SUCCESIUNI

1. Conditiile venirii la mostenire

2. Locul deschiderii succesiunii
3. Data deschiderii succesiunii
4. Capacitatea succesorala
5. Nedemnitatea succesorala
6. Principiile devolutiunii succesorale
7. Reprezentarea succesorala
8. Caracterele juridice ale claselor de mostenitori
9. Drepturile succesorale ale sotului supravietuitor
10.Dreptul statului asupra mostenirii vacante
11.Conditiile de valabilitate ale testamentelor
12.Testamentul olograf
13.Testamentul autentic
14.Testamentul mistic
15.Legatele
16.Exheredarea
17.Revocarea testamentului
18.Substitutia fideicomisara
19. Rezerva succesorala si cotitatea disponibila a sotului supravietuitor
20.Sezina
21. Dreptul de optiune succesorala. Conditii si Caractere
22.Acceptarea pura si simpla a mostenirii
23. Acceptarea sub beneficiu de inventar
24.Renuntarea la succesiune

1
 Subsecţiunea I. Conţinutul testamentului.

Testamentul poate să conţină dispoziţii patrimoniale dar şi extrapatrimoniale.

§1. Dispoziţiile patrimoniale

Prin testament. se pot crea moştenitori, cum a fost arătat mai sus, căci obiectul
testamentului îl reprezintă actele de dispoziţie pe care defunctul le v-a lăsa la moartea sa,
denumite legate. De regulă, testamentul conţine dispoziţii patrimoniale. Acesta este efectul
pe care legea îl are în vedere atunci când defineşte testamentul : „actul revocabil prin care
testatorul dispune ... de tot sau de parte din averea sa” (art.802 Cod civil)
Aceste dispoziţii sunt în general pozitive, în sensul că testatorul desemnează prin ele
persoana care primeşte bunurile. Ele pot fi însă şi negative în sensul că sunt înlăturate de la
moştenire succesorii legali. În primul caz dispoziţiile testamentare se numesc legate. În al
doilea caz se numesc stipulaţii de exheredare.
Aceste efecte sunt relative pentru că, legatele au efect pozitiv pentru beneficiarii lor
dar efecte negative pentru cei care sunt privaţi de drepturile sau bunurile pe care, în lipsa
legatului, le-ar fi dobândit .
Testamentul mai poate cuprinde şi alte dispoziţii, mai puţin uzitate: afectarea unui
bun de către succesori, cu titlu de sarcină; obligarea succesorilor să vândă anumite bunuri,
pentru a împărţi preţul, eventual vânzarea să se facă către o anumită persoană, desemnată
de testator, etc.

I. Legatele.
1.1. Definiţia legatelor. Din interpretarea art. 802 C. civ. prin legat înţelegem dispoziţia
testamentară, prin care testatorul desemnează o persoană care dobândeşte la decesul
dispunătorului, cu titlu gratuit, întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite
bunuri.
Din definiţie rezultă că legatul este o liberalitate pentru cauză de moarte. Prin el testatorul
urmăreşte să transmită un drept sau o universalitate de drepturi ori o fracţiune, legatarului,
fără a primi un contraechivalent. In limita folosului pur gratuit, legatul este o liberalitate şi
atunci când el este grevat de sarcini.
Legatul este un act juridic pentru cauză de moarte, deoarece produce efecte juridice numai
din momentul morţii testatorului. Spre deosebire de donaţie, patrimoniul testatorului nu
suportă modificări cât timp el este în viaţă.
1.2. Obiectul legatelor.
Legatarul poate să dispună prin legat, de toate ori de o parte din bunurile sale
(art.802 şi 887 Cod civil). În ultimul caz succesiunea se atribuie după regulile devoluţiunii
legale succesorilor legali şi după dispoziţiile testamentului succesorilor legatari.
Codul civil reglementează distinct legatele universale, cu titlu universal şi pe cele cu
titlu particular (art.888-909).
1.3.Clasificarea legatelor
2
Legatele pot fi clasificate în funcţie de obiectul liberalităţii sau de modalităţile care
afectează liberalitatea.
După cel de-al doilea criteriu, legatele pot fi pure şi simple; cu termen; sub condiţie; cu
sarcină sau cu clauză penală.
După cel de-al doilea criteriu, pot fi: universale, cu titlu universal sau cu titlu particular
( art. 887 C. civ. ).
A. Legatele universale.
Textul art.888 Cod civil defineşte legatul universal ca fiind dispoziţia prin care testatorul
lasă după moartea sa, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale.
Definiţia este ambiguă căci specific legatului universal este vocaţia conferită legatarilor:
de a primi întreaga moştenire, şi nu faptul că legatul transmite întreaga moştenire1. Astfel,
cel care a fost instituit legatar universal are această calitate chiar dacă testatorul a dispus în
favoarea unor persoane prin legate cu titlu particular de fiecare dintre bunuri, căci vocaţia
legatarului universal la întreaga succesiune există şi în aceste condiţii. Astfel, dacă legatele
sau o parte din legatele cu titlu particular sunt caduce, ori beneficiarii au renunţat la legate,
legatarii universali vor culege aceste bunuri. Poate să existe deci legate universale fără
emolument.
Legea nu impune o formă specială legatelor cu titlu universal. Formula uzuală
este : instituie ca legatar universal pe ...” sau, „transmit toate bunurile mele mobile şi
imobile ...”. Esenţial este ca să rezulte intenţia testatorului de a naşte în patrimoniul
legatarului dreptul la universalitate. De aceea, uneori voinţa testatorului este ambiguă,
fiind necesară interpretarea testatorului.
Sunt legate universale:
- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile , căci dă naştere chemării la universalitatea
succesiunii;
- legatul nudei proprietăţi a tuturor bunurilor , căci legatarul este chemat să culeagă
întreaga moştenire, după stingerea uzufructului;
- legatul cotităţii disponibile, căci legatarul are chemare la întreaga moştenire, dacă nu
există moştenitori rezervatari ori dacă aceştia din urmă au renunţat sau sunt declaraţi
nedemni;
- legatul prisosului ( rămăşiţei ), adică ceea ce a rămas după executarea legatelor cu titlu
universal şi cu titlu particular, este universal pentru aceleaşi raţiuni ca şi la legatul cotităţii
disponibile.
Efecte. Legatul universal poate fi diferit. El poate conferi proprietatea tuturor
bunurilor lăsate de de cujus, adică beneficiarul este singurul succesor universal sau când
există succesori rezervatari aceştia au renunţat sau nu pot primi succesiunea. Dar poate să-
i confere un drept la o cotă parte din bunurile lăsate de de cujus, dacă există mai mulţi
succesori universali ori (în această ipoteză se include cazul mai multor succesori universali
care poate fi în concurs cu succesorii rezervatari ori cu legatarii cu titlu universal. Esenţial
este în acest caz că ei sunt titularii unor drepturi indivize, spre deosebire de legatarul cu
titlu particular care este titularul unui drept individual.

1
În sensul că vocaţia la universalitate defineşte legatul universal, A se vedea M. Eliescu, op. cit. p.
3
 Tot legat universal există şi atunci când testatorul atribuie loturile. Avantajul unui
astfel de testament este că legatarii devin proprietarii bunurilor atribuite, de la data
decesului lui de cujus.

B. Legatele cu titlu universal.

Este legatul care conferă legatarului chemare la o cotă parte ( fracţiune ) din moştenire.
Textul art.894 Cod civil, defineşte legatul cu titlu universal prin enumerarea
limitativă a tipurilor lui. Potrivit art. 894 C. civ., sunt legate cu titlu universal:
- legatul unei fracţiuni de moştenire ( 1/2,1/4 etc );
- legatul tuturor nemişcătoarelor;
- legatul tuturor mişcătoarelor ;
- legatul unei fracţiuni din mişcătoare;
- legatul unei fracţiuni din nemişcătoare. Specific legatului cu titlu universal este că el are
ca obiect o fracţiune a moştenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau
toate mobilele, ori o fracţiune din imobile sau din mobile. Orice alt legat este particular.

Enumerarea făcută de text impune două observaţii:

a) Este o enumerare limitativă. Din acest text rezultă că legea recunoaşte limitativ cinci
tipuri de legate cu titlu universal, orice altă determinare a fracţiunii numai poate fi
calificată ca fiind o indicare a unui legat cu titlu universal ci a legatului universal, ori a
legatului cu titlu particular. De exemplu, legatul tuturor bunurilor situate într-o localitate
ori o cotă-parte din ele, mobilele din sufragerie sau cărţile din bibliotecă este considerat un
legat cu titlu particular.. De asemenea, legatul tuturor valorilor mobiliare, ori a unei cote
din acestea este un legat cu titlu particular căci nu face parte din cele cinci categorii de
legate cu titlu universal.
b) Raţional, doar indicarea unei fracţiuni din universalitate este un legat cu titlu universal.
Cu toate acestea, legiuitorul indică a avea acelaşi caracter şi legatul bunurilor mobile sau
legatul bunurilor imobile. Logic, acestea din urmă sunt legate cu titlu particular şi aceasta
este cu atât mai evident atunci când nu există decât un singur bun imobil , respectiv câteva
bunuri mobile. In virtutea legii, însă, aceste legate vor fi cu titlu universal.
Această categorie a legatelor este criticată în doctrină ca fiind inutilă, deoarece
distincţia ei faţă de legatul universal nu este calitativă, ci cantitativă. Prin opoziţie cu
legatul particular, care operează o transmisiune cu titlu particular, celelalte două operează
o transmisiune cu titlu universal.
Ca şi legatul universal, legatul cu titlu universal se caracterizează prin vocaţia conferită
titularului căci dacă acestuia i-au fost lăsate toate bunurile imobile, de exemplu, orice legat
cu titlu particular asupra unui imobil care va fi ineficient dă dreptul legatarului cu titlu
universal asupra tuturor imobilelor să primească şi acel imobil.
Singura deosebire între legatul universal şi cel cu titlu universal constă în faptul că ,
cel din urmă nu naşte vocaţia la tot. Vocaţia născută de acest legat este mult mai
restrânsă: ea se reduce fie la o cotitate, fie la o categorie de bunuri. Legatarul universal are
vocaţie la întreaga moştenire şi astfel, caducitatea unuia dintre legatele universale va
profita celorlalţi legatari din aceeaşi categorie. In schimb, legatarul cu titlu universal nu
are chemare decât pentru fracţiunea din patrimoniu cu care a fost gratificat, astfel încât
4
caducitatea unuia dintre legatele cu titlu universal nu profită colegatarilor din aceeaşi
categorie, ci moştenitorilor ab intestat sau legatarului universal. El poate însă profita de
renunţarea sau înlăturarea de la moştenire a legatarului particular ori a celui rezervatar ca
şi legatarului universal.
Efectele legatului cu titlu universal sunt variate după obiectul lor.
Dacă legatul cu titlu universal are ca obiect toate bunurile mobile ori toate bunurile
imobile, el conferă legatarului un drept individual asupra fiecărui bun, cu excepţia celor
atribuite unor legatari cu titlu particular.
În toate celelalte cazuri, legatul cu titlu universal nu conferă decât drepturi indivize.
De asemenea, ca şi în cazul legatului universal, legatul cu titlu universal poate să conţină
stipulaţii în care laturile sunt atribuite legatarilor.

C. Legatele cu titlu particular.

.
Textul art.899 Cod civil defineşte legatul cu titlu particular ca fiind legatul ce dă
legatarului un drept asupra lucrului legat, transmisibil din ziua naşterii testatorului.
Legatul particular este cel al cărui obiect este altul decât cel care fomează obiectul
legatului universal sau legatului cu titlu universal. El poartă asupra unuia sau mai multor
bunuri determinate ori asupra unei categorii sau o parte dintr-o categorie de bunuri altele
decât cele mobile sau imobile.
Astfel, vor fi legate particulare:
a) Legatul unui corp cert, individual determinat ( casă, automobil, etc. );
b) Legatul unor bunuri determinate prin genul său: o sumă de bani, o cantitate de grâu, etc.
Potrivit art.903 C. civ. lucrul legat cuprinde şi accesoriile necesare , existente la data
decesului testatorului.
Potrivit art. 908 C. civ. moştenitorul nu va fi obligat să dea lucrurile de cea mai bună
calitate, dar nici de cea mai rea calitate.
c) Va fi particular şi legatul bunurilor incorporale. De exemplu, legatul unei creanţe prin
care moştenitorul sau legatarul universal ori cu titlu universal este obligat să-i transfere
creanţa pe care moştenirea o are împotriva unui terţ.
d) Legatul prin care testatorul iartă de datorie pe legatarul particular legatum liberationis.
e) Legatul unui fapt ( posibil şi licit ) prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal
este obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului.
f) Legatul nudei proprietăţi a unui bun individual determinat
g) Legatul uzufructului unui bun individual determinat ( art. 805 C. civ.).
h) în doctrină şi jurisprudenţă este controversată natura juridică a legatului uzufructului
întregii moşteniri sau al unei fracţiuni din moştenire.
Deşi într-o opinie acest legat este cu titlu universal, principala critică a acestei teze este
aceea că acest legat nu este enumerat în art. 894 alin. l C. civ. şi că astfel acest legat ar fi
cu titlu particular, chiar dacă are ca obiect o universalitate sau o cotă pare din
universalitate
Este posibil ca un legatar cu titlu particular să culeagă toate bunurile lui de cujus,
când, de exemplu, bunurile individuale determinate, ori categoria de bunuri legate în

5
favoarea lui sunt singurele care existau la data decesului în patrimoniul testatorului.
Legatul nu este universal din această cauză căci el nu naşte vocaţia la întreg.
Efecte. Legatul cu titlu particular conferă legatarului proprietatea individuală
asupra bunurilor testate în favoarea lui. De aceea, legatul nu are valoarea plăţii unei
datorii, căci cel care gratifică pe creditorul său nu poate să pretindă că i-a achitat datoria
prin acest act.
1.4. Dificultăţi de calificare a legatelor.
1.4.1. Interpretarea voinţei testatorului. Uneori este dificil de stabilit obiectul
legatului. Instanţa va fi cea care va interpreta dispoziţia testamentară pentru a delimita
bunurile conferite.
1.4.2. Calificarea tipului de legat. Presupunând că voinţa testatorului este clară, se
nasc dificultăţi legate de calificarea legatului, căci aceasta este o chestiune de drept şi nu
leagă pe judecător dacă legatarul i-a dat o calificare greşită. Când însă incertitudinea este
legată de clarificarea voinţei testatorului, calificarea dată de el poate ajuta la interpretarea
voinţei sale.
1.4.3. Interesul calificării.
Legatul universal conferă sezina (posesia) celelalte legate nu conferă acest drept.
Legatul universal şi cel cu titlu universal obligă pe legatari la a suporta pasivul
succesoral pe când legatul cu titlu particular nu naşte această obligaţie.
În fine, legatarii universali beneficiază de dreptul de acrescământ, pe când ceilalţi
legatari numai în rare situaţii. De exemplu, dacă sunt instituiţi doi legatari universali,
renunţarea unuia la moştenire profită celuilalt. În schimb dacă cei doi ar fi legatari cu titlu
universali, de exemplu fiecare pentru jumătate din avere , renunţarea unuia nu profită
celuilalt ci succesorilor legali.

