Universitatea „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

MASTER – DREPT PENAL ȘI CRIMINALISTICĂ

REFERAT LA DISCIPLINA – DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ. APROFUNDAT

TEMA – CORUPȚIA PASIVĂ ȘI CORUPȚIA ACTIVĂ

Student: Bologan Doina

Profesor coordonator: Ifrim Ion

2021
Introducere

Actualitatea și importanța temei. Importanța cunoașterii infracțiunilor de corupție nu

mai trebuie demonstrată. Corupția nu este un fenomen pur românesc, ea existând în toate
societățile, cu deosebirea, că în unele ea este mai des întâlnită, iar în altele mai puțin. Este știut
faptul că, corupția este mult mai răspândită în perioadele de reformă, de modernizare a societății,
de tranziție de la o formă de organizare a societății la alta. România în acest sens nu este o
excepție, mai mult decât atât, de-a lungul timpului s-au creat cele mai favorabile condiții ca ea să
se extindă în toate sferele: socială, politică, economică și juridică a statului, atingând proporții
greu de imaginat, dat fiind faptul că nu poate fi dusă o evidență, nu există statistică, dar o
întâlnești „la orice colț” . În cei 144 de ani de independență și suveranitate a României, ceea ce s-
a realizat bine a fost corupția în tot sistemul de guvernare, de jos până sus, crimă organizată,
„cumătrismul”, „nepotismul” și alte „isme” uitându-se că mai există și un popor care astăzi este
aruncat sub pragul sărăciei.
Spre regretul nostru, trebuie să constatăm, că toate aceste probleme în România se află
sub influența unei elite politice interesele căreia sunt mai presus decât interesele statului și ale
societății. Statisticile şi analizele criminologice, consideră că infracţiunile care implică „gulerele
albe”, între care se includ, în principal, frauda şi corupţia, spre deosebire de delictele cu caracter
„tradiţional” (furturi, spargeri, omoruri etc.), sunt mult mai grave şi scumpe din punct de vedere
al rezultatelor lor economice şi sociale. Evaluări recente au arătat că această ultimă categorie de
infracţiuni este foarte costisitoare, costând de peste trei ori mai mult decât întreaga clasă de
infracţiuni şi delicte comise împotriva proprietăţii (cifra neagră a corupţiei). O atenție deosebită
reprezintă lucrările elaborate sub egida organizației internaționale Transparency International,
ale căror autori au optat pentru abordarea multilaterală a corupției, au analizat modalitățile de
manifestare și gradul de infiltrare a acesteia în diferite autorități publice, în final fiind propus un
larg spectru de măsuri în vederea prevenirii și combaterii efective a acesteia.
Corupţia reprezintă triumful abuzului de putere şi al cupidităţii asupra echităţii şi justiţiei.
Corupţia nu este doar imorală şi ilegală, ci şi o formă de delicvenţă a cărei victimă devine
societatea în ansamblu, deoarece încetineşte dezvoltarea economică, adânceşte sărăcia,
diminuează calitatea serviciilor publice şi a infrastructurilor, deturnează fondurile publice, în
defavoarea celor mai săraci, mai slabi şi a tuturor celor care necesită ajutor şi asistenţă. În
consecinţă, corupţia subminează credibilitatea în reprezentanţii sistemului politic, acţionează
asupra procesului de luare a deciziilor şi lipseşte instituţiile statale de mijloacele lor de acţiune,
astfel destabilizând sistemele democratice. Examinarea obiectivă a corupţiei şi a consecinţelor ei
impune abordarea nu a sensului filosofic şi politic al acesteia, ci a celui social şi juridic, care au
determinat, au impus şi justifică acţiunea consecventă şi fermă de prevenire, descoperire şi
sancţionare a acestui flagel. Corupția este o parte inerentă a organizării sociale, în sensul că nu
poate fi niciodată eradicată complet. La limită, orice decizie luată într-un sistem social nu poate
fi 100% echitabilă, în primul rând din cauza că nu pot fi evaluate niciodată toate argumentele și
efectele, și apoi din cauza subiectivismului inerent. Acest fenomen reprezintă o amenințare
pentru democrație, constituind o negare a drepturilor omului și o încălcare a principiilor
democratice, pentru echitatea socială și pentru justiție, punând în pericol stabilitatea și
credibilitatea instituțiilor statului și a reprezentanților acestora, cât și dezvoltarea economică și
socială. Actualitatea acestei teme nu o pune nimeni la îndoială cred, reieșind din faptul că
problema corupției și anticorupției se află în atenția diferitor întruniri internaționale,
simpozioane, conferințe, inclusiv în cadrul ONU și Consiliului Europei. Combaterea corupţiei
constituie o preocupare primordială a majorităţii instituţiilor statului, ea aflându-se în atenţia
permanentă a mass-media, a organismelor internaţionale, a reprezentanţilor societăţii civile. În
acest scop, sunt elaborate acte normative care urmăresc prevenirea şi combaterea corupţiei, sunt
