Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE
FUNCŢIONARILOR PUBLICI

1)Noţiuni introductive

Funcţionarul public este acea persoană ce, cu respectarea

condiţiilor cerute de lege, a fost învestită prin numire într-o funcţie
publică, pentru a desfăşura, contra unui salariu, o activitate continuă şi
ritmică într-un serviciu public administrativ1. Pe timpul cât deţine
funcţia publică, persoana fizică se bucură de stabilitate, are anumite
drepturi şi îi revin anumite obligaţii.
Definind noţiunea de funcţionar public în alin.2 al art.2 din Lg.
nr.188/1999 republicată, se prevede că: „funcţionarul public este
persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică”2.
În doctrina de drept public se fac referiri la o deontologie a
funcţionarilor publici, privită ca ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor
morale şi juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor
ce incumbă funcţiilor lor, considerate îndatoriri în slujba societăţii (în
scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei

1
Valentin I. Prisacaru, Funcţionarii publici, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.84
2
Se observă că legiuitorul a redus definiţia funcţionarului public numai la lexemul „persoană”, fără a preciza
că este vorba de o persoană fizică numită într-o funcţie publică.

1
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor

fizice şi juridice).
Pentru a exercita ansamblul atribuţiilor si competenţelor ce
constituie conţinutul funcţiei publice, titularului acesteia îi sunt stabilite
anumite drepturi si obligaţii. În lucrarea Drept constituţional şi instituţii
politice, Ioan Deleanu precizează că în realitatea juridică nu există
drepturi si obligaţii independente unele de celelalte; fiecărui drept îi
corespunde o obligaţie corelativă, si fiecare obligaţie se naşte la rândul
ei dintr-un drept.

2) Drepturile funcţionarilor publici

Funcţionarii publici, fiind cetăţeni români, au toate drepturile şi

obligaţiile pe care Constituţia României le prevede şi le garantează
pentru toţi cetăţenii săi. Prin urmare, acestea sunt comune nu numai
tuturor funcţionarilor publici, ci şi tuturor persoanelor care desfăşoară o
activitate în mod legal. Funcţionarii publici au însă şi drepturi speciale,
unele dintre ele fiind comune tuturor funcţionarilor publici, altele numai
anumitor categorii de funcţionari publici.
Drepturile recunoscute şi garantate funcţionarilor publici
neavând un caracter subiectiv şi având ca scop realizarea atribuţiilor
funcţiei, deci un interes general, reprezintă totodată, şi obligaţii pentru

2
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

titularul lor, neexercitarea acestora expresă (refuzul) sau tacită

(neglijenţa) fiind sancţionată de lege.
Valentin I. Prisacaru clasifică drepturile şi obligaţiile
funcţionarilor publici în 2 mari categorii 3: drepturi şi obligaţii cu caracter
general (pe care le au toţi funcţionarii publici) şi drepturi şi obligaţii
speciale (pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici).
Totodată, şi Mircea Preda face deosebirea între drepturile funcţionarilor
publici astfel4: drepturi privind exercitarea funcţiei şi drepturi cu caracter
general.

2.1 Drepturile privind exercitarea funcţiei

Un drept strâns legat de exercitarea funcţiei este dreptul la

carieră. Noţiunea de carieră evocă dezvoltarea în timp a situaţiei
juridice a funcţionarului, de la emiterea actului din care se naşte raportul
de funcţie publică până la emiterea celui de încetare a acestui raport.
Elementele ce definesc cariera funcţionarului public sunt: stabilitatea în
funcţie, inamovibilitatea, avansarea şi notarea 5.
Stabilitatea în funcţie reprezintă o imposibilitate de încetare a
raportului juridic de serviciu din motive neimputabile funcţionarului
public. Ea îl protejează pe funcţionar de arbitrariu din partea conducerii
autorităţii sau instituţiei publice şi de influenţele deciziilor politice care

3
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p.130
4
Mircea Preda, Drept administrativ – partea generală, ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p.118
5
Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p.142