1.5. Beneficiarii legatelor.

1.5.1. Pot fi beneficiari ai legatelor persoanele care fiind desemnate de testator,
îndeplinesc condiţiile de a primi cu titlu gratuit: să existe şi să aibă capacitatea de a primi.
1.5.2. Desemnarea legatarilor. Din definiţia legatului rezultă că desemnarea
legatarului este supusă următoarelor reguli:
- legatarul trebuie să fie desemnat prin testament;
- el trebuie să fie desemnat personal de testator.
b1 Dispoziţiile de ultimă voinţă trebuie să fie făcute în forma prevăzută de lege, de
aceea şi legatarul trebuie desemnat tot prin testament.
Desemnarea trebuie să indice cu certitudine persoana legatarului sau cel puţin să fie
determinabilă cu ajutorul indicaţiilor date în testament. Legatul făcut asupra unei persoane
căreia nu-i indică identitatea, este considerat un legat secret şi este nul
b2 Testamentul fiind un act juridic personal, legatarul trebuie desemnat de testator
şi nu printr-un reprezentant ori prin însărcinarea unui terţ să facă alegerea. Legatul fiind
caracterizat de intenţia de liberalitate, testatorul trebuie să cunoască pe beneficiar.
Este însă considerat valabil legatul prin care a fost desemnat legatarul cu sarcina predării
bunurilor unei alte persoane, aleasă de legatar ori de un terţ, dintr-o categorie de persoane
cunoscută de testator. Legatarul fiind desemnat de testator, sunt respectate dispoziţiile art.
802 C. civ., chiar dacă ultimul beneficiar va fi cunoscut după moartea testatorului ori mai
6
târziu. El face însă parte dintr-o categorie de persoane cunoscută de testator, fiindu-i
indiferent care dintre persoane va beneficia. Exemplu, o fundaţie a fost desemnată legatar
cu sarcina de a alege dintre primii 10 olimpici la matematică, pentru transmiterea unor
bunuri.
b3 Legatarul poate fi desemnat direct sau indirect
Este o desemnare directă atunci când legatarul este individualizat prin nume, prenume ori
alte elemente de individualizare, de exemplu indicând categoria de persoane – fostele soţii.
Este o desemnare indirectă, atunci când sunt exheredaţi moştenitorii sau o parte din
moştenitorii legali, exheredarea având efectul de a creşte cota succesorală a celorlalţi
comoştenitori , ori chemarea la moştenire a succesorilor subsecvenţi.
Când desemnarea este ambiguă, mai ales cea indirectă, testamentul ori desemnarea
vizează persoane incapabile, viitoare sau incerte, testamentul trebuie interpretat astfel încât
să fie salvat şi nu anulat. De exemplu, când este desemnată o persoană incertă ori viitoare,
testatorul trebuie să fie interpretat ca o sarcină pentru succesorii, de a executa testamentul
în favoarea unei persoane care va fi născută, ori va fi identificată, după criteriile indicate
în testament.
Este nul însă testamentul care dă legatarului facultatea de a alege cui să confere
beneficiul unui legat căci actul de ultimă voinţă este un act strict personal. Pe de altă parte
nici nu ar putea fi posibil juridic un astfel de testament căci până la desemnarea
beneficiului, de către un legatar, bunurile ar fi fără stăpân.

II. Exheredarea
1. Definiţie. Este dispoziţia prin care testatorul îşi privează succesorii săi legali de
drepturile conferite de lege. Legatul de exheredare le ridică emolumentul însă nu şi titlul
de moştenitori legali, cu toate prerogativele.
Exheredarea poate fi totală ori parţială, ori poate fi pură şi simplă ori condiţională,
de exemplu pentru cazul când va refuza executarea unei dispoziţii testamentare.
2. Exheredarea pură şi simplă (fermă).
Este exheredarea care înlătură de la data deschiderii succesiunii persoana
desemnată, de la masa succesorală. Această exheredare este diferită după cum testatorul
dispune sau nu de bunurile sale printr-un legat ori prin mai multe, în special prin legat
universal.
.2.1. Exheredarea pură şi simplă prin instituirea legatarilor .
În cazul în care se instituie un legatar universal, exheredarea poate fi implicită ori
expresă.
Ea este implicită când testatorul nu adaugă nimic prin instituirea legatarului. Ea
rezultă din simplul fapt că legatarul culege succesiunea, succesorii legali fiind înlăturaţi
prin aceasta.
Ea este expresă când testatorul declară nu doar că instituie unul sau mai mulţi
legatari dar şi că exheredează moştenitorul sau moştenitorii legali.
Distincţia dintre cele două tipuri de exheredări este utilă pentru a stabili care este
efectul dispoziţiei de exheredare, atunci când legatul este ineficient, de exemplu din cauza
predecesorului legatarului, ori renunţării acestuia. Succesiunea rămâne moştenitorilor
legali ori numai celor care nu au fost exheredaţi expres sau în fine, va fi transmisă statului.
7
 Soluţia rezultă din interpretarea voinţei testatorului.
Dacă exheredarea nu a fost rezultatul intenţiei de înlăturare a moştenitorilor legali ci
doar din dorinţa testatorului de a fi preferat pe legatar, ineficacitatea legatului repune pe
succesorii legali în drepturi.
Dacă însă testatorul a întocmit legatul nu îndemnat de dorinţa de a-l avantaja pe
legatar ci din dorinţa de a-i exclude pe moştenitorii legali, caducitatea profită după caz fie
celor care nu au fost excluşi, fie statului dacă toţi moştenitorii legali au fost exheredaţi.
Pentru interpretarea voinţei testatorului pot fi aduse orice mijloace de probă,
interpretarea voinţei fiind o chestiune de fapt.
2.2. Exheredarea pură şi simplă fără instituirea legatarului.
Uneori exheredarea rezultă dintr-o dispoziţie testamentară negativă, efectele ei
variind după cum ea este parţială sau totală.
Ea este parţială când testatorul nu a exclus decât anumiţi succesibili. Prin aceasta
exheredarea profită celorlalţi succesori legali, ei beneficiind de dreptul de acrescământ.
Exheredarea este totală sau colectivă, când testatorul exclude toţi succesorii legali.
În acest caz statul culege succesiunea lui de cujus.
3. Exheredarea condiţională.
Exheredarea condiţională sancţionează moştenitorii care nu execută ultimele
dispoziţii ale testamentului. Ea constituie o clauză penală spre deosebire de exheredarea
pură şi simplă, care este o stipulaţie principală, exheredarea condiţională este o stipulaţie
accesorie, căci ea vizează garantarea executării dispoziţiilor testamentului.

§ 2. Dispoziţiile extrapatrimoniale
Chiar dacă art.802 şi art.887 Cod civil nu o spune, legatul poate să cuprindă, în
afara dispoziţiilor patrimoniale, şi dispoziţii extrapatrimoniale. Pe această cale testatorul,
în mod uzual, recunoaşte copilul său natural sub condiţia ca testamentul să fie întocmit în
forma autentică; instituie un tutore copilului său minor; organizează locul şi modul
înmormântării, stabileşte soarta operelor ştiinţifice sau literare, naşte un executor
testamentar, etc.

§ 3. Dispoziţia de desemnare a executorului testamentar.

Executorul testamentar este definit ca fiind o persoană pe care testatorul o
însărcinează să vegheze la executarea dispoziţiilor testamentare.
.1. Natura şi caracterele execuţiei testamentare.
Codul civil califică executorul testamentar ca fiind un mandatar al testatorului.
Simplu mandatar, el nu primeşte proprietatea bunurilor lăsate prin decesul testatorului.
Prin aceasta el se distinge de fiduciar care primeşte proprietatea bunurilor succesorale, cu
sarcina de a le transmite; dar şi de legatarul universal însărcinat să execute legatul
particular. Fiind mandatar, el nu poate să-şi execute sarcina decât urmând instrucţiunile
testatorului şi nu pe cele ale legatarilor.
Acest mandat are însă particularităţi care îl diferenţiază de mandatul ordinar.
Mandatul ordinar izvorăşte dintr-un contract pe când cel testamentar izvorăşte dintr-un act
unilateral, chiar dacă executarea sa presupune exceptarea mandatului. Mandatul ordinar
presupune, în principal încheierea de acte juridice pe când cel testamentar include cel mai
8
adesea îndeplinirea unor acte materiale. Mandatul ordinar se stinge prin moartea
mandantului pe când cel testamentar devine executoriu de la data decesului mandantului.
În fine, mandatul ordinar este revocabil pe când cel testamentar este irevocabil din
momentul în care a fost acceptată executarea testamentului de către mandatar.
Se aseamănă însă cu mandatul contractual prin caracterul intuitu personae,
caracterul gratuit, şi prin obligaţia de a da socoteală de modul executării mandatului.
2. Desemnarea executorului testamentar.
Desemnarea se face în forma urmată pentru orice dispoziţie testamentară. Nu este
cerută o formulă sacramentală.
Testatorul are libera alegere a executorului, sub condiţia ca acesta să aibă deplină
capacitate civilă, spre deosebire de mandatul ordinar unde poate fi încredinţat şi unui
incapabil. Această diferenţă se explică prin aceea că mandatarul ordinar poate fi
supravegheat şi la nevoie poate fi revocat.

3. Conţinutul mandatului de executare a testamentului.

Mandatul de executare conţine un complex de puteri şi obligaţii a căror întindere
variază după cum executorul are sau nu sezină. Executorul care nu are sezină nu o poate
cere, căci testatorul decide dacă i-o atribuie sau nu.
3.1. Dacă nu are sezină, executorul nu este însărcinat decât cu misiunea de a
supraveghea executarea testamentului. În acest scop trebuie să ia măsuri de conservare a
averii lăsate, pentru a evita sustragerile.
În acest scop trebuie să solicite punerea sigiliilor dacă succesorii sunt incapabili ori
absenţi, întocmirea unui inventar al masei, în prezenta succesorilor. Trebuie de asemenea
să controleze pe cei însărcinaţi cu execuţia, şi care au sezină. Poate să supravegheze ori să
provoace plata legatelor, vânzarea bunurilor mobile pentru plata acestora, când nu există
lichidităţi, în fine, poate interveni în orice acţiune de care depinde executarea
testamentului, mai ales pentru a susţine validitatea lui.
3.2. Dacă însă el are sezină, misiunea executorului testamentar este mult mai
importantă. El nu trebuie doar să supravegheze executarea ci să execute legatul. Pentru
aceasta el are puteri sporite. Astfel el trebuie să primească bunurile succesorale. Sezina sa
este însă strict limitată de lege fiind distinctă de cea a moştenitorilor legali ori a legatarilor
universali.
a) Domeniul sezinei lui este limitat la bunurile mobile, ori, în caz de dispoziţii
speciale ale legatarului, numai la anumite bunuri mobile. El nu poate să ia în posesie
bunurile imobile ori să se ocupe de legatele imobiliare. Totuşi, în absenţa legatarilor
rezervatari, este permis executorilor testamentari de a-şi extinde posesia şi asupra
bunurilor imobile.
b) Efectele. Sezina executorului testamentar este limitată la intrarea în detenţia
bunurilor mobile corporale şi dacă este cazul, să le vândă. De asemenea, primeşte plata
creanţelor. Toate acestea au ca finalitate plata legatelor mobiliare.
Sezina executorului testamentar nu-l abilitează însă, spre deosebire de sezina legală,
de a sta în justiţie ca reprezentant al masei succesorale, în exerciţiul drepturilor sau
obligaţiilor lui de cujus. Ea nu-i permite nici de a plăti o datorie a lui de cujus nici de a
apăra masa succesorală în acţiunea formulată de un creditor succesoral.
9
 c) Durata sezinei. Este limitată la un an din ziua decesului lui decujus (art.912 C.
civ.).
3.3. Obligaţia succesorilor de a respecta misiunea executorilor testamentari.
Obligaţia executorilor testamentari de a executa misiunea încredinţată şi de a da socoteală
de executare.
Executorii testamentari pot chema în judecată printr-o acţiune în responsabilitate
civilă pe succesorii care îl împiedică să-şi execute misiunea.
El trebuie să-şi execute obligaţia cu prudenţă şi diligenţa bunului proprietar sub
sancţiunea de daune-interese, de destituire.
La terminarea misiunii el trebuie să dea socoteală de gestiunea sa succesorilor
(art.916 alin. ultim C. civ.). În caz de culpă în executare el poate răspunde după regulile
mandatului civil.

