CURS NR 8

PROFESIILE LIBERALE

8.2. Modalităţi de prestare a unei activităţi

8.2.1. Raportul de dreptul muncii

Exercitarea unei activităţi se poate realiza din punct de vedere juridic în mai multe
modalităţi. Forma cea mai des întâlnită este de prestarea activităţii în baza unui contract
individual de muncă, în calitate de salariat. Raportul juridic de dreptul muncii are o natură
contractuală şi câteva caracteristici:
- Contractul individual de muncă este un act juridic biletaral guvernat de libertatea de
voinţă a părţilor contractante cu referire la încheierea contractului şi la condiţiile în care se va
încheia contractul
- Este un contract sinalagmatic care dă naştere la obligaţii reciproce în sarcina părţilor
contractante, comutativ deoarece prestaţiile părţilor sunt cunoscute la încheierea actului, oneros –
fiecare parte urmărind a-şi procura un folos, cu executare succesivă – încheindu-se pe durată
nederminată ori determinată şi intuitu personae – avându-se în vedere pregătirea, aptitudinile şi
calităţile salariatului.
- Deşi la perfectarea actului părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică, pe parcursul
executării contractului există o subordonare, o dependenţă funcţională, a angajatului faţă de
angajator. Subordonarea presupune o putere de comandă a angajatorului exprimată prin ordine
sau dispoziţii obligatorii pentru angajat, o putere normativă ce constă în stabilirea de norme
interne de organizare şi funcţionare a locului de muncă precum şi de o putere organizatorică
reflectată prin organizarea efectivă a procesului de muncă .
În acest caz sunt incidente normele de dreptul muncii cuprinse în Codul muncii ori în alte
legi speciale.

8.2.2. Raportul de serviciu al funcţionarului public

1
 Funcţionarul public este persoana fizică învestită într-o funcţie publică prin actul de
voinţă unilaterală a unei autorităţi publice care acţionează în regim de putere publică. Drepturile
şi obligaţiile funcţionarului public sunt reglementate prin Legea nr 188 din 1999 privind Statutul
funcţionarului public iar în concret cele care intră în conţinutul raportului de serviciu sunt
evidenţiate în fişa postului.
Natura juridică a funcţiei publice nu este de ordin contractual, ci legal sau reglementar.
Funcţia de stat are statut legal şi reglementar deoarece actul de instituire al acesteia este
întotdeauna un act de autoritate, iar cel care exercită funcţia exercită autoritatea statală şi nu
drepturile decurgând dintr-o situaţie contractuală.
De regulă, activitatea funcţionarilor publici este guvernată de Legea nr. 188/1999 (republicată)
privind Statutul funcţionarilor publici, care reprezintă dreptul comun în materie. Nu mai puţin
însă, potrivit art. 5 alin. 1 din această lege, pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul anumitor servicii publice, precum structurile de
specialitate ale Parlamentului României, Administraţiei Prezidenţiale Consiliului Legislativ, din
serviciile diplomatice şi consulare, din autoritatea vamală, din poliţie şi alte structuri ale
Ministerului Afacerilor Interne ori din alte servicii publice stabilite prin lege.
Raportul de serviciu este un raport de drept public, adică de drept administrativ . Părţile
raportului de serviciu nu pot negocia conţinutul raportului de serviciu iar obiectul acestui raport
constă în realizarea atribuţiilor de putere public. Conţinutul raportului de serviciu îl constituie
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, ce nu pot fi negociate şi care sunt prestabilite prin
lege şi concretizate în fişa postului. Dar, ceea ce particularizează în mod fundamental şi
incontestabil raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, faţă de raporturile de muncă ale
salariaţilor rezidă în faptul că funcţionarii publici sunt purtători ai puterii publice pe care o
exercită în limitele funcţiei lor. Salariaţii, chiar încadraţi la o autoritate sau instituţie public nu
dispun de astfel de atribuţii de putere; ei pot fi priviţi, potrivit atribuţiilor lor, doar simpli prepuşi
ai angajatorului lor . Cu toate acestea, uneori, este greu de explicat de ce în rândul aceleiaşi
structuri a administraţiei publice, unele persoane au calitatea de funcţionar public, altele de
salariat, atribuţiile lor fiind identice sau asemănătoare.

8.2.3. Funcţiile de demnitate publică

2
 Potrivit art. 1 din anexa nr. IX la Legea nr. 330/2009 funcţia de demnitate publică este
acea funcţie publică care se ocupă prin mandat obţinut direct, prin alegeri organizate direct sau
indirect sau prin numire, potrivit legii. Funcţiile asimilate cu cele de demnitate publică sunt
funcţii de conducere din instituţiile publice aflate în subordinea Guvernului, nominalizate de
către acesta.
Potrivit art 2 al 3 din Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice , intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat
pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi
personalul care ocupă funcţii asimilate funcţiilor de demnitate publică, precum şi personalul care
beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut
special.
Persoanele care ocupă funcţii de demnitate public sunt enumerate în anexa nr I, Capitolul
IV, din Legea nr 284/2010, anexă care cuprinde algoritmul de salarizare al acestor funcţii. Astfel
avem următoarea clasificare a funcţiilor de demnitate publică:
- Functii de demnitate publica alese (Preşedintele României, Preşedintele Senatului, Preşedintele
Camerei Deputaţilor,Vicepreşedinţii Senatului şi ai Camerei Deputaţilor, Secretarii şi chestorii
Senatului şi ai Camerei Deputaţilor, Preşedinţii comisiilor permanente ale Senatului şi Camerei
Deputaţilor, Liderii grupurilor parlamentare ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, Vicepreşedinţii
comisiilor permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, Secretarii comisiilor permanente ale
Senatului şi Camerei Deputaţilor, Senatori, deputaţi)
- Funcţii de de demnitate publica numite (în cadrul Guvernul României - prim-ministru,
viceprim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegate, secretar de stat membru al
guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat, în cadrul Curţii Constituţionale – preşedinte,
judecător, conducătorii ori membru unor instituţii ca şi Consiliul legislativ, Curtea de Conturi,
Consiliul Concurenţei, Avocatul Poporului, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii)
Functii de demnitate publica alese din cadrul organelor autoritatii publice locale (primar
general al capitalei, viceprimar al capitalei, preşedinte al consiliului judeţean, vicepreşedinte al
consiliului judeţean, primar, viceprimar)
-Funcţii asimilate cu functii de demnitate publica (conducători de instituţii publice din
subordinea Guvernului)

3
 Funcţia de demnitate publică, menţionată de Constituţie în art. 16 al 3 nu presupune a fi
exercitată de către un funcţionar public, existând diferenţe semnificative între funcţionarul public
şi demnitarul public (preşedintele României, deputaţii şi senatorii, miniştrii, preşedintele
consiliului judeţean, consilierii consiliului judeţean, prefectul, primarul, consilierii locali). Legea
188/1999 în art. 5 face precizarea că persoanele numite sau alese în funcţie de demnitatea publică
nu intră sub incidenţa dispoziţiilor ei, iar un alt act normativ, Legea 154/1998, defineşte, în art. 3,
funcţia de demnitate publică ca fiind acea funcţie publică care se ocupă prin mandat direct, prin
alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.

8.2.4. Raportul de serviciu al magistraţilor

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor , denumiţi generic

magistraţi, la fel ca reglementarea anterioară (Legea nr. 92/1992), omite să precizeze natura
raportului juridic de muncă al acestora . Diferite alte acte normative îi enumeră fie drept o
categorie distinctă de personal, în raport cu alte atare categorii (salariaţi, funcţionari publici,
persoane care deţin demnităţi publice – demnitari, etc.), fie ca o categorie deosebită de persoane
care exercită o demnitate publică .
Legea nr. 284/2010, aduce, însă unele clarificări şi enumeră analitic şi exhaustiv toate
funcţiile de demnitate publică alese sau numite, existente în România, cu excluderea
magistraţilor din anexa nr I, cap. IV din lege.
Judecătorii şi procurorii nu pot fi consideraţi funcţionari publici din cel puţin două
motive:
- activitatea lor este cârmuită de un act normativ special – Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor şi nu de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici;
- magistraţii înfăptuiesc prin activitatea lor puterea (autoritatea) judecătorească, iar nu puterea
(autoritatea) executivă, specifică funcţionarilor publici
Prin urmare judecătorii şi procurorii nu sunt nici demnitari, nici funcţionari publici, ei
constituie o categorie distinctă de personal investit cu exercitarea puterii judecătoreşti. Chiar şi
judecătorii şi procurorii care deţin funcţii de conducere (preşedinte, vicepreşedinte, procuror
general, prim-procuror etc.) îşi desfăşoară activitatea în baza unui raport juridic de muncă,
comun tuturor magistraţilor.

4
 Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii
justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept,
precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor . Admiterea în magistratură şi formarea
profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de judecător şi procuror se realizează prin
Institutul Naţional al Magistraturii. Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de
auditori de justiţie. Formarea profesională iniţială în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii
constă în pregătirea teoretică şi practică a auditorilor de justiţie pentru a deveni judecători sau
procurori. Durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie este de 2 ani. După
primul an de cursuri, auditorii de justiţie optează, în ordinea mediilor şi în raport cu numărul
posturilor, pentru funcţia de judecător sau procuror. Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari sunt
numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza mediei generale, obţinută
prin însumarea celor trei medii de la sfârşitul fiecărui an de studiu şi de la examenul de absolvire
a Institutului Naţional al Magistraturii. Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de
capacitate sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii.
Rezultă aşadar că magistraţii nu încheie un contract de muncă cu instanţele unde îşi
desfăşoară activitatea ci sunt numiţi în funcţie printr-un act de drept public (de autoritate). Nu se
identifică în raportul de serviciu al magistratului un angajator şi din această perspectivă
magistratul nu este un angajat.
Stabilirea drepturilor judecătorilor şi procurorilor se face ţinându-se seama de locul şi
rolul justiţiei în statul de drept, de răspunderea şi complexitatea funcţiei de judecător şi procuror,
de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege pentru aceste funcţii şi urmăreşte
garantarea independenţei şi imparţialităţii acestora. Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi
procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu
funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege.

8.2.5. Activităţile independente

Munca independentă poate fi prestată, în temeiul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.