întreprinse alte măsuri de natură juridică sau extrajuridică necesare. Cu toate acestea, rezultatele
înregistrate nu corespund pe deplin dezideratelor stabilite. Nu se reduce nivelul corupţiei, astfel
încât să nu mai fie periclitat statul de drept şi democraţia, să nu mai fie împiedicată dezvoltarea
economică şi socială a ţării.
Corupția, fiind considerată ca un rău inevitabil, în ultimul timp se află în atenția sporită a
comunității internaționale, fiind întreprinse o serie de măsuri pentru a diminua efectele acesteia.
Corupţia este bine cunoscută din cele mai străvechi timpuri, fiind inerentă tuturor formelor
socio-politice ale colectivităţii umane, pe parcursul întregii sale perioade de dezvoltare.
Cuvântul corupție provine de la termenul latin ,,corruptio”, caracterizând o anumită
comportare a funcționarului care își comercializează, își vinde atributele funcției și încrederea
acordată de societate, primind în schimb bani sau alte foloase.
Cele mai simple definiții ale noțiunii le găsim în dicționarele explicative, unde „corupție”
înseamnă abatere de la moralitate, de la corectitudine și datorie; depășire a anumitor limite
sociale; desfrânare, depravare; acțiuni care fac ca un fenomen social, o idee, un sentiment să-și
piardă integritatea și puritatea etc.1.
V. Dobrinoiu susține că: în esență, corupția reprezintă un abuz de putere în scopul
obținerii de avantaje materiale sau alte foloase (onoruri, titluri, publicitate, exonerare de
răspundere etc.)2.
O atenție deosebită în studiul criminologic al fenomenului corupției a acordat-o O. Bejan
în lucrarea „Corupţia: noţiune, prevenire şi contracarare” care conchide: „Corupţia constituie un
1
C. Cârjaliu „Definiții ale fenomenului de corupție, Revista Națională de Drept, nr.2, pag.60.
2
Vasile Dobrinoiu „Corupția în dreptul penal român” București, 1995, pag.6.
fenomen social morbid care afectează sau chiar paralizează funcţionarea normală a instituţiilor,
organizaţiilor şi întreprinderilor şi care constă în folosirea atribuţiilor de serviciu în interes
personal”3.
Judecătorul Doina L. Stanciu analizează acest fenomen din punct de vedere social,
opinând că, corupţia este expresia unor manifestări de descompunere morală şi degradare
spirituală; ea reprezintă o problemă socială complexă, ale cărei modalităţi de manifestare,
consecinţe sociale şi căi de soluţionare interesează opinia publică şi nivelul instituţionalizat al
controlului social4.
În legislația României, art.289 din Noul Codul Penal definește coruperea pasivă ca fapta
funcționarului public care pretinde, acceptă sau primește bunuri, servicii, privilegii sau avantaje
sub orice formă, ce nu i se cuvin, pentru sine sau pentru o altă persoană, sau acceptarea ofertei
ori promisiunii acestora pentru a îndeplini sau nu ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei
acțiuni în exercitarea funcției sale sau contrar acesteia. Art. 290 din Noul Codul Penal definește
coruperea activă ca promisiunea, oferirea sau darea, personal sau prin mijlocitor, unui funcționar
public de bunuri, servicii, enumerate la art. 289, în scopurile indicate la același articol5.
Și legea cu privire la prevenirea și combaterea corupției 6 definește corupția ca fiind acea
faptă ilegală care afectează exercitarea normală a funcției și care constă fie în folosirea de către
subiectul actelor de corupție sau al faptelor de comportament corupțional a funcției sale pentru
solicitarea, primirea sau acceptarea, direct sau indirect, pentru sine sau pentru o altă persoană, a
unor foloase materiale sau a unui avantaj necuvenit, fie în promisiunea, oferirea sau acordarea
ilegală a unor asemenea foloase sau avantaje necuvenite subiecților actelor de corupție.
După cum putem observa, definițiile noțiunii de corupție propuse, nu reprezintă altceva
decât darea-luarea de mită. Există însă în teorie și altă părere, conform căreia corupția este
privită mai larg decât mita (darea, luarea și mijlocirea de mită). Astfel, V. Lapteacru consideră că
amploarea și pericolul social deosebesc substanțial corupția de mită7. Împărtășim această opinie,
deoarece corupția, după manifestarea sa obiectivă, este mai variată decât mita. Ne raliem astfel
opiniei celor care consideră că, corupția rezidă nu doar în mită, ce cunoaște o anumită amploare,
răspândită pe larg în societate, ci reprezintă un fenomen social negativ ce se distinge prin
multiple modalități și diverse forme privind folosirea directă și cu intenție de către persoanele
publice a drepturilor legate de postul deținut în scopuri de îmbogățire personală.
Ion Gumenâi și Virgil Pâslariuc consideră că, corupția înseamnă o abatere de la
moralitate, cinste, corectitudine și datorie, vizând mai mult domeniul eticii și pe cel al
3