§ 4. Interpretarea testamentului.
Interpretarea testamentului este legată de contestaţiile născute cu privire la :
existenţa testamentului, natura stipulaţiilor testamentare (legat universal, cu titlu universal
ori particular); obiectul legatului; întinderea dispoziţiilor testamentare etc.
Interpretarea dispoziţiilor testamentare este subordonate regulilor dreptului comun a
interpretării voinţei.
Orice probă este admisă, fie intrinsecă, fie extrinsecă testamentului.

Secţiunea a V-a. Cauzele de ineficacitate a testamentului legal încheiat.

În afară de nulitatea pentru încălcarea condiţiilor de fond şi de formă, testamentul

poate fi ineficace şi atunci când el a fost legal întocmit. Aceste cauze sunt particulare
testamentului şi îşi găseşte raţiunea în caracterul lui revocabil; în caracterul de act cu titlu
gratuit care obligă pe legatar, sub sancţiunea ineficacităţii gratuităţii, la un comportament
reverenţios, ca şi în contractul de donaţie; şi în fine, evenimente posterioare, cum ar fi
pieirea lucrului testat, face testamentul caduc.

Subsecţiunea I. Revocarea testamentului de către testator.

Fiind un act de ultimă voinţă, testamentul este prin esenţă revocabil. Revocabilitatea
că este inclusă în definiţia legală a testamentului: „este un act revocabil ...” (art.802 Cod
civil), şi este garantată prin existenţa unor reguli care înlătură posibilitatea de a face
ineficientă revocabilitatea, cum ar fi prohibiţia testamentului conjunct. Ea explică,
particularităţile regimului juridic al testamentului în raport cu cel al donaţiei: privind
capacitatea de a dispune şi rangul reducţiunii.
Consecinţa caracterului revocabil al testamentului este aceea că, până la decesul
său, testamentul este foate asemănător cu un proiect de act căci poate reveni oricând
asupra lui. Dacă însă nu revine, la descesul lui decujus actul este perfect de la data
întocmirii lui, fiind doar suspendat până la deces.
De asemenea, producându-şi efectul la decesul lui decujus, el nu va suporta
consecinţele sărăcirii ci succesorii lui. De aceea testamentul are ca obiect bunuri viitoare,
nu prezente.
10
§ 1. Revocarea expresă.
1. Definiţie. Revocarea este expresă când ea este direct exprimată. De exemplu: declar
revocat testamentul.
Validitatea acestei revocări este condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi. Textul
art.920 Cod civil prevede că un testament nu poate fi revocat, în tot sau în parte, decât sau
printr-un act notarial sau printr-un testament posterior. Prin aceasta se aplică, chiar dacă
numai parţial, principiul corespondenţei formelor, potrivit căruia un act întocmit într-o
anumită formă nu poate fi desfiinţat ori modificat decât urmând aceeaşi formă. Nu ar fi
deci utilă o revocare verbală sau menţionată într-un înscris sub semnătură privată, care nu
ar fi scrisă în întregime de mâna testatorului.
Forma revocării nu este în mod necesar aceeaşi cu cea a testamentului revocat: un
testament olograf poate fi revocat printr-un testament autentic.

2. Revocarea printr-un testament posterior.

2.1. Forma testamentului revocator. Poate fi autentic, olograf sau mistic, oricare ar fi
forma testamentului revocat. Aceasta facilitează exprimarea ultimei voinţe.
2.2. Fondul. Testamentul revocator poate să conţină doar clauze de revocare. Poate să
conţină însă şi noi dispoziţii care le substituie pe cele revocate.
Dacă el este nul pentru viciu de formă ori pentru viciu de fond ţinând de voinţa autorului,
testamentul nu produce nici un efect. Dar dacă noul legat este lovit de nulitate de fond, sau
de o altă cauză de ineficacitate, clauza de revocare îşi produce efectul. Astfel , art.922 Cod
civil precizează că noul testament este valid chiar dacă el a rămas fără efect datorită
incapacităţii eredelui sau a legatarului, ori pentru că aceştia nu au primit moştenirea.

3. Revocarea printr-un act notarial.

3.1. Forma. Această modalitate de revocare este supusă aceleiaşi proceduri ca cea
specifică testamentului autentic.
3.2. Fondul. Actul trebuie să conţină declaraţia de revocare, singură, ori alături de ea
pot exista şi alte dispoziţii.

§ 2. Revocarea tacită.
Definiţie. Revocarea tacită este cea care rezultă dintr-un comportament al
testatorului, relevând schimbarea voinţei.
Nu orice comportament are valoare de revocare a testamentului. Legea dă această
semnificaţie în două cazuri: redactarea unui testament incompatibil cu cel anterior; şi
înstrăinarea lucrului legat. La acestea, jurisprudenţa a adăugat un al treilea: distrugerea
voluntară a testamentului de către testator.

1. Redactarea unui nou testament incompatibil cu precedentul.

Potrivit art.922 Cod civil, testamentul posterior care nu revocă expres pe cel anterior, nu
desfiinţează decât acele dispoziţii care sunt incompatibile sau contrarii cu cele ale
testamentului posterior.
Incompatibilitatea dispoziţiilor testamentare.
11
Incompatibilitatea nu poate exista decât între două dispoziţii concurente, adică dispoziţii
care au efecte opuse asupra aceluiaşi obiect.
Incompatibilitatea poate fi materială, sau obiectivă, ori morală sau subiectivă.
a) Incompatibilitatea materială, sau obiectivă. Sunt incompatibile material dispoziţiile
care, prin obiectul lor, se exclud reciproc.
b) Incompatibilitatea morală sau subiectivă. Sunt incompatibile subiectiv, dispoziţiile care
material nu sunt concurente ci doar prin voinţa testatorului. Este ipoteza în care testatorul
dispunând din nou asupra aceluiaşi obiect a revocat tacit prima dispoziţie, deşi putea s-o
menţină. De exemplu când se dispune prin două testamente universale succesive. Soluţiile
ar putea fi revocarea primului testament prin cel de al doilea; ori ambii legatari sunt
moştenitorii testamentari universali.
Cazurile de incompatibilitate subiectivă, dau loc interpretării voinţei testatorului. În
exemplul de mai sus, în funcţie de interpretarea termenilor testamentului, soluţia va fi una
sau cealaltă.
1.2. Revocarea totală sau parţială, pură şi simplă ori condiţională.
Primul testament nu este revocat decât în măsura în care este incompatibil cu dispoziţiile
celui de al doilea testament. Revocarea va fi totală dacă toate dispoziţiile sunt
incompatibile cu noul testament ori parţiale dacă incompatibilitatea se reduce la o parte
dintre dispoziţii.
Revocarea este condiţională dacă astfel este caracterul noilor dispoziţii testamentare
considerate incompatibile cu cele ale vechiului testament.

2. Înstrăinarea lucrului legat.

Potrivit art.923 Cod civil, orice înstrăinare a lucrului legat, revocă legatul pentru tot ce s-a
înstrăinat, chiar dacă înstrăinarea va fi nulă ori lucrul legat va reintra în patrimoniul
testatorului.
Este vorba de o înstrăinare între vii, căci înstrăinarea pentru cauză de moarte relevă cazul
de revocare prin testament posterior prevăzut de art.921 Cod civil. Înstrăinarea poate fi cu
titlu gratuit ori cu titlu oneros.

3. Distrugerea voluntară a testamentului.

Testamentul distrus este testamentul pe care testatorul l-a desfiinţat material, de exemplu
prin ardere. În practică acest testament este considerat a fi revocat tacit.
Această jurisprudenţă este însă criticată sub motiv că încalcă regula formalismului
testamentar.
Dacă distrugerea nu a fost intenţionată de testator, ori s-a datorat unui fapt exterior,
testamentul nu este revocat, însă el va trebui dovedit.

§ 3. Retractarea revocării.
Revocarea unui legat nu-şi produce efectul decât prin decesul testatorului. Până atunci el
poate să-şi retracteze revocarea şi legatul revocat va fi din nou în vigoare. Formele
retractării sunt aceleaşi cu cele ale revocării.

Subsecţiunea a II-a . Revocarea judiciară.

12
Ca şi în cazul donaţiei, revocarea judiciară a legatului sancţionează o culpă a gratificatului
faţă de cel care l-a gratificat. Astfel, art.930 Cod civil face trimitere la art.830 şi 831 pct.1
şi 2, indicând cauzele de revocare ale testamentului, similar cu cele ale donaţiei:
neexecutarea sarcinilor, şi ingratitudine (atentat la viaţa donatorului şi delicte, cruzimi sau
injurii grave aduse acestuia).
Această asemănare nu este însă o identitate căci cele două cauze de revocare acţionează în
condiţii diferite în cazul legatului care este un act asupra bunurilor viitoare şi pentru cauză
de moarte şi revocabil, în timp ce donaţia este un act juridic asupra bunurilor prezente
irevocabil.
Asemănare şi deosebire cu revocarea judiciară a donaţiilor Legatele pot fi revocate din
aceleaşi cauze ca şi donaţiile, cu următoarele deosebiri:
a) revocarea de drept pentru survenirea de copii. Nu are aplicabilitate în materia legatelor ,
deoarece testatorul fiind în viaţă poate oricând să revoce legatul prin propria sa voinţă.
Murind însă, fără să ştie că are copii, nu mai poate revoca legatul, de aceea în practică s-a
admis că instanţa poate revoca legatul, în acest caz, pentru aceleaşi raţiuni ca la donaţie.

§ 1. Revocarea pentru neexecutarea sarcinilor.

Neexecutarea sarcinilor este în mod asemănător sancţionat fie că neexecutarea se referă la
o donaţie, fie la un testament. În ambele cazuri condiţiile şi efectele revocării se determină
prin referire la regulile art.1020-1021 Cod civil.
Condiţii. Revocarea presupune:
existenţa unei obligaţii.
Neexecutarea obligaţiei. Neexecutarea poate fi totală,
o executarea parţială, o executare defectuasă, ori o executare întârziată.
- Gravitatea neexecutării.
- Hotărârea instanţei.
Ca şi în cazul donaţiei, legatarul este expus la revocare chiar când neexecutarea s-a datorat
unui caz fortuit. Soluţia este conformă teoriei riscului. Instanţa poate respinge cererea,
dacă neexecutarea nu este gravă sau să acorde un termen de graţie. Acţiunea este
prescriptibilă în 3 ani (art.3 din Decretul nr.167/1958).
b) Efecte. Revocarea desfiinţează legatele retroactiv, ca şi în cazul donaţiei.
Particularitatea acţiunii în revocare pentru neexecutarea sarcinii izvorâtă din legat rezidă
în faptul că acţiunea este formulată de persoanele care au interes (moştenitori, legatari,
creditorii testatorului, ai moştenitorilor ori ai legatarilor) ori de executorii testamentari.
Beneficiarul sarcinii nu poate formula însă această acţiune

§ 2. Revocarea pentru ingratitudine.

1. Potrivit art.930 Cod civil, care face trimitere la primele două dispoziţii ale art.831 Cod
civil, două cazuri de ingratitudine sunt comune donaţiei şi testamentului: atentatul la viaţa
testatorului şi, al doilea caz, cruzimi sau injurii grave faţă de testator. Gravitatea acestor
fapte, justifică privarea legatarului de beneficiul legatului. Fiind săvârşite însă în timpul
vieţii testatorului, este puţin probabil să se poată invoca aceste cazuri pentru anularea unui
testament deoarece testatorul, în timpul vieţii, ar revoca actul.
13
 Textul art.931 Cod civil prevede un caz de ingratitudine propriu testamentului:
injurie gravă, făcută memoriei testatorului.
Cele trei cazuri care pot antrena sancţiunea revocării sunt limitative. Se observă că,
aceste cazuri se suprapun parţial cu cele care antrenează sancţiunea înlăturărilor la
succesiune pentru nedemnitate, deşi intuitiv ar trebui să credem că faptele care antrenează
sancţiunea pentru ingratitudine trebuie să fie aceleaşi cu cele care antrenează sancţiunea
înlăturării de la moştenire pentru nedemnitate. O armonizare a acestor cazuri ar fi de dorit.
Pe de altă parte, cele trei cazuri de revocare a legatului nu coincid cu cele care
antrenează aceeaşi sancţiune a donatorului: refuzul de alimente nu este sancţionat decât la
contractul de donaţie; iar injuria făcută memoriei testatorului o găsim doar în regulile
testamentului. Primul caz este raţional să nu-l găsim şi la testamente deoarece testatorul,
dacă se află în nevoie, poate revoca testamentul şi se poate îndestula; pe când donatorul nu
poate să facă la fel deoarece donaţia este irevocabilă. În schimb, pentru cel de-al doilea
caz, credem că şi donatorul precum legatarul are îndatorirea de a purta respect memoriei
bine făcătorului lor.
2. Procedura. Revocarea presupune existenţa unei hotărâri judecătoreşti. Cererea
poate fi formulată de moştenitori ori de testator, sau, dacă este cazul, de executorul
testamentar.
Termenul acţiunii pentru cazul injuriei grave făcută memoriei testatorului, prevăzut
de art.931 Cod civil, este de un an, începând din ziua săvârşirii faptei. Pentru celelalte
două cazuri prevăzute de art.930 Cod civil (atentatul la viaţa testatorului; şi cruzimi şi
injurii grave) în lipsa unei reguli prevăzute expres, credem că ar trebui să se aplice prin
analogie termenul de un an prevăzut pentru cererea de revocare a donaţiei, de art.833 Cod
civil. Curgerea termenului se calculează începând cu data la care cei interesaţi au avut
cunoştinţă de faptă.
3. Efecte. Se aplică regulile prevăzute la donaţie: legatul este desfiinţat retroactiv
faţă de legatari şi pentru viitor pentru terţi.

