In epoca legisactiunilor, proprietatea quiritara era sanctionata prin sacramentum in rem -

forma originara a actiunii in revendicare. 7 Aceasta legisactiune de judecata consta intr-un pariu
facut de partile litigante care afirmau, in mod solemn (vindicatio, contravindicatio), ca sunt
proprietare ale bunului. in prima faza a procesului, in jure, dupa ce ambele parti promiteau sa
plateasca o suma de bani daca vor fi pierdut procesul, pretorul proceda la atribuirea obiectului
litigios aceleia dintre ele care promitea, aducand garanti (praedes litis et vindiciarum), ca va
restitui bunul 􀀁i fructele sale.8 Cat prive􀀁te prima promisiune, legata de plata celor 50 sau 500
de a􀀁i, aceasta era garantata cu praedes sacramenti. inaintea judecatorului, fiecare dintre
impricinati administra probe, iar acesta arata, dupa ce i􀀁i forma convingerea, care dintre cele
doua sacramentum i se parea justum ori le declara pe ambele injusta, daca niciuna dintre parti nu
facuse dovada deplina. in ipoteza in care obiectul litigios se afla la partea al carei sacramentum s-
a dovedit a fi justum, stapanirea provizorie a acesteia se consolida intr-o stapanire definitiva.
Dificultati apareau insa in situatia in care bunul fusese atribuit partii care nu a depus suma de
bani in mod just 􀀁i prin urmare a pierdut procesul.

Astel, judecatorul, fiind un simplu particular ales de parti, sentinta sa nu putea fi

executata prin fo11a publica. Ca urmare, eel care pierdea procesul 􀀁i avea posesia bunului nu
putea fi constrans sa-1 restituie, cei tra􀀁i la raspundere fiind praedes-ii, carora Ii se aplica
procedura utilizata de catre stat pentru debitorii sai. Observand avantajele pe care le oferea
stapanirea provizorie a bunului, mai cu seama atunci cand ambele sacramentum erau gasite
injusta, iar eel ce poseda bunul nu era obligat sa-1 restituie, romanii au decis ca problema
atribuirii provizorii a bunului sa fie solutionata pe calea interdictelor utrubi ( va avea posesia eel
ce a posedat mai mult timp in decursul ultimului an, socotit de la eliberarea interdictului) sau uti
possidetis ( era ocrotita partea care poseda in momentul eliberarii interdictului).9 Mentionam, in
fine, ca in acea epoca nu se punea problema restituirii cheltