Referat – Drept Administrativ

Tema referat : Evolutia doctrinei administrative Romanesti

Anul I - Grupa a III-a

Student : Radu Ioan-Alexandru

 Doctrina administrativă românească a suferit numeroase schimbări de-a lungul timpului, în
concordanță cu evoluțiile politice, economice și sociale din țară.

Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele
generale ale societăţii organizate în stat şi care sunt formulate în legi de către organele puterii
legiuitoare, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti, date în temeiul legii.1 Caracterizând
administraţia publică drept o activitate în principal organizatorică, se desprinde poziţia sa de
intermediar între planul conducerii politice şi planul în care serealizează valorile politice,
deciziile politice. Administraţia publică, în statul de drept, reprezintă principala pârghie prin care
se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic. Ea trebuie să fie continuă,
omniprezentă, promptă şi energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în interior cât şi în
exterior. Noţiunea de administraţie are mai multe accepţiuni, în limbajul curent, a administra
înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activităţi publice şi particulare. Administraţia constă
într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în
scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime. Complexitatea cerinţelor sociale,
ridică în faţa administraţiei o serie de probleme, care trebuie rezolvate. Societatea cunoaşte un
proces continuu de multiplicare şi diversificare a sarcinilor administraţiei, care impune
necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea
unor metode şi tehnici moderne. Doctrina consideră că în conţinutul complex al administraţiei se
cuprind imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla.

Ştiinţa dreptului administrativ românesc se formează în secolul al XIX-lea, cursurile de drept

administrativ fiind introduse prin Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite din 1864, nu
numai în învăţământul superior juridic dar şi ca materie de cultură generală în învăţământul
secundar, respectiv elementar.2

Cand vorbim de evolutia doctrinei administrative putem sa o clasificam in etape istorice si

anume:

-perioada interbelica

-perioada comunista

-perioada post comunista

-integrarea europeana

1
Cârstea Valentin, Drept Administrativ si Administratie publica Ed. Nagard 2014, pg. 19
2
Dana Apostol Tofan, Drept Administrativ Partea I, 2007, pg 41
Perioada interbelica

Una din marile probleme în legătură cu dreptul României între 1918 şi 1938, a fost cea a
unificării legislative. Provinciile reunite sub numele de România, au avut altă organizare şi un alt
drept, operă a statelor sub puterea cărora s-au aflat până la actul istoric de la 1 decembrie 1918.
Unificarea legislativă a fost un proces care a durat în unele domenii destul de mult, datorită şi
unor cauze obiective, dar şi faptului că nici guvernanţii României nu s-au grăbit decât acolo unde
au avut interese aparte, dar nici schimbările dese de guvern nu au ajutat să se înfăptuiască acest
lucru.

La 14 iunie 1924 a fost elaborată Legea pentru unificarea administrativă, care a extins
organizarea din vechea Românie la celelate provincii. Interesele egoiste ale diferitelor partide
politice şi intenţia lor de a folosi problema organizării teritorial-administrative a ţării în luptele
lor politice, au făcut ca această lege, operă a Partidului Naţional Liberal, să fie modificată la 3
august 1929, când Partidul Naţional Ţărănesc a ajuns la putere şi a elaborat Legea pentru
organizarea administraţiei locale, iar după această dată şi până la legea din 1936 au mai fost
elaborate încă 11 modificări în materie, în funcţie de care partid era la guvernare.

Perioada comunista

În perioada comunistă din România (1947-1989), doctrina administrativă românească a suferit

schimbări semnificative, reflectând natura regimului totalitar și centralizat impus de Partidul
Comunist Român (PCR). Administrația publică a fost supusă unui control strict al partidului și a
fost utilizată ca instrument de exercitare a puterii și controlului asupra societății.

Deşi am fi tentaţi să considerăm această perioadă ca fiind una caracterizată de

linearitate şi unitate, realitatea nu este însă aceasta. Astfel, dacă avem în vedere doar cele trei legi
fundamentale care au fost adoptate în această perioadă, se pot observa cu uşurinţă anumite
diferenţe, cel puţin la nivel formal, de raportare a regimului comunist la problematica sistemului
administrativ.