Subsecţiunea a III-a . Caducitatea.

1. Definiţie. Caducitatea desemnează starea unui act a cărui executare nu mai este
posibilă datorită unui eveniment posterior încheierii lui şi independent de voinţa părţilor.
Caducitatea legatului este imposibilitatea de executare a legatului datorită unor împrejurări
exterioare legatului ori neacceptării legatului de către legatar. Ca şi nulitatea, caducitatea
face ineficace testamentul. Nulitatea izvorăşte dintr-o contrarietate dintre lege şi legat, pe
când caducitatea loveşte cu ineficacitate un act valabil, dar lipsit de efecte datorită
dispariţiei scopului legatului.
Evenimentele care fac caduc un legat sunt: pieirea lucrului; nerealizarea evenimentului de
care depinde condiţia suspensivă înainte de decesul legatarului; căderea lui în incapacitate;
renunţarea legatarului la legat, predecesul legatarului.
1.1. Pieirea lucrului.
Legatul este caduc şi atunci când obiectul său a dispărut în întregime. Caducitatea
este raţională căci pieirea lucrului lipseşte legatul de efectul său translativ, în lipsa
14
obiectului. Dacă a dispărut în parte, legatul este valabil şi poate fi executat. Trebuie să mai
distingem după cum obiectul a dispărut înainte sau după decesul testatorului. Dacă a pierit
înainte, legatul este caduc ( art. 927 C. civ. ) Dacă a pierit după moartea testatorului
legatul nu este caduc, soarta legatului depinzând de cauza pieirii bunului. Dacă lucrul cert
a pierit intr-o cauză de forţă majoră ori caz fortuit, legatul nu mai poate fi executat,
debitorul legatului fiind eliberat. dacă obiectul legatului a pierit dintr-o culpă a debitorului
legatului, acesta din urmă fiind pus în întârziere, va fi răspunzător, cu excepţia cazului
când ar dovedi că bunul ar fi pierit şi la legatar.
1.2. Predecesul legatarului.
Potrivit art.924 Cod civil, testamentul este caduc dacă legatarul a decedat înaintea
testatorului. În acest caz legatul nu poate să-şi producă efect translativ în lipsa legatarului.
Succesorii acestuia nu pot cere executarea testamentului deoarece în succesiunea
testamentară reprezentarea este exclusă, şi pentru că legatul este intuitu personae.
1.3.Incapacitatea şi renunţarea legatarului.
Potrivit art.928 Cod civil, testamentul este caduc dacă legatarul nu primeşte legatul
ori devine necapabil de a-l primi. Teorietic însă, acest text nu are aplicabilitate, deoarece
legatarul nu este niciodată incapabil de a primi.

1.4. Decesul legatarului înainte de realizarea condiţiei suspensive care afectează

legatul.
Potrivit art.925 Cod civil, dispoziţia testamentară, făcută sub condiţia suspensivă,
cade când legatarul a decedat înainte de îndeplinirea condiţiei.
Un legat sub condiţie suspensivă nu produce nici un efect şi realizarea sa este incertă atâta
timp cât condiţia nu a fost realizată. Dacă condiţia nu se realizează, înainte sau după
decesul testatorului, legatul nu produce nici un efect. Dacă se realizează condiţia înainte
sau după decesul testatorului, legatul îşi produce efectele ca şi când el ar fi fost pur şi
simplu, adică începând cu data decesului. Acestea sunt aplicaţii ale dreptului comun.
Derogator de la dreptul comun, art.925 C. civ., face caduc legatul dacă condiţia
suspensivă nu s-a realizat înainte de decesul legatarului. Prin excepţie de la dreptul comun,
dreptul său condiţional nu se transmite moştenitorilor. Este o consecinţă a caracterului
intuitu personae al legatului.

Subsecţiunea a IV-a. Efectele revocării şi ale caducităţii.

Revocarea şi caducitatea unui legat are un efect direct care este pur negativ:
legatul este ineficient. Are însă şi un efect indirect, care este pozitiv: bunurile legate revin
unei alte persoane.
Când testamentul devine ineficace în întregime, şi când de cujus nu a lăsat o altă
dispoziţie testamentară subsidiară, ne găsim în prezenţa unei succesiuni ab intestat,
profitând moştenitorilor legali.
Dacă există însă alte testamente, consimţite de acelaşi testator, profitul caducităţii
ori revocării unui testant – este atribuit de lege pe baza unui principiu şi a unei excepţii:
principiul este atribuirea profitului, debitorului legatului desfiinţat; excepţia corespunde
ipotezei denumită acrescământ.
1. Principiul: atribuirea profitului legatului desfiinţat, debitorului său.
15
 Bunurile cuprinse în legatele desfiinţate revin persoanei care era ţinută să le
predea. Ele revin celui care trebuie săle primească în absenţa legatului.
2. Excepţia: acrescământul.
Un acelaşi bun a fost legat la două persoane diferite. Dacă cele două legate se
execută, lucrul este partajat între ele. Dacă însă un legat este revocat sau este caduc, partea
ce revenea beneficiarului său, va profita celuilalt legatar care primeşte astfel lucrul în
întregime. Se spune că, legatele sunt conjucte în cazul în care legatele vor fi făcute mai
multor legatari prin acelaşi legat.

Capitolul II.
Ordinea publică succesorală. Limitele puterii de a dispune asupra bunurilor succesorale.

Libertatea de a modifica regulile devoluţunii succesorale legale, prin acte de voinţă,

nu este absolută. Ea este limitată de ordinea publică succesorală.
Ordinea publică succesorală este politică pentru că ea vizează apărarea unor principii
considerate esenţiale pentru societate : egalitatea copiilor la succesiune; şi libera circulaţie
a bunurilor. Această ordine se traduce prin trei reguli: prohibiţia pactelor asupra
succesiunilor nedeschise; prohibiţia substituţiilor fideicomisare; precum şi rezerva
succesorală.
Aceste reguli, ce limitează libertatea voinţei, au aplicaţii diferite. Rezerva, ca şi interdicţia
substituţiilor fideicomisare nu sunt incidente decât în materia liberalităţilor. Prima
limitează cantitativ dreptul lui de cujus de a dispune cu titlu gratuit; pe când a doua
restrânge modalităţile de exerciţiu ale acestui drept. Prohibiţia pactelor asupra succesiunii
nedeschise au o aplicaţie mult mai largă. Ea interzice a se dispune, gratuit ori oneros,
asupra unei succesiuni nedeschise, de către de cujus ori de alte persoane asupra succesiunii
lui de cujus. Singura modalitate permisă de a dispune asupra unei astfel de succesiuni, este
testamentul.

Secţiunea I. Interdicţia pactelor asupra succesiunilor nedeschise.

Orice pact asupra succesiunii unei persoane în viaţă este nul (art.965 Cod civil).
Această interdicţie vizează atât pe de cujus, care nu ar putea dispune de succesiunea lui
altfel decât prin testament; cât şi alte persoane care ar decide asupra succesiunii lui de
cujus.
Fundamentul acestei interdicţii îl găsim în consideraţii de ordin moral, fiind
considerat imoral un pact asupra unei succesiuni viitoare care ar incita prin aceasta la a
dori moartea lui de cujus; în consideraţii de ordin politic deoarece astfel de pacte ar
înlătura regula egalităţii succesorale; în consideraţii de justeţe contractuală, căci se
consideră că prin această interdicţie se protejează succesorii care, contra unui profit
imediat, ar putea să-şi vândă dreptul succesoral al cărui conţinut nu-l cunosc, ajungându-se
astfel la un contract lezionar.

§1. Definiţia pactului asupra succesiunilor viitoare.

16
 Esenţial pentru a caracteriza că un act juridic este sau nu un pact asupra
succesiunilor viitoare este să determinăm obiectul actului. Orice alte criterii sunt
indiferente, căci un astfel de pact poate fi unilateral ori sinalagmatic, oneros, sau gratuit. În
cadrul acestui criteriu trebuie să discriminăm, de asemenea, cazul pactului încheiat de
moştenitorii prezumtivi ai lui de cujus, de cel în care pactul a fost încheiat de de cujus.
În primul caz, calificarea actului ca fiind pact asupra succesiunii nedeschise este
mai uşoară, căci renunţarea ori înstrăinarea de către moştenitorul prezumtiv a drepturilor
sale în succesiunile nedeschise, se încadrează fără dificultate în art.965 Cod civil care
declară nule orice astfel de înstrăinări.
În cel de al doilea caz, calificarea este mai dificilă. Când de cujus înstrăinează prin
contract totalitatea sau o cotă parte din bunurile ce vor exista la data decesului său, pactul
este nul căci, transmisiunea universală ori cu titlu universal nu este admisă decât pentru
cauză de moarte. În schimb, calificarea este dificilă dacă de cujus dispune de bunuri
determinate, pentru cauză de moarte.
Pentru a putea califica aceste acte este necesar să definim noţiunea de succesiune viitoare.
Succesiunea viitoare este noţiunea opusă succesiunii deschise. Această din urmă se
compune din bunurile pe care de cujus le-a lăsat la decesul său. Succesiunea viitoare este
succesiunea care cuprinde bunurile pe care de cujus va dori să le lase la decesul său, prin
conservarea sau dobândirea bunurilor pentru acel moment. În consecinţă, pactul asupra
unor bunuri individuale pentru decesul autorului, va fi un pact asupra succesiunii dacă
acele bunuri se vor afla în patrimoniul lui, la data decesului său. Printr-un astfel de pact de
cujus nu-şi interzice dreptul de a dispune de acele bunuri între vii, ci de a nu dispune
pentru cauză de moarte, printr-un act, asupra aceluiaşi bun, de exemplu printr-un legat.
Numai în aceste condiţii bunul poate fi considerat ca un bun succesoral. În schimb, dacă-
şi interzice înstrăinarea prin acte între vii a unui bun, pactul asupra acestui bun va fi
condiţional, căci moartea lui de cujus constituie condiţia unei obligaţii al cărui obiect nu
este succesorul. Corelativ, pactul asupra succesiunii se recunoaşte prin aceea că ayant
cause nu dobândeşte din el decât un drept eventual. În concluzie, numai pactul care îi lasă
lui de cujus dreptul de a dispune între vii antrenează limitarea dreptului de a testa. Cel care
îl lipseşte de dreptul de a înstrăina între vii nu-i limitează libertatea mai mult decât s-ar
face printr-un contract de înstrăinare oarecare, de exemplu o vânzare.
Acum este posibilă înţelegerea distincţiei între: pe de o parte, pactul succesoral, nul;
şi pe de altă parte, pactul post mortem; şi pactul condiţional, valabile.

1. Pactul succesoral şi pactul post mortem.

Pactul post mortem şi pactul succesoral se aseamănă prin aceea că ele se execută după
decesul lui de cujus. Se deosebesc însă prin obiectul lor: primul nu are ca obiect
succesiunea, cum are al doilea. Pactul succesoral are ca obiect bunuri viitoare ale lui de
cujus: bunuri, inclusiv bunuri certe, pe care aceasta, eventual, le va lăsa la decesul său. Pe
când pactul post mortem are ca obiect bunuri certe, pe care de cujus s-a obligat să nu le
înstrăineze decât celui cu care a convenit, cu ocazia decesului lui de cujus. În acest caz
dreptul lui ayant cause este cert.
Această distincţie se aplică în practică pentru vânzările la decesul înstrăinătorului ori
promisiunea de vânzare la decesul vânzătorului. Iniţial aceste acte erau considerate nule,
17
sub motiv că de cujus nu se obligă cu nimic şi că el organiza doar succesiunea sa, act
interzis ca fiind pact asupra succesiunii nedeschise. Ulterior practica judiciară a revenit
constatând că aceste acte sunt pacte post mortem pentru că prin aceste acte vânzătorul îşi
lua obligaţia de a nu înstrăina în timpul vieţii sale.

2. Pactul succesoral şi pactul condiţional.

Pactul condiţional este convenţia prin care se atribuie un drept uneia dintre părţi sub
condiţia suspensivă a predecesului celeilalte părţi. Acest pact este foarte apropiat de pactul
succesoral nu doar prin aceea că el este exigibil la decesul celui ce s-a obligat dar şi
pentru că dreptul dobânditorului este eventual, depinzând de predecesul celuilalt. În acest
caz însă cel ce se obligă nu o face pur potestativ, ca în cazul pactului succesoral (dacă va
mai exista bunul în patrimoniu la decesul lui) căci condiţia este pur cauzală : să
predecedeze dispunătorul.
O aplicaţie a pactului condiţional este convenţia prin care doi concubini dobândesc în
coproprietate un bun stipulând clauza ci în caz de deces al uneia dintre ei bunul va fi
considerat în proprietatea exclusivă a celui ce a rămas în viaţă.

