LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE

MORTIS CAUSA

Legea consacră principiul libertăţii testamentare, dar impune şi anumite limite:

a) dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru cauză de moarte se poate exercita numai
prin intermediul legatelor, care sunt prin esenţa lor revocabile, nu şi prin intermediul contractelor.
Legea interzice pactele asupra bunurilor dintr-o succesiune nedeschisă.
b) testatorul nu poate stabili soarta bunurilor în cazul morţii propriilor săi moştenitori; legea
interzice substituţiile fideicomisare.
c) liberalităţile făcute de către testator sunt reductibile în limita cotităţii disponibile, dacă
testatorul are moştenitori rezervatari.

1. Oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare

Prin pact asupra unei moşteniri viitoare se înţelege orice contract sau act unilateral prin care se
renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui sau se înstrăinează drepturile
eventuale ale uneia dintre părţi la moştenire (art. 965 alin. 2, art. 702 C. civ.).
Asemenea pacte sunt interzise indiferent dacă privesc moştenirea unei terţe persoane sau cea a
unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă renunţarea/înstrăinarea s-a făcut cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit.
Condiţii pentru ca un pact să fie considerat asupra unei moşteniri viitoare, nedeschise:
• pactul trebuie să privească o moştenire, adică să aibă ca obiect patrimoniul succesoral în
totalitate sau o cotă-parte din acesta ori bunuri determinate din moştenire;
• moştenirea să nu fie deschisă; data deschiderii succesiunii în raport de care se analizează
anterioritatea pactului se stabileşte în funcţie de data morţii specificată în certificatul de deces sau în
hotărârea declarativă de moarte. Pactul încheiat după data morţii stabilită prin hotărâre e valabil
chiar dacă ulterior încheierii pactului data a fost rectificată sau hotărârea declarativă de moarte s-a
anulat.
• pactul să nu fie permis expres de lege;
Sunt permise de lege:
• convenţiile prin care asociaţii stipulează că societatea civilă va continua cu moştenitorii
asociatului decedat sau între asociaţii rămaşi în viaţă;
• împărţeala de ascendent făcută prin donaţie dacă s-au respectat condiţiile de fond şi formă
prevăzute de lege (art. 794-799 C. civ.);
• convenţiile prin care un moştenitor rezervatar sau care beneficiază de raportul donaţiilor îşi
dă consimţământul la înstrăinarea făcută de cel care va lăsa moştenirea unui succesibil în linie
dreaptă, cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, consimţământ ce constituie o
renunţare anticipată la acţiunea în reducţiune sau la cererea de raport, dacă înstrăinarea ar fi, în
realitate, o donaţie (art. 845 C. civ.)
Sancţiunea aplicabilă pactului care întruneşte condiţiile arătate este nulitatea absolută, ce nu
poate fi acoperită, după deschiderea moştenirii, prin confirmare.

2. Oprirea substituţiilor fideicomisare

Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate (testament/donaţie)
prin care dispunătorul îl obligă pe beneficiarul liberalităţii (legatar/donatar), numit instituit sau

1
grevat/fiduciar, să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot/în parte, la moartea sa, unei alte
persoane, numită substituit/fideicomisar, desemnată tot de către dispunător (art. 803 C. civ.)
Pentru ca liberalitatea să constituie o substituţie fideicomisară, trebuie să fie îndeplinite 3
condiţii:
• să existe două sau mai multe liberalităţi având acelaşi obiect în favoarea a două sau mai multe
persoane desemnate de dispunător, liberalităţi care urmează să fie executate succesiv;
• bunul care formează obiectul liberalităţilor să fie indisponibilizat prin voinţa dispunătorului;
legea interzice ca un bun să fie declarat inalienabil prin voinţa omului. Clauza de inalienabilitate e
valabilă doar dacă se justifică temporar printr-un interes serios şi legitim.
• dispunătorul să stabilească ordinea succesorală pentru cazul morţii gratificatului.
Substituţia fideicomisară e sancţionată cu nulitatea absolută şi totală a ambelor liberalităţi.
Nulitatea nu va putea fi acoperită prin confirmarea/ ratificarea/executarea voluntară a legatului de
către moştenitorii dispunătorului,
Este însă posibil ca una dintre liberalităţile instituie să fie valabilă dacă cealaltă a devenit
ineficace datorită unor cauze intervenite până la deschiderea succesiunii.
În trei cazuri sancţiunea nulităţii absolute e controversată:
a) cazul fideicomisului fără obligaţie, adică situaţia în care dispunătorul îi adresează
gratificatului rugămintea ca, în cazul în care bunurile care au făcut obiectul liberalităţii vor mai
exista în patrimoniul său, să le transmită la moartea sa unei anume persoane, desemnată de
dispunător. Majoritatea autorilor consideră o asemenea liberalitate valabilă.
b) cazul legatului rămăşiţei, adică situaţia în care dispunătorul îi impune gratificatului obligaţia
ca, la moartea sa, să transmită persoanei indicate de către dispunător, ceea ce va mai exista în
patrimoniul gratificatului din obiectul liberalităţii. Majoritatea autorilor îl consideră nul. Dacă
obligaţia de a lăsa ca legat rămăşiţa a constituit cauza liberalităţii, va fi nulă şi liberalitatea făcută
instituitului.
c) cazul dublului legat condiţional, adică situaţia în care dispunătorul instituie două legate cu
acelaşi obiect în favoarea a două persoane, dar sub aceeaşi condiţie – rezolutorie pentru instituit şi
suspensivă pentru substituit. Exemplu: se lasă legat o casă lui X sub condiţia rezolutorie a morţii
acestuia fără copii; aceeaşi casă se lasă legat şi lui Y sub condiţia suspensivă ca X să moară fără
posteritate.
Nu constituie substituţii fideicomisare:
1. Substituţia vulgară, adică acea dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate prin care
dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat, şi un al doilea care să beneficieze de liberalitate
în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească (art. 804 C. civ.)
Deşi reprezintă o dublă liberalitate având acelaşi obiect, nici unul dintre elementele specifice
substituţiei fideicomisare nu se regăseşte în cazul substituţiei vulgare. Astfel:
– cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci alternative, prima liberalitate e pură şi simplă, iar
cea de-a doua făcută sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celei dintâi;
– obiectul liberalităţii nu este indisponibilizat;
– dispunătorul nu stabileşte o ordine succesorală. Dreptul substituitului se naşte ca şi dreptul
primului gratificat la data deschiderii succesiunii, iar nu la moartea primului gratificat.
2. Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate, adică acea liberalitate având acelaşi
obiect, prin care uzufructul unui bun sau a unui patrimoniu/a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu este
lăsat unei persoane, iar nuda proprietate – alteia.
Nu constituie o substituţie fideicomisară deoarece cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci
simultane, ambele realizându-se la data deschiderii succesiunii. Obiectul lor e diferit şi nu e scos din

2
circuitul civil prin voinţa dispunătorului. La stingerea dreptului de uzufruct, cel mai târziu la moartea
uzufructuarului, nudul proprietar devine deplin proprietar în temeiul legii, iar nu prin stabilirea de
către dispunător a unei ordini succesorale.

3. Rezerva succesorală
Cea mai importantă limitare adusă de legiuitor dreptului de a dispune prin acte juridice cu titlu
o constituie rezerva succesorală. Potrivit legii, orice persoană fizică poate dispune liber de bunurile
din patrimoniul său. Nimeni nu e obligat să lase o moştenire chiar dacă are rude apropiate sau soţ
supravieţuitor. Actele cu titlu oneros şi cele dezinteresate nu sunt supuse vreunei limitări.
Liberalităţile între vii şi exheredările comportă anumite limitări atunci când de cujus are moştenitori
rezervatari. În acest caz moştenirea se împarte în două părţi, rezerva şi cotitatea disponibilă. Rezerva
succesorală reprezintă acea parte din patrimoniul celui care lasă moştenirea la care moştenitorii
rezervatari au dreptul în temeiul legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi
făcute în timpul vieţii sau pentru cauză de moarte. Rezerva are menirea de a conserva pentru
moştenitorii îndreptăţiţi o parte din valoarea moştenirii şi nu anumite bunuri sau o parte din fiecare
categorie de bunuri. Cotitatea disponibilă reprezintă acea parte a patrimoniului lui de cujus, care
excede rezervei succesorale şi de care de cujus poate dispune în mod liber, prin liberalităţi.
 Caracterele juridice ale rezervei:
• este o parte a succesiunii – ceea ce rămâne după deducerea cotităţii disponibile de care
de cujus a putut dispune prin liberalităţi. Pentru a putea beneficia de rezervă, rezervatarii trebuie să
vină efectiv la moştenire, întrunind toate condiţiile cerute de lege;
• are caracter de ordine publică – rezerva succesorală e stabilită imperativ de lege, dar
legea stabileşte numai dreptul la rezervă, nu şi obligativitatea acceptării ei; în plus, menţionăm că
dreptul la rezervă e un drept propriu, născut în persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii
succesiunii, iar nu dobândit de la defunct;
• este colectivă – se atribuie în indiviziune rezervatarilor, se calculează în funcţie de
numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire;
• este datorată în natură – doar în mod excepţional, rezerva poate fi atribuită/întregită sub
forma unui echivalent în bani;
• este indisponibilă – rezerva nu poate fi atinsă prin donaţii sau legate ori exheredării, în
primele două cazuri sub sancţiunea reducţiunii liberalităţilor excesive.