4
Doina Livia Stanciu: Prevenirea și sancționarea faptelor de corupție în dreptul penal românesc.
5
Noul Codul Penal al României
6

7
mentalităților; Andrei Rusu vede în corupție abuzul funcționarilor publici pentru a obține
venituri personale sau venituri pentru un grup de persoane; Sergiu Ilie definește corupția ca un
fenomen social negativ, care rezidă în folosirea de către persoanele cu funcții de răspundere a
funcției deținute și a posibilităților legate de ea în scopul obținerii ilicite a unor bunuri materiale
sau a altor foloase și avantaje personale.8
Pentru că este un fenomen existent în majoritatea societăților democratice, de mai mult
timp, tema corupției a devenit una abordată și discutată intens, la nivel internațional.
Documentele internaționale cu caracter normativ ale ONU utilizează termenul de corupție în
sensul înfăptuiri sau neînfăptuirii obligațiilor care derivă din această funcție publică, având drept
rezultat obținerea unor gratificații, cadouri, promisiuni sau alte stimulente de natura acțiunilor
înfăptuite.
Dacă vechiul Cod Penal nu folosea denumirea generică de ”Infracţiuni de corupţie”, ea
regăsindu-se numai la nivelul Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, noul Cod Penal include, în Titlul V, un capitol dedicat anume acestei
categorii de infracţiuni. Noutăţile aduse în materia infracţiunilor de corupţie de Codul Penal
intrat în vigoare la 1 februarie 2014 au avut în vedere pe de o parte consacrarea la nivel de Cod a
unor soluţii legislative care până atunci se regăseau numai la nivelul legii speciale, iar pe de alta
adecvarea reglementării penale române convenţiilor internaţionale în materie, precum şi, cel
puţin în parte, recomandărilor GRECO. Observăm anumite modificări ale elementelor
constitutive ale infracţiunilor reglementate în acest capitol, unele dintre ele doar de limbaj, altele
fiind însă modificări al căror potenţial efect de extindere sau restrângere a incriminării merită
analizat. Cea mai interesantă schimbare în noua formulă de reglementare a fost operată în
materia definirii funcţionarului public – subiect al infracţiunii de luare de mită şi persoană în
legătură cu care sunt săvârşite celelalte infracţiuni de corupţie. Renunţând la desueta diferenţiere
între noţiunile de funcţionar public şi funcţionar din vechiul Cod Penal, actuala formulă se
doreşte a fi o definiţie modernă, mai apropiată de standardele convenţiilor internaţionale şi care
să rezolve anumite controverse apărute în practica judiciară de până acum.9