Calificări criticabile.
Atribuirea anticipată de bunuri copilului adulterin ca şi donaţia-partaj este considerată în
general ca fiind un pact succesoral. În realitate, nu pot fi calificate astfel deoarece, criteriul
pactului succesoral este obiectul său: un drept eventual asupra bunurilor pe care de cujus
ar avea opţiunea de a le conserva în patrimoniul său până la data decesului. Or, prin actele
arătate nu se atribuie anticipat bunuri pentru că obiectul lor este alcătuit din bunuri
prezente.

§2. Pactele asupra succesiunilor viitoare, admise de lege.

Din ce în ce mai mult, legea sau practica judiciară admit, prin excepţie, clauze
asupra succesiunilor nedeschise.
Stipulaţia prin care coindivizarii atribuie unuia dintre ei dreptul de a dobândi
individual bunul indiviz în caz de predeces al celuilalt.
Pactele prin care moştenitorii rezervatari renunţă anticipat la cererea de reducţiune a
unei liberalităţi făcută de de cujus.
Astfel, vânzarea consimţită unui succesibil în linie directă contra unei rente viagere
ori cu rezervă de uzufruct este prezumată donaţie deghizată, iar consimţământul
succesorilor la această înstrăinare valorează renunţarea la cererea de reducţiune (art.845
Cod civil).
De asemeni, consimţământul rezervatarilor la înstrăinarea unui bun prin donaţie,
valorează renunţarea din partea acestora la cererea de reducţiune contra donatorului.
- Pacte autorizate în interesul societăţilor.
Prin aceste pacte se permite instituirea de clauze, în statutul societăţilor civile ori
comerciale, prin care locul asociatului decedat să fie preluat de moştenitorii acestuia ori de
alte persoane predesemnate, de acesta, ori de societate.

18
 Secţiunea a II-a. Interdicţia substituţiilor fideicomisare. Substituţia vulgară.

§1. Substituţia fideicomisară

Substituţia fideicomisară este clauza dintr-o liberalitate, prin care dispunătorul
însărcinează persoana gratificată, de a conserva bunurile în timpul vieţii sale pentru a le
transmite la decesul său unei alte persoane, desemnată de dispunătorul însuşi. A doua
persoană nu este instituită în lipsa primului beneficiar, ci după el. Primul beneficiar se
numeşte grevat de substituţiune, iar al doilea se numeşte chemat la substituţiune.
Interdicţia substituţiei fideicomisare îşi găseşte raţiunea în dorinţa legiuitorului de a
limita puterea testatorului, împinsă la paroxism, căci, altfel, acesta ar dispune de bunurile
sale pentru cauză de moarte, dar şi de bunurile succesorilor săi, la infinit.

§2. Noţiune de substituţie fideicomisară

1. Insuficienţa definiţiei prevăzută în art.807 Cod civil.
Potrivit acestui text, orice dispoziţie prin care donatarul sau legatarul va fi însărcinat
să conserve un bun şi să-l transmită unui terţ este o clauză fideicomisară. În realitate nu
sarcina este criteriul substituţiei fideicomisare ci: existenţa a două liberalităţi succesive:
sarcina, pentru primul gratificat de a conserva şi de a transmite, pe de o parte; executarea
celei de a doua liberalităţi la data decesului primului gratificat, pe de altă parte. Când una
dintre acestea lipseşte, nu există fideicomis.
2. Condiţiile substituţiei fideicomisară
A. Existenţa a două liberalităţi succesive.
Unele operaţii sunt apropiate dar nu constituie substituţii fideicomisare. Sunt astfel:
legatele prin persoane interpuse, ineficacitatea uneia dintre liberalităţi; liberalităţile
alternative sau condiţionale.
B. Sarcina pentru primul gratificat de a conserva dreptul şi de a-l transmite.
Beneficiarul grevat are o dublă sarcină: de a conserva dreptul pe toată durata vieţii
sale ci de a-l transmite, la data decesului său unei a treia persoane constituie trăsătura
esenţială a substituţiei. Pentru grevat aceste sarcini sunt obligaţii negative: de a nu
înstrăina dreptul unui terţ pe timpul vieţii lui, şi de a nu-l transmite moştenire, unei alte
persoane decât cel desemnat de dispunător.
C. Executarea celei de a doua liberalităţi la decesul primului gratificat.
Trebuie să distingem substituţia fideicomisă de fideicocmisul licit.
Prima presupune condiţia ca cea de a doua liberalitate să-şi producă efectul la
decesul grevatului. Nu există deci substituţie fideicomisă când a doua liberalitate îşi
produce efectul la un moment din viaţa primului beneficiar căci, o astfel de dispoziţie este
o donaţie cu sarcină.
3. Sancţiunea substituţiei fideicomisare.
Substituţia fideicomisară este nulă. Sancţiunea atinge nu doar cea de a doua
liberalitate ci întreaga liberalitate.
Nulitatea este absolută, antrenând regimul specific acestei nulităţi.
4. Substituţiile fideicomisare permise prin excepţie.
Legea le consideră două ipoteze ca excepţii permise de la prohibiţiunea substituţiei
fideicomisară. În realitate acestea nu sunt substituţii fideicomisare.
19
 §3. Substituţia vulgară (art.804 Cod civil).
Nu trebuie confundată substituţia fideicomisară cu substituţia vulgară. Aceasta este clauza
dintr-o liberalitate prin care dispunătorul desemnează subsidiar o a doua persoană care să
primească donaţia sau legatul pentru cazul în care legatarul sau donatorul desemnat mai
înainte nu ar primi legatul. Această substituţie este permisă expres de lege (art. 804 C.
civ.). Nu trebuie confundat cu substituţia fideicomisară nici legatul dublu : al uzufructului
şi cel al nudei proprietăţi. Acest legat nu întruneşte nici una din cele trei caracteristici ale
substituţiei fideicomisare.

Secţiunea a III-a. Rezerva succesorală

§1. Rezerva şi cotitatea disponibilă

Rezerva se defineşte ca partea din averea unei persoane de care aceasta nu poate să
dispună cu titlu gratuit şi care se găseşte astfel rezervată succesorilor săi, din această cauză
ei denumindu-se rezervatari. Restul cotei din avere este lăsată la dispoziţia lui, constituind
cotitatea disponibilă. Dacă dispunătorul depăşeşte această cotitate, succesorii săi
rezervatari vor putea, la decesul lui, să ceară reducţiunea liberalităţilor excesive. Se
verifică prin aceasta că rezerva este o manifestare a ordinii publice, deoarece ea limitează
facultatea unei persoane de a dispune de bunurile sale şi de a se bucura de exerciţiul
deplinei sale capacităţi juridice, căci îi limitează libertatea contractuală şi dreptul de a se
bucura de a dispune de bunurile sale.

§2. Natura juridică a rezervei

Rezerva are, în dreptul nostru, ca fundament, raţiuni legate de integritatea familiei, aşa
cum era considerată şi în dreptul germanic. Legiuitorul nostru nu s-a desminţit nici în
reglementarea rezervei succesorale concepând-o ca un amestec al rezervei din dreptul
roman şi a celei din dreptul germanic.
2.1. În primul sistem, în care aşa cum ştim devoluţiunea testamentară era regula,
moştenitorii fiind instituiţi prin voinţa lui de cujus, şi nu prin lege, rezerva apare ca o
limitare a voinţei lui de cujus, admisă în numele datoriei faţă de familie. De aceea în
dreptul roman beneficiarii rezervei, instituiţi legal, erau diferiţi de moştenitori, instituiţi
prin voinţa lui de cujus. Rezerva era astfel apropiată de obligaţia de întreţinere, şi era
denumită partea legitimă, sau pars bonorum, pentru a o distinge de pars hereditatis, care
revenea succesorilor. Creditorul părţii legitime avea dreptul la o parte din activul net lăsat
de de cujus oprindu-l astfel pe acesta de a-i exhereda, rezervându-le o cotă de 1/3 sau chiar
de 1/2 din moştenire,. Ei erau rudele foarte apropiate: descendenţii şi ascendenţii. Rezerva
era mai redusă decât pars hereditatis şi nu putea fi atinsă prin donaţii ori testamente, sub
sancţiunea recuperării valorii ce întregea partea legitimă, de la beneficiarii liberalităţii.
2.2. In sistemul dreptului germanic rezerva nu mai este exterioară regulilor
moştenirii ci se include natural în regulile ei căci, aşa cum ştim, averea lui de cujus se
transferă imperativ rudelor din familie, şi numai excepţional, în limita cotităţii disponibile,
terţii pot fi chemaţi prin testament la moştenire. În consecinţă, rezerva era un pars
20
hereditatis şi nu un pers bonorum; beneficiarii ei erau moştenitorii legali care acceptau
moştenirea; încălcarea ei era sancţionată cu acţiunea în restituire în natură a bunurilor
transmise prin legate. Donaţia nu era sancţionată. Rezerva ocrotea moştenitorii numai
împotriva legatelor, pe când partea legitimă îi ocrotea atât împotriva legatelor cât şi a
donaţiilor.
.
2.3. Codul civil acceptând atât devoluţiunea legală cât şi pe cea testamentară, a creat
un regim mixt al rezervei. Codul a păstrat: rezerva, ca parte a moştenirii şi nu o pars
bonorum, precum şi regula din sistemul roman că doar succesorii în linie dreaptă se bucură
de rezervă Astfel, ea se întemeiază pe nevoia de a proteja familia. De aceea, beneficiarii
sunt rudele foarte apropiate: ascendenţii şi descendenţii, sub condiţia de a fi acceptat
succesiunea. Domeniul ei este protecţia rezervatarilor contra liberalităţilor excesive ale lui
de cujus, adică cele prin care depăşeşte cotitatea disponibilă. De asemeni, rezerva nu mai
este restrânsă la bunurile de baştină, ci la toate bunurile moştenirii Sancţiunea încălcării
rezervei este dreptul beneficiarilor rezervei la reducţiunea liberalităţilor excesive, prin
readucerea la masă a bunurilor în natură. Iniţiind aceste reguli,.. In fine, rezerva apără pe
moştenitori nu doar împotriva legatelor ci şi a donaţiilor
Spre deosebire de Codul francez, Codul nostru a adus două modificări: dintre ascendenti,
doar cei privilegiaţi au rezervă; soţia supravieţuitoare se bucură de rezervă.

În concluzie, din regimul legal actual al rezervei rezultă că aceasta este un pars
hereditatis şi deci, restituirea bunurilor în caz de încălcare a rezervei, ar trebui să se facă în
natură. Legea tace însă şi de aceea, în practică, restituirea se face în valoare.

2.4. Utilitatea rezervei succesorale.

Rezerva este o instituţie controversată, fiind apărată de unii şi criticată de alţii. Cei
care o apără invocă utiliatea ei pentru conservarea bunurilor ori a bogăţiei în familie;
pentru realizarea datoriei de întreţinere între membrii familiei; pentru a asigura
liberalitatea individuală a moştenitorilor, altfel, în lipsa rezervei, de cujus ar putea să-i
supună la presiuni, sub ameninţarea exheredării, vizând libertatea de gândire, libertatea
religioasă, etc. În fine, prin rezervă se asigură egalitatea între copii lui de cujus, dispărând
astfel privilegiul primogeniturii şi al masculinităţii .
Cei care o critică invocă în primul rând argumente economice. Ei susţin că
terenurile agricole, exploataţiile agricole şi celelalte bunuri imobile se divizează excesiv
prin împărţirea acestora între rezervatari. Acesta este în adevăr, un argument serios al
criticii. De aceea, în practică, instanţele încearcă salvarea unităţii fondurilor productive
atribuind-o unui moştenitor cu obligaţii pentru el de a plăti sultă.

§3. Titularii dreptului de rezervă succesorală.

Au dreptul la rezervă moştenitorii rezervatari care au acceptat succesiunea. .
In sistemul dreptului nostru, moştenitorii rezervatari sunt:1) descendenţii (art.841 – 842
C.civ.) ; 2) tatăl şi mama ( art.843 C. civ.); soţul supravieţuitor (art.2 din Legea 31971944)
1. Moştenitorii rezervatari.

21
 1.1. Potrivit art.841-843 Cod civil, numai rudele în linie dreaptă, descendentă, la
infinit, ascendentă, doar pentru părinţi, sunt moştenitorii rezervatari, dintre aceştia,
descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi. Se consacră astfel concepţia dreptului roman căci
între aceste persoane există o obligaţie naturală de întreţinere: părinţii întreţin copii şi, la
nevoie, şi invers. Nu are importanţă gradul de rudenie căci bunicii pot întreţine şi nepoţi
dar şi reciproca este valabilă. În consecinţă şi nepoţii ca şi strănepoţii etc., au dreptul la
rezervă. Ca o anomalie însă, bunicii ori străbunicii nu au rezervă, încălcându-se astfel
regula reciprocităţii.
Prin art.63 din Codul familiei a fost înlăturată orice deosebire între copii legitimi şi
cei naturali astfel că referirea articolului 841 Cod civil la „copil legitim” nu mai are
aplicabilitate. Copilul actual are rezervă şi la fel părinţii copilului natural.
Copii adoptaţi şi corelativ părinţii adoptaţi au de asemenea rezervă, indiferent de
felul adopţiei, căci între adoptatul cu efecte restrânse şi părintele adoptator drepturile
succesorale sunt depline.
Colateralii, chiar privilegiaţi, ca şi ascendenţii ordinari, nu sunt rezervatari. Ei pot fi
exheredaţi fără să aibă nici un mijloc de a se proteja.