Moştenitorii rezervatari
 Rezerva descendenţilor – prin descendenţi se înţeleg copii defunctului şi urmaşii lor în linie
dreaptă la infinit, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Cuantumul rezervei se stabileşte
indirect, prin indicarea cuantumului cotităţii disponibile (art. 841, C. civ.). Rezultă că rezerva
descendenţilor este: ½ din moştenire pentru un copil; 2/3 din moştenire pentru 2 copii; ¾ din
moştenire pentru 3 sau mai mulţi copii. Dacă de cujus a avut descendenţi care, la data deschiderii
succesiunii, sunt decedaţi, la stabilirea cuantumului rezervei ei nu sunt luaţi în considerare decât
dacă au avut la rândul lor descendenţi care pot şi vor să vină la moştenirea lui de cujus prin
reprezentare sau în nume propriu. Descendenţii nedemni sau renunţători nu sunt luaţi în calcul la
stabilirea rezervei, iar dacă au avut descendenţi, ei vor veni la moştenire în nume propriu. Când
descendenţii nu sunt de gradul I, rezerva se calculează după cum vin la moştenire prin reprezentare
sau în nume propriu. Dacă vin prin reprezentare, rezerva se stabileşte după numărul tulpinilor şi se
împarte în mod corespunzător. Dacă vin în nume propriu, rezerva se stabileşte tot după numărul

3
tulpinilor, pentru că altfel copiii defunctului ar putea modifica cuantumul rezervei prin renunţare, în
acest caz, împărţirea făcându-se pe capete.

 Rezerva părinţilor – prin părinţi înţelegem tatăl şi mama defunctului din căsătorie, din afara
căsătoriei şi din adopţie. Dacă de cujus nu are descendenţi sau aceştia nu vor sau nu pot să vină la
moştenire, legea recunoaşte părinţilor dreptul la rezervă. Cuantumul rezervei părinţilor este: de ½
dacă sunt prezenţi ambii părinţi; de ¼ dacă este prezent un singur părinte. Dacă unul dintre părinţi e
nedemn sau renunţător, rezerva e de ¼ din moştenire.

 Rezerva soţului supravieţuitor – conform L. 319/1944, rezerva soţului supravieţuitor e de ½

din cota succesorală ce i se cuvine în calitate de moştenitor legal. Deci, rezerva soţului supravieţuitor
va fi: ½ din ¼, adică 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent
de numărul lor şi de gradul de rudenie cu defunctul; ½ din 1/3, adică 1/6 din moştenire, dacă vine în
concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, şi cu colateralii privilegiaţi, indiferent
de numărul lor; ½ din ½, adică ¼ din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii
privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor; ½ din ¾,
adică 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu clasa a III-a sau clasa a IV-a de moştenitori legali,
indiferent de numărul lor; ½ din moştenire în lipsa rudelor din cele 4 clase de moştenitori legali.
Soţul supravieţuitor e rezervatar numai în ceea ce priveşte dreptul de moştenire legală, nu şi în ceea
ce priveşte dreptul special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, de cujus
putând dispune de aceste bunuri în mod liber. În principiu, se apreciază că, spre deosebire de
caracterele juridice ale rezervei succesorale, rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter colectiv ci
individual, ea nefiind o fracţiune raportată direct asupra moştenirii, ci o fracţiune din cota de
moştenire legală, adică o cotă fixă dintr-o cotă variabilă. În ceea ce priveşte imputarea rezervei
soţului asupra moştenirii se deosebesc două situaţii:
a) dacă soţul supravieţuitor vine singur la moştenire ca moştenitor legal sau împreună cu
alţi moştenitori legali nerezervatari, rezerva sa se calculează asupra întregii moşteniri;
b) dacă vine în concurs cu alţi moştenitori rezervatari, conform unei opinii, rezerva sa se
calculează din cotitatea disponibilă, rămânând neatinsă rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari;
conform unei alte opinii, rezerva se calculează din întreaga moştenire, urmând ca rezerva celorlalţi
moştenitori rezervatari să se calculeze asupra masei succesorale rămase după determinarea cotei
părţi cuvenite, iar conform unei ultime opinii, cota de rezervă a soţiei se adună cu cota de rezervă a
celorlalţi moştenitori rezervatari prezenţi pentru a se obţine cota de rezervă totală ce va fi împărţită
de toţi aceştia prin aplicarea cotelor de moştenire legală.
În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor trebuie să mai facem unele precizări în legătură
cu cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copii defunctului dintr-o
căsătorie anterioară. Conform art. 939, C. civil, de cujus nu poate gratifica pe soţul din ultima
căsătorie în limita cotităţii disponibile ordinare, ci numai în limita unei cotităţi disponibile speciale,
egală cu partea copilului care a luat mai puţin, cel mult un sfert din moştenire. Scopul acestei reguli
este ocrotirea copiilor lui de cujus împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din ultima
căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit. Noţiunea de copil în sensul art. 939
desemnează orice descendent al lui de cujus, dintr-o căsătorie anterioară, din afara ei sau din adopţie.
Dispoziţiile art. 939 ar putea fi invocate în următoarele cazuri: de cujus a făcut donaţii ultimului soţ,
chiar înainte de încheierea căsătoriei; de cujus a lăsat legate ultimului soţ, chiar dacă data
testamentului e anterioară încheierii ultimei căsătorii; de cujus a prevăzut exheredarea descendenţilor
în cauză, de această exheredare urmând a beneficia soţul din ultima căsătorie. Cotitatea disponibilă

