Administrația în general

Administrația publică în perioada

1947-1965
Ivan Leț Raluca Tereza

CUPRINS
1. România în perioada comunistă

 Gheorghe Gheorghiu Dej

2. Administrația publică în România

 Problemele genrale privind știința administrație

3. Dezvoltarea științei administrative în România comunistă

 Aministrația publică locală în perioada comunistă

 Tehnica conducerii întemeiată pe principiile eticii și echității comuniste

4. Concluzie
România în perioada comunistă
Comunismul este acea ideologie socială, politică și economică care are ca scop
construirea unei societăți comuniste, anume a unei ordini sociale fără clase și fără
proprietate privată, în care mijloacele de producție sunt deținute în comun și bunurile
sunt împărțite în funcție de nevoi. În teoria marxistă, comunismul este o etapă
superioară a societății, la care se poate ajunge tranzitând socialismul, etapa intermediară
în care este necesar controlul proletariatului asupra economiei și politicului.1

In Romania, comunismul apare ca urmarea mai multor evenimente importante petrecute

în plan internțional, printre care si Acordul procentajelor. Acesta a fost de fapt o
înțelegere, semnată la Moscova in data de 9 octombrie între Churchill și Stalin în urma
careia s-a creat sfera de influență sovietica asupra Europei de Est, Romania primind o
influență sovietica de 90%.

O primă perioadă a comunismului este cea dintre 1948-1965 din timpul guvernării lui
Gheorghe Gheorghiu Dej .In cadrul acestei perioade există 2 etape distincte: Prima din
1948-1958, iar a doua din 1958-1965, an in care Gheorghiu Dej a încetat din viată, locul
său find luat de Nicolae Ceausescu.

 Gheorghe Gheorghiu Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost liderul comunist al României de după război și

președinte al Consiliului de miniștri RPR. După fraudarea alegerilor din 1946 și
ascensiunea comuniștilor la putere cu ajutorul armatei de ocupație sovietice, România
intră în sfera de influență a URSS. Comunist de vocație,
proletarul Dej și-a început cariera în 1933, când a fost
arestat în urma grevelor de la atelierele CFR Grivița și
condamnat la 12 ani de muncă silnică.

Dej poartă răspunderea victimelor comunismului și doar în

plan economic i se recunosc unele succese, printre care
industrializarea și electrificarea țării. Oricum însă, pentru
România roșie, lumina avea să vină, mult timp, tot de la
răsărit.

1
Institutul de investigare a crimelor comunismului și memoria exilului românesc

2
Administrația publică în România
Statul reprezintă forma organizată și exteriorizată a puterii publice de pe un anumit
teritoriu exercitată asupra intregii colectivitați umane aflate in acel loc. În acest sens
statul este un fenomen obiectiv inerent vieții sociale superior organizate, adica societății
civile.2

În dreptul administrativ și în știința administrației, ca de altfel și în dreptului

constituțional, noțiunile de putere executiva și cea de administrație publică sunt
utilizate, in principal, in două sensuri și anume: sensul formal-organic si cel material-
funcțional. Totuși, pentru o corectă de limitare a termenilor utilizați și pentru a ne
conforma prevederilor Constituției vom folosi noțiunea de „ administrație publică"
pentru a desemna respectiva categorie de autorități si noțiunea de „ activitate executivă"
pentru a desemna acțiunile specifice acestei categorii de autorități (organe) ale statului
(publice).3

Administrația de stat, prin organele sale, în executarea legii, desfășoară o activitate de

prescripții prin care permite, cere sau oprește persoanele fizice și juridice să aiba o
anumită conduită. Aceasta intr-un amplu angrenaj de competențe și prin îmbinarea unor
drepturi si obligații pe care le au cetățenii și persoanele juridice. În acest fel
administrația de stat desfăsoara o amplă acțiune de organizare a executării legii. 4