3
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

i-ar putea periclita cariera profesională. Stabilitatea în funcţie este

consacrată prin Statutul funcţionarilor publici ca principiu de bază în
exercitarea funcţiei publice. El este prevăzut şi în unele legi speciale
pentru anumite categorii de funcţionari publici 6.
Inamovibilitatea reprezintă o garanţie pe care statul o acordă
funcţionarului său, că nu va fi suspendat sau revocat decât pentru cauze
disciplinare. Statutul funcţionarilor publici nu prevede această instituţie
juridică pentru funcţionarii publici care îi constituie obiectul. În schimb,
ea este reglementată pentru alte categorii de funcţionari publici fie prin
norme constituţionale, fie prin legi speciale, sau prin ambele categorii de
norme. Astfel, pentru judecători, inamovibilitatea este consacrată atât de
dispoziţiile art.125 alin.1 din Constituţie, cât şi prin Lg. nr.92/19927
pentru organizarea judecătorească. Pentru judecătorii Curţii
Constituţionale, inamovibilitatea este prevăzută de art.145 din
Constituţie. Stabilitatea şi inamovibilitatea sunt drepturi obiective 8,
garantate funcţionarilor prin lege, iar cel înlocuit sau transferat ilegal se
poate adresa (pentru valorificarea acestor drepturi) instanţei de
contencios administrativ. Dacă cererea va fi admisă, instanţa va decide
ca funcţionarul în cauză să-şi păstreze salariul, gradul şi vechimea, şi va
dispune cu privire la acordarea de daune cominatorii.

6
Cu titlu de exemplu amintim art.116 şi art.117 din Lg. 215/2001 a administraţiei publice locale referitoare
la secretarii comunelor, oraşelor şi judeţelor
7
Republicată în M.Of. nr.259/30 sep. 1997
8
Verginia Vedinaş, op.cit., p.144

4
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

Un alt drept recunoscut funcţionarului public, strâns legat de

cariera sa profesională îl reprezintă dreptul la promovare (avansare), fie
în ierarhia funcţiilor din aceeaşi autoritate sau instituţie publică, în care
îşi desfăşoară activitatea , fie în altele de nivel superior, în clase şi grade
profesionale. Sistemele şi condiţiile de avansare în funcţia publică pot
avea o reglementare diversă şi să conţină condiţii specifice anumitor
categorii de funcţionari publici. În unele sisteme, avansarea se face după
vechimea într-o anumită funcţie, în grad sau clasă. Acest sistem are
avantajul că înlătură subiectivismul superiorului ierarhic şi favoritismul
la avansare, dar are dezavantajul că nu are în vedere competenţa
profesională a funcţionarului public. Un alt sistem este cel al evaluării
competenţei profesionale a celui care doreşte să fie avansat, sistem care
are avantajul unei aprecieri obiective a activităţii acestuia. Problema
dreptului de promovare este prevăzută de Statutul funcţionarilor publici,
dar nu la secţiunea referitoare la drepturile acestora, ci într-o secţiune
distinctă a Capitolului VI.
Doctrina tratează împreună notarea şi avansarea funcţionarului
public deoarece sistemul de notare are un triplu scop:
- să-l ajute pe funcţionar să-şi evalueze propriul nivel
- autoritatea să ia cunoştinţă de nivelul pregătirii profesionale
şi experienţa funcţionarilor săi
- ca o consecinţă a acestora două, să se selecteze persoanele ce
urmează a fi avansate , avansarea făcându-se atât în mod
selectiv (prin promovarea funcţionarilor a căror valoare

5
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

profesională a fost dovedită) cât şi ca urmare a vechimii, care

determină, de jure, promovarea.