4
specială nu se cumulează cu cea ordinară, ci se deduce din ea. Determinarea cuantumului cotităţii
disponibile speciale e controversată în lumina dispoziţiilor L. 319/1944 care sunt aplicabile în
concurs cu prevederile art. 939. Astfel, drepturile soţului supravieţuitor nu mai pot fi limitate
exclusiv la cotitatea disponibilă specială prevăzută de art. 939, ci trebuie stabilite ţinându-se seama şi
de noua calitate a soţului supravieţuitor, aceea de moştenitor legal rezervatar. În toate cazurile în
care defunctul a făcut liberalităţi, prima operaţiune e stabilirea cotităţii disponibile ordinare şi
indirect, a rezervei moştenitorilor rezervatari. De cujus putea să dispună de cotitatea disponibilă
ordinară fie în favoarea unor terţi, fie a rudelor, fie a soţului supravieţuitor. Însă, dacă soţul
supravieţuitor vine în concurs cu un copil din afara ultimei căsătorii el poate fi gratificat numai în
limitele cotităţii disponibile speciale mai sus enunţate. În ipoteza în care această cotitate disponibilă
este mai mică decât cea ordinară, diferenţa va fi destinată imputării liberalităţilor prin care sunt
gratificate alte persoane decât soţul din ultima căsătorie; în lipsa (sau ineficacitatea) acestor
liberalităţi diferenţa urmează să fie împărţită potrivit regulilor moştenirii legale. Sancţiunea depăşirii
cotităţii disponibile speciale e reducţiunea. Aceasta poate fi invocată numai de către copilul
defunctului cu filiaţie anterioară ultimei căsătorii şi numai dacă el sau descendenţii lui pot şi vor să
vină la moştenire. Dacă liberalitatea în favoarea soţului din ultima căsătorie e făcută într-o formă
simulată, sancţiunea va fi nulitatea absolută şi totală chiar dacă nu depăşeşte limitele cotităţii
disponibile speciale.

4. Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile

Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile e necesar să se stabilească masa succesorală,
numită şi masă de calcul. Conform art. 849, C. civ., pentru stabilirea masei de calcul trebuie
îndeplinite 3 operaţiuni succesive:
• stabilirea valorilor bunurilor existente în patrimoniul succesiunii la data deschiderii
succesiunii – trebuie identificate toate bunurile cu valoare patrimonială existente la data deschiderii
succesiunii (drepturi reale, de creanţă, de proprietate intelectuală etc.). Nu se iau în considerare
bunurile care nu pot fi valorificate, fructele civile şi naturale ajunse la scadenţă sau percepute după
deschiderea moştenirii, adăugirile sau îmbunătăţirile aduse bunurilor moştenirii după deschiderea ei.
Evaluarea bunurilor se face în funcţie de valoarea lor în momentul deschiderii succesiunii.
• scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine activul net –
din activul brut al moştenirii, format din bunurile identificate şi evaluate, se scade pasivul, adică
obligaţiile defunctului, cheltuielile de înmormântare, precum şi cele de conservare şi de administrare
a patrimoniului succesoral. Această operaţiune are loc deoarece drepturile moştenitorilor nu pot fi
satisfăcute decât după plata creditelor moştenirii.
• reunirea fictivă la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către de cujus
– donaţiile nu sunt readuse efectiv la masa succesorală, ci fictiv, pentru calcul. Sunt supuse reunirii
toate donaţiile indiferent de forma acestora şi indiferent de persoana donatorului. Donaţiile nu ar
putea fi exceptate de la reunire prin voinţa donatorului. Chiar dacă ar fi scutită de raport, valoarea
donaţiei se adaugă la masa de calcul. Totuşi, nu sunt supuse reunirii: donaţiile remuneratorii;
cheltuielile făcute de către de cujus chiar şi pentru întreţinerea unor persoane faţă de care nu avea
obligaţia legală de întreţinere; darurile obişnuite; cheltuielile de nuntă. În privinţa actelor cu titlu
oneros există, conform art. 845, C. civil, o prezumţie relativă de donaţie în favoarea moştenitorilor
rezervatari, în ipoteza în care o înstrăinare cu titlu oneros încheiată cu un succesibil în linie dreaptă
este făcută cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere. Prezumţia de donaţie poate fi
invocată numai de către moştenitorii rezervatari care nu au consimţit la încheierea actului.