44/2008 privind desfășurarea activităților economice de persoanele fizice autorizate , de către
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, de persoanele fizice autorizate,

5
întreprinzători persoane fizice titulari ai întreprinderii individuale, membrii familiilor care
constituie întreprinderile familiale, precum și de persoanele fizice care exercită profesii liberale.
Profesia liberală este o ocupație intelectuală, reglementată prin legislație specifică,
exercitată de o persoană pe cont propriu, fără a fi angajată undeva (liber-profesionist) care face
parte, în mod obligatoriu, dintr-un ordin professional, cum ar fi:
• Asociația Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România
• Asociația Națională a Evaluatorilor din România (ANEVAR)
• Camera Auditorilor Financiari din România
• Clubul Român de Presă
• Colegiul Farmaciștilor din România
• Colegiul Medicilor din România
• Colegiul Medicilor Veterinari din România
• Colegiul Psihologilor din România
• Colegiul Asistenților Sociali din România
• Consiliul de Mediere
• Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România (CECCAR)
• Corpul Experților Tehnici din România (CETR)
• Ordinul Arhitecților din România
• Ordinul Geodezilor din România
• Uniunea Națională a Barourilor din România
• Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România
• Uniunea Națională a Notarilor Publici din România
• Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România
Sunt profesii liberale, cu reglementare de sine stătătoare, profesiile medicale (medic,
medic dentist, farmacist , medic veterinar , asistent medical, moaşă , tehnician dentar ) ori cele
conexe actului medical (logoped, optician, fizioterapeut, kinetoterapeut, technician, etc), cea de
avocat , notar , practician în insolvenţă , auditor financiar , consultant fiscal , expert contabil,
contabil autorizat , consilier în proprietate intelectuală , consultant de plasament de valori
imobiliare, arhitect , urbanist , psiholog , biolog, biochimist şi chimist , consultant în investiţii ,
asistent social ,mediator , executor judecătoresc , expert criminalist , detectiv particular ,
geodez , practician în medicină complementară .

6
 CURS NR 9
PROFESIILE LIBERALE

9.1. Exercitarea profesiilor liberale

O profesie liberală se caracterizează prin: furnizarea unui serviciu ideatic de mare

valoare, cu un caracter profund intelectual, în baza unei formări profesionale de nivel înalt
(academic), existența unui interes general legat de prestarea serviciului respectiv, exercitarea
activității în mod independent din punct de vedere profesional și economic, furnizarea de servicii
cu titlu personal, pe propria răspundere și în mod independent din punct de vedere profesional,
existența unei relații de încredere între client și furnizor, accentul pus mai degrabă pe furnizarea
celor mai bune servicii posibile în beneficiul clientului și nu pe maximizarea profitului și
respectarea unor reglementări profesionale juridice și etice, stricte și clar definite.
Profesiile liberale sunt acele activităţi economice independente exercitate, individual sau
în asociere, de persoane fizice care posedă o pregătire specială în domeniul respectiv: avocaţi,
notari, executori judecătoreşti, auditori financiari, consilieri fiscali, experţi contabili şi contabili
autorizaţi, experţi judiciari şi extrajudiciari, arhitecţi, evaluatori, experţi cadastrali, ingineri,
medici, medici stomatologi, farmacişti, medici veterinari, psihologi etc. În general profesiile
liberale sunt în detaliu reglementate atât prin legislaţie adoptată de Parlament, Guvern sau
ministere de resort, cât şi prin norme adoptate de propriile organe reprezentative atunci când
acestea au atribuţii de reglementare.
Unele profesii se pot presta atât independent, cât și pe bază de contract individual de
muncă. Dar munca independentă poate fi prestată și de către alte persoane, în baza unor contracte
civile de prestări servicii sau cesiune de drepturi de autor. Dificultatea calificării acestor
contracte decurge din faptul că legislația civilă nu este corelată cu cea fiscală, iar criteriile fiscale
nu coincid cu cele juridice.
Printre contractele civile în baza cărora se prestează o muncă independentă se numără:
– contractul de comision

7
Codul civil defineşte contractul de comision ca fiind mandatul care are ca obiect achiziţionarea
sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele
comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numite
comision.
– contractul de mandat
Este contractul în baza căruia o persoană numită mandatar se obligă să îndeplinească un act ori
să efectueze o activitate pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea, numită
mandant. Mandatul poate fi special, pentru un anumit act sau o anumită categorie de acte, ori
general, când se referă la toate actele folositoare mandantului. Dacă este conceput în termeni
generali, mandatul este valabil numai pentru actele de administrare.
– contractul de antrepriză
Antrepriza este contractul prin care o persoană, numită antreprenor se obligă ca, pe riscul său, să
execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru o
altă persoană numită beneficiar, în schimbul unui preţ. Din definiţia dată contractului de
antrepriză rezultă că obiectul raportului juridic îl formează obligaţia antreprenorului de a executa
o lucrare şi de a preda beneficiarului rezultatul activitătii sale. Caracteristic antreprizei este că
antreprenorul îşi păstrează independenţa economică şi operativă (în ceea ce priveşte organizarea
muncii şi a executării lucrării) şi realizează lucrarea pe riscul său. Lucrările de antrepriză pot
consta în confecţionarea unui lucru, elaborarea unui proiect de arhitectură, construcţia unui
imobil etc., dar şi în prestări de servicii, precum: reparaţii ale aparaturii de uz casnic, instalaţii
etc.
Prestarea unui serviciu, executarea unei anumite lucrari, materiale ori intelectuale, se pot realiza
de catre o persoana fizica neautorizata in baza art. 1851 din noul Cod civil, privind contractul de
antrepriza. Ceea ce in practica numim contracte de prestari servicii reprezinta, in fond, contracte
de antrepriza.
– contractul de cesiune de drepturi de autor
Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor este contractul prin care autorul
transmite drepturile sale patrimoniale, integral sau parţial, celeilalte părţi, denumite cesionar,
care se obligă în schimb să plătească autorului cedent preţul acestei cesiuni. Reglementarea
legală privind contractul de cesiune a drepturilor de autor o regăsim în Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare

8
Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul
literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:
– scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere
scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
– operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare,
manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
– compoziţiile muzicale cu sau fără text;
– operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
– operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
– operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;
– operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie,
artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design,
precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
– operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele
de arhitectură;
– lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general.
Exercitarea unei activităţi independente presupune desfăşurarea acesteia în mod obişnuit, pe cont
propriu şi urmărind un scop lucrativ. Printre criteriile care definesc preponderent existenţa unei
activităţi independente sunt:
– libera alegere a desfăşurării activităţii, a programului de lucru şi a locului de desfăşurare a
activităţii;
– riscul pe care şi-l asumă întreprinzătorul;
– activitatea se desfăşoară pentru mai mulţi clienţi;
– activitatea se poate desfăşura nu numai direct, ci şi cu personalul angajat de întreprinzător în
condiţiile legii.
Lipsa uneia dintre aceste caracteristici poate determina reîncadrarea activității de către organele
fiscale în activitate dependentă.

9
 CURS NR 10
STATUTUL PROFESIEI DE AVOCAT

10.1. REGLEMENTAREA PROFESIEI DE AVOCAT

Profesiile liberale sunt acele profesii reglementate legal, care se exercită în baza unor
calificări profesionale relevante, certificate printr-un atestat eliberat de instituţie de învăţământ
legal înregistrată şi recunoscută de stat, prin care se oferă servicii intelectuale inclusiv
conceptuale. Membrii profesiilor liberale se constituie în corpuri profesionale distincte, care au la
bază un statut propriu, adoptat în temeiul legii şi în virtutea căruia au dreptul să practice şi să fie
răspunzători de actul profesional pe care îl îndeplinesc, activitatea lor fiind pusă în slujba
ocrotirii şi realizării atât a unui interes public cât şi a unui interes privat, în schimbul unei plăţi ce
poartă denumirea de onorariu .
Poate cea mai reprezentativă dintre toate profesiile liberale este cea de avocat. În prezent
profesia este reglementată de Legea nr 51 din 7 iunie 1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat, prin Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului
U.N.B.R. nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat şi prin Codul deontologic
al avocaţilor din Uniunea Europeană.
Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac
parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România. În exercitarea profesiei
avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic (art
2 al 1 din Legea nr 51/1995), aceste reglementări confirmând natura liberală a profesiei.
Potrivit art 3 din Legea nr 56/1995 activitatea avocatului se realizează prin:
a) consultaţii şi cereri cu caracter juridic (pot fi acordate în scris sau verbal în domenii de
interes pentru client, precum: redactarea sau furnizarea opiniilor juridice şi informaţiilor cu
privire la problematica solicitată a fi analizată, elaborarea de opinii legale, elaborarea proiectelor

10
de acte juridice şi asistarea clientului la negocierile referitoare la acestea, elaborarea proiectelor
de acte normative, participarea în calitate de consultant la activitatea organelor deliberative ale
unei persoane juridice, orice alte consultaţii în domeniul juridic);
b) asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire
penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor
judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane
juridice;
c) redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor
prezentate spre autentificare;
d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi
publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;
e) apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime
ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu
orice persoană română sau străină;
f) activităţi de mediere;
g) activităţi fiduciare desfăşurate în condiţiile Codului civil;
h) stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului
şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale
sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;
Avocatul poate exercita profesia în una dintre următoarele forme: cabinet individual,
cabinet asociat, societate civilă profesională, societate profesională cu răspundere limitată. La
constituirea formelor de exercitare a profesiei, precum şi ulterior acestui moment, avocaţii au
dreptul să stabilească patrimoniul afectat exercitării profesiei, cu respectarea procedurii
reglementate de Consiliul U.N.B.R. cu privire la constituirea Registrului electronic al evidenţei
patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor. Înscrierea efectuată în registru are efecte de
opozabilitate faţă de terţi în condiţiile prevăzute de lege. Până la reglementarea acestei proceduri,
operarea diviziunii patrimoniale se face prin declaraţie înscrisă în statutul societăţii civile
profesionale, în actul de înfiinţare al cabinetului individual de avocat, în convenţia de asociere a
cabinetelor individuale de avocaţi, după caz, sau prin declaraţie separată, întocmită în formă
scrisă şi înregistrată la baroul din care face parte avocatul. Orice creditor al unui avocat a cărui

11
creanţă s-a născut în legătură cu profesia poate solicita baroului informaţii privind masa
patrimonială afectată exercitării profesiei avocatului conform declaraţiilor înregistrate la barou.

1.2. Natura obligaţiilor asumate de către avocat

Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice
profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi
client ori mandatarul acestuia. Avocatul nu poate acţiona decât în limitele contractului încheiat
cu clientul său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Potrivit art. 109 al 1 din Statut în
exercitarea profesiei sale avocatul este independent.
Conform art 121 din Statut contractul de asistenţă juridică este încheiat în formă scrisă,
cerută ad probationem. Acesta dobândeşte dată certă prin înregistrarea sa în registrul oficial de
evidenţă al avocatului, indiferent de modalitatea în care a fost încheiat. Contractul de asistenţă
juridică poate fi încheiat şi prin orice mijloc de comunicare. Contractul de asistenţă juridică
poate fi încheiat şi prin orice mijloc de comunicare la distanţă. În acest caz, data încheierii
contractului este data la care a intervenit acordul de voinţă între avocat şi client. Se prezumă că
avocatul a luat cunoştinţă de încheierea contractului la una dintre următoarele date:
a) data la care contractul a sosit prin fax sau e-mail (semnătură electronică) la sediul
profesional al avocatului; dacă transmisiunea prin fax are loc după ora 19,00, se prezumă că
avocatul a luat cunoştinţă în ziua lucrătoare următoare zilei transmisiunii;
b) data primirii contractului semnat prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Contractul de asistenţă juridică poate lua forma unei scrisori de angajament care să indice
raporturile juridice dintre avocat şi destinatarul scrisorii, inclusiv serviciile avocaţiale şi
onorariul, semnată de avocat şi transmisă clientului. În cazul în care clientul semnează scrisoarea
sub orice menţiune expresă de accept a conţinutului scrisorii, aceasta dobândeşte valoarea unui
contract de asistenţă juridică.
Contractul de asistenţă juridică se consideră a fi fost încheiat în mod tacit dacă clientul a
achitat onorariul menţionat în cuprinsul acestuia, achitarea acestui onorariu semnificând
acceptarea contractului de către client, caz în care data încheierii contractului este considerată a
fi data menţionată în cuprinsul contractului.

