, Deontologia vieţii publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 246.
31
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 152
32
Verginia Vedinaş, Deontologia vieţii publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.106
33
idem, p. 19
9
 În ceea ce privește deontologia funcției publice, aceasta se exprimă sub forma
reglementărilor privind răspunderea disciplinară prevăzute în statutele funcționarilor publici,
iar în unele cazuri si în acte normative distincte.
Astfel, statutele specifice anumitor categorii de funcționari publici prevăd abaterile
disciplinare, sancțiunile disciplinare, procedura de aplicare a sancțiunilor care reglementează
jurisdicția disciplinară.
Pe baza celor menționate mai sus, se poate constata faptul că funcția publică posedă o
deontologie proprie, ale cărei trăsături definitorii urmează a fi analizate în capitolele
următoare ale acestei lucrări.

10