5
 După identificarea bunurilor donate, se trece la evaluarea lor. Regula este că evaluarea se face
în funcţie de valoarea de circulaţie a bunurilor donate la data deschiderii succesiunii, dar după starea
lor din momentul încheierii contractului de donaţie (art. 849, C. civ.). Sumele de bani se iau în
considerare în funcţie de valoarea lor nominală, iar dezmembrămintele dreptului de proprietate se
evaluează utilizându-se legislaţia financiară.
Ordinea efectuării operaţiilor pentru stabilirea masei succesorale dispusă de C. civ. este
următoarea: stabilirea activului net la care se adaugă donaţiile, iar din valoarea lor reunită se scade
pasivul. În literatura de specialitate se arată că această ordine e eronată: dacă pasivul depăşeşte
activul, creditorii ar urma să-şi recupereze creanţa şi din donaţii care pentru ei nu fac parte din
moştenire. De aceea, se admite că se scade mai întâi pasivul din activ, apoi se adună donaţiile; dacă
pasivul depăşeşte activul, creditorii suportă insolvabilitatea, masa succesorală fiind reprezentată, în
acest caz, de valoarea donaţiilor.

5. Reducţiunea liberalităţilor excesive

Reducţiunea reprezintă sancţiunea care se aplică în cazul în care liberalităţile făcute de către de
cujus încalcă drepturile moştenitorilor rezervatari în sensul că depăşesc cotitatea disponibilă. Prin
urmare, reducţiunea lipseşte de eficacitate aceste liberalităţi în măsura necesară reîntregirii rezervei.
Problema reducţiunii se poate pune numai după deschiderea succesiunii, atât în ceea ce priveşte
donaţiile, cât şi legatele. Următoarele persoane pot invoca reducţiunea: moştenitorii rezervatari
(exercitarea dreptului de a cere reducţiunea e condiţionată însă de acceptarea succesiunii iar dreptul
de a cere reducţiunea e individul şi titularul poate alege să nu-l exercite); moştenitorii rezervatarului
decedat (în acest caz e un drept unic retransmis); dobânditorii drepturilor succesorale ale
moştenitorilor rezervatari (mai puţin în ipoteza dobânditorilor cu titlu particular); creditorii
moştenitorului rezervatar (aceştia pot exercita dreptul la reducţiune în limita sumei datorate, pe calea
acţiunii oblice). Creditorii lui de cujus nu pot invoca beneficiul reducţiunii liberalităţilor excesive
decât dacă moştenitorul rezervatar a acceptat moştenirea pur şi simplu, ei devenind astfel creditori
personali ai moştenitorului. Dacă moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea sub beneficiu de
inventar şi de cujus a făcut liberalităţi sub forma legatelor care depăşesc cotitatea disponibilă,
creditorii moştenirii nu mai au acest beneficiu, dar pot cere achitarea datoriilor cu întâietate faţă de
legate.
Dacă beneficiarul liberalităţii excesive nu este moştenitor rezervatar, liberalitatea se reduce
până la limita cotităţii disponibile. Dacă beneficiarul este rezervatar, liberalitatea se reduce până la
limita asigurării rezervei celorlalţi rezervatari. Reducţiunea liberalităţilor excesive are în vedere
respectarea unei anumite ordini; astfel, legatele se reduc înaintea donaţiilor (regulă imperativă),
legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional (regulă dispozitivă - legea permite ca de cujus
să stabilească prin testament plata cu preferinţă a unor legate în raport cu altele), donaţiile se reduc
succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă (regulă imperativă). Dacă donaţiile
au aceeaşi dată, se reduc simultan şi proporţional cu valoarea lor ca şi legatele, donatorul având
dreptul să stabilească şi o ordine preferinţă. Vechimea donaţiilor se apreciază după momentul când
acesta a dobândit dată certă, cel mai târziu la moartea donatorului. Dacă beneficiarul donaţiei
supusă reducţiunii e insolvabil, se va reduce donaţia următoare.
Reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin două căi procedurale:
• prin învoiala părţilor (reducţiunea convenţională) – moştenitorii se pot înţelege direct cu
privire la reducţiunea liberalităţii excesive sau se pot înţelege cu privire la împărţirea bunurilor şi
indirect şi la reducţiune.
• pe cale judecătorească – identificăm două situaţii:

6
 a) dacă bunurile se află în posesia celor gratificaţi, persoanele îndreptăţite pot introduce
o acţiune în reducţiune – această acţiune e personală, divizibilă şi prescriptibilă în termen de 3 ani,
care curge de la data deschiderii succesiunii sau de la data când rezervatarul a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască existenţa liberalităţii excesive;
b) dacă bunurile se află în detenţia moştenitorilor rezervatari care refuză să le predea,
beneficiarul trebuie să introducă o acţiune ce vizează predarea lor, iar rezervatarul se va apăra
ridicând excepţia reducţiunii sau introducând o cerere reconvenţională prin care să ceară
reducţiunea.
Efectele reducţiunii sunt diferite, după cum liberalităţile sunt donaţii sau legate:
- în cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea lor în măsura necesară întregirii
rezervei. Ineficacitatea poate fi: totală (când cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii) sau
parţială (caz în care legatele se reduc proporţional cu valoarea lor). Întrucât bunurile se găsesc, de
regulă, în patrimoniul succesoral, reîntregirea rezervei se face în natură.
- în cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura necesară întregirii
rezervei. Şi în acest caz efectele pot fi totale dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu
data anterioară şi parţiale. Ca urmare a desfiinţării donaţiei, moştenitorul rezervatar devine
proprietar al bunului donat cu care se întregeşte rezerva din momentul deschiderii succesiunii.
Totuşi, trebuie să inventariem şi următoarele aspecte: actele de înstrăinare sau grevare făcute de
donatar anterior deschiderii moştenirii sunt valabile; donatarul păstrează fructele naturale percepute
şi pe cele scadente anterior deschiderii succesiunii.
De la principiul întregirii rezervei în natură există şi câteva excepţii: dacă donatarul a
înstrăinat sau a grevat bunul şi este insolvabil, riscul insolvabilităţii se va suporta de rezervă; dacă
donaţia a fost făcută unui rezervatar cu scutire de raport, acesta va putea păstra în contul rezervei
sale partea ce depăşeşte cotitatea disponibilă; dacă donaţia a fost făcută unui rezervatar fără scutire
de raport şi are ca obiect un imobil, iar partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din
valoarea imobilului, donatarul poate păstra imobilul în întregime, iar întregirea rezervei celorlalţi
rezervatari se face prin echivalent; dacă bunul donat piere din culpa donatarului sau a fost un bun
consumptibil, întregirea se face prin echivalent; dacă bunul donat a pierit fortuit, înainte sau după
deschiderea succesiunii, riscul îl suportă moştenitorii. În toate cazurile de reducţiune prin echivalent
se are în vedere starea bunului din momentul donaţiei şi valoarea lui din momentul deschiderii
succesiunii.

6. Raportul donaţiilor
Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii, descendenţii şi soţul
supravieţuitor ai lui de cujus, care vin efectiv şi împreună la moştenire, de a readuce la moştenire
bunurile ce le-au primit cu titlu de donaţie de la de cujus, cu excepţia situaţiei în care donatorul a
dispus scutirea de raport. Explicaţia acestei obligaţii constă în aceea că, având în vedere afecţiunea
care există între de cujus şi aceşti moştenitori, donaţia reprezintă un avans asupra moştenirii şi nu o
liberalitate făcută unuia în detrimentul celorlalţi. Obligaţia de raport nu este imperativă. Donatorul
poate scuti donatarul de raport, în acest caz donaţia urmând a fi redusă numai dacă este excesivă.
În privinţa domeniului de aplicare, obligaţia de raport este incidentă descendenţilor şi soţului
supravieţuitor, nu şi ascendenţilor/colateralilor. Legatele nu se raportează; totuşi, testatorul poate
supune pe moştenitorul său la raportul legatului, în acest caz valoarea bunului legat fiind imputată
asupra cotei de moştenire a legatarului.