12
 Contractul de asistenţă juridică poate fi încheiat, în mod excepţional, şi în formă verbală.
În acest caz, contractul în formă scrisă va fi încheiat în cel mai scurt timp posibil.
În cazul în care avocatul şi clientul convin, o terţă persoană poate fi beneficiarul
serviciilor avocaţiale stabilite prin contract, dacă terţul acceptă, chiar şi tacit, încheierea
contractului în astfel de condiţii.
Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor
cheltuielilor făcute în interesul clientului său. Onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea,
amploarea sau durata cazului. Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre
următoarele elemente:
a) timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activităţii
cerute de client;
b) natura, noutatea şi dificultatea cazului;
c) importanţa intereselor în cauză;
d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte
un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client
fără investigaţii suplimentare;
e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului;
f) conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi
dificultatea cazului;
g) avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de
avocat;
h) situaţia financiară a clientului;
i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze
pentru a asigura servicii legale performante.
Onorariile se determină şi se prevăd în contractul de asistenţă juridică la data încheierii
acestuia între avocat şi client, înainte de începerea asistenţei şi/sau a reprezentării clientului.
Onorariile pot fi stabilite şi în monedă străină, sub condiţia ca plata acestora să respecte
prevederile privind regimul legal al plăţilor.
Referitor la natura obligaţiilor asumate de avocat prin contractul de asistenţă juridică,
trebuie observate dispoziţiile art 110 din Statut, potrivit cărora avocatul trebuie să depună toată
diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului. Rezultă

13
aşadar că se reglementează expres că în sarcina avocatului se naşte o obligaţie de mijloace, adică
de diligenţă şi nicidecum o obligaţie de rezultat.
Această concluzie reiese şi din dispoziţiile art 129 din Statut referitoare la tipurile de
onorariu ce pot fi percepute de către avocat. Onorariile pot fi stabilite astfel:
a) onorarii orare (stabilite pe ora de lucru, respectiv o sumă fixă de unităţi monetare cuvenită
avocatului pentru fiecare oră de servicii profesionale pe care le prestează);
b) onorarii fixe sau forfetare (forfetare);
c) onorarii de succes;
d) onorarii combinate
Potrivit art 129 al 4 din Statut onorariul orar şi fix (forfetar) se datorează avocatului
indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale, adică se remunerează
diligenţa avocatului şi în lipsa rezultatului. Prin urmare reiese cu claritate că obligaţia avocatului
este una de mijloace, de diligenţă. Se pune întrebarea dacă cu caracter de excepţie avocatul îşi
poate asuma şi o obligaţie de rezultat atunci când se stabileşte exclusiv doar un onorariu de
succes.
Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de
către avocat a unui anumit rezultat. Din coroborarea art 129 al 6 şi art 130 din Statut rezultă că
nu este posibilă stabilirea exclusiv a unui onorariu de succes în considerarea rezultatului
procesului.
Însă trebuie remarcate dispoziţiile art 129 al 5 care prevăd se poate stabili un onorariu de
succes pe lângă onorariul fixat. Adică onorariu de succes poate însoţi un alt tip de onorariu
stabilit de părţi şi nu se poate doar onorariu de succes. Stabilirea onorariului avocaţial sub forma
unei combinaţii între un onorariu fix şi un onorariu de succes nu determină transformarea
obligaţiei avocatului în una de rezultat. Potrivit art 129 al 6 din Statut avocatul are dreptul ca în
completarea onorariului fixat să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu
complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes poate fi
convenit împreună cu onorariul orar sau fix. Prin urmare concluzia este că onorariu de succes are
un titlu complementar, pe lângă contravaloarea serviciilor prestate şi care se traduc în onorariu
orar sau forfetar.
Potrivit art 130 din Statut este interzis avocatului să îşi fixeze onorariile în baza unui pact
de quota litis. Pactul de quota litis este o convenţie încheiată între avocat şi clientul său înainte de

14
soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor
avocatului în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o
sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. Onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă,
a unor aporturi din afacere (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise.
Prin urmare ipoteza stabilirii exclusiv a unui onorariu de succes – în considerarea
rezultatului judiciar al cauzei este prohibit deoarece reprezintă un pact de quota litis.

CURS NR 11
STATUTUL PROFESIEI DE AVOCAT

11.1. Forme ale răspunderii profesiei de avocat

Caracterul obligaţiilor asumate de către avocat este reluat şi de art 133 din Statut. Astfel
potrivit textului de lege invocat, în cazul în care se angajează să asiste sau să reprezinte un client
într-o procedură legală, avocatul îşi asumă obligaţii de diligenţă. Avocatul trebuie să asiste şi să
reprezinte clientul cu competenţă profesională, prin folosirea cunoştinţelor juridice adecvate, a
abilităţilor practice specifice şi prin pregătirea rezonabil necesară pentru asistarea sau
reprezentarea concretă a clientului.
Asistarea şi reprezentarea clientului impun diligenţă profesională adecvată, pregătirea
temeinică a cauzelor, dosarelor şi proiectelor, cu promptitudine, potrivit naturii cazului,
experienţei şi crezului său profesional. În situaţii şi împrejurări care prezintă caracter de urgenţă
pentru salvgardarea sau protejarea drepturilor şi intereselor clientului, avocatul poate asista şi
angaja clientul chiar şi în măsura în care în acel moment nu posedă o competenţă profesională
adecvată cu natura cauzei, dacă prin întârziere s-ar aduce atingere drepturilor şi intereselor
clientului. În astfel de situaţii avocatul se va limita doar la ceea ce în mod rezonabil este necesar
potrivit cu circumstanţele şi cu prevederile legale.
Competenţa profesională adecvată presupune analiza şi cercetarea atentă a împrejurărilor
de fapt, a aspectelor legale ale problemelor juridice incidente în situaţia de fapt, pregătirea
adecvată şi adaptarea permanentă a strategiei, tacticilor, tehnicilor şi metodelor specifice în
raport cu evoluţia cauzei, a dosarului sau a lucrării în care avocatul este angajat.

15
 Potrivit art 134 din Statut avocatul îşi va reprezenta clientul cu diligenţa unui bun
profesionist, în limitele legii.
Potrivit art 42 din Legea nr 51/1995 şi art 119 al 1 şi 231 al 1 din Statut avocatul este
obligat să se asigure de răspundere profesională. Prin răspundere profesională se înţelege
acoperirea daunelor efective suferite de client şi rezultate din exercitarea profesiei cu
nerespectarea prevederilor Legii, ale prezentului statut şi a regulilor deontologice.

11.2. Exercitarea profesiei de avocat în afara U.N.B.R.

Prin Decizia ICCJ nr. 15/2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat
de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281
din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către
persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr.
51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările
ulterioare.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal, fapta unei
persoane care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac
parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu
modificările ulterioare, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau
activităţi prevăzută de art. 348 din Codul penal
Prin urmare exercitarea profesiei în afara structurilor reglementate de Legea nr 51/1995,
în așa numitele ”barouri paralele” este o faptă ilicită care sub aspect civil atrage răspunderea
civilă delictuală a autorului faptei iar sub aspect penal constituie și infracțiunea prevăzută de art
348 Cod penal.
Potrivit art 1 al 2 din Legea nr 51/1995 profesia de avocat se exercită numai de avocaţii
înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor
din România, denumită în continuare U.N.B.R. Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara
U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.
Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.

16
 Art. 26 din Legea nr. 51/1995 stipulează că exercitarea oricărei activităţi de asistenţă
juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică
ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie
infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.
În ce priveşte verificarea îndeplinirii condiţiei exercitării "fără drept" a profesiei de
avocat, aceasta presupune analiza modului în care sunt reglementate organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat în România.
Organizarea profesiei liberale de avocat s-a realizat pentru prima dată în România prin
Legea nr. 1.709 din 4 decembrie 1864 pentru corpul de advocaţi. Prin Legea din 12 martie 1907
pentru organizarea corpului de advocaţi , structurile teritoriale ale ordinului avocaţilor au
dobândit personalitate juridică. Conform legii, exercitarea profesiei de avocat se făcea de
persoane înscrise în tabloul avocaţilor (art. 1), fiind interzis oricărei persoane care nu avea
calitatea de avocat să aibă un birou de avocatură (art. 31). Denumirea utilizată a continuat să fie
cea de "corpul advocaţilor", iar corpul avocaţilor din fiecare district (noţiunea privită în sens
restrâns) era persoană juridică (art. 35), nu şi corpul privit în sens larg (totalitatea avocaţilor din
România). Corpurile avocaţilor, care preexistau, au dobândit personalitate juridică, direct prin
dispoziţia legii.
Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi a
utilizat, ca sinonime, expresiile "corpul advocaţilor" (în sens restrâns, la nivel teritorial) şi
"baroul". Potrivit legii, exercitarea profesiei de avocat se făcea de membrii corpului avocaţilor
(art. 1). Corpul avocaţilor sau baroul din fiecare district (noţiunea privită în sens restrâns) era
persoană juridică (art. 55). Potrivit acestei legi s-a înfiinţat la nivel naţional "Uniunea
Advocaţilor din România", persoană juridică, ca organ general al barourilor (corpurilor) de
avocaţi din România.
Legea din 28 decembrie 1931 (Decret nr. 4.221) pentru organizarea Corpului de Advocaţi
a fost modificată şi completată în 1932, în 1934, în 1936, în 1938, în 1939 şi republicată în 30
martie 1939. Prin această lege, barourile şi Uniunea Avocaţilor din România devin, pentru prima
dată, "persoane juridice de drept public" (art. 6).
Prin Decretul-lege din 26 octombrie 1939 pentru numirea şi funcţionarea comisiunilor
interimare la Uniunea avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară au fost dizolvate organele
alese de conducere ale acesteia, care au fost înlocuite cu organe numite, acestea devenind