 Problemele genrale privind știința administrației

Ca stiință juridică, dreptul administrativ se limiteaza la studierea aspectelor juridice

administrative si nu poate cerceta întreaga activitate atât de variată a administrației.
Imprejurarea că atât dreptul administrativ cât și știința administrației studiază
administrația, nu justifică confuzi-unea ambelor discipline. Administrația, în structura și
activitatea ei, reprezintă punctul de plecare comun al celor două științe. În afară de
aceasta există elemente de diferențiere, specifice fiecarei discipline. Or, existența unui
punct de vedere propriu, raportat la un ansamblu de cunostințe sistematizate legitimează
autonomia unei științe, ca aceea a administrației.5

2
Ioan Santai, Vasile Tabără, Administrație publică, Editura Tehno Media, 2010
3
A. lorgovan, Drept administrativ, Editura Hercules, vol. I, 1993, p. 1-9.
4
Alexandru Negoiță, Știința administrației, Editura didactică și pedagogică București, 1977
5
Mihai T. Oroveanu Introducerea în știința administrației de stat, Editura enciclopedică română, București, 1975

3
Dezvoltarea științei administrative în România comunistă
Dezvoltarea deosebită, pe o treaptă calitativ superioară, a științei administrației în
România socialistă se datorează concepției politice creatoare a P.C.R.

Documentele Congresului al X-lea al P.C.R. au accentuat însemnătatea deosebită a

științei conducerii în general, deci și a conducerii in administrație, a conducerii statului
si a societății. Intr-adevăr, în epoca contemporană a progresului ștințific si tehnic, știința
conducerii devine tot mai complexă, utilizează în mod sintetic toate elementele noi, cu
scopul de a contribui la dirijarea vieții sociale, prin alegerea celor mai adecvate metode
si elaborarea celor mai avantajoase soluții.

Știința conducerii urmărește asigurarea cadrului instituțional și a sistemului

organizatoric necesar coordonari efortului național pe calea progresului multilateral al
societății. Teoriile si datele existente trebuie descifrate din punctul de vedere al utilității
lor, find necesar ca ele să servească nevoilor practice.

 Aministrația publică locală în perioada comunistă

Pierderea autonomiei locale are loc in perioada 1944-1989. Deși Constituțiile din 1948
si 1952 prevedeau că organele locale ale puterii de stat sunt sfaturile populare alese prin
vot universal, autonomia locală propriu-zisă nu exista. Constituția din 1965 pastrează
aceste reglementări, dar revine la organizarea de județe ca unități administrativ
teritoriale de bază, renunțându-se la organizarea pe regiuni, raioane, orașe și comune din
1950. Mai mult, apare sistemul funcțiilor duble, de partid și de stat, astfel încât primul
secretar al comitetului județean de partid era ales in mod obligatoriu ca președintele
consiliului judetean și al comitetului executiv.

Nu se poate vorbi deci despre un caracter democratic al alegerilor, ci despre unul

formal, așa-zisul centralism democratic asigurând, la nivelul administrației publice
locale, un sistem strict centralizat de organizare și funcționare a autorităților publice, in
timp ce ideea declarată a autonomiei locale nu era altceva, decât o aplicare a rolului
conducător al Partidului Comunist in plan local.6

6
E. Popa, Autonomia locală în România, Editura All Beck, Bucuresti, 1999, p. 143.

4
  Tehnica conducerii întemeiată pe principiile eticii și echității comuniste

Elaborând sistemul principiilor, valorilor și normelor morale proprii societații socialiste,

etica marxist-leninistă studiază geneza și transformările conștiinței morale socialiste,
preconizeaza reguli de conduită și criterii de apreciere a comportării individului și
colectivități, orientează activitatea moral practică in direcția dezvoltării plenare a
personalității creatoare, a formării omului nou, constructor al socialismulti și
comunismului. Ca disciplină de sine stătătoare, etica este un studiu sistematic al opțiunii
moralei si principiilor morale prin care este efectuată alegerea optimă în acest domeniu.
Etica conduceri constă în studiul aplicativ a ceea ce este drept și bun in deciziile morale
pe care le iau conducătorii. Morala, în ansamblul normelor sale, este obiect de studiu
pentru etică. Morala constă in conduita curentă, tradițiile, obiceiurile, atitudinile și
concepțiile oamenilor.