2.2 Drepturi cu caracter general

Funcţionarii publici au unele drepturi care nu sunt în legătură

nemijlocită cu profesia, dar care asigură exercitarea atribuţiilor pe care
le presupune funcţia publică. Statutul funcţionarilor publici
reglementează aceste drepturi în prima Secţiune a Capitolului V.
Totodată, aceste drepturi sunt prevazute şi in Codul Muncii întrucât sunt
drepturi pe care le au toţi salariaţii, nu numai cei care au calitatea de
funcţionar public9.
În art.27 din Lg. nr.188/1999 republicată este prevăzut dreptul
la opinie . Legiuitorul român a găsit de cuviinţă să enumere, ca prim
drept fundamental al funcţionarului public, libertatea de opinie. La
acestă libertate se referă Constituţia în art.29 (care reglementează
libertatea gândirii, a opiniilor) şi în art.30 (care declară caracterul
inviolabil al libertăţii de exprimare a gândurilor, a opiniilor). Exerciţiul
acestui drept trebuie circumstanţiat după cum ne raportăm la
funcţionarul aflat în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu10.
Astfel, în timpul serviciului, funcţionarul public trebuie să respecte o
obligaţie de neutralitate, care îi impune să dea dovadă de loialitate faţă

9
Mircea Preda, op. cit., p.123
10
Verginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p.413

6
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

de instituţia căreia îi aparţine. În afara serviciului, funcţionarul are

îndatorirea să respecte o obligaţie de măsură, de rezervă, să-şi impună
un autocontrol în exprimarea opiniilor sale astfel încât să nu pună în
pericol imaginea proprie şi a instituţiei în care lucrează. Cel de-al doilea
alineat al art.27 a fost inclus în lege cu scopul de a asigura o protecţie
juridică completă a funcţionarilor faţă de posibilele discriminări
rezultate din exercitarea dreptului la opinie. Enumerarea criteriului
politic, ca prim criteriu care elimină orice discriminare a fost criticată în
doctrină, considerându-se că este astfel consacrată o recunoaştere, în
mod indirect, a dreptului funcţionarilor publici de a face politică, drept
specific statelor cu democraţie consolidată. Legea nu interzice
funcţionarului public să facă politică , i se impune însă obligaţia de
neutralitate politică în exercitarea obligaţiilor de serviciu.
Art.29 din Statutul funcţionarilor publici consacră dreptul de
asociere sindicală; drept prevăzut şi de Constituţie în art.40: „cetăţenii
se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte
forme de asociere”. Lg. nr.188/1999 republicată interzice înalţilor
funcţionari publici şi funcţionarilor publici de conducere11 să se asocieze
în sindicate, ceilalţi funcţionari publici având posibilitatea să înfiinţeze
organizaţii sindicale, să adere la ele, şi să exercite orice mandat în cadrul
acestora. În ceea ce priveşte asocierea în organizaţii profesionale sau în

11
Art.4 din Lg. nr.54/2003

7
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

alte organizaţii, condiţia pusă de Statutul funcţionarilor publici este ca

acestea să aibă ca scop protejarea intereselor profesionale.
Dreptul la grevă este recunoscut în Lg nr.188/1999
republicată, în art.30. Acesta se exercită în condiţiile prevăzute de legea
privind soluţionarea conflictelor de muncă 12 şi cu respectarea
principiului continuităţii şi celerităţii serviciului public. Determinant
pentru regimul juridic al grevei şi constant recunoscut de doctrina
occidentală contemporană este faptul că nu poate avea ca obiect decât
apărarea drepturilor profesionale, dreptul la grevă fiind esenţial o
garanţie profesională. Totodata, acesta reprezintă un drept fundamental
al salariaţilor, consacrat de Constituţie pentru apărarea intereselor
profesionale, economice şi sociale ale acestora. Termenul de „salariaţi”
folosit de legiuitorul constituant, trebuie înţeles într-o accepţiune largă.
Într-o asemenea perspectivă trebuie admis că s-au avut în vedere şi
funcţionarii publici, nu doar salariaţii. De altfel, pentru plata muncii lor,
şi funcţionarii publici primesc salariu.
În Europa, există variaţii considerabile de la ţară la ţară din
punct de vedere al modului în care este concepută şi reglementată greva
funcţionarilor publici 13. Înaintea celui de-al doilea război monial, cel mai
răpândit principiu era cel al interdicţiei dreptului la grevă în serviciile
publice. În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici în state
precum: Belgia, Danemarca, Portugalia, Germania. Experienţa ţărilor