17
organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România, care a continuat să existe, nefiind în
niciun fel afectată existenţa structurilor ordinului profesional al avocaţilor.
În anul 1940 a fost adoptată Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea
Corpului de avocaţi din România . Actul normativ prevedea existenţa Uniunii Barourilor din
România, alcătuită din toate barourile din ţară (art. 5). Aceasta era persoană juridică de drept
public (art. 6). Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, erau prevăzute alegeri pentru constituirea
organelor centrale ale corpului de avocaţi (art. 291) şi organe interimare la conducerea Uniunii
Barourilor din România (art. 292). A fost introdusă o nouă denumire a structurii centrale a
ordinului avocaţilor, şi anume Uniunea Barourilor avocaţilor din România, în loc de Uniunea
Avocaţilor din România. Uniunea Barourilor avocaţilor din România a continuat să fie compusă
din barouri (iar nu din avocaţi) şi să aibă personalitate juridică, legea prevăzând expres natura de
persoană juridică de drept public.
Prin Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea
Colegiilor de Avocaţi din România , barourile, ca şi Uniunea Barourilor avocaţilor din România
au fost desfiinţate, iar în locul lor au fost înfiinţate, prin efectul legii, colegii de avocaţi în fiecare
judeţ, respectiv Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România, calificate ca fiind persoane juridice
de drept public, care au preluat de drept patrimoniile fostelor barouri, respectiv al Uniunii
Barourilor (a se vedea art. 1-3). Este evident astfel că asociaţiile denumite "colegii", respectiv
"Uniunea Colegiilor" sunt succesoarele universale şi de plin drept, în temeiul legii, ale fostelor
"barouri", respectiv a "Uniunii Barourilor" menţionate în legislaţia anterioară .
Prin Decretul nr. 39/1950 privitor la profesiunea de avocat , Uniunea Colegiilor de
Avocaţi din România a fost desfiinţată, însă colegiile de avocaţi au continuat să existe, ca singura
formă de structurare - la nivel teritorial - a ordinului avocaţilor, cu personalitate juridică şi aflate
sub îndrumarea şi controlul Ministerului Justiţiei (art. 3).
Prin Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în Republica Populară Română ,
a fost înfiinţat Colegiul Central al Colegiilor de Avocaţi din Republica Populară Română, cu
personalitate juridică, pentru organizarea, conducerea şi îndrumarea activităţilor avocaţiale din
România (art. 19), conducerea generală a avocaturii fiind exercitată în continuare de Ministerul
Justiţiei (art. 25).
Prin Decretul-lege nr. 90/28.02.1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi
exercitarea avocaturii în România , s-a revenit la denumirea anterioară a formei de organizare a

18
profesiei de avocat, respectiv "barou" în loc de "colegiu", şi s-a reînfiinţat Uniunea Avocaţilor
din România, compusă din toţi avocaţii înscrişi în barouri, având (ca şi acestea din urmă)
personalitate juridică (art. 3 şi art. 12). Acest act normativ a fost urmat de Legea nr. 51/1995
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat , care a suferit de-a lungul timpului
numeroase modificări, prin care s-a urmărit clarificarea statutului profesiei de avocat şi a
condiţiilor în care se poate accede în profesie.
Din succesiunea în timp a actelor normative enumerate mai sus rezultă că formele de
organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora ("barouri",
"colegii"), nu au fost niciodată desfiinţate în România, operaţiunea juridică utilizată de legiuitor
fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin acelaşi act normativ s-a prevăzut
desfiinţarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înfiinţarea în locul acestora a unor alte
persoane juridice, ca succesoare în drepturi şi obligaţii ale celor dintâi.
Aceeaşi este situaţia şi în privinţa formelor de organizare la nivel naţional ("Uniunea
Avocaţilor din România", "Uniunea Barourilor din România", "Uniunea Colegiilor de Avocaţi
din România" "Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi", "Uniunea Naţională a Barourilor din
România"), cu singura menţiune că pentru o scurtă perioadă de timp, între 14 februarie 1950
(data publicării în Buletinul Oficial a Decretului nr. 39/1950) şi 21 iulie 1954 (data publicării în
Buletinul Oficial a Decretului nr. 281/1954), profesia de avocat a rămas fără o structură
organizatorică la nivel naţional.
Din această perspectivă, se poate spune că în România a existat o continuitate a
organizării şi exercitării profesiei de avocat, iar înfiinţarea persoanelor juridice succesoare s-a
făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară.
Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca, de altfel, a oricărei activităţi ce
reprezintă interes pentru societate este firească şi necesară în vederea stabilirii competenţei, a
modului şi mijloacelor în care se exercită profesia, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar
încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale.
Legiuitorul a reglementat prin legi speciale toate activităţile care contribuie la realizarea
interesului public, organizându-le în asociaţii profesionale ce dobândesc personalitate juridică în
temeiul acestor legi.
În acest context, Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează
forme unice şi exclusive de organizare profesională a avocaţilor în România, în sensul că această

19
profesie poate fi exercitată numai de avocaţi înscrişi în barou (existând şi funcţionând câte un
singur barou în fiecare judeţ), component din Uniunea Naţională a Barourilor din România
(U.N.B.R.), ca unică structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România –
potrivit art. 1 al 2, art. 10 al 2 şi art. 60 al 1 din lege. Mai mult, prin Legea nr. 255/2004 privind
modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat, s-a interzis în mod expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub
sancţiunea nulităţii de drept a actelor de constituire şi de înregistrare a acestora – prin
modificarea art. 1 al 3 din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare.
Totodată, art. 82 al 1 şi 2 din aceeaşi lege (devenit art. 113 după republicarea legii)
statuează că la data intrării în vigoare a legii persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate
în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare
activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de
drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte
potrivit legii penale. De asemenea, de la aceeaşi dată încetează de drept efectele oricărui act
normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi
de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.
Chestiunea referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format
obiectul analizei Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, Curtea Constituţională a statuat că avocatura este un serviciu public care este
organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de
un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a
legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este
asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin
principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte
legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi
exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială şi nu se supun normei generale
cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările
ulterioare. Totodată, s-a reţinut că: deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă,
exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli
prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive,

20
raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în
paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal.
La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, având a se pronunţa
asupra asistenţei juridice acordate în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o persoană care
nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin
Legea nr. 255/2014, a reţinut că dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege
specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat și conţinând anumite cerinţe
imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara
cadrului instituţionalizat de acea lege, astfel încât asistenţa juridică acordată de către o asemenea
persoană echivalează cu lipsa de apărare a învinuitului sau inculpatului.
De asemenea, declarând inadmisibilă cererea ce i-a fost adresată de o asociaţie din
România, care a reclamat încălcarea libertăţii de asociere prevăzută de art. 11 din Convenţia
Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că printre obiectivele statutare ale
asociaţiei figura crearea de barouri, ceea ce contravenea prevederilor Legii nr. 51/1995 care
interzice crearea de barouri şi exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaţilor din
România", aceasta din urmă neputând fi analizată ca o asociaţie în sensul art. 11 din Convenţie,
căci "ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care
urmăresc scopuri de interes general.
Prin urmare, apare ca fiind evident faptul că singura modalitate legală de exercitare a
profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările
ulterioare, şi este condiţionată de înscrierea în tabloul unui barou component al Uniunii
Naţionale a Barourilor din România, formă de organizare profesională unică şi exclusivă.
Această condiţie nu este îndeplinită în cazul persoanelor care exercită activităţi specifice
profesiei de avocat în cadrul unor entităţi paralele cu cele care fiinţează în mod legal şi sunt
succesoare în drepturi ale celor existente anterior, chiar dacă aceste entităţi ar utiliza, contrar
dispoziţiilor legale exprese, denumiri identice.
Simpla invocare a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare,
în deciziile emise de aceste entităţi, nu poate să conducă la concluzia dobândirii calităţii de
avocat în mod legal, în condiţiile în care emitentul nu are abilitatea conferită de lege de a
organiza examenul de accedere în profesia de avocat, fiind în realitate doar o structură paralelă

21
înfiinţată pentru eludarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, aşa cum a fost modificată şi completată
prin Legea nr. 255/2004.
Într-o asemenea ipoteză, este îndeplinită cerinţa exercitării "fără drept" a activităţilor
specifice profesiei de avocat, esenţială pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute
de art. 348 din Codul penal.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii se
comite cu intenţie directă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea
lui prin săvârşirea faptei) sau indirectă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui).
Or, aşa cum s-a arătat, Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare,
reglementează în mod explicit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a
profesa avocatura în România, iar prin modificările aduse odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.
255/2004 a fost instituită în mod expres interdicţia de a se constitui şi de a funcţiona barouri în
afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, cu referire, de asemenea, explicită la
activităţile desfăşurate anterior intrării în vigoare a legii, a căror continuare după această dată
constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.
Prin urmare, persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul
unor barouri paralele cu cele care fiinţează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost
constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat şi anterior, dar şi-au
continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acţionează
dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie şi claritate pentru a permite
destinatarilor ei să îl înţeleagă şi să-şi conformeze conduita dispoziţiilor sale, fiind astfel exclusă
posibilitatea invocării erorii, ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal.
Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracţiunii analizate se află în strânsă legătură cu
latura ei obiectivă, mai precis cu cerinţa esenţială a exercitării "fără drept" a activităţilor specifice
profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea
situaţie acţionează cu intenţia de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică
incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze in concreto vinovăţia fiecărei persoane
cercetate pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Alături de exercitarea profesiei în afara UNBR mai pot fi identificate situații în care în
sarcina avocatului se poate anagaja răspunderea civilă delictuală. Exemplificăm situațiile de

22
încălcare a concurenței loiale (art 179 raportat la art 175-178 din Statut) sau a publicității
profesionale (art 238 și următoarele din Statut).

11.3. Răspunderea contractuală a avocatului

De regulă, izvorul răspunderii civile în cazul membrilor profesiilor liberale, cum este și
cea de avocat îl constituie contractul care se încheie între client și prestatorul de servicii și
împrejurarea că în exercitarea serviciului de interes public încredințat, profesionistul liberal poate
produce daune clientului său .
Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice
profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi
client ori mandatarul acestuia. Avocatul nu poate acţiona decât în limitele contractului încheiat
cu clientul său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art 108 din Statut).
Natura obligației clientului este expres reglementată, prin art 110 din Statut, care
consacră o obligaţie de mijloace (de diligenţă) în sarcina avocatului. Potrivit textului anterior
menţionat, avocatul trebuie să depună toată diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi
intereselor legitime ale clientului. Prin urmare avocatul nu îşi asumă o obligaţie de rezultat faţă
de clientul său. Avocatul îşi va reprezenta clientul cu diligenţa unui bun profesionist, în limitele
legii (art 134 alin 1 din Statut).
Avocatul este dator să îşi sfătuiască clientul cu promptitudine, în mod conştiincios, corect
şi cu diligenţă. Probitatea, spiritul de dreptate şi onestitatea avocatului sunt condiţii ale
credibilităţii avocatului şi profesiei. Avocatul este confidentul clientului în legătură cu cazul
încredinţat. Confidenţialitatea şi secretul profesional garantează încrederea în avocat şi constituie
obligaţii fundamentale ale avocatului.
Potrivit art 133 alin 4 din Statut asistarea şi reprezentarea clientului impun diligenţă
profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor şi proiectelor, cu promptitudine,
potrivit naturii cazului, experienţei şi crezului său profesional. Competenţa profesională adecvată
presupune analiza şi cercetarea atentă a împrejurărilor de fapt, a aspectelor legale ale
problemelor juridice incidente în situaţia de fapt, pregătirea adecvată şi adaptarea permanentă a
strategiei, tacticilor, tehnicilor şi metodelor specifice în raport cu evoluţia cauzei, a dosarului sau
a lucrării în care avocatul este angajat.