Din această perspectivă se poate remarca faptul că la nivelul organismelor centrale

„supreme” prerogativele cele mai importante reveneau Marii Adunări Naţionale (MAN – ca
organism legislativ) şi Guvernului, Consiliului de Miniştri sau Consiliului de Stat
(prezidat de către Preşedintele ţării) şi Consiliului de Miniştri (conform legilor fundamentale din
1948, 1952 şi respectiv 1965). Ceea ce prezintă interes în cazul de faţă este însă relaţia dintre
organismele centrale şi cele locale ale puterii, iar în acest sens prevederile celor trei Constituţii
evocate mai sus devin tot mai precise şi mai punctuale pe măsură ce regimul comunist devine tot
mai experimentat în exercitarea puterii.
Astfel, Legea fundamentală din 1948 considera Guvernul „organul suprem executiv şi
administrativ”, având ca principală sarcină conducerea administrativă generală a statului (art.
72)3.
Următoarea Constituţie a României comuniste, cea din 1952, va menţine aproape neschimbate
atribuţiile diferitelor organisme executive ori legislative, dar va aduce şi unele modificări în
ceea ce priveşte împărţirea administrativ-teritorială, introducând, urmare a influenţei
staliniste, o nouă structură administrativă, şi anume regiunea.

Perioada post comunista

Evenimentele din 1989 au constituit un punct de plecare pentru numeroasele schimbari si

reforme care vor avea loc in societatea romaneasca in general. Primele modificari ale modului de
functionare a sistemului administrativ romanesc au fost posibile prin adoptarea, in 1991, a unei
noi Constitutii. Noua lege fundamentala aducea o serie de schimbari in ceea ce priveste
autoritatile administrative: recunostea principiul autonomiei locale si pe cel al descentralizarii
serviciilor publice si autoritatile administrative autonome desi infiintarea acestora din urma ar fi
fost posibila doar ulterior adoptarii Constitutiei si numai prin lege organica.

De asemenea, spre deosebire de Constituţiile perioadei comuniste, cea din 1991 stabileşte rolul
guvernului în „conducere enerală a administraţiei publice” (art. 101) şi noii decidenţi ai
sistemului administrativ:primarii, consiliile locale şi cele judeţene şi prefecţii (art. 120-122).
Necesitatea schimbării s-afăcut simţită, aşadar, în cadrul politico-administrativ românesc
post-comunist încă de laînceput, principala dimensiune a acestei reforme constituind-o, într-o
primă etapă, imperativul raportării la noile realităţi politice, economice şi sociale ale
perioadei, trecând, în toate cazurile, şi prin sistemul administrativ, central ori local.
Totuşi, interferenţele politico-administrative ale perioadei comuniste vor determina, după
1989 o atitudine plina suspiciune a celor care doreau să se constituie într-o nouă elită
conducătoare faţă de sistemul administrativ, considerat un instrument care putea fi oricând
folosit de către politic pentru a-şiimpune deciziile. Fundamentul acestei atitudini îl constituia
faptul că aparatul administrative îşi păstrase, în linii generale şi în ciuda elementelor de noutate
aduse de noua Constituţie, la cererea noii conduceri politice, atât corpusul profesional şi
structurile ierarhice cât şi funcţiile administrative. Timpul a dovedit că această situaţie a avut atât
efecte positive (asigurarea existenţei unui corpus profesional pregătit şi eficient), cât mai ales
negative: menţinerea de către structurile administrative a vechilor raporturi administraţie-
cetăţean, acelea de subordonare şi dominare a cetăţeanului de către structurile administrative, şi
nu invers, şi incapacitatea ori chiar lipsa de voinţă în a oferi cetăţenilor servicii de calitate,
conform atribuţiilor specifice oricărei administraţii.