7
 Raportul poate fi solicitat în cadrul acţiunii de partaj sau separat, printr-o acţiune de raport,
prescriptibilă în 3 ani de la deschiderea succesiunii. Existenţa obligaţiei legale de raport implică
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală la moştenire în calitate de
descendenţi sau soţ supravieţuitor, când acesta din urmă vine în concurs cu descendenţii.
Descendenţii datorează raportul indiferent că sunt din căsătorie/din afara căsătoriei/din adopţie şi
indiferent de gradul de rudenie cu defunctul ori de situaţia că vin la moştenire în nume propriu sau
prin reprezentare;
b) moştenitorii obligaţi la raport să fi acceptat succesiunea. Dacă aceştia renunţă la
moştenire nu mai sunt moştenitori legali (ei vor putea păstra liberalitatea, dar în limita cotităţii
disponibile);
c) moştenitorul legal să aibă calitatea de donatar, reunirea celor două calităţi trebuind să
existe la data deschiderii succesiunii (art. 753, C. civ.). Moştenitorul legal datorează raport numai
pentru donaţiile primite personal, el neputând fi obligat pentru altul. De la această regulă există o
excepţie: descendentul care vine la moştenirea lui de cujus prin reprezentare este obligat la raport
pentru donaţia primită de ascendentul sau de la de cujus şi asta chiar dacă a renunţat la moştenirea
ascendentului său;
d) donaţia să nu fi fost făcută cu scutire de raport (art. 751, C. civ.). Scutirea trebuie dată
expres, fie prin actul de donaţie, fie printr-un act ulterior donaţiei. Scutirea de raport poate fi şi
tacită. În cazul donaţiei indirecte şi al darului manual, dovada scutirii se poate face prin orice mijloc
de probă. Scutirea de raport nu influenţează reducţiunea dacă donaţia e excesivă.
Raportul donaţiilor poate fi cerut numai de către: descendenţi, soţul supravieţuitor dacă vine în
concurs cu descendenţii şi creditorii personali ai acestora. Creditorii succesiunii şi legatarii nu pot
cere raportul şi nici nu profită de raportul cerut de către persoanele îndreptăţite. Dreptul la raport este
un drept individual. Dacă, după deschiderea succesiunii, o persoană îndreptăţită la acest drept,
renunţă la el, donaţia se raportează numai în măsura dreptului comoştenitorilor solicitanţi. Dacă
titularul dreptului decedează înainte de a-l exercita, acesta se transmite moştenitorilor. Cel care
solicită raportul trebuie să dovedească donaţia, lucru ce se poate realiza prin orice mijloc de probă.
Sunt supuse raportului toate donaţiile, indiferent de forma lor. Ceea ce trebuie raportat este obiectul
donaţiei, adică bunul ieşit din patrimoniul celui decedat. Nu sunt supuse raportului: cheltuielile de
hrană, întreţinere, educaţie, învăţătură; cheltuielile de nuntă; darurile obişnuite; fructele culese şi
veniturile scadente până la data deschiderii succesiunii; echivalentul folosinţei exercitate de donatar
asupra bunului donat.

C. civ. prevede două modalităţi de efectuare a raportului:

- în natură (prin readucerea efectivă a bunului la masa succesorală);
- prin echivalent (cel obligat la raport păstrează bunul donat, dar întoarce la masa
succesorală valoarea lui).

Raportul prin echivalent se realizează pe trei căi:

a) prin preluare – comoştenitorii îndreptăţiţi la raport iau din masa succesorală, pe cât
posibil, bunuri de aceeaşi natură şi calitate cu acelea raportabile, ţinând seama de cotele succesorale
ale fiecăruia;
b) prin imputaţie – valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului obligat la raport
– cel obligat la raport va culege efectiv o parte ce reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi
valoarea donaţiei;