23
Contractul de asistenţă juridică care se încheie între avocat şi client este o specie de mandat,
preluând toate caracteristicile contractului de mandate reglementat de codul civil.
Sintetizând, putem aprecia că răspunderea civilă a avocatului poate interveni în cazul
încălcării uneia din următoarele obligaţii:
- exercitarea oricărei activităţi specifice profesiei de avocat de către o persoană fizică ce nu
are calitatea de avocat înscris într-un barou şi în tabloul avocaţilor sau, după caz, de către orice
persoană juridică, cu excepţia societăţii profesionale de avocaţi cu răspundere limitată
- acordarea de consultaţii şi cereri cu caracter juridic ori de asistenţă şi reprezentare
juridică (inclusiv activităţi fiduciare) în mod defectuos
- obligaţia de confidenţialitate şi de păstrare a secretului profesional privitor la orice aspect
al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege
- concurenţa profesională neloială
- obligaţia de loialitate faţă de clientul său, ale cărei interese nu le poate prejudicia,
avocatul fiind dator să dea clientului sfaturi juridice corespunzătoare legii şi să acţioneze numai
în limitele legii, ale statut şi ale codului deontologic, potrivit crezului său profesional
- neevitarea unui conflict de interese
- depăşirea puterilor conferite prin mandat de către client
- incălcarea obligaţiei de informare a clientului cu privire la împrejurările cauzei, situaţia
curentă, posibilele evoluţii viitoare şi eventualele rezultate, în mod rezonabil, corespunzător cu
împrejurările concrete ale cazului
Plecând de la prima premisă a activităţii profesionale a avocatului, şi anume aceea că
interesul clientului este resortul esenţial al profesiei de avocat, ar trebui să desluşim care sunt
limitele activităţii profesionale în relaţia avocatului cu clientul. Esenţializând activităţile cuprinse
de art. 3 din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, considerăm
că activitatea profesională se subsumează asistenţei şi reprezentării juridice. Ambele categorii de
activităţi cuprind două paliere temporale şi factuale: trecutul şi faptele aşa cum sunt săvârşite de
client până la data activităţii profesionale precum şi prezentul şi faptele aşa cum sunt realizate de
avocat şi client împreună . Altfel spus ce a făcut clientul până să ajungă la avocat şi apoi ce face
avocatul pentru client. În primul palier temporal şi factual, faptele sunt pe deplin împlinite, fiind
astfel în exclusivitate ale clientului, avocatul având doar rolul de terţ desăvârşit faţă de
respectivele fapte, în timp ce pe al doilea nivel temporal faptele se întâmplă contemporan

24
activităţii profesionale a avocatului, în sensul că acesta devine participant la crearea situaţiei de
fapt, împreună cu clientul.
Pentru primul moment, anume acela în care faptele sunt create de client într-un moment
anterior începerii relaţiei profesionale cu avocatul, acesta trage doar consecinţele juridice, aplică
legea, după ştiinţa, priceperea şi conştiinţa profesională pe care le are, fiind responsabil doar de
ilicitul eventual dedus de calificarea juridică a situaţiei de fapt create de client. Ilicitul, de orice
natură ar fi acesta, săvârşit în timpul naşterii faptelor, într-o astfel de situaţie nu este imputabil în
niciun fel avocatului. În schimb, problemele apar pentru situaţiile ce se nasc în timpul activităţii
profesionale a avocatului, unde atât dreptul cât şi faptele sunt petrecute cu ajutorul avocatului. Şi
întrucât în profesia de avocat nu există doar alb şi negru, adică cele două perspective temporale
nu sunt absolut separate, putând fi cu uşurinţă decelate, coexistând de cele mai multe ori în
cadrul unei singure relaţii profesionale, în felul acesta se ridică problema de învecinare a
avocatului cu sfera ilicitului săvârşit de clientul său urmare a relaţiei profesionale încheiate cu
avocatul .
Desluşirea limitei profesionale mai sus menţionate, în sensul de limită a licitului de
ilicitul profesional, este apanajul exclusiv al avocatului, în sensul că acesta din urmă trebuie cu
întâietate şi supra măsură să identifice atât drepturile şi interesele clientului său, cât şi caracterul
legitim al acestora. Îndeplinirea acestei obligaţii de diligenţă se face cu mijloacele profesionale
puse la îndemână de legea de organizare a profesiei, avocatul având dreptul în caz de dubiu să
refuze acceptarea mandatului. Dincolo de natura acestei obligaţii, anume obligaţie de diligenţă,
este dincolo de orice tăgadă că avocatul este obligat să se străduiască să identifice cele două
elemente în discuţie: existenţa dreptului clientului său, respectiv caracterul legitim al acestui
drept. Relaţia profesională a avocatului nu se poate construi dacă această diligenţă nu este
îndeplinită. Avocatul este primul judecător al interesului clientului său.
Preocuparea şi străduinţa cerute avocatului de către lege pentru desluşirea caracterului
legitim al intereselor clientului său sunt acelea ale unui profesionist al dreptului. Nivelul
cantitativ al punctului de referinţă este gradul de cunoaştere a legii de către juristul profesionist
ce activează în piaţa ideilor juridice. Criteriul bunului profesionist în materia juridică ridică
problema standardelor profesionale obiectiv recunoscute şi cuantificabile în materia aplicării şi
cunoaşterii legii. Cunoaşterea legii revine justiţiabilului, în timp ce avocatului îi revine obligaţia
de a cunoaşte legea la nivelul bunului profesionist ce acţionează în acest sector de activitate.

25
 Privilegiul de a avea suveranitatea de apreciere a legitimităţii interesului clientului
impune şi o anumită diligenţă profesională şi apetenţă spre apărarea unui anumit punct de
vedere. Când legea vorbeşte despre mijloace juridice specifice, are în vedere atât aptitudinile
profesionale necesare unui jurist – cunoaşterea legii, creativitatea juridică, cât şi pe cele inerente
profesiei de avocat – stăruinţă, rezolvarea situaţiilor, cunoaşterea jurisprudenţei, interpretarea
legii în interesul clientului tău .
Putem afirma că răspunderea profesională a avocatului este una mixtă, contractuală în
raport cu clientul său și delictuală în raport cu terții. De asemenea plecând de la regula obligației
de mijloace a avocatului răspunderea sa rămâne esențialmente una subiectivă bazată pe culpă. În
situații particulare în care în sarcina avocatului a fost stabilită o obligație de rezultat răspunderea
se fundamentează obiectiv pe ideea garanției obiective a riscului de activitate .

CURS NR 12
STATUTUL PROFESIEI DE NOTAR PUBLIC

12.1 Reglementarea profesiei de notar public

Condiţiile privind exercitatea profesiei de notar public sunt prevăzute în Legea nr 36 din
1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale şi în Regulamentul de punere în aplicare a Legii
nr 36/1995 .
Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice
civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în
conformitate cu legea. Activitatea notarială se realizează de notarii publici prin acte notariale şi
consultaţii juridice notariale, în condiţiile prezentei legi. Notarul public este învestit să
îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome.
Notarul este un specialist în domeniul juridic. Activitatea sa cea mai cunoscută constă în
redactarea şi autentificarea de acte dar, de asemenea, notarul este un consilier indispensabil în
toate evenimentele din viata unei persoane sau a unei familii, de la cumpărarea unei locuinţe
până la dezbaterea moştenirii. Rolul de consilier are scopul a-l ajuta pe clientul său să prevină
sau să evite litigiile ulterioare, care presupun costuri mult mai mari decât costurile serviciilor
notariale.

26
 Spre deosebire de actele făcute sub semnătură privată, actele autentice au o forţă probantă
mai importantă conferind prin aceasta garanţii pe care alte acte nu le pot oferi. Actul autentic se
bucură de prezumţia de validitate, ceea ce dispensează pe cel care-l foloseşte de orice dovadă
suplimentară, revenind celui care-l contestă să facă proba contrarie, pe calea procedurii înscrierii
în fals.
Forţa probantă deosebită a actului autentificat de notarul public este dată de faptul că
acesta are obligaţia să verifice cerinţele de legalitate ale actului, respectiv capacitatea părţilor de
a încheia actul, consimţământul acestora pentru autentificare, dacă obiectul este determinat şi
dacă cauza este licită. În acest fel se evită autentificarea unor acte care ar putea fi anulate
ulterior, cu consecinţe grave pentru dobânditor. În cazul bunurilor imobile, notarul public va
verifica la Biroul de carte funciară dacă înstrăinătorul este proprietarul acestora şi dacă nu sunt
grevate de sarcini cum ar fi de exemplu o ipotecă, efectuând toate formalităţile privind
întabularea dreptului de proprietate.
Trebuie făcută distincţia între raporturile dintre notarul public şi clientul său care ar putea
fi asimilate unui mandat convenţional şi legal deopotrivă, adică unui contract în temeiul căruia
notarul perfectează acte şi realizează operaţiuni în interesul clientului său şi relaţia dintre notarul
public şi terţii posibil prejudiciaţi prin perfectarea actului notarial unde răspunderea este exclusiv
una delictuală, întemeiată pe culpa proprie. Din această a doua perspectivă notarul acţionează ca
o autoritate de interes public şi trebuie avute în vedere pe de o parte securitatea circuitului civil şi
încrederea în activitatea notarială ca şi activitate de interes public.
Articolul 1.258 din Codul civil reglementează o formă specială de răspundere a notarului
public care poate fi obligat la repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în
formă autentică. În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică
pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea
prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile
raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Articolul 1258 instituie o formă de răspundere specială pentru fapta proprie a notarului
public, căruia îi este imputată existenţa unei cauze de nulitate care să rezulte din însuşi conţinutul
contractului. Textul de lege are în vedere situaţia constatării nulităţii unui contract încheiat în
formă autentică şi presupune verificarea următoarelor condiţii:

27
– cauza de nulitate să rezulte din însuşi textul contractului. Astfel, nu se poate angaja
răspunderea notarului indiferent de cauza de nulitate, ci numai pentru o cauză de nulitate în
strânsă legătură cu activitatea notarială de autentificare a contractelor;
– să existe un prejudiciu, cel puţin pentru una dintre părţi. Articolul 1258 se referă la partea
prejudiciată, dar nu este exclus ca ambele părţi să fie prejudiciate ca urmare a constatării nulităţii
absolute a unui contract parţial sau total executat. De asemenea, existenţa unei părţi prejudiciate
nu presupune, în mod automat sau necesar, culpabilitatea celeilalte părţi, dar nici nu o exclude,
întrucat ceea ce este vizat prin intermediul prezentului articol este comportamentul notarului, si
nu al cocontractantului;
– legea nu precizează dacă autentificarea reprezintă o cerinţă ad validitatem pentru exigenţa
contractului sau numai o opţiune a părţilor contractante, astfel că se va aplica regula ubi lex non
distinguit nec nos distinguere debemus.
Având în vedere principiile răspunderii civile delictuale (culpa, fapta ilicită, prejudiciul şi
legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu), prin sintagma ”cauză de nulitate a cărei
existenţă rezultă din însuşi textul contractului” trebuie înţeleasă o nulitate care este imputabilă
notarului instrumentator, în sensul că acesta deşi a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că
prin încheierea contractului se încalcă norme care pot atrage nulitatea contractului, nu a refuzat
instrumentarea procedurii de autentificare. Este vorba, asadar, de cauze de nulitate evidente,
aparente, cum ar fi incheierea unui act de catre un minor fără încuviinţările legale sau de către o
persoană declarata incapabilă de a contracta (de exemplu, incapacităţi de a cumpara sau de a
vinde). Per a contrario, notarul nu poate fi făcut răspunzător dacă un contract este anulabil pentru
eroare, dol, violenţă sau leziune, căci îi este imposibil să cenzureze aceste cauze de nulitate dacă
nu le cunoaşte.
Răspunderea specială reglementată de art. 1258 nu este răspundere solidară ori
subsidiară. Partea prejudiciată este în drept să opteze între a trage la răspundere pe cocontractant
sau pe notarul public. În condiţiile în care notarul public beneficiază de o asigurare de răspundere
civilă, partea interesată se va putea adresa cu o cerere de despagubire asiguratorului, în limitele
sumei asigurate, rezervandu-şi dreptul de a-l acţiona pe contractant pentru eventualele diferenţe
de prejudiciu neacoperit prin poliţa de asigurare.