1.2. Soţul supravieţuitor.

Textul art.2 din Legea nr.319/1994 stabileşte dreptul de rezervă succesorală al
soţului supravieţuitor. Prin acest text se interzice soţului predecedat să facă liberalităţi care
ar încălca cota rezervei soţului supravieţuitor. Întinderea cotei rezervei soţului
supravieţuitor este variabilă, în funcţie de clasa de moştenitori ai lui de cujus cu care vine
în concurs (descendenţi ori părinţi) şi de numărul lor.
Şi dreptul de rezervă al soţului supravieţuitor se justifică soţ pe reciprocitatea
obligaţiei de întreţinere care există între ei.

2. Calitatea de moştenitor.
Simpla calitate de rudă în gradele arătate, ori de soţ supravieţuitor nu este suficientă pentru
a se putea invoca dreptul la rezervă succesorală. Este nevoie ca beneficiarii legali ai
acestui drept să fie moştenitori, adică să accepte moştenirea şi să nu fie înlăturaţi de la
moştenire pentru nedemnitate.

3. Întinderea rezervei succesorale.

Codul civil a reglementat întinderea rezervei fixând o cotă-parte din averea lui de cujus, pe
categorii de moştenitori rezervatari (rezervă globală) care apoi trebuie repartizată între
rezervatari (rezerva individuală).
Expres legiuitorul a reglementat cota-parte a cotităţii disponibile (art.841 şi art.843
Cod civil) şi indirect prin deducere se stabileşte întinderea rezervei. Cu aceeaşi tehnică
legislativă a fost reglementată şi rezerva soţului supravieţuitor (art.2 din Legea
nr.319/1944).
Legea a fixat ca şi criterii de determinare a cotităţii disponibile, şi implicit a
rezervei: clasa moştenitorilor rezervatari (descendenţi ori ascendenţi privilegiaţi); numărul
moştenitorilor rezervatari; şi categoria de persoane gratificate: soţ supravieţuitor ori alte
persoane.
22
 3.1. Cotitatea disponibilă ordinară.
Codul civil reglementează cotitatea disponibilă a moştenitorilor rezervatari. Aceasta este
cotitatea disponibilă ordinară, în opoziţie cu cotitatea disponibilă specială a soţului
supravieţuitor care este reglementată de art.1-2 din Legea nr.319/1944.
Prin deducerea cotităţii disponibile din masa succesorală se determină rezerva succesorală
a moştenitorilor şi cea a soţului supravieţuitor.
3.1.1. Rezerva descendenţilor. 1.Rezerva descendenţilor

A. Rezerva globală.
Potrivit art.841 Cod civil procentul cotităţii disponibile este în funcţie de numărul
copiilor lăsaţi de de cujus: ½ din bunurile lui, dacă lasă un copil; ⅓ dacă lasă doi copii; şi
¼ dacă lasă trei sau mai mulţi. Corelativ, rezerva va fi de ½ dacă există un copil; ⅔ dacă
există doi copii, şi ¾ dacă există trei copii sau mai mulţi.
Criteriul de stabilire a procentului rezervei descendenţilor este, cum se observă,
numărul copiilor şi nu al altor descendenţi de grad mai îndepărtat. Procentul rezervei
globale se stabileşte deci pe tulpină (souche). De exemplu, venind la succesiune doi nepoţi
născuţi dintr-un tată predecedat, unicul fiu al lui de cujus, rezerva va fi de ½ şi nu de ⅔.
Dacă nepoţii arătaţi ar veni în concurs cu un unchi, fiu al lui de cujus, rezerva globală va fi
de ⅔ şi nu de ¾.

Calculul rezervei globale în cazul fiilor nedemni sau renunţători.

În principiu renunţătorul fiind străin de moştenire ar trebui ca el să nu fie luat în calculul
rezervei globale. Acesta este argumentul pentru care în doctrină şi practică se procedează
în acest mod.
Textul special ce reglementează rezerva succesorală contrazice însă acest raţionament căci
art.841 Cod civil arată expres că rezerva se stabileşte după numărul „copiilor lăsaţi” de de
cujus. Această expresie raţională, căci, de cujus dacă ar fi ştiut că are mai puţini
rezervatari ar fi făcut liberalităţi într-un procent mai mare.
Pe de altă parte este mai raţional ca renunţarea unui fiu la moştenire să avantajeze
pe fraţii şi surorile llui decât să avantajeze pe terţele persoane care, în prima opinie, va
beneficia de un procent mai mare al cotităţii disponibile. Şi în fine, un ultim argument
pentru a doua opinie, este acela că procentul rezervei succesorale se stabileşte la data
deschiderii succesiunii şi evenimentele ulterioare nu îl poate influenţa.
În schimb, în cazul în care descendentul ar fi nedemn, logic ar trebuie ca el să nu fie luat în
calcul la stabilirea rezervei globale deoarece nedemnitatea exista la momentul decesului
lui de cujus, şi deci nici unul din argumentele arătate pentru luarea renunţătorului în calcul
nu mai sunt aplicabile şi nedemnului.

B. Rezerva individuală.
Dacă există mai mult de un copil, este necesar să se facă împărţirea între aceştia a
rezervei globale. Procentul rezervei individuale va fi stabilit după regulile devoluţiunii
legale, care dictează ca rude de acelaşi grad să primească părţi egale (art.669 Cod civil).
Acest principiu este, fără îndoială, aplicabil şi în cazul când rezerva se va împărţi pe
tulpini, căci şi în interiorul tulpinii rudele de grad egal trebuie să moştenească părţi egale.
23
De exemplu, existând doi copii, rezerva globală va fi de ⅔ care se va împărţi pe capete,
revenind fiecăruia p rezervă de ⅓. La fel, dacă rezerva se împarte pe tulpină, de exemplu
dacă există doi nepoţi născuţi dintr-un fiu predecedat, la moartea bunicului rezerva
globală a nepoţilor va fi de ½ ce se va împărţi în părţi egale, rezerva fiecăruia va fi deci de
¼. Or, dacă aceştia ar moştenir alături dee un unchi, frate al tatălui lor, rezerva globală va
fi de ⅔. Împărţirea ei se va face pe tulpină. Fiul în viaţă va avea o rezervă de 2/6. Cealaltă
tulpină cu aceeaşi cotă de 2/6 va fi împărţită între sezaţi, fiecare având o rezervă de 2/12.
Regula egalităţii între moştenitorii de acelaşi grad va acţiona însă în defavoarea
unora dintre nepoţi, ori strănepoţi, etc, când ei vor veni la succesiune în nume propriu,
fiind dezavantajaţi de faptul că regula reprezentării succesorale nu mai este aplicabilă. De
exemplu, existând trei nepoţi, doi dintre ei născuţi dintr-un fiu renunţător şi al treilea dintr-
un alt fiu de asemenea renunţător, cei trei nepoţi vor veni la succesiune în nume propriu.
Ei vor avea o rezervă globală de ⅔, cât ar fi revenit părinţilor lor. Dar, pentru că rezerva
nu se mai divide de această dată pe tulpină, renunţătorii neputând fi reprezentaţi, rezerva
globală se va împărţi pe capete şi deci va reveni fiecăruia o rezervă individuală de 2/9.

4.1.2. Rezerva ascendenţilor. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi ( părinţilor )

A. Rezerva globală.
Prin părinţi se înţelege tatăl sau mama din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptivi.
Potrivit art.843, modificat prin Legea 134/1947, rezerva părinţilor este de 1/2 , dacă vin
împreună la moştenire şi de 1/4 dacă va veni un singur părinte.
Dacă vin părinţii fireşti şi adoptatori, cota va fi tot de 1/2.. De aici se deduce că rezerva
globală este de ½ dacă ambii părinţi au supravieţuit fiului lor, ori de ¼, dacă unul dintre
părinţi a supravieţuit. În acest ultim caz rezerva globală este identică cu rezerva
individuală.
Criteriul fixării rezervei este: numărul ascendenţilor şi calitatea de părinte. Aşa cum s-a
mai arătat doar ascendenţii privilegiaţi sunt rezervatari.
În cazul în care supravieţuind ambii părinţi, iar unul dintre ei ar fi renunţător se aplică
aceeaşi regulă, ca în cazul rezervei globale a descendenţilor, adică, rezerva globală nu va fi
modificată dacă unul dintre părinţi renunţă

B. Rezerva individuală.
Împărţirea rezervei se impune numai în cazul în care ambii părinţi au supravieţuit
decesului fiului lor. Procentul rezervei lor individuale va fi de ¼.

5. Cotitatea disponibilă în soţi. Rezerva soţului supravieţuitor.

.Liberalităţile pe care soţii şi le pot face între ei sunt reglementate diferit, în funcţie
de existenţa sau nu a copiilor şi după cum copii sunt din căsătorie ori dintr-o altă căsătorie.
Dreptul soţului de a beneficia de liberalităţile făcute de celălalt soţ nu modifică
întinderea rezervei moştenitorilor.
5.1. Modificarea cotităţii disponibile, şi implicit a rezervei, în favoarea soţului
supravieţuitor.
Această modificare este diferită după cum moştenitorii rezervatari sunt descendenţi
ori ascendenţi.
24
 5.1.1. În concurs cu ascendenţii şi colateralii.
În concurs cu ascendeţii privilegiaţi, în termenii art.2 din Legea nr.319/1944 soţul
poate face liberalităţi în favoarea soţului supravieţuitor care să nu depăşească jumătate din
drepturile prevăzute la art.1. Mai exact în concurs cu asccendenţii privilegiaţi intinderea
rezervei în favoarea soţului supravieţuitor este de ½ din dreptul său la moştenirea soţului
decedat, adică de ½ din masa succesorală. Rezerva în favoarea soţului supravieţuitor este
deci de ¼ indiferent de numărul ascendenţilor privilegiaţi
În concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi, rezerva este de 1/6 ,
indiferent de numărul acestora.
În concurs cu ascendenţii ori colaterali ordinari, rezerva soţului supravieţuitor este
de 3/6.
Deoarece soţul supravieţuitor are un drept legal la uzul locuinţei, în cazul în care nu
are o locuinţă proprie, (art.4 alin.1 din Legea nr.319/1944), existenţa unei liberalităţi având
ca obiect uzul locuinţei (dreptul de abitaţie) în favoarea soţului supravieţuitor, acest drept
excede rezervei sus arătate.
5.1.2. În concurs cu descendenţii .
Rezerva între soţi, în prezenţa descendenţilor, indiferent de gradul şi numărul lor,
este de 1/8, un procent mult mai mic decât toate celelalte rezerve (art.2 şi art.1 pct.a din
Legea nr.319/1944).

5.2. Măsuri de protejare a unor moştenitori rezervatari. Protecţia copilului lui de

cujus, născut dintr-un raport conjugal sau extraconjugal anterior.
Deoarece în cazul existenţei unor liberalităţi, indiferent de natura lor (donaţii ori
legate) se verifică întotdeauna, în cazul în care rezervatarii solicită, dacă a fost încălcată
rezerva, înseamnă că în acest caz masa succesorală este alcătuită din cotitatea disponibilă
(în limita cărei se pot face liberalităţi) şi rezerva succesorală. Apariţia prin Legea
nr.319/1944 a unei noi cotităţi disponibile, adică limita în care se pot face liberalităţi între
soţi, pune problema imputaţiei acestei noi cotităţi. Adică, ea se impută asupra cotităţii
disponibile ordinare or, dimpotrivă, se impută asupra rezervei moştenitorilor ordinari, cu
consecinţa reducerii acestei rezerve. Soluţia a fost aceea de imputare asupra cotităţii
disponibile ordinare, lăsând deci rezerva moştenitorilor neatinsă.
Existenţa cotităţii disponibile între soţi reduce deci cotitatea disponibilă ordinară,
reducând limitele în care moştenitorii din cele patru clase de succesiune ori terţele
persoane, puteau beneficia de liberalităţi .
În altă opinie, cotitatea disponibilă între soţi se impută asupra întregii mase
succesorale.2
Legiuitorul nu a luat nici o măsură de protecţie a moştenitorilor ordinari cărora li s-a redus
întinderea dreptului la beneficiul liberalităţilor prin existenţa cotităţii soţului
supravieţuitor, cu o singură excepţie, cea a copilului lui de cujus, născut dintr-un alt raport
conjugal sau extraconjugal anterior.
Legiuitorul a luat măsuri speciale de protecţie a copilului lui de cujus, născut anterior
ultimei căsătorii a acestuia, deoarece spre deosebire de copii comuni ai celor doi soţi, copii
lui de cujus, născuţi anterior, nu vor putea beneficia de averea lui de cujus prin succedarea
2
A se vedea : Fr. Deak , op. cit., p.354
25
la masa celuilalt părinte, aşa cum beneficiază copii comuni. De exemplu, dacă există un
copil comun al soţilor şi unul născut de unul dintre soţi dintr-un mariaj anterior. În caz de
deces al acestui din urmă soţ, copilul comun va beneficia de bunurile lui de cujus lăsate
prin moştenirea celuilalt soţ, căci acest copil va succeda ultimului soţ, la decesul acestuia.
În schimb, copilul care nu este comun nu va succeda niciodată ultimului soţ.
Potrivit art.939 Cod civil, ”bărbatul sau femeia care, având copii dintr-un alt
maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din
urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin şi fără ca, nici
într-un caz, donaţia să treacă peste cuantumul bunurilor”
Prin acest text soţii din urmă pot să-şi facă liberalităţi nu în limita cotităţii disponibile a
soţilor, reglementată de art.2 din Legea nr.319/1944 ci în limita cotităţii disponibile
speciale, reglementată de art.939 Cod civil. Limita cotităţii disponibile speciale este : o
parte egală cu a copilului care aluat cel mai puţin ori cel mult ¼ din moştenire.