Luarea de mită este reglementată de art. 289 C. pen. şi de art. 7 Legea nr. 78/2000,
republicată, textele antecitate incriminând o variantă tip, o variantă asimilată, o variantă 
atenuată şi o variantă agravată.  Varianta tip este prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen.,
constatând în „fapta funcțio‐ narului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul,
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel
de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui
8
V.Gurin. ș.a. Corupția, ARC, 2000, p.8
9
https://drept.unibuc.ro/Anca-JURMA-Infractiunile-de-coruptie-in-lumina-noului-Cod-penal-si-a-reglementarilor-
internationale-s488-a796-ro.htm
act ce intră  în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură  cu îndeplinirea unui act contrar acestor
îndatoriri”, pedeapsa prevăzută fiind închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea
căreia a săvârşit fapta. Varianta asimilată  este prevăzută  în alin. (2) al aceluiaşi text de
incriminare, care prevede că „fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele
prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracțiune numai când este comisă  în legătură  cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în
legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri”.10 Varianta atenuată este prevăzută de
art. 308 C. pen. şi constă în fapta prevăzută de art. 289 săvârşită de către sau în legătură  cu
persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără  o remunerație, o însărcinare de
orice natură  în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în
cadrul oricărei persoane juridice, în acest caz limitele speciale ale pedepsei reducându‐se cu o
treime, conform dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. pen. Varianta agravată este prevăzută de art. 7
din Legea nr. 78/2000, republicată, care atunci când subiectul activ este unul dintre subiectele
prevăzute de lit. a)‐d) ale textului normativ mai sus citat, limitele de pedeapsă prevăzute de art.
289 C. pen. majorându‐se cu o treime. Astfel, categoriile de subiecți prevăzute de art. 7 sunt:    a)
persoanele care exercită o funcție de demnitate publică; b) judecătorii sau procurorii; c)
persoanele care sunt organe de cercetare penală  sau care au atribuții de constatare ori de
sancționare a contravențiilor; d) persoanele prevăzute la art. 293 C. pen., respectiv, persoanele
care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu
ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală 
se desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi. Subiectul activ al infracțiunii de
luare de mită  este unul calificat, reprezentat de funcționarul public sau, conform dispozițiilor art.
308 alin. (1) C. pen., de o persoană  care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o
remunerație, o însărcinare de orice natură  în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute
la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice. În ceea ce priveşte elementul material
al laturii obiective, acesta se realizează  printr‐o acțiune de pretindere sau primire de bani sau alte
foloase ce nu i se cuvin subiectului activ ori de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase.  
Astfel, pretinderea presupune solicitarea, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, a unor
bani sau a altor foloase necuvenite, nefiind necesar ca solicitarea făcută în acest sens să fie şi
satisfăcută, primirea presupune remiterea directă sau indirectă, pentru sine sau pentru altul, de
bani sau alte foloase necuvenite din inițiativa mituitorului, câtă  vreme acceptarea promisiunii de
bani sau alte foloase necuvenite presupune acordul expres sau tacit (dar neîndoielnic) al
făptuitorului referitor la oferta făcută.   Noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal din 1968

10
M. Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 345.
nu a mai prevăzut ca variantă  a elementului material al laturii obiective la luarea de mită  şi
nerespingerea promisiunii de bani sau late foloase necuvenite, care presupunea lipsa unei reacții
ferme de respingere a funcționarului în fața unei promisiuni de bani sau alte foloase. În ceea ce
priveşte acest aspect, în literatura de specialitate s‐au exprimat două  opinii. Astfel, într‐o prima
opinie, se susține că  „art. 289 NCP sancționează orice fel de acceptare a unei sume de bani sau
de alte foloase, tacită sau expresă, astfel încât, deşi nerespingerea primirii unei sume de bani ori
alte foloase nu este prezentă în art. 289, persoana căreia i se oferă bani va comite infracțiunea de
luare de mită, dacă acceptarea este tacită”. Într‐o altă  opinie, mult mai riguroasă  din punct de
vedere  ştiințific, s‐a reținut că  noul Cod penal, nemaiprevăzând drept variantă alternativă a
elementului material al infracțiunii nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase
necuvenite, a dezincriminat această  modalitate de comitere a infracțiunii prevăzută de vechiul
Cod penal, „în măsura în care nu se reține o acceptare tacită şi neîndoielnică a promisiunii”. O
altă  chestiune de noutate este  şi aceea că  în prezent nu mai este incriminată  infracțiunea de
primire de foloase necuvenite reglementată de dispozițiile art. 256 VCP. Noul Cod penal
prevede, în schimb, în verbum regens ca fapta să fie comisă „în legătură  cu îndeplinirea,
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau în legătură  cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”, iar nu în scopurile
mai sus arătate, cum prevedea art. 254 VCP. Dacă anterior primirii, făptuitorul acceptase
promisiunea de primire a unor astfel de bunuri, fapta se consumă la momentul acceptării.”.   Deşi
măsura de siguranță a confiscării speciale este reglementată de art. 112 C. pen., legiuitorul a
înțeles să o prevadă în mod expres şi în art. 289 alin. (3), care prevede că  „banii, valorile sau
orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune
confiscarea prin echivalent”. Aşa cum rezultă din textul legal antecitat, pentru a putea fi
confiscate, banii sau orice alte bunuri trebuie să  fi fost primite efectiv, neputând fi confiscate
cele doar promise mituitului. De asemenea, conform dispozițiilor art. 1121 alin. (1) lit. m) C.
pen., instanța va putea dispune măsura de siguranță a confiscări extinse în cazul săvârşirii
infracțiunii de luare de mită.