28
 CURS NR 13
STATUTUL PROFESIEI DE PRACTICIAN IN INSOLVENTA

13.1. Reglementarea profesiei de practician în insolvenţă

Potrivit art 1 din OUG nr 86/2006 procedurile de insolvenţă, procedurile de lichidare

voluntară, precum şi procedurile de prevenire a insolvenţei prevăzute de lege, inclusiv măsurile
de supraveghere financiară ori de administrare specială, sunt conduse de practicieni în
insolvenţă.
Administratorul judiciar este practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat în condiţiile
legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de instanţa de judecată, în
procedura insolvenţei, în perioada de observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare (art 2 din
OUG nr 86/2006). Lichidatorul este practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat în condiţiile
legii, desemnat să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii de faliment, atât în
procedura generală, cât şi în procedura simplificată, şi să exercite atribuţiile prevăzute de lege
sau pe cele stabilite de instanţa de judecată (art 3 din OUG nr 86/2006). Conciliatorul este
practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege

29
sau cele stabilite de instanţa de judecată, în cadrul procedurii de concordat preventive (art 31 din
OUG nr 86/2006). Mandatarul ad-hoc este practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat în
condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau cele stabilite de instanţa de
judecată, în cadrul mandatului ad-hoc (art 32 din OUG nr 86/2006).
Practicienii în insolvenţă compatibili îşi pot exercita profesia în cabinete individuale,
societăţi profesionale cu răspundere limitată (SPRL) şi întreprinderi unipersonale cu răspundere
limitată (IPURL) sau pot avea calitatea de colaboratori ori angajaţi ai uneia dintre formele de
exercitare a profesiei. Un practician în insolvenţă compatibil îşi poate exercita activitatea într-o
singură formă de organizare a profesiei şi va putea avea calitatea de asociat într-o singură
societate profesională sau întreprindere profesională unipersonală, cu excepţia constituirii de
filiale ale societăţii profesionale cu răspundere limitată (SPRL), în care este partener.
Practicianul în insolvenţă îşi poate schimba oricând forma de exercitare a profesiei, cu
înştiinţarea UNPIR.
Potrivit art 23 poate dobândi calitatea de practician în insolvenţă persoana care
îndeplineşte următoarele condiţii:
a) deţine diplomă de studii de învăţământ superior de lungă durată în drept ori ştiinţe
economice şi are o experienţă în domeniul juridic sau economic de cel puţin 3 ani de la data
obţinerii diplomei de studii superioare;
b) nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute la art. 25 alin. 1
c) a promovat examenul de admitere în profesia de practician în insolvenţă, în condiţiile
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă şi de Statut.
Este nedemnă de a fi practician în insolvenţă persoana condamnată prin hotărâre
judecătorească definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate contra patrimoniului, de
corupţie şi de serviciu, de fals, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.
656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor
măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată, şi Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare precum şi
persoana căreia i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii de a exercita profesia de
practician în insolvenţă, prin hotărâre judecătorească definitivă (art 25 din OUG nr 86/2006).

30
 Exercitarea profesiei de practician în insolvenţă este incompatibilă cu activitatea
salarizată în cadrul altor profesii (cu excepţiile expres prevăzute de lege), cu ocupaţiile care
lezează demnitatea şi independenţa profesiei sau bunele moravuri şi cu exercitarea calităţii de
notar public sau executor judecătoresc.
Potrivit art 26 alin 2 exercitarea profesiei de practician în insolvenţă este compatibilă cu:
a) activităţi şi funcţii didactice în învăţământul superior juridic sau economic;
b) calitatea de avocat, expert contabil, evaluator, auditor financiar, arbitru, mediator ori expert
tehnic judiciar, care lucrează în interiorul profesiei.
Potrivit art 28 alin 4 practicianul în insolvenţă nu poate fi concomitent administrator
judiciar sau lichidator al unui debitor şi al creditorului acestuia. Interdicţia nu se aplică dacă la
data numirii practicianului într-o procedură creanţa care ar determina apariţia stării de
incompatibilitate are caracter nelitigios, fiind stabilită prin înscrisuri întocmite de cele două
societăţi sau prin hotărâre judecătorească definitivă, precum şi dacă în cele două societăţi
calitatea de administrator judiciar sau lichidator este îndeplinită de o SPRL, respectiv de o filială
a acesteia.
Practicienii în insolvenţă au dreptul la onorarii pentru activitatea desfăşurată, sub forma
unor onorarii fixe, onorarii de succes sau o combinaţie a acestora. Onorariul provizoriu pentru
perioada de observaţie este stabilit de judecătorul-sindic la deschiderea procedurii de insolvenţă.
Acesta va putea fi modificat de adunarea creditorilor. Atribuţiile legale ale practicianului în
insolvenţă, precum şi cele stabilite exclusiv în sarcina sa de judecătorul-sindic în procedurile de
insolvenţă nu pot fi exercitate prin reprezentare (art 41). Cabinetele individuale, IPURL sau
SPRL, indiferent de forma de organizare, pot fi reprezentate numai de persoane care au calitatea
de practician în insolvenţă compatibil. Practicianul în insolvenţă poate fi totuşi asistat de avocat
în exerciţiul acestor atribuţii şi poate da mandat de reprezentare, în condiţiile legii, pentru
încheierea sau exercitarea unor acte juridice ori procesuale ce nu presupun exerciţiul atribuţiilor
exclusive ale practicianului în insolvenţă.
Potrivit art 42 alin 1 din OUG nr 86/2006 practicienii în insolvenţă răspund, în
desfăşurarea activităţii lor, disciplinar, administrativ, civil sau penal, după caz. Fiecare membru
al UNPIR este obligat ca, în termen de 30 de zile de la admiterea în UNPIR, să se asigure
profesional, prin subscrierea unei poliţie de asigurare valabile, care să acopere eventualele

31
prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecinţa
activităţii practicianului în insolvenţă pe perioada exercitării calităţii sale.
Conform art 45 alin 1 lit d din Legea nr 85/2014 judecătorul-sindic desemnează motivat,
după verificarea eventualelor incompatibilităţi, prin sentinţa de deschidere a procedurii, după
caz, a administratorului judiciar provizoriu sau lichidatorului judiciar provizoriu, solicitat de
creditorul care a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către debitor, dacă cererea îi
aparţine acestuia. În lipsa unei astfel de propuneri făcute de către debitor sau de către oricare
dintre creditori, desemnarea se va face dintre practicienii în insolvenţă înscrişi în Tabloul Uniunii
Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, care şi-au depus ofertă la dosar. Dacă nu s-
a depus nicio ofertă, va desemna aleatoriu pe oricare dintre practicienii în insolvenţă înscrişi în
Tabloul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România. În cazul în care atât
debitorul, cât şi creditorul au solicitat desemnarea câte unui administrator judiciar sau lichidator
judiciar va avea prevalenţă cererea creditorului. Dacă creditorii solicită a fi desemnaţi
administratori judiciari sau lichidatori judiciari diferiţi, judecătorul-sindic va desemna motivat pe
unul dintre cei propuşi de aceştia. Desemnarea se va face pentru administrarea procedurii până la
confirmarea acestuia în condiţiile legii. Totodată, judecătorul-sindic va fixa onorariul în
conformitate cu criteriile stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru
această perioadă.
Ulterior, în temeiul art 45 alin 1 lit e, judecătorul sindic confirmă, prin încheiere,
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat de adunarea creditorilor ori de
creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor. Dacă nu există contestaţii asupra
legalităţii hotărârii adunării creditorilor sau a deciziei creditorului care deţine mai mult de 50%
din valoarea creanţelor, confirmarea se face în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen
de 5 zile de la sesizarea judecătorului-sindic. De asemenea, potrivit art 45 alin 1 lit f, judecătorul
sindic înlocuieşte, pentru motive temeinice, prin încheiere, administratorul judiciar sau
lichidatorul judiciar. Art 57 alin 4 stabileşte că în orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic,
din oficiu sau ca urmare a adoptării unei hotărâri a adunării creditorilor în acest sens, cu votul a
mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot, îl poate înlocui pe
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, pentru motive temeinice. Înlocuirea se judecă în

32
camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor.
Împotriva încheierii se poate formula apel în termen de 5 zile de la comunicare.
Sfera competenţelor practicianului în insolvenţă este tranşată de art 45 alin 2 din lege,
text potrivit căruia, atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al
activităţii administratorului judiciar şi al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de
natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului
judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a
ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale ale administratorului judiciar,
lichidatorului judiciar sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate
sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.
Numirea unui practician în insolvenţă se face urmare a ofertei depuse de către acesta la
dosarul cauzei în condiţiile art 57 din Legea nr 85/2014. Practicienii în insolvenţă interesaţi vor
depune la dosar o ofertă de preluare a poziţiei de administrator judiciar în dosarul respectiv, la
care vor anexa dovada calităţii de practician în insolvenţă şi o copie de pe poliţa de asigurare
profesională. În ofertă, practicianul în insolvenţă interesat va putea arăta şi disponibilitatea de
timp şi de resurse umane, precum şi experienţa generală sau specifică necesare preluării
dosarului şi bunei administrări a cazului. În cazul în care debitorul, respectiv creditorii nu au
formulat propuneri şi nu sunt oferte depuse la dosar, judecătorul-sindic va desemna provizoriu,
până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvenţă ales în mod aleatoriu din Tabloul
Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România.
În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, creditorii care deţin mai mult de 50% din
valoarea totală a creanţelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar,
stabilindu-i şi onorariul (art 57 alin 2). Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar
sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, stabilindu-i onorariul. În această din urmă situaţie
nu va mai fi necesară confirmarea judecătorului-sindic. Prima şedinţă a adunării creditorilor va
avea în mod obligatoriu pe ordinea de zi atât confirmarea ori desemnarea administratorului
judiciar sau a lichidatorului judiciar, cât şi stabilirea onorariului acestuia.
Creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă,
fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar ori lichidator
judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu ori să confirme