6. Combinarea cotităţilor disponibile.

Coexistenţa celor două cotităţi: a soţului şi cotitatea disponibilă ordinară (aici incluzând
liberalităţile făcute moştenitorilor sau persoanelor care nu succed) dă naştere la multiple
dificultăţi dacă există moştenitori rezervatari.
Aşa cum am arătat mai sus, în cazul coexistenţei celor două tipuri de cotităţi, acestea nu se
cumulează. Astfel ar exista posibilitatea ca ele să absoarbă întreaga masă succesorală.
Legea nu precizează care este cotitatea disponibilă în favoarea soţului supravieţuitor, ci
stabileşte rezerva sa. De aici nu s-ar putea înţelege altfel decât că soţul supravieţuitor nu
are o cotitate disponibilă alta decât cea ordinară şi că deci, întinderea cotităţii disponibilă
în favoarea sa este determinată în funcţie de moştenitorii rezervatari cu care vine în
concurs. Mai exact, cotitatea disponibilă a soţului supravieţuitor nu poate întrece cotitatea
disponibilă ordinară.
Dacă însă de cujus a făcut liberalităţi în favoarea terţilor ori a moştenitorilor dar şi în
favoarea soţului supravieţuitor, suma acestor liberalităţi nu trebuie să întreacă cotitatea
ordinară.
Acest mod de combinare a celor două tipuri de cotităţi disponibile asigură integritatea
rezervei moştenitorilor rezervatari; şi determină imputarea liberalităţilor făcute soţului
supravieţuitor
Integritatea rezervei moştenitorilor rezervatari.
Prin Legea nr.319/1944 nu s-a prevăzut o cotitate disponibilă specială în favoarea soţului
supravieţuitor pentru că în caz contrar, existenţa a două cotităţi ar fi antrenat reducerea
rezervei moştenitorilor rezervatari. Existând o singură cotitate disponibilă , a cărei
întindere este diferită în funcţie de categoria de moştenitori rezervatari liberaliltăţile făcute
terţelor persoane, moştenitorilor şi soţilor trebuie să nu depăşească procentul cotităţii
disponibile. Excedentul va fi redus pentru a păstra integritatea rezervei moştenitorilor
rezervatari.
Imputarea liberalităţilor făcute soţului supravieţuitor.
Liberalităţile făcute soţului supravieţuitor se impută asupra cotităţii disponibile, pentru
motivele arătate. Este cert că liberalităţile făcute soţului supravieţuitor prejudiciază terţii
beneficiari ai liberalităţilor. Astfel existând liberalităţi făcute soţului supravieţuitor şi
26
lilberalităţi făcute terţelor persoane (inclusiv moştenitori)care împreună depăşesc cotitatea
disponibilă, se vor reduce aceste liberalităţi. Ceea ce este important, în cazul în care a fost
depăşită cotitatea disponibilă este ordinea în care se efectuiază reducţiunea liberalităţilor.
Legea nu prevede criterii de reducţiune în funcţie de persoana căreia i-a fost făcută
liberalitatea (soţ ori terţă persoană, inclusiv moştenitori) ci în funcţie de caracterul
simultan al liberalităţilor ori succesiv (art.852 Cod civil şi 850 Cod civil). Reducţiunea
face obiectul unui studiu separat.

6. Sancţiunea încălcării rezervei.

6.1. Dispoziţiile care aduc atingere rezervei succesorale.
Liberalităţile aduc atingere rezervei. Există însă şi acte juridice care nu sunt
liberalităţi dar ating rezerva succesorală.
Actele cu titlu oneros convenite de de cujus nu pot aduce atingere rezervei căci în
locul bunului înstrăinat a intrat o altă valoare în patrimoniul acestuia.
6.1.1. Liberalităţile.
a) Liberalităţile care aduc atingere rezervei.
Liberalităţile care au naturi diferite, ridică dificultăţi în a stabili dacă prin ele a fost
sau nu încălcată rezerva. De exemplu, atunci când liberalităţile poartă asupra uzufructului
ori a nudei proprietăţi a bunurilor, sau a altor dezmembrăminte ale celor de proprietate.
Legea nu prevede nici o regulă de evaluare a acestor drepturi. Doar textul art.844 Cod civil
precizează o regulă particulară, arătând că liberalitatea constituie un uzufruct sau o rentă
viageră a cărei valoare întrece cotitatea disponibilă, succesorilor rezervatari vor putea
alege între a executa aceste liberalităţi ori a abandona proprietatea asupra bunurilor, în
limita cotităţii disponibile. De aici s-a dedus uneori că evaluarea acestor dezmembrăminte
se face luând în calcul proprietatea asupra bunurilor.
Într-o altă opinie3, se are în vedere valoarea convenită de părţi, care nu trebuie să fie mai
mică de 20% din valoarea de circulaţie a imobilelor (O.G. nr.12/1998 privind taxele de
timbru pentru activitatea notarială).
Aceste reguli sunt aplicabile prin analogie însă ni se pare că nu există nici un indiciu
de aplicare a regulilor specifice fiscalităţii, la moştenire.
Credem că este mai aproape de spiritul legiuitorului să aplicăm art.844 Cod civil. În
consecinţă, atunci cândd valoarea proprietăţii unui bun întrece procentul rezervei globale
ar trebui să se considere că şi uzufructul sau alt dezmembrământ încalcă rezerva. Nu
credem că s-ar putea invoca valoarea fructelor obţinute pe un an, ori pe o altă perioadă,
căci o astfel de cuantificare este artificală. În acest caz, uzufructul bunului legat s-au donat
ar trebui redus până la limita cotităţii disponibile.
b) Clauza care nu constituie acte de dispoziţie.
Moştenitorii trebuie să primească rezerva liberă de orice sarcină. Bunurile ce o
compun nu ar putea fi limitată în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra
lor, cum ar fi, de exemplu, o clauză de inalienabilitate.

6.1.2. Sancţiuni.

3
Fr.Deak, Op.cit., pag.376
27
 Liberalităţile excesive sunt reductibile la cotitatea disponibilă (art.847 Cod civil).
Reducţiunea este deci o sancţiune civilă ce constă în înlăturarea efectelor liberalităţilor, în
limita încălcării rezervei.
Sancţiunea reducţiunii nu este de ordine publică, ea trebuind să fie cerută de
succesorii rezervatari ori persoanele care le „înfăţişează drepturile” (art.848 Cod civil).
Pentru moştenitorii rezervatari care înainte de deces nu şi-au exercitat dreptul la a
solicita reducţiunea, acest drept see transmite succesorilor săi. În fine, avânzii cauză, adică
succesorii universali sau cu titlu universal ori creditorii moştenitorului rezervatar ce nu şi-
a exercitat dreptul la reducţiune, pot exercita acest drept.
Reducţiunea se realizează în două modalităţi: fie în natură, fie în valoare, aşa cum se
va vedea.

Secţiunea a III-a
Condiţii de formă ale testamentului.

Subsecţiunea I. Cele patru forme ale testamentului

Pentru a proteja voinţa testatorului, dar şi pentru a înlătura echivocul dispoziţiilor, legea
lasă pe testator să opteze pentru folosirea uneia din cele trei forme speciale ale
testamentului, însă, sub sancţiunea nulităţii actului, nu permite nici o altă formă de testare.
Codul civil prevede trei forme ale testamentului: olograf, autentic şi mistic ( art.858 C. civ.
). In cazuri excepţionale pot fi folosite formele testamentelor privilegiate.
Testamentul este un act solemn. Solemnitatea merge de la forma autentică până la
înscrisul sub semnătură privată.
Specific testamentului este că legea creează formele sus arătate pentru exprimarea
ultimului act de voinţă, fiind mai puţin riguroasă decât în cazul donaţiei unde forma
autentică este singura formă recunoscută . În schimb, jurisprudenţa a permis şi donaţiile
făcute verbal, pe când testamentul nuncupatif nu este recunoscut, forma scrisă fiind forma
absolută, comună tuturor tipurilor de testament

§1. Testamentul olograf

A. Noţiune. Este testamentul pentru a cărui valabilitate este necesar să fie scris în
întregime şi semnat de mâna testatorului ( art.859 C. civ. )
Avantajul acestuia este: simplitatea formei lui; de aceea poate fi făcut de testator singur.
Este însă dezavantajos pentru că poate fi întocmit de testator în urma manevrelor de
sugestie şi captaţie, pentru anihilarea voinţei lui. De asemenea, poate fi falsificat, ori poate
avea un conţinut defectuos care să ridice multe probleme de interpretare, deoarece este
făcut de cele mai multe ori fără a consulta un jurist. În fine, el poate fi uşor ascuns de cel
care este dezavantajat de conţinutul testamentului.

28
B: Condiţii de formă. Potrivit definiţiei, testamentul olograf trebuie să îndeplinească
condiţiile de formă: a) scris; b) datata şi c) semnat de mâna testatorului.
a) Existenţa unei scrieri manuscrise. Această condiţie este o garanţie că dispoziţiile
testamentului sunt expresia voinţei testatorului, adică nu constituie un fals; că previne
erorile de redactare; şi că asigură o reflectare aprofundată a consecinţelor actului pe care îl
întocmeşte dispunătorul. De aceea orice ştersătură ori adăugire înlătură aceste garanţii,
antrenând sancţiunea nulităţii testamentului. Este la fel dacă a fost scris de testator, însă
mâna i-a fost condusă de o altă persoană. O adăugire făcută în contul testatorului nu atrage
nulitatea, deoarece ea nu viciază conţinutul actului exprimat prin voinţa testatorului.
Testamentul poate fi făcut pe orice suport, important este să exprime voinţa testatorului.
Testamentul scris la maşină nu este valabil, pentru că dactilografierea nu permite
verificarea scrisului şi chiar denumirea lui sugerează că legea cerea ca testamentul să fie
olograf.
b) Data testamentului trebuie să fie scrisă de testator. Utilitatea ei constând în aceea că
permite stabilirea momentului întocmiri testamentului, element necesar pentru verificarea
capacităţii testatorului, iar în caz de pluralitate de testamente permite a se stabili care este
ultimul, cel din urmă revocându-l pe primul.
Data trebuie să fie completă, adică să fie scrisă explicit prin indicarea zilei, lunii şi anului.
Nu are importanţă locul situării ei pe înscris însă trebuie să alcătuiască un tot unitar cu
restul înscrisului. Nu este nul testamentul dacă data rezultă implicit, de exemplu prin
indicarea unui eveniment, ori dacă poate fi reconstituită pornind de la elemente intrinseci.
În fine, lipsa datei poate fi indiferentă dacă nimeni nu contestă capacitatea testatorului.
Data trebuie să fie exactă, antedatarea sau postdatarea antrenează nulitatea testamentului.
Data este cea a semnării testamentului şi nu cea a redactării lui. Prezumţia este că datarea
este exactă, şi cel ce contestă trebuie să probeze pe temeiul unor elemente intrinseci.
În principiu însă, testamentul fără dată, ori cu dată falsă sau inexactă este nul.
c) Semnătura, nu mai are aici semnificaţia specifică celorlalte acte juridice, de identificare,
căci la testament identificarea este asigurată prin scrierea lui de către testator. Ea semnifică
terminarea şi aprobarea dispoziţiilor testamentare.
Nu trebuie să aibă o formă specială, ci să fie cea care îl identifică pe testator.
Nu are importanţă locul unde figurează semnătura. Dacă testamentul cuprinde adăugiri ori
ştersături, dacă sunt făcute de testator, ele sunt valabile, numai să fie semnate şi datate de
testator. Dacă acestea adăugiri nu modifică însă testamentul, ci doar îl lămureşte ori
îndreaptă o eroare, nu este necesară semnătura sau datarea.
Potrivit art.892 C. civ., înainte de executare testamentul va fi înfăţişat preşedintelui
tribunalului din raza căruia a fost deschisă succesiunea. Textul a fost modificat prin Legea
nr.36/1995, înfăţişarea făcându-se la notarul public în circumscripţia căruia s-a deschis
succesiunea ( art.8).
C. Puterea doveditoare a testamentului olograf
a) Cât priveşte scriitura şi semnătura , ele nu fac credinţă decât dacă cei cărora le este opus
testamentul îl recunosc. In caz contrar, potrivit art.1177 C. civ. cei ce se prevalează de un
asemenea act trebuie să dovedească faptul că testamentul a fost scris şi semnat de testator.
b) Cu privire la data. Dacă scrisul şi semnătura a fost recunoscută, prin derogare de la
regula art.1182 C. civ. ea va fi opozabilă şi terţilor, adică celorlalţi moştenitori, fără să fie
29
necesar să fie certă. Derogarea se bazează pe raţiunea că dacă va fi necesar să fie
înregistrat ori înfăţişat unei instituţii publice, pentru a dobândi dată certă, el nu ar mai
purta caracterul de act secret.
Data testamentului poate face dovada până la proba contrară.