Darea de mită este reglementată de art. 290 NCP, fiind incriminată o variantă  tip (în
art. 290 C. pen.) şi una atenuată (în art. 308 C. pen.). Art. 290 alin. (1) C. pen. defineşte darea de
mită ca fiind „promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art.
289”, pedeapsa fiind închi‐ soarea de la 2 la 7 ani.   Art. 308 C. pen., ca şi în cazul luării de mită,
prevede că, dacă fapta este comisă de o persoană sau în legătură cu o persoană „care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”,
11
limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime. Aşa cum a arătat  şi literatura de
specialitate30, „darea de mită se caracterizează  printr‐o acțiune de corupere exercitată  de un
particular asupra unui funcționar public sau a unei persoane cu atribuții de serviciu în serviciul
unui funcționar public asimilat sau oricărei persoane juridice”.
Subiectul activ al infracțiunii nu este unul circumstanțiat, fapta putând fi comisă de către
orice persoană  care îndeplineşte condițiile generale de vârstă  şi responsabilitate cerute de lege şi
în toate formele de participație penală.
În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, acesta constă  în trei variante
alternative – promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase –, fiecare putând fi realizată 
atât direct de către mituitor, cât  şi indirect, prin intermediul unei persoane interpuse, care
dobândeşte, astfel, calitatea de complice. Promiterea de bani sau alte foloase necuvenite se poate
realiza verbal sau în scris, expres sau implicit, nefiind necesar ca bunurile promise să  fie
prezentate mituitului, neavând relevanță pentru calificarea faptei dacă promisiunea este sau nu
acceptată de destinatar. Oferirea de bani sau alte foloase necuvenite, spre deosebire de promitere,
presupune ca bunurile oferite să  fie înfățişate mituitului, neavând, de asemenea, importanță 
dacă  oferta a fost sau nu acceptată. Darea presupune, însă, remiterea efectivă a banilor sau a
foloaselor necuvenite, precum  şi primirea acestora, direct sau indirect, de către mituit31. Din
analiza textului de incriminare al art. 290 alin. (1) C. pen. rezultă  că  pentru existența infracțiunii
de dare de mită  trebuie întrunite patru condiții. Astfel, prima condiție constă  în aceea că 
promisiunea, oferirea sau darea trebuie să  aibă  ca obiect bani sau alte foloase. A doua condiție
este aceea că banii sau foloasele să fie necuvenite mituitului, adică  să  nu fie datorate, să  aibă 
un caracter retributiv pentru un act determinat. A treia condiție presupune ca banii sau foloasele
să  fie date, oferite sau promise mituitului sau altei persoane, nefiind necesar ca banii sau
foloasele să  fie destinați celui mituit. A patra condiție vizează ca actul pentru care se dă mita
să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce
intră în îndatoririle de serviciu ale mituitului sau să fie în legătură cu îndeplinirea unui act
contrar acestor îndatoriri32. Prin urmare, nu interesează dacă actul în vederea căruia se dă mita
este unul licit sau ilicit.   Noua reglementare incriminatorie, spre deosebire de vechiul Cod penal,
care cerea ca promiterea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase să  se fi realizat înaintea
îndeplinirii actului sau a neîndeplinirii acestuia ori cel mai târziu în timpul îndeplinirii
îndatoririlor de serviciu, pretinde doar ca fapta să  fie săvârşită  „în legătură  cu îndeplinirea,
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră  în îndatoririle sale de
serviciu sau în legătură  cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”. Art. 290 C. pen.
reglementează în alin. (2) o cauză de neimputabilitate, iar în alin. (3) o cauză de nepedepsire.

11
V. Dobrinoiu, op. cit., p. 541
Astfel, conform art. 290 alin. (2), „fapta prevăzută nu constituie infracțiune atunci când
mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita”, iar conform alin. (3)
al aceluiaşi articol, „mituitorul nu se pedepseşte dacă denunță fapta mai înainte ca organul de
urmărire penală să  fi fost sesizat cu privire la aceasta”. În aceste situații, conform alin. (4), banii,
valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le‐a dat, dacă  acestea au fost date în
cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunțul prevăzut în alin. (3). Prin urmare, nu vor fi
restituiți banii sau bunurile date anterior denunțului, care vor fi supuşi confiscării. Alin. (5)
prevede expressis verbis că „banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse
confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent”.