33
administratorul judiciar provizoriu sau lichidatorul judiciar provizoriu şi să îi stabilească
onorariul (art 57 alin 3).
În orice moment al procedurii, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului
judiciar, pentru motive bine justificate, judecătorul-sindic poate încuviinţa înlocuirea acestuia, în
urma analizei cererii. În acest caz, judecătorul-sindic va desemna un alt administrator judiciar
sau lichidator judiciar provizoriu.
Potrivit art 57 alin 9 din Legea nr 85/2014 înainte de desemnarea sa, administratorul
judiciar trebuie să facă dovada că este asigurat pentru răspundere profesională, prin subscrierea
unei poliţe de asigurare valabile, care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea
atribuţiilor sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecinţa activităţii administratorului
judiciar pe perioada exercitării calităţii sale. Este interzis administratorului judiciar, sub
sancţiunea revocării din funcţie şi a reparării eventualelor prejudicii cauzate, să diminueze, în
mod direct sau indirect, valoarea sumei asigurate prin contractul de asigurare.
Practicianul în insolvenţă, în calitatea sa de organ care aplică procedura, nu va putea fi
sancţionat sau obligat la plata oricăror cheltuieli de judecată, amenzi, daune sau oricăror altor
sume, de către instanţa de judecată sau de altă autoritate, pentru fapte sau omisiuni imputabile
debitorului (art 57 alin 11).
Dacă adunarea creditorilor a infirmat administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, înainte
de a-i fi stabilit onorariul, pentru activitatea desfăşurată până la data infirmării onorariul va fi
stabilit de către judecătorul-sindic în conformitate cu criteriile stabilite de Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Din suma
aprobată se va scădea onorariul aprobat cu titlu provizoriu prin hotărârea judecătorească privind
desemnarea, dacă a fost încasat (art 57 alin 12).
Potrivit art 57 alin 14 în cazul în care adunarea creditorilor confirmă administratorul
judiciar sau lichidatorul judiciar, dar nu aprobă oferta de onorariu a acestuia, administratorul
judiciar sau lichidatorul judiciar va putea accepta onorariul votat de către creditori sau va
reconvoca adunarea într-un termen de maximum 30 de zile pentru negocierea cu creditorii şi
discutarea onorariului. În cazul în care nici la această adunare oferta administratorului
judiciar/lichidatorului judiciar nu va fi acceptată de către creditori, administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar va putea declara că se retrage. În caz de renunţare, administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar va convoca o nouă adunare în termen de maximum 30 de zile, în

34
vederea desemnării noului administrator judiciar/lichidator judiciar. Dacă în cadrul acestei
adunări nu se desemnează un alt administrator judiciar/lichidator judiciar, preşedintele
comitetului creditorilor sau, dacă nu a fost constituit, un creditor desemnat de adunarea
creditorilor va solicita judecătorului-sindic desemnarea unui administrator judiciar/lichidator
judiciar provizoriu, în termen de maximum 5 zile de la data adunării. Judecătorul-sindic va numi
un administrator judiciar/lichidator judiciar provizoriu în termen de 5 zile de la sesizare, în
cameră de consiliu.
Principalele atribuţii ale administratorului judiciar, sunt conform art 58 alin 1:
a) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse şi întocmirea unui
raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de
observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acelui raport aprobării judecătorului-sindic,
într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea
administratorului judiciar;
b) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea eventualelor indicii sau
elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă şi cu privire la existenţa
premiselor angajării răspunderii acestora, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare a
activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi depunerea la dosarul cauzei,
într-un termen stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la
desemnarea administratorului judiciar;
c) întocmirea actelor prevăzute la art. 67 alin. (1), în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit
obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea
informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
d) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul
raportului prevăzut la lit. a);
e) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
f) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim caz cu
respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la
condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;
g) convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor sau ale
acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică;

35
 h) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase ale debitorului,
încheiate în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a
unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta,
susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în
averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de procedură;
j) denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
k) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi
întocmirea tabelelor de creanţe;
l) încasarea creanţelor, urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea
debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii,
formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru
aceasta putând angaja avocaţi;
m) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fideijusorilor, renunţarea la
garanţii reale, cu condiţia confirmării acestor operaţiuni de către judecătorul-sindic;
n) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de
către acesta;
o) inventarierea bunurilor debitorului;
p) dispunerea evaluării bunurilor debitorului, astfel încât aceasta să fie realizată până la data
stabilită pentru depunerea tabelului definitiv al creanţelor;
q) transmiterea spre publicare în BPI a unui anunţ cu privire la depunerea la dosar a raportului
de evaluare, în termen de două zile de la depunere.

36
 CURS NR 14
STATUTUL PROFESIEI DE PRACTICIAN IN INSOLVENTA

RASPUNDEREA PRACTICIANULUI IN INSOLVENTA

Potrivit art 59 din lege administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând
descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, justificarea cheltuielilor efectuate cu
administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea
debitorului, precum şi, dacă este cazul, stadiul efectuării inventarierii. În raport se va menţiona şi
onorariul încasat al administratorului judiciar, cu precizarea modalităţii de calcul al acestuia.
Raportul se depune la dosarul cauzei, iar un extras se publică în BPI. La fiecare 120 de zile,
judecătorul-sindic va analiza şi se va pronunţa asupra stadiului continuării procedurii, printr-o

37
rezoluţie, prin care va putea pune în sarcina administratorului judiciar anumite măsuri şi va
acorda un termen administrativ de control sau de judecată, după caz. În ipoteza în care există
cereri cu caracter contencios sau necontencios, precum şi în ipoteza în care judecătorul-sindic
consideră necesar, acesta va dispune citarea de urgenţă a persoanelor interesate şi a
administratorului judiciar, pentru soluţionarea cererilor sau pentru dispunerea măsurilor care se
impun.
În baza art 59 alin 5 debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului
persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face
contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar. Contestaţia trebuie să fie depusă
în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a extrasului. Judecătorul-sindic va soluţiona
contestaţia, în termen de 15 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu citarea
contestatorului, a administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor, putând, la cererea
contestatorului, să suspende executarea măsurii contestate. Suspendarea se judecă în camera de
consiliu, de îndată, fără citarea părţilor.
Potrivit art 60 alin 2 din Legea nr 85/2014 judecătorul-sindic va sancţiona administratorul
judiciar cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu
rea-credinţă, nu îşi îndeplineşte ori îndeplineşte cu întârziere atribuţiile prevăzute de lege sau
stabilite de judecătorul-sindic. Dacă prin aceeaşi faptă administratorul judiciar a cauzat un
prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei părţi interesate, să îl oblige pe
administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs (art 60 alin 3 din Legea nr 85/2014).
Rezultă că art 60 alin 3 din Legea nr 85/2014 reprezintă temeiul tragerii la răspundere a
practicianului în insolvenţă în legătură cu activitatea sa (cu fapte săvârşite în această calitate
indiferent de partea vătămată – debitor, creditor sau terţ neparticipant la procedură). Indicarea in
succesiune atât a sancţiunii amenzii judiciare (art 60 alin 2) cât şi a acţiunii în răspundere
patrimonială nu condiţionează admisibilitatea acţiunii în răspundere de sancţionarea prealabilă a
practicianului. Astfel nesacţionarea administratorului judiciar cu privire la aceeaşi faptă nu
reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii în angajarea răspunderii civile delictuale a
practicianului în insolvenţă. Dacă în ipoteza vătămării intereselor unui creditor ori a unei
persoane străine de procedură răspunderea va fi întotdeauna angajată pe tărâm delictual, se pune
întrebarea dacă în raport cu debitoarea al cărui reprezentant este practicianul în insolvenţă nu am
putea vorbi despre un temei mixt contractual (în temeiul mandatului acordat) şi respectiv legal.

38
Apreciem că în ipoteza cauzării unor eventuale prejudicii debitoarei temeiul răspunderii
practicianului în insolvenţă este identic cu cel al fostelor organe statutare în cazul angajării
răspunderii pentru acoperirea pasivului debitoarei (potrivit art 169 din Legea nr 85/2014).
Administratorul judiciar în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, va putea desemna
persoane de specialitate precum avocaţi, experţi contabili, evaluatori sau alţi specialişti. Numirea
şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor în cazul
în care acestea vor fi plătite din averea debitoarei sau se vor supune standardelor de cost stabilite
de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, potrivit prevederilor
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, în cazul în care se vor remunera din fondul de lichidare (art 61 din Legea nr 85/2014).
Potrivit art 62 alin 6 în cazul în care operaţiunile pentru care este necesară angajarea de
specialişti sunt operaţiuni impuse de lege, cum ar fi, dar nu limitat la acestea, arhivarea
documentelor, bilanţurile obligatorii de mediu, audit şi alte asemenea, dacă propunerile
administratorului judiciar/lichidatorului judiciar sunt respinse de către comitetul creditorilor,
acesta va convoca din nou comitetul în termen de maximum 7 zile, în care membrii comitetului
vor propune şi vor desemna un specialist, aprobându-i şi onorariul. În cazul în care în cele două
şedinţe ale comitetului creditorilor nu s-a decis numirea unui specialist, practicianul în insolvenţă
va putea desemna specialistul cu oferta tehnică şi financiară cea mai bună, dintre cele depuse
pentru cele două comitete.
Atribuţiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuţiilor
lichidatorului judiciar de către judecătorul-sindic. Poate fi desemnat lichidator judiciar şi
administratorul judiciar desemnat anterior. Principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar, în
cadrul prezentului capitol, sunt (potrivit art 64):
a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport
cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au
dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor
angajării răspunderii acestora, într-un termen stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea
depăşi 40 de zile de la desemnarea lichidatorului judiciar, dacă un raport cu acest obiect nu
fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;
b) conducerea activităţii debitorului;

39
 c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a
unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor cauze de preferinţă,
susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
e) denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi
întocmirea tabelelor de creanţe;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau
de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor,
formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru
aceasta putând angaja avocaţi;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, potrivit prevederilor prezentei legi;
j) sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de
datorii, descărcarea fideijusorilor, renunţarea la garanţii reale;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
Administratorul judiciar administrează procedura în perioada de observaţie şi în perioada
de reorganizare, adică atunci cand exercită supravegherea activităţii debitorului. Lichidatorul
judiciar conduce activităţile debitorului în vederea valorificării bunurilor, lichidării patrimoniului
şi radierii debitoarei din evidenţele comercianţilor. În faliment activitatea debitorului este
limitată exclusiv la demersurile necesare lichidării patrimoniului şi nu se are în vedere
continuarea activităţii.
Iniţial profesia de administrator judiciar era privită doar ca o profesie auxiliară justiţiei.
Ca mandatar al judecătorului sindic pentru activităţile desfăşurate în afara tribunalului, întocmea
rapoartele de activitate prin prisma dispoziţiilor de procedură, iar analiza activităţii economico-
financiare a debitorului era o analiza ex-post. Prin rapoartele întocmite descria evoluţia activităţii
debitorului şi evalua efectele în patrimoniul acestuia. Pentru maximizarea averii debitorului,