12
Lg. nr.168/1999 publicată în M.Of. nr.582/29 nov. 1999
13
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol.I, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.384

8
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

care cunosc o interdicţie generală a grevei în sectorul public constă în

faptul că, o dată ce mişcarea grevistă este suficient de puternică
(devenind generalizată), ameninţarea cu sancţiuni disciplinare sau
penale devine ineficientă. În alte state precum Franţa, Spania, Grecia,
exerciţiul acestui drept este recunoscut funcţionarilor publici, însă, prin
excepţie există anumite categorii de funcţionari publici (poliţiştii,
militarii) care nu beneficiază de dreptul la grevă. Există şi o a treia
categorie de state (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi
Ţările de Jos) unde acest drept nu este expressis-verbis recunoscut
funcţionarilor, exerciţiul lui nu atrage sancţiuni pentru funcţionarii
publici care se prevalează de el.
Dreptul la salariu (denumit de unii autori14 drept la
remuneraţie), reprezintă expresia bănească a activităţii prestate de
funcţionarul public şi cuprinde, potrivit Statutului funcţionarilor publici:
salariul de bază şi sporul pentru vechime în muncă. La acestea se mai
adaugă prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii. Din modul în
care a fost redactat art.31, rezultă că legiuitorul a avut în vedere
următoarele aspecte: dreptul la salariu se naşte din faptul că funcţionarul
public a prestat o anumită activitate; salariul reprezintă contraprestaţia
activităţii depusă de salariat; între salariu şi activitatea depusă trebuie să
existe o anumită echivalenţă, un echilibru. Un asemenea mod de a privi

14
Anton Trăilescu, Drept administrativ, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.141

9
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

lucrurile nu este împărtăşit de toţi autorii15. Utilizarea termenului de

„salariu” pentru a defini contraprestaţia activităţii desfăşurată de
funcţionarii publici, acelaşi termen cu cel utilizat în legislaţia muncii, a
fost criticată datorită diferenţelor de regim juridic existente. Spre
deosebire de salariaţi, care îşi negociază salariul cu patronul, în cazul
funcţionarului public, acesta nu poate fi negociat, el fiind stabilit de lege.
În mod constant, dreptul funcţiei publice a admis că salariul cuvenit
funcţionarului public include, pe lângă o parte constantă (salariul de
bază) şi o parte variabilă (diferite tipuri de îndemnizaţii).
În strânsă legătură cu dreptul la salariu este reglementat şi
dreptul la durata normală a timpului de lucru. Dispoziţiile Statutului
stabilesc durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici
la 8 ore pe zi, respectiv la 40 ore pe săptămână, iar pentru orele lucrate
din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste
durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori
declarate zile nelucrătoare, funcţionarii publici de execuţie au dreptul la
recuperare sau plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază.
Se prevede că numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi
360 de ore într-un an.
De regulă funcţionarii publici, prin specificul activităţii lor, de
cele mai multe ori (în practică) depăşesc cele 8 ore de lucru zilnice, iar
situaţia frecventă a lucrului „peste program” se întâlneşte la funcţionarii

15
Verginia Vedinaş, Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, -comentată-, ed. a III-a, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti , 2004, p.93