8
 c) în bani – moştenitorul obligat la raport depune la masa succesorală o sumă de bani
care reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei.
Raportul imobilelor se face, de regulă, în natură, prin reducerea efectivă a imobilului la masa
succesorală. Prin urmare, donaţia se desfiinţează cu caracter retroactiv, moartea donatorului operând
ca o condiţie rezolutorie. Se înregistrează şi o serie de alte efecte: dacă imobilul a pierit fortuit
total/parţial, înainte/după deschiderea succesiunii, donaţia nu e supusă raportului; dacă imobilul a
fost asigurat, indemnizaţia nu e supusă raportului; dacă imobilul a fost expropriat, despăgubirile sunt
supuse raportului; donatorul răspunde pentru degradările sau deteriorările care au micşorat valoarea
imobilului din fapta sa culpabilă; pentru cheltuielile necesare şi utile are un drept de creanţă garantat
cu dreptul de retenţie asupra imobilului; sarcinile reale, cu excepţia ipotecilor, se desfiinţează prin
efectul raportului în natură. De asemenea, sunt cunoscute şi excepţii de la regula raportului în natură
a imobilelor: dacă donatorul a impus/a autorizat efectuarea raportului prin luare mai puţin; dacă
imobilul a pierit din culpa donatarului; dacă imobilul a fost înstrăinat/ipotecat de donatar înainte de
deschiderea succesiunii. În toate aceste cazuri, evaluarea se face în raport de datele existente în
momentul deschiderii succesiunii.
În ceea ce priveşte raportul mobilelor, acesta se face prin luare mai puţin, indiferent de ce fel
de bun e vorba, cu condiţia ca donatorul să nu fi impus/autorizat raportul în natură. Donaţia nu se
desfiinţează, donatorul a fost şi rămâne proprietar al bunului donat. Prin urmare, dacă bunul a pierit
fortuit, donatarul este obligat la raport, iar actele de înstrăinare/de grevare încheiate de donatar cu
privire la bunul donat rămân valabile. Valoarea bunului ce se raportează se stabileşte în funcţie de
valoarea bunului din momentul încheierii contractului de donaţie.
Asemănător reducţiunii, raportul se poate realiza prin bună-învoială în cadrul procedurii
succesorale notariale sau prin împărţirea bunurilor prin învoială, deci indirect. Dacă părţile nu se
înţeleg, raportul se face pe cale judecătorească, în cadrul partajului sau printr-o acţiune separată.
Această acţiune în executarea raportului este o acţiune în realizarea dreptului la raport, fiind o
acţiune personală, prescriptibilă în 3 ani de la deschiderea succesiunii. Ea are un caracter colectiv şi
nu poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, indiferent de cât timp a trecut de la data încheierii
donaţiei.

7. Raportul datoriilor

Raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj prin care moştenitorul care are o datorie
către defunct ori faţă de succesiune preia în lotul său bunuri mai puţine decât cota parte ce-i revine di
moştenire, corespunzător valorii datoriei. Obligaţia de raport există indiferent de izvorul datoriei sau
obiectul ei, dar cu condiţia să fie certă şi lichidă, nu neapărat şi exigibilă. Obligaţia de raport nu
operează în ceea ce priveşte creanţa pe care un moştenitor ar avea-o împotriva succesiunii. Dacă o
persoană are dubla calitate de debitor şi creditor al succesiunii, el poate invoca compensaţia legală
chiar când condiţiile acesteia nu ar fi îndeplinite. Dacă debitorul are datorii ce nu pot fi acoperite cu
partea sa de moştenire, ele se sting prin raport, proporţional, în limita cotei sale de moştenire. În ceea
ce priveşte persoanele ţinute la raportului datoriilor, s-au formulat două opinii:
a) raportul datoriilor are acelaşi domeniu de aplicare ca şi raportul donaţiilor;
b) raportul datoriilor e aplicabil tuturor moştenitorilor (opinie majoritară). Raportul
datoriilor presupune acceptarea succesiunii şi calitatea de debitor al succesiunii, calitate dobândită
înainte sau după deschiderea moştenirii. Legea nu prevede scutirea de raport a datoriilor. În
concluzie, subliniem că, urmare a atribuirii creanţei coindivizarului-debitor la partaj, adică a

9
realizării raportului datoriei, creanţa se stinge prin confuziune până la limita cotei-părţi ce revine din
moştenire acelui debitor.

8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă

Prin imputarea liberalităţilor înţelegem modul de luare în calcul a liberalităţilor făcute de cel ce
lasă moştenirea, fie asupra cotităţii disponibile, fie asupra rezervei. Astfel, distingem trei situaţii:
- gratificatul nu e moştenitor rezervatar: liberalitatea se impută asupra cotităţii
disponibile, iar dacă o depăşeşte, e supusă reducţiunii (includem în această categorie şi rezervatarul
care a renunţat);
- gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea e scutită de raport: dacă
rezervatarul a acceptat moştenirea, liberalitatea se impută mai întâi asupra cotităţii disponibile, iar în
ipoteza în care o depăşeşte, se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul;
- gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea raportabilă: liberalitatea e un avans
asupra moştenirii, ea se raportează şi se impută asupra rezervei celui gratificat, cotitatea disponibilă
rămânând liberă pentru a acoperi celelalte liberalităţi făcute de către de cujus; dacă depăşeşte cota de
rezervă ce se cuvine gratificatului, restul se impută asupra cotităţii disponibile.

10