40
pentru protectia drepturilor de creanţă ale creditorilor, formula acţiuni judiciare şi extrajudiciare.
Intervenţia în decizia de afaceri a debitorului era minimă deoarece administratorul judiciar nu
putea cunoaşte afacerea mai bine decât debitorul însuşi (nu putea fi specialist în producţia de
bunuri ori prestarea de servicii şi în comerţul cu mărfuri sau în construcţii, iar dacă debitorul vrea
să îşi salveze afacerea, poate fi consiliat în redresarea afacerii, dacă nu, sancţiunea este trecerea
la faliment.
Supravegherea a fost înţeleasă ca o vedere din afară, vedere de deasupra, ca
monitorizare, nefiind nicidecum sinonimă cu partajarea conducerii, cu participarea la adoptarea
deciziei de afaceri sau cu asumarea de riscuri, specifice oricărei activităţi antreprenoriale. Legea
nr. 85/2006 nu a definit nici noţiunea de “supraveghere”, nici “conducerea în parte” a activităţii
debitorului. În lipsa unei reglementări explicite, supravegherea s-a conturat în practică prin
totalitatea activităţilor sau măsurilor adoptate de administratorul judiciar în vederea atingerii a
două obiective esenţiale ale procedurii: maximizarea averii debitorului şi neagravarea pierderilor,
evitarea cresterii pasivului patrimonial . Potrivit Legii nr. 85/2014, supravegherea a fost definită
de art 5 pct 66.
Supravegherea exercitată de administratorul judiciar, în condiţiile în care nu s-a ridicat
dreptul de administrare al debitorului, constă în analiza permanentă a activităţii acestuia şi
avizarea prealabilă atât a măsurilor care implică patrimonial debitorul, cât şi a celor menite să
conducă la restructurarea sau reorganizarea acesteia. Avizarea se efectuează având la bază o
raportare întocmită de către administratorul special, care menţionează şi faptul că au fost
verificate şi că sunt îndeplinite condiţiile privind realitatea şi oportunitatea operaţiunilor juridice
supuse avizării.
Supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului se face prin avizul
prealabil acordat cel puţin cu privire la următoarele operaţiuni:
a) plăţile, atât prin contul bancar, cât şi prin casierie; aceasta se poate realiza fie prin avizarea
fiecărei plăţi, fie prin instrucţiuni generale cu privire la efectuarea plăţilor;
b) încheierea contractelor în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare;
c) operaţiunile juridice în litigiile în care este implicat debitorul, avizarea măsurilor propuse
privind recuperarea creanţelor;
d) operaţiunile care implică diminuarea patrimoniului, precum casări, reevaluări etc.;
e) tranzacţiile propuse de către debitor;

41
f) situaţiile financiare şi raportul de activitate ataşat acestora;
g) măsurile de restructurare sau modificările contractului colectiv de muncă;
h) mandatele pentru adunările şi comitetele creditorilor ale societăţilor aflate în insolvenţă la
care societatea debitoare deţine calitatea de creditor, precum şi în adunările generale ale
acţionarilor la societăţile la care debitorul deţine participaţii;
i) înstrăinarea de active imobilizate din patrimoniul societăţii la care debitorul deţine participaţii
sau grevarea de sarcini ale acestora, este necesară, pe lângă avizul administratorului judiciar,
şiparcurgerea procedurii prevăzute de art. 87 alin. (2) şi (3);
Rolul administratorului special a rămas același, administrează activitatea debitorului, sub
supravegherea administratorului judiciar (art. 5, pct. 4, art. 56, lit. d). Partajarea decizională din
vechea lege a fost păstrată în sensul că gestionarea operaţiunilor curente se realizează de către
administratorul special sub supravegherea administratorului judiciar, iar ceea ce depăşeste
limitele activităţilor curente permise în perioada de observaţie este supus aprobării comitetului
creditorilor (art. 87). De asemenea pe durata executarii planului de reorganizare, debitorul isi va
conduce activitatea sub supravegherea administratorului judiciar si in conformitate cu planul
confirmat.
Avizul administratorului judiciar este un aviz de conformitate, iar nu consultativ, iar acest
lucru rezultă din dispozițiile art. 84, potrivit cu care sunt nule de drept operațiunile efectuate în
lipsa avizării de către administratorului judiciar, a aprobării de către comitetul creditorilor sau de
către judecatorul sindic, după caz. În cazul unui conflict între opinia administratorului special,
care consideră că operațiunea comercială propusă este necesară și benefică, și opinia
administratorului judiciar care apreciaza contrariul, refuzând avizul este necesară judecata de
oportunitate a creditorilor și nu o judecată de legalitate a judecătorului sindic. Legea nouă a
pastrat partajul între controlul de legalitate ce este în competența judecatorului sindic și controlul
de oportunitate, ce rămâne în competența comitetului creditorilor (art. 45 alin. 2). Aceasta
înseamnă că, în cazul unui conflict de opinii cu privire la oportunitatea unei operațiuni, decizia
urmează a fi luată de comitetul creditorilor, iar această decizie nu poate fi atacată pe calea
contestației decât pentru motive de nelegalitate.
In planul răspunderii civile a practicianului în insolvenţă trebuie avute în vedere
dispozitiile art. 60 alin. 2 si 3, potrivit cu care judecatorul-sindic va sancționa administratorul
judiciar cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu

42
rea-credință, nu își îndeplinește ori îndeplinește cu întârziere atribuțiile prevăzute de lege sau
stabilite de judecătorul-sindic. Dacă prin fapta sa (prevazută la art 60 alin. 2) administratorul
judiciar a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei părți interesate, să
îl oblige pe administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs.
Este posibil ca administratorul special ori o altă persoană interesată să adreseze
judecatorului sindic o cerere în antrenarea răspunderii administratorului judiciar pe motiv că o
anumită măsură sau lipsa unei măsuri a produs debitoarei sau altei persoane un anumit
prejudiciu. Iar în domeniul afacerilor, prejudiciul înseamnă nu numai dauna efectiv suferită ci și
beneficiul nerealizat prin pierderea șansei de a realiza o afacere. Care vor fi precauțiile pe care
trebuie să și le ia administratorul judiciar, în cazul neacordării avizului solicitat de către
administratorul special?
Prima condiție pentru avizare este prevăzută în textul art. 5 pct. 66 potrivit cu care avizul
trebuie să se bazeze pe un raport al administratorului special în care acesta descrie operațiunile
propuse a le realiza și confirmă că acestea sunt necesare, oportune și benefice activității
debitoarei. Există cazuri în care Legea nr. 85/2014 stabilește în mod explicit conținutul obligației
de prudență și diligență. De exemplu, în situația contractelor în derulare, art. 123 alin. 2 prevede
că dacă solicită executarea contractului, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar se va
asigura că debitorul dispune de fondurile bănești necesare achitării contravalorii bunurilor sau
prestațiilor furnizate de cocontractant. O problema reală în aprecierea posibilităților debitorului
de a-și onora propriile obligații, în viitor, se pune în cadrul contractelor pe termen mediu cum
sunt contractele de leasing, contractele cadru multianuale de furnizare de mărfuri sau produse
specifice, contractele de subantrepriză, alte asemenea contracte de antrepriză de lucrări sau de
servicii. De asemenea, în cazul bunurilor aflate in transit, art. 124 prevede că dacă
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar cere ca bunul să fie livrat, el va trebui să ia
măsuri să se plătească din averea debitorului întregul preţ datorat în baza contractului. Acestea
sunt doar o parte dintre situațiile în care administratorul judiciar, în exercițiul atribuției de
supraveghere, este obligat să își dea sau nu avizul, situații special reglementate, în toate celelalte
cazuri urmând a se aplica normele de drept comun referitoare la răspundere, cu observarea
condițiilor și a excluderilor prevăzute de legea special (art 182 din Legea nr 85/2014).
Sediul răspunderii speciale a practicianului în insolvență se află în dispozițiile art. 182 din
Legea nr. 85/2014. Potrivit art 182 alin 1 administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar poate

43
fi tras la răspundere pentru exercitarea atribuțiilor cu rea-credință sau gravă neglijență. Există
rea-credință atunci când administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar încalcă normele de
drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unui interes legitim. Există gravă
neglijență atunci când administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar nu îndeplinește sau
îndeplinește defectuos o obligație legală și prin aceasta determină vătămarea unui interes legitim.
Alături de această formă special de răspundere, întemeiată pe culpa gravă (reaua credință
și grava neglijență reprezentând forme agravante de culpă), art 182 alin 2 reglementează și o
răspundere similar celei de drept comun, adică pentru orice fel de culpă, oricât de ușoară ar fi
aceasta. Astfel, în afara dispozițiilor alineatului precedent (împrejurare care conduce în mod
explicit la ideea de cumul a celor două forme de răspundere), administratorul judiciar sau
lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere civilă pentru actele efectuate în cursul procedurii,
potrivit normelor de drept comun.
Potrivit art 182 alin 3 administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar care acționează cu
bună-credință, în limitele atribuțiilor prevăzute de lege și a informațiilor disponibile, nu poate fi
tras la răspundere pentru actele procesuale efectuate ori pentru conținutul înscrisurilor întocmite
în cadrul procedurii. Acest text confirmă caracterul special al răspunderii practicianului în
insolvență, care răspunde pentru culpa sa gravă (rea credință și gravă neglijență) și în cazul art
182 alin 2, tocmai pentru că atunci când acționează cu bună credință este exonerat de
răspundere .
In conformitate cu art. 1349 Cod Civil referitor la răspunderea delictuală orice persoană
are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să
nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral. Iar potrivit art. 16 Cod Civil există două modalități ale
vinovăției intenția și culpa. Se consideră că o faptă delictuală a fost săvârșită cu intenție atunci
când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei,
fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat. Se consideră a fi în
culpă cel care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce (imprudența), fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă (neglijența).
Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici
persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese. Criteriile după

44
care se apreciază vinovația sunt prudența și diligența pe care un bun proprietar le-ar manifesta în
administrarea bunurilor sale, cu excepția cazului în care legea prevede altfel. Modelul de
referinta este cel al omului prudent si diligent. Potrivit art. 1480 alin. 2 Cod Civil în cazul unor
obligații inerente unei activități profesionale, diligența se apreciază ținând seama de natura
activității exercitate, adică in concreto nu in abstracto.
Trebuie însă observat că alături de textele codului civil nu pot fi ignorate dispozițiile
Legii nr 31/1990 care consacră regula judecatii de afaceri. Potrivit art. 144 ind. 1, alin. 2 din
Legea nr. 31/1990, administratorul nu încalcă obligația de prudență și diligență dacă în
momentul luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptățit să considere că
acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate.

45