10
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

de conducere. Prin urmare, numai funcţionarii de execuţie sunt

îndreptăţiţi la recuperarea timpului lucrat peste program sau la plata
majorată. O asemenea soluţie se regăseşte inclusiv în dreptul
comunitar16. Motivul pentru care se face această deosebire între
funcţionarii de conducere şi cei de execuţie constă în faptul că prima
categorie au un salariu superior celorlalţi şi anumite privilegii cuvenite
funcţiei, iar prin specificul atribuţiilor care le revin, ei sunt obligaţi să-şi
desfăşoare activitatea de o asemenea manieră încât instituţia să
funcţioneze corespunzător, indiferent de timpul pe care trebuie să-l
acorde realizării unui asemenea scop.
Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu
de odihnă, la concedii medicale şi alte concedii. Concediile de odihnă
se acordă cu asigurarea bunei funcţionări a serviciului public şi a
intereselor funcţionarului public, serviciul public şi , implicit, funcţia
publică trebuind exercitate continuu. Concediului de odihnă îi sunt
aferente două categorii de drepturi băneşti: îndemnizaţia de concediu şi
o primă al cărei cuantum este egal cu salariul de bază din luna anterioară
plecării în concediu şi care se impozitează diferit. De asemenea, se
remarcă o diferenţă între regimul concediului de odihnă al funcţionarilor
publici şi cel al concediului salariaţilor. În cazul salariaţilor , prima de
concediu se poate acorda doar dacă există o clauză expresă in acest sens
în contractul colectiv sau în contractul individual de muncă17.

16
Ibidem, p.106
17
Ibidem, p.113

11
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

După cum am menţionat anterior, funcţionarii publici

beneficiază de drepturi cuvenite pe perioada cât sunt în activitate (salarii,
sporuri, îndemnizaţii), însă, aceştia beneficiază şi de drepturi cuvenite la
încetarea raportului de funcţie publică, de exemplu dreptul la pensie.
Prin pensie se înţelege o remuneraţie cuvenită funcţionarului public la
încetarea exercitării funcţiei, ca urmare a retragerii sale din activitate.
Rolul acordării pensiei constă în asigurarea unui trai decent fostului
funcţionar atunci când nu mai poate să-şi desfăşoare serviciul în mod
normal. Lg. nr.188/1999 republicată prevede că în caz de deces al
funcţionarului public, membrii familiei (care au dreptul la pensie de
urmaş) primesc pe o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază
din ultima lună de activitate a funcţionarului public decedat.
Art.41 din Lg. nr.188/1999 republicată prevede faptul că li se
acordă funcţionarilor publici dreptul de a se bucura de protecţia legii
. Este firesc ca aceştia să fie protejaţi împotriva eventualelor abuzuri
care s-ar putea produce cu privire la ei şi prin care le-ar putea vătăma
demnitatea, onoarea şi prestigiul propriu dar şi al autorităţii căreia îi
aparţin. Protejându-l pe funcţionar, autoritatea se protejează şi pe ea
însăşi. O asemenea protecţie se realizează nu doar prin mijloace de drept
administrativ ci şi de drept penal, constituţional etc.
Pe lângă drepturile menţionate anterior, funcţionarilor publici le
mai sunt recunoscute o serie de drepturi 18 precum ar fi:

18
Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu, Drept administrativ român, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pp.227-228

12
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

- dreptul la protecţie socială (instituţiile publice au obligaţia

să asigure funcţionarilor publici condiţiile normale de muncă şi igienă,
de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică.);
- dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente;
- dreptul de a fi despăgubit în situaţia în care a suferit un
prejudiciu material , din culpa autorităţii sau instituţiei publice, în timpul
îndeplinirii sarcinilor de serviciu (nu se pot pretinde despăgubiri pentru
daune morale);
- dreptul de a primi gratuit uniforma pe care funcţionarul public
este obligat să o poarte în timpul serviciului.

3)Obligaţiile funcţionarilor publici

Doctrina face distincţie între îndatoriri legate de îndeplinirea

funcţiei şi îndatoriri legate de viaţa privată a funcţionarilor publici ,
legiuitorul rezumându-se doar la categoria îndatoririlor de serviciu.
Statutul funcţionarilor publici reglementează aceste obligaţii ,
constituind un cadru general în materie (cu precizarea că dispoziţiile Lg.
nr.188/1999 republicată fac referire doar la categoriile de funcţionari
publici care sunt cuprinse în anexa Statutului).
Art.43 din Statut prevede prima îndatorire a funcţionarului
public. Primul alineat subliniază obligaţia de îndeplinire cu
profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de
serviciu şi abţinerea de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii

13
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor

publici. Profesionalismul se manifestă în relaţiile de serviciu, cu colegii
din compartiment şi din instituţie, faţă de superiorii şi subordonaţii
ierarhici, dar şi faţă de persoanele juridice cu care instituţia intră în
contact. În ceea ce priveşte imparţialitatea, în doctrină 19 au fost enunţate
următoarele concluzii rezultate din modul exhaustiv în care este formulat
textul: este vorba de o obligaţie care poate interveni atât în timpul
exercitării funcţiei, cât şi în afara acesteia, vizând atât profesia, cât şi
viaţa privată a funcţionarului. Noţiunea de „prejudiciu” trebuie înţeleasă
atât în accepţiunea sa materială (de pagubă), cât şi în sens de „prejudiciu
moral” (atingerea adusă persoanelor fizice sau afectarea imaginii publice
a autorităţilor).
Prin alin.2 se consacră o îndatorire care vizează doar o categorie
de funcţionari publici, şi anume funcţionarii publici de conducere.
Potrivit textului, acestora le incumbă obligaţia de a sprijini propunerile
şi iniţiativele personalului din subordinea lor. Prin urmare, se urmăreşte
îmbunătăţirea calităţii activităţii din instituţia sau autoritatea publică
respectivă.
Alineatul al treilea instituie îndatorirea funcţionarilor publici de
a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege.
Astfel, sunt vizate raporturile atât din interiorul instituţiei (dintre
personalul acesteia) cât şi raporturile cu destinatarii serviciilor prestate

19
Dana Apostol Tofan, op. cit., p.355

14
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

de administraţie (cu sociatatea civilă în ansamblul ei, cu celelalte

autorităţi).
O altă îndatorire a funcţionarului public este cea prevăzută de
art.44: în exercitarea atribuţiilor ce le revin, funcţionarii publici trebuie
să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor
şi preferinţelor politice. Această obligaţie este întărită şi prin interdicţia
de a face parte din organele de conducere a partidelor politice. Dreptul
de a avea anumite afinităţi politice, de a împărtăşi o anumită doctrină, de
a crede în ea, este un drept inalienabil, care nu poate fi interzis de nicio
Constituţie şi de nicio lege. Însă trebuie făcută distincţia între a avea
anumite convingeri politice şi a exprima astfel de convingeri, a le susţine
în faţa altor persoane.
În toate statele occidentale se regăseşte o îndatorire similară
acesteia denumită obligaţia de rezervă care impune funcţionarului
public o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabile în funcţie de
moment , de loc şi de responsabilităţile specifice fiecărui funcţionar
public.
Art.45 din Lg nr.188/1999 republicată are în vedere obligaţia
funcţionarul public de a se subordona superiorului ierarhic şi de a
îndeplini atribuţiile ce îi revin din funcţia publică pe care o deţine.
Subordonarea faţă de şefii ierarhici reprezintă o îndatorire care rezultă
din modul specific de organizare a funcţiei publice. Funcţionarul public
se află plasat într-o ierarhie , ceea ce semnifică faptul că poate primi
ordine de la superiorii săi ierarhici , pe care are datoria să le execute, în

15
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

caz contrar fiind pasibil de sancţiuni. Autoritatea ierarhică are dreptul de

a îndruma, controla (poate anula sau suspenda actele subordonaţilor) şi
a disciplina pe cei din subordine20. Cu toate acestea, funcţionarul public
nu este obligat să execute o dispoziţie a superiorului ierarhic dacă
aceasta este ilegală. El poate refuza în scris şi motivat îndeplinirea
dispoziţiilor primite. Dacă, totuşi, cel care a dat dispoziţia stăruie în
executarea acesteia, legea îl obligă să o formuleze în scris. Ulterior,
funcţionarul public are obligaţia să o execute, însă el este exonerat de
răspundere, care , va reveni, în totalitate, şefului ieraric care a stăruit în
executarea unei dispoziţii ilegale (dacă ilegalitatea este confirmată de o
instanţă de judecată sau orice altă autoritate superioară).
În ceea ce priveşte obligaţia de discreţie profesională (art.46),
aceasta revine , în egală măsură, tuturor funcţionarilor. Există, însă,
anumite situaţii când respectarea ei nu se impune; mai mult chiar,
divulgarea e obligatorie ca, de exemplu, în cazul medicilor care trebuie
să declare autorităţilor publice cazurile de maladie contagioasă.
Sintagma „secret de serviciu” evocă actele şi faptele prevăzute expres de
o normă generală sau cu caracter intern, a cărei încălcare atrage sancţiuni
penale sau disciplinare. Legea actuală uzitează cu două concepte şi
implicit cu două categorii de secrete (secretul de stat şi secretul de
serviciu). Conform prevederilor din Codul penal (art.252), legea penală
sancţioneză doar încălcarea secretului de stat. În cazul obligaţiei de

