PRINCIPIILE STIINTEI ADMINISTRATIEI

1.Principiile generale

Aceste principii generale sunt:

Principiul puterii suverane sau al suveranității naționale

Principiul suveranității naționale, în acest context, îl vom înțelege în sensul că puterea

politică are în mod necesar un titular - poporul român și că acesta deține în mod
natural puterea politică (suveranitatea). Suveranitatea sau autoritatea politică exclusivă este
forma superioară de organizare socială care, alături de națiune și teritoriu, concură la
alcătuirea statului. Puterea publică este o putere suverană. Suveranitatea este un atribut
exclusiv al puterii publice.

În acest sens, de altfel, sunt și dispozițiile art. 2, alin.(l) din Constituția României,
potrivit cărora „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și
prin referendum”.

Principiul separației și echilibrului puterilor in stat

Principiul separației puterilor în stat a devenit o dogmă a democrației liberale

și garanția esențială a securității individului în raporturile lui cu puterea. Acesta este un
principiu fundamental al statului de drept, prevăzut, în mod expres, în Constituția României
la art. 1, alin. (4) și conform căruia „Statul se organizează potrivit principiului separației și
echilibrul puterilor-legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației
constituționale.”

Potrivit acestui principiu, celor trei puteri le corespund atât categorii de

funcții fundamentale cât și autorități diferite, astfel:

a. de edictare a regulilor generale sau funcția legislativă exercitată de către Parlamentul

României (constituit din Camera Deputaților și Senat);
b. aplicarea sau executarea acestor reguli sau funcția executivă, exercitată bicefal
de Președintele României și de către Guvern, prin autoritățile administrației publice
centrale și locale;

c. rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor

sau funcția judecătorească exercitată prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte
instanțe judecătorești stabilite de lege.

Principiul supremației Constituției sau al legalității

Este principiul exprimat în mod direct de dispozițiile art. 1, alin. (5) din Constituție
care precizează că „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este
obligatorie”.

Acest principiu „fixează cadrul activității autorităților statului în limita legilor, asigură
stabilitatea juridică, drepturile și libertățile omului și înseamnă subordonarea tuturor
activităților autorităților publice, voinței supreme a națiunii, consemnată în principiile și
normele pactului fundamental statuat în Constituție”.

Garantarea supremației Constituției și a Legii se realizează prin două principii,

subsecvente, și anume, prin justiția Constituțională sau a controlului constituționalității Legii
- realizată de către Curtea Constituțională (art. 142-147din Constituție) și prin
principiul controlului jurisdicțional al acțiunii administrației publice.

Principiul egalității între cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminării

Principiul este consfințit de dispozițiile art. 16, alin. (1) din Constituție prin receptarea
reglementarilor internaționale, potrivit căruia „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților
publice fără privilegii și fără discriminări”. De asemenea, conform art. 4, alin (2) din
Constituție, „România este patria comună si indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără
deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenență politică, de avere sau de origine socială”.

În același timp, acest principiu stabilește și faptul că nimeni nu este mai presus de
lege (art. 16, alin. (2) din Constituție). Drept urmare, toate autoritățile publice sunt obligate să
asigure deplina egalitate în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, sociale,
juridice și altele pentru toți cetățenii fără nici o deosebire bazată, în special pe sex, rasa,
culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,
apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Principiul unității poporului român este un alt principiu stabilit de Constituția

României în art. 4, alin. (1) si art. 8. Potrivit acestor dispoziții constituționale, „statul are ca
fundament unitatea poporului roman”, unitate bazată pe egalitatea dintre cetățeni și pe
consacrarea „pluralismului în societatea românească” ca „o condiție și o garanție a
democrației constituționale”. În acest context, „partidele politice se constituie și își desfășoară
activitatea în condițiile legii”. „Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a
cetățenilor respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept
și principiile democrației”.

Administrația publică este în serviciul omului. Acest principiu semnifică faptul că

însăși finalitatea științei administrației se împletește cu cea a administrației publice și „constă
în mai buna organizare și funcționare a administrației publice, în vederea unei mai bune
serviri a omului.”

Sensul termenului de „a servi” trebuie înțeles ca rațiune de a exista a „administrației și

științei ei” pe care însăși etimologia ei o reamintește. Știința administrației trebuie să
amintească oamenilor, care devin funcționari publici, că ei au intrat în
administrație pentru a servi. Desigur, pentru a servi cetățeanul, omul.