§2. Testamentul autentic

A. Noţiune. Este testamentul care a fost autentificat, cu formele cerute de lege, de un
funcţionar public competent ( art.860 C. civ. ). Această formă este destul de rară pentru că
nu îngăduie secretul dispoziţiilor testamentare. Are însă avantajul de a asigura conservarea
înscrisului şi este singura formă de testament pe care o poate folosi cel care nu ştie să scrie
ori nu poate să scrie şi să citească.
Testamentul se autentifică la notarul public, după procedura autentificării prevăzută de
Legea 36/1995, (art.58 – 67). Fiind un act personal testatorul trebuie să se prezinte
personal, şi să dicteze testamentul nu să predea un înscris notarului după care acesta să
întocmească înscrisul.
B. Puterea doveditoare. Testamentul autentic poate fi probat, ca orice înscris autentic,
distingând valorile probatorii ale clauzei acestuia: menţiunile consemnate de notar în
încheierea de autentificare, constatate prin propriile simţuri, precum şi caracterul autentic
al testamentului, fac dovada până la înscrierea în fals; celelalte menţiuni fac dovada până
la proba contrară.

§3. Testamentul mistic sau secret ( art.864 – 867 C. civ. )

A. Noţiune. Este acel testament care, pentru a fi valabil, trebuie să fie semnat de testator,
strâns şi sigilat şi prezentat notarului public.
El nu aduce nici un avantaj faţă de celelalte forme de testament, de aceea este foarte puţin
folosit.
B: Condiţii. Din definiţie rezultă că: testamentul mistic poate fi scris de o altă persoană ori
de testator, esenţial însă, trebuie să fie semnat de cel din urmă ( art.864 C. civ.). Hârtia pe
care a fost scris testamentul sau plicul care cuprinde această hârtie, se va strânge şi sigila,
măsură necesară pentru a evita sustragerea sau înlocuirea frauduloasă a testamentului.
Testatorul va înfăţişa hârtia sau plicul, închis ori sigilat, notarului public, declarând că
dispoziţiile din acest document reprezintă testamentul său, scris de el sau de o altă
persoană, dar semnată de el. Este nul testamentul dacă se constată că cele declarate de
testator nu concordă cu realitatea: de exemplu semnătura aparţine altei persoane. Dacă
testatorul nu se poate deplasa, notarul public se prezintă la domiciliul testatorului pentru a
primi testamentul. În acest caz, legea cere ca închiderea şi sigilarea testamentului să se
facă în faţa notarului public, acesta din urmă întocmind un act de subscripţie pe hârtia
testamentului ori pe plic. Prin act de subscripţie se înţelege procesul-verbal în care se
consemnează: data şi locul încheierii subscripţiei; starea testamentului şi declaraţia
testatorului că testamentul este al său. Actul de subscripţie este semnat de notarul public şi
de testator ( art.886 C. civ. ).
Testamentul mistic poate fi păstrat de notar ca şi de testator. Înainte de executare va fi
înfăţişat notarului public. ( art.897 C. civ. ).
Din cele arătate rezultă consecinţele:
30
- cei care nu ştiu ori nu pot să citească nu pot testa în forma testamentului mistic, deoarece
ei nu pot verifica conţinutul testamentului.
Testamentul mistic constă practic din două acte deosebite: testamentul propriu-zis şi actul
de subscripţie.
Testamentul mistic nu trebuie să fie datat, pentru că această formalitate se regăseşte prin
înfăţişarea lui notarului public. Data înfăţişării fiind data testamentului.
Dacă este nul ca testament mistic va putea valora ca testament olograf, în cazul în care este
scris şi semnat de testator.
C. Puterea probatorie a testamentului mistic este diferită după cum aveam în vedere
testamentul propriu-zis ori subscripţia. Pentru primul, fiind un act sub semnătură privată,
el va putea fi contestat în condiţiile dreptului comun. Cel de-al doilea, fiind un înscris
autentic, va face dovada până la înscrierea în fals.

§4. Testamentele privilegiate

Pentru împrejurări speciale când obiectiv nu ar mai putea fi posibil să se poată îndeplini
formalităţile prevăzute de lege Codul civil a prevăzut testamente autentice, scutite de
formele dreptului comun, tocmai de aceea ele au fost denumite testamente privilegiate.
A. Testamentul militarilor ( art.869 – 87l C. civ.) aflaţi în misiune pe un teren străin, ori
prizonier sau izolat prin încercuire. Acest testament este autentic pentru că locul
judecătorului este luat de un ofiţer şef de batalion ori ofiţer superior asistat de doi martori
(art.868 – 870 C. civ. ).
In cazul în care militarul este bolnav sau rănit, agentul instrumentator va fi medicul şef al
spitalului sau ambulanţei asistat de comandantul militar al acestei formaţiuni ( art.869 C.
civ.).
B. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă (art.872 C. civ. )
Tot autentic este şi testamentul făcut de o persoană ce se află într-un loc izolat din pricina
bolii molipsitoare sau ciumei, chiar dacă ea nu este bolnavă. In acest caz va instrumenta un
membru al consiliului local asistat de doi martori. Dacă însă în aceea localitate s-ar afla un
notar public, s-ar aplica regulile dreptului comun.
C Testamentul maritim. Este testamentul făcut în faţa comandantului vasului ori
înlocuitorul lui asistat ori de ofiţerul de administraţie ori de înlocuitorul său, dacă nava
este
Testamentul poate fi încheiat în această formă de membrii echipajului ori de călătorii aflaţi
la bordul unui vas în timpul unei călătorii maritime ( art.874 – 875 C. civ. ).
Sub sancţiunea nulităţii, testamentul se întocmeşte în două exemplare originale, un
exemplar se va preda agentului diplomatic sau consular român din primul port în care va
ancora vasul, spre a fi trimis notarului public de la domiciliul
Reguli comune testamentelor privilegiate. Testamentele privilegiate au reguli comune
privind:
a. Formalităţile întocmirii lor. Sub sancţiunea nulităţii, ele trebuie să fie semnate, în afară
de agentul instrumentator, de cel care testează, ori dacă acesta declară că nu ştie ori nu
poate să semneze, va lua act de declaraţia acestuia, consemnând motivul ce l-a împiedicat
să subscrie. De asemenea trebuie semnat şi de cel puţin unul dintre cei doi martori,

31
făcându-se menţiune despre motivul care l-a împiedicat pe celălalt să semneze (art.884 C.
civ. ).
b. Decesul testatorului în împrejurările care l-au obligat să testeze în condiţii speciale în
cazul călătoriei pe mare , în cazul asediului ori pe teritoriul străin sau, în fine, într-o
localitate izolată din cauza molimei. In caz contrar, testamentul îşi pierde eficacitatea în
cazul testamentului maritim respectiv în 6 luni pentru celelalte două forme de testament
( art.871,873 şi 882 C. civ.).

§5.Alte forme de testament.

A. Testamentul internaţional. Testamentul încheiat de un român aflat pe teritoriul unui stat
străin sub aspectul formei, potrivit art.885 C. civ. testamentul încheiat în străinătate poate
fi încheiat de un român în forma reglementată de legea acelui stat, chiar dacă această
formă nu este cunoscută. Această regulă este prevăzută şi de art.68 lit. c din Legea
105/1992.
B. Testamentele privind depunerile la CEC. Prin art.22 din statutul CEC , aprobată prin
H.G. nr.888/1996, în baza art.8 din Legea 66/l996, privind reorganizarea Casei de
Economii şi Consemnaţiuni în societate bancară pe acţiuni, se prevedea că „ Titularul
depunerii are dreptul să indice CEC persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele
depuse, în caz de deces. Depunerile asupra cărora nu s-au dat dispoziţii testamentare se
eliberează de CEC moştenitorilor legali şi testamentari. Această dispoziţie sau clauză
testamentară din libretul CEC este o formă specială de testament şi ea poate avea ca obiect
doar sumele de bani depuse.
Având natura juridică de act de dispoziţie pentru cauză de moarte, acest testament are
aceleaşi condiţii de fond şi formă ca celelalte testamente, cu unele particularităţi.:
- sub aspectul formei, dispoziţia testamentară nu trebuie să fie scrisă în întregime şi datată
de mâna testatorului, ci doar semnată, motiv pentru care a fost calificată ca fiind un
testament olograf simplificat. Existenţa acestei forme speciale nu înlătură dreptul
testatorului de a revoca direct sau indirect această dispoziţie, încheind de exemplu un text
olograf prin care să facă acte de dispoziţie asupra sumelor depuse la CEC. deoarece
depunerile , dobânzile şi câştigurile sunt imprescriptibile ( al.3 din Legea nr.66/1996 )
beneficiarul clauzei poate cere oricând predarea sumelor de la CEC, fără să i se poată
opune prescripţia.
- Sub aspectul condiţiilor de fond, clauza testamentară are aceleaşi reguli ca şi celelalte
testamente.

Subsecţiunea a II-a. Condiţiile generale de formă.

1. Forma scrisă. Din analiza tuturor formelor de testamente studiate până în acum rezultă o
prima condiţie a tuturor acestora, şi anume forma scrisă, pentru a proteja voinţa
testatorului împotriva presiunilor exercitate asupra lui, precum şi pentru a înlătura dubiul
privind conţinutul textului. Legiuitorul a precizat această condiţie sub sancţiunea nulităţii
absolute (art.886 C. civ.). Testamentul verbal sau nuncupatif, din vechiul nostru drept, nu
este admis.
Nu se va admite testamentul verbal nici dacă se va pretinde că testatorul a fost împiedicat,
printr-o forţă majoră ori fapta unui terţ să încheie testamentul.
32
Ce se va întâmpla însă dacă se va pretind ca testamentul există, dar el a fost distrus?.
Trebuie distins:
- dacă testamentul a fost distrus de testator, aceasta echivalează cu revocarea
testamentului. La fel dacă a fost distrus de o terţă persoană, dar testatorul a cunoscut acest
fapt, pentru că nimic nu l-ar fi împiedicat să refacă testamentul.
-Dacă testamentul a fost distrus ori dosit după moartea testatorului datorită unei forţe
majore ori faptei terţului. Cel ce invocă un drept din testament se află în situaţia prevăzută
de art.1198 C. civ., care prevede că dovada se va putea face prin martori sau prezumţii, de
câte ori partea nu poate înfăţişa înscrisul, dintr-un caz de forţă majoră sau fapta unui terţ.
2. Regula art.858 C. civ. interzice testamentele conjuncte, ceea ce înseamnă că două sau
mai multe persoane nu pot testa prin acelaşi act, fie în favoarea uneia dintre ele, fie în
favoarea unui terţ.
Această regulă îţi găseşte raţiunea în caracterul revocabil al testamentului. Testatorul nu ar
mai putea revoca, prin acte unilaterale de voinţă, propriile sale dispoziţii cuprinse în
testament, deoarece ar fi condiţionat de conţinutul celuilalt sau celorlalţi testatori.
Se observă că această condiţie este mai mult de fond decât de formă. Altfel spus, este nul
testamentul, deoarece este conjunct atunci când mai mulţi testatori cuprind în corpul
aceluiaşi testament dispoziţiile de ultimă voinţă, astfel încât ele se interacţionează, făcând
imposibilă revocarea unilaterală a testamentului de unul dintre testatori. In acest caz
testamentul este mai mult un contract. Exemplu, dacă pe testamentul încheiat figurează şi
angajamentul beneficiarului testamentului de a executa legatul.
Nu va fi considerat însă testament conjunct dacă pe aceeaşi foaie de hârtie sunt scrise
succesiv două sau mai multe testamente ce nu au legate care să le condiţioneze
valabilitatea ori executarea.
3. Sancţiunea încălcării condiţiilor de formă ale testamentelor este nulitatea absolută. Cum
regula quand nullum est nullum producit effectum impune ca testamentul nul să fie
înlăturat din circuitul juridic, prin derogare, în unele cazuri această regulă are unele
particularităţi impuse de jurisprudenţă.
a. testamentul autentic sau mistic, nul pentru vicii de formă va putea valora ca testament
olograf, dacă a fost scris în întregime, datat şi semnat de testator.
b. testamentul nul din cauza viciilor de formă , naşte în sarcina moştenitorului legal o
obligaţie naturală. ca urmare, această obligaţie poate da naştere unei obligaţii civile. De
regulă, testatorul va putea dovedi că moştenitorul s-a angajat să execute ultima voinţă a
defunctului. sau, dacă a executat de bună voie această obligaţie, el a stins o obligaţie
naturală şi nu poate cere restituirea bunului, deoarece plata obligaţiei naturale este o plată
valabilă.
Mai mult, prin extinderea regulii art.1167 alin.3 C. civ., moştenitorul care a executat
voluntar şi în cunoştinţă de cauză un testament nul în formă, este considerat că a acoperit
nulitatea prin confirmarea actului.
4. Potrivit art.802 C. civ., testamentul este actul de ultimă voinţă prin care testatorul
dispune, pentru timpul cât nu va mai fi , de bunurile sale. Ce soartă va avea acest act dacă
el conţine loturi de dispoziţii cu caracter testamentar alte dispoziţii: recunoaşterea unui
copil natural, cine suportă cheltuielile de înmormântare etc. Soluţia o găsim analizând
valabilitatea fiecărui act juridic, alături de cea a testamentului. In exemplele date, alături
33
de dispoziţii testamentare există acte juridice de recunoaştere a unui copil sau sarcini
( obligatorii ) ale unor persoane. Astfel, testamentul este valabil dacă este dat în formă
olografă, dar recunoaşterea copilului natural nu este valabilă, deoarece recunoaşterea se
poate face numi prin act autentic. Deci va fi valabilă şi recunoaşterea copilului dacă a fost
cuprinsă într-un testament autentic

Secţiunea a IV-a Efectele testamentului

Testamentul, fiind un act de ultimă voinţă, nu produce nici un efect până la

decesul testatorului, şi poate fi revocat de acesta în timpul vieţii lui. La data decesului
autorului, testamentul îşi produce efectele, al cărui conţinut poate fi foarte divers.

34