Unele norme de morală sunt prevăzute în legile adoptate de Marea Adunare Națională.
În acest fel respectarea lor devine obligatorie, ele find expresia, voinței întregului popor
și a intereselor sale fundamentale. Celelalte norme morale care nu au fost transformate
în texte de legi obliga numai conștiința conducătorului. Cadrele de conducere, animate
de principii etice nu se limitează numai la respectarea actelor normative, ci și a regulilor
morale. În etica conducerii se pune adesea intrebarea dacă unele norme morale nu sunt
chiar mai presus decât reglementările juridice.

Astfel, un ideal etic, greu de atins, ca acela al sacrificării intereselor proprii, pentru
interesele generale, dreptate și adevar, este mai semnificativ decât o lege care este
obligatorie pentru toți.7

Mai menționam un principiu de morală în activitatea administrației: acela al

responsabilității sociale. Este de dorit ca un conducator să precizeze față de cine și
pentru ce se simte raspunzator conform propriilor sale principi morale. Desigur ca in
statul socialist, asemenca răspunsuri nu comportă dificultăți.

Cu privire la răspundere subliniem că aplicarea principiului conducerii colective nu

inseamnă diminuarea exigențelor față de aptitudinile profesionale si organizatorice ale
conducătorului, ale cadrelor de conducere, după cum nu înseamnă nici reducerea, ci
întărirea răspunderii sale personale. Răspunderea conducătorului se traduce in
desfășurarea unci activități eficiente. În fond, un conducător își asumă o dublă
responsabilitate: una, față de eșaloanele superioare cu privire la înfăptuirea obiectivelor
ce revin unității pe care o conduce și a doua față de subordonați.

7
Mihai T. Oroveanu, Elemente ale științei administrației de stat, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1992

5
În aceast ordine de gândire mai este de reținut că a știi cum să te porți cu oamenii
constituie o problemă de educație indispensabilă tuturor, dar mai ales conducătorului.
Funcția de conducere amplifica necesitatea educației. Din anchetele psiho-sociologice s-
a desprins concluzia că un numar mic de conductori își dau seama că ei se realizeazã
prin alții. Acela care-și plafonează colaboratori, frânează dezvoltarea lor profesională,
își reduce propria sa eficiență. Tot astfel, conducătorul care își înstrăinează subordonații,
îi demobilizează, le taie elanul și entuziasmul în muncã, în realitate acționează impotriva
propriei sale eficiențe.8 De aceea, partidul nostru acorda atentie „activității politico-
educative pentru formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste, promovării ferme în viață
a principilor eticii si echitații socialiste, configurării unui profil moral înaintat si a unei
comportări demne a fiecărui om al muncii in societate, in muncă și în familie, creării
climatului necesar dezvoltării multilaterale a personalității umane..".9

Concluzie
Evoluţia trecută a statului şi administraţiei publice trebuie studiată pentru că în
dezvoltarea istorică a societăţii totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în instituţiile
trecute.

Istoria administraţiei publice devine vie prin legătura evolutivă care se face cu propriile
noastre concepţii juridice, pe care trebuie să le lumineze şi să le îndrumeze şi prin
puntea prezentului să lege trecutul de viitor.10

Bibliografie

 Florin Negoiță, Istoria administrației publice

8
Emil Mihuleac, Știința conducerii și profilul conducătorului
9
Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, volumul 8,
București, Editura politică, 1973
10
Florin Negoiță, Istoria administrației publice

6
  E. Popa, Autonomia locală în România, Editura All Beck,
Bucuresti, 1999

 Alexandru Negoiță, Știința administrației, Editura didactică și

pedagogică București, 1977

 Mihai T. Oroveanu Introducerea în știința administrației de stat,

Editura enciclopedică română, București, 1975

 Ioan Santai, Vasile Tabără, Administrație publică, Editura Tehno

Media, 2010

 A. lorgovan, Drept administrativ, Editura Hercules, vol. I, 1993

 Emil Mihuleac, Știința conducerii și profilul conducătorului

 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății

socialiste multilateral dezvoltate, volumul 8, București, Editura
politică, 1973

 Mihai T. Oroveanu, Elemente ale științei administrației de stat,

Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1992

 Institutul de investigare a crimelor comunismului și memoria

exilului românesc, https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/