Conturarea exigențelor reale și posibile, actuale și de perspectivă, în vederea

adaptării organizării și funcționării administrației publice potrivit acestor exigente

Acest principiu pornește de la cunoașterea necesităților oamenilor și a exigențelor

mereu crescânde ale acestora în perioada actuală. Ca atare, administrația publică trebuie să fie
organizată și să funcționeze în așa fel încât să țină pasul cu cerințele sporite ale cetățenilor și
cu obiectivele strategice ale țării.
 PRINCIPII SPECIALE

Știința administrației cunoaște, alături de principiile generale, și o altă categorie de

principii, denumite speciale, întrucât sunt specifice administrației publice. Aceste principii
sunt:

Principiul organizării și conducerii unitare a administrației publice. Principiul

semnalează necesitatea evitării tendințelor divergente ce pot apărea în organizarea și
conducerea administrației publice.

Principiul autonomiei de organizare. Principiul se desprinde din proprietatea

structurilor sociale de a fi autoreglabile. El este în concordantă cu principiul organizării
unitare dar, ca subsistem, administrația publică beneficiază, în cadrul sistemului global de o
anumită autonomie relativă. Altfel spus, elementele componente ale subsistemului
administrației publice, autoritățile administrative, au posibilitatea de adaptare și de realizare
într-o anumită măsură a scopului lor în concordanță cu finalitatea sistemului global.

Principiul adaptabilității organizării și funcționării administrației

publice. Principiul are în vedere adaptabilitatea, în contextul stabilității relative
a administrației publice, ceea ce face ca ea sa răspundă adecvat, prompt și eficient comenzilor
sociale. Principiul adaptabilității administrației publice se caracterizează
prin coeziunea și flexibilitatea elementelor sale componente, autoritățile
administrației publice, ceea ce permite realizarea în condiții optime a funcțiilor sale.

Principiul simplificării structurii și activității. Principiul are în vedere atât structura

cât și activitatea autorităților administrației publice. El impune, însă, o precizare: dacă
numărul mare de funcționari publici din administrație este nerentabil și chiar
dăunător, simplificarea, realizată cu orice preț, fără o temeinică justificare, va avea
consecințe deosebit de negative. Simplificarea trebuie, deci, efectuată numai în consonanță cu
realitățile constatate în cadrul administrației publice, în caz contrar, ea transformându-se
în dezorganizare.

Simplificarea cunoaște trei modalități, și anume:

a. O simplificare a activității externe (a relațiilor dintre autoritățile administrației

publice);
 b. O simplificare a structurilor externe (a cadrului de organizare de ansamblu al
autorităților administrației publice), în vederea eliminării paralelismului;

c. O simplificare internă, deci numai în cadrul unei sau unor autorități ale
administrației publice dar, atât ca structură cât și ca activitate, în vederea eliminării
activităților paralele și a verigilor intermediare.

Principiul raționalizării. Principiul privește atât structura cât și activitatea

autorităților administrației publice. Aplicarea principiului va avea efecte concrete care vor
putea duce la:

a. Creșterea operativității autorităților administrației publice prin sporirea eficienței

muncii de conducere și de execuție și utilizarea judicioasă a specialiștilor;

b. Reducerea funcționarilor publici la nivelul absolut necesar pentru realizarea

sarcinilor autorității administrației publice și îndrumarea personalului disponibilizat către
Agenția Naționala a Funcționarilor Publici (A.N.F.P.);

c. Reducerea numărului funcționarilor publici trebuie să fie corelată cu perfecționarea

activității lor dar și cu creșterea eficienței acestora;

Principiul îmbunătățirii stilului, metodelor și tehnicilor din administrația

publică. Acest principiu se constituie într-un imperativ al administrației publice și, implicit,
al științei administrației care trebuie să asigure, astfel, adaptarea sa permanenta la
realitățile societății contemporane;

Principiul urmăririi finalității. Principiul decurge din scopul practic pe care îl

urmărește știința administrației: perfecționarea structurilor și activității autorităților
administrației publice. El constă în urmărirea și realizarea finalității sale prin căutarea celor
mai bune soluții care să servească scopului propus.