3
Legea Fundamentala din 1948, Art. 72. - Guvernul are in sarcina sa conducerea administrativa a Statului.
 În ciuda imobilismului de care a fost acuzat sistemul politic românesc din perioada respectivă,
la nivel legislativ prima parte a anilor 1990 a adus şi o serie de noi acte normative privind
funcţionarea administraţiei publice, precum: Decretul-Lege privind abrogarea Legii nr. 2/1989
referitoare la organizarea administrativă a teritoriului ţării; Legea 29/11august 1990, privind
contenciosul administrativ; Legea 10/1991 privind finanţele publice;
69/1991, Legea administraţiei publice (completată cu Legea 24/1996 şi Legea50/1997); Legea
70/1991 privind alegerile locale (completată cu Legea 25/1996 şi cu Legea 164/1998); Legea
27/1994, privind impozitele şi taxele locale (modificată prin Legile 123 şi 149/1999); Legea
87/1994, pentru combaterea evaziunii fiscale; Legea 72/1996, privind finanţele publice.
Este evident faptul că normele juridice menţionate mai sus reprezintă instrumente de
actualizare a regulilor şi a metodelor de funcţionare a sistemelor politic şi administrativ, în
conformitate cu cerinţele diferitelor etape ale procesului de democratizare şi ale tranziţiei
politice, economice, sociale, dar ele pot fi considerate, deşi uneori cu o oarecare bunăvoinţă, şi
elemente ale reformei acestora.

Integrarea Europeana

Necesitatea modernizării administrative a avut însă ca fundament, pe lângă

determinismele interne, şi cerinţele Uniunii Europene de reformare a administraţiei, existând
specialişti care consideră începutul reformei sistemului administrativ ca rezidând în momentul în
care aderarea României la structurile comunitare a devenit certă, adică după summit-ul de la
Helsinki din decembrie 1999, moment în care au putut fi demarate negocierile de aderare la
structurile europene. Astfel, perioada de pre-aderare a României la Uniunea Europeană a fost una
în care administraţia publică românească a trebuit să se reformeze, modernizeze,
europenizeze conform cerinţelor comunitare şi, într-o anumită măsură, conform aşteptărilor
noului mediu economic şi social intern. Perspectiva aderării şi a integrării în structurile
europene a impus României raportarea la anumite principii de funcţionare ale
spaţiului comunitar în generalitatea sa: cel al subsidiarităţii, al descentralizării, al
organizării administrative regionale, totul pentru a apropia cât mai mult structurile decizionale de
cetăţeni şi pentru a fi rezolvată problematica distribuţiei anumitor fonduri europene. Astfel, un
aspect al reformei administraţiei româneşti post-comuniste îl va reprezenta
problematica descentralizării şi a autonomiei locale, principii care fuseseră vehiculate şi de către
unele grupări ale societăţii civile autohtone, dar care vor reuşi a fi impuse cu precădere în
perioada de pre- şi postaderare la structurile europene şi se consideră că se vor consolida în
procesul de integrare europeană.4
Deşi problema reformei administraţiei publice a constituit un subiect important în dezbaterile
publice ale perioadei de pre- şi chiar post-aderare, domeniul administraţiei nu a beneficiat de un
capitol distinct de negociere. Explicaţia este una foarte simplă: Uniunea Europeană nu îşi
propune să ofere un model administrativ unic statelor membre, iar simpla parcurgere a textelor
juridice comunitare (inclusiv a Tratatului de la Lisabona) demonstrează acest lucru. Conform
principiului subsidiarităţii, problemele privind administraţia publică nu intră în gama de
competenţe exclusive ale UE (cum se întâmplă cu politicile comune – ex.: de coeziune
economică şi socială, comerciale, agricole, monetare etc.). Cu toate acestea, sistemul
administrativ al oricărui stat membru şi mai ales administraţiile statelor candidate ori ale
4
Cristina Dogot, Administratia Publica Romaneasca de la comunism la reforma si europenizare, pg 8
noilor state membre prezintă interes pentru cadrul comunitar din mai multe punct de vedere: în
vederea îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, Madrid şi Luxemburg (şi anume a
capacităţii „de a-şi asuma obligaţiile de stat membru şi, în special, adeziunea la obiectivele
uniunii politice, economice şi monetare”); în vederea asigurării principiilor şi capacităţii de
realizare a bunei guvernări (adică o administraţie bazată pe respectarea legilor, responsabilă în
faţa cetăţenilor, care adoptă deciziile bazându-se pe participarea cetăţenilor şi a tuturor factorilor
interesaţi, este transparentă şi eficientă); în vederea creării unui corp administrative profesionist
şi independent politic.

Bibliografie

1. Cristina Dogot , Administratia Publica Romaneasca de la comunism la reforma

europenizare
2. Dana Apostol Tofan, Drept Administrativ 2007
3. Cârstea Valentin, Drept administrativ si administratie publica, ed. Nagard 2014
4. Constitutia Republicii Populare Romane din 1948