20
Gheorghe T. Zaharia, Tudor Alexandru Chiuariu, Dragoş Dumitrache, Tratat de drept administrativ, ed. a
III-a, Ed. Spiru Haret, Iaşi, 2007, p.333

16
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

confidenţialitate, aceasta presupune interdicţia de a face publice

informaţii de care funcţionarul public ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei
sale. În doctrină s-a subliniat în mod constant că prin intermediul
obligaţiei de confidenţialitate se satisfac atât interesele statului cât şi ale
cetăţeanului. Ceea ce aduce nou legea actuală în regimul acestei obligaţii
, este exceptarea de la respectarea ei a informaţiilor de interes public.
O altă îndatorire a funcţionarului public este cea prevăzută de
art.47: „(1) funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să
accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea
funcţiei lor, daruri sau alte avantaje. (2) la numirea într-o funcţie
publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu, funcţionarii
publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere.” Această
obligaţie este întâlnită în doctrină sub denumirea de obligaţie de
dezinteresare şi face parte din categoria îndatoririlor care vizează , în
egală măsură, atât viaţa profesională, cât şi viaţa privată a funcţionarului
public. Codul penal sancţionează infracţiunea luării de mită în art.254,
în care vorbeşte despre 4 moduri în care se poate manifesta aceasta, şi
anume: pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii unor avantaje şi
faptul de a nu respinge astfel de foloase.
Obligaţia de a prezenta declaraţia de avere 21 are rolul de a
proteja prestigiul funcţionarului public, a corectitudinii şi a moralităţii

21
Instituită prin Lg. nr.115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor,
funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere

17
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

sale22. Declaraţia de avere se depune la compartimentul de resurse

umane din cadrul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau după caz
, al unităţilor din care fac parte. Prefecţii şi subprefecţii o depun la
secretarul general al prefecturii. Declaraţiile de avere se publică pe
siteurile autorităţilor şi instituţiilor respective, ori în Monitorul Oficial
al României, Partea a III-a. Acestea se actualizează anual când cei în
cauză dobândesc bunuri de natura celor care, potrivit legii, trebuie
cuprinse în declaraţie, iar la încetarea activităţii se depune o nouă
declaraţie de avere. Neactualizarea declaraţiei până pe 31 dec. sau
nedepunerea unei noi declaraţii în termen de 15 zile de la data încetării
activităţii , conduce la declanşarea din oficiu a procedurii de control.
Art.48 din Lg. nr.188/1999 republicată prevede îndatorirea
funcţionarilor publici de a rezolva în termenele stabilite lucrările
repartizate de superiorii ierarhici. Pe de o parte, această problemă ţine
de esenţa oricărei funcţii, iar pe de altă parte, ea nu epuizează conţinutul
material al funcţiei întrucât atribuţiile funcţiilor nu presupun doar
rezolvarea lucrărilor repartizate, ci şi alte însărcinări. Alineatul al doilea
din acelaşi articol (interdicţia de a primi direct spre rezolvare cereri sau
de a interveni pentru soluţionarea lor, ori de a discuta direct cu petenţii)
are în vedere atât protecţia prestigiului funcţionarului public, ferindu-l
de suspiciuni în săvârşirea actelor de corupţie sau de favoritism, cât şi
buna funcţionare a raporturilor juridice dintre funcţionarul public şi

22
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.595

18
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

superiorul ierarhic (care are dreptul de a hotărî cărui funcţionar din

subordinea sa să-i repartizeze o lucrare pentru rezolvare).

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul că funcţionarii

publici au atât dreptul cât şi obligaţia de a-şi îmbunătăţi în mod
continuu abilităţile şi pregătirea profesională, urmând ca rezultatele
obţinute la cursurile de perfecţionare să fie avute în vedere la evaluarea
anuală a activităţii sale. Cursurile de perfecţionare profesională sunt
organizate de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii
abilitate potrivit legii. Funcţionarii publici care urmează forme de
perfecţionare profesională, a căror durată este mai mare de 90 de zile
într-un an calendaristic, organizate în ţară sau în străinătate, şi finanţate
de bugetul de stat sau bugetul local, sunt obligaţi să se angajeze în scris
că vor lucra în administraţia publică între 2 şi 5 ani de la terminarea
programului. În cazul nerespectării angajamentului, funcţionarul public
trebuie să restituie instituţiei sau autorităţii publice contravaloarea
cheltuielilor efectuate pentru perfecţionare. Aceste prevederi se aplică şi
în cazul în care persoana care a urmat o formă de perfecţionare nu a
absolvit-o din vina ei.

4) Concluzii

Funcţionarului public îi sunt acordate, în baza legii, o serie de

drepturi şi obligaţii cu scopul realizării unei activităţi continue într-un

19
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

serviciu public administrativ. Întrucât funcţionarul public beneficiază de

un statut special, drepturile şi obligaţiile sale pot fi clasificate în
următoarele categorii: 1)drepturi şi obligaţii specifice funcţionarului
public; 2)drepturi şi obligaţii comune cu ale celorlalţi salariaţi, dar care
prezintă unele particularităţi; şi 3)drepturi şi obligaţii întâlnite în mod
identic şi la ceilalţi salariaţi care îşi desfăşoară activitatea în baza
contractului individual de muncă.
Drepturile şi obligaţiile nu au un caracter subiectiv, ci obiectiv
întrucât ele au în vedere funcţia publică în cauză şi nu funcţionarul public
în calitatea lui de persoană fizică. De asemenea, acestea reprezintă
suportul legal al autorităţii sau a instituţiei publice (competentă să ia
măsuri şi să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu), şi prin urmare sunt
asigurate şi garantate de stat prin mijloace juridice de natură
administrativă, civilă şi penală.
Funcţionarul public trebuie să-şi îndeplinească atât drepturile
cât şi obligaţiile, să dea dovadă de profesionalism şi de obiectivitate în
tot ceea ce face, iar în caz contrar superiorul ierarhic va interveni
dispunând aplicarea sancţiunilor disciplinare.

BIBLIOGRAFIE

20
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

1) Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol I, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2001
2) Anton Trăilescu, Drept administrativ, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008
3) Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol.I, ed. a II-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008
4) Gheorghe T. Zaharia, Tudor Alexandru Chiuariu, Dragoş
Dumitrache, Tratat de drept administrativ, ed. a III-a, Ed. Spiru
Haret, Iaşi, 2007
5) Mircea Preda, Drept administrativ – partea generală, ed. a III-a, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2006
6) Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu, Drept administrativ român,
Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004
7) Valentin I. Prisacaru, Funcţionarii publici, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004
8) Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira,
Bucureşti, 1998
9) Verginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-
administrative, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
10) Verginia Vedinaş, Legea nr.188/1999 privind statutul
funcţionarilor publici, -comentată-, ed. a III-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti , 2004
11) Constituţia României

21
 Drept Administrativ – Drepturile şi Obligaţiile Funcţionarilor publici

12) Lg. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în

M.Of. nr.365/29 mai 2007
13) Lg. 54/2003 privind sindicatele publicată în M.Of. nr.73/5 feb.
2003
14) Lg. 215/2001 privind administraţia publică locală, republicată în
M.Of. nr.123/20 feb. 2007
15) Lg. 92/1992 privind organizarea judecătorească, republicată în
M.Of. nr.259/30 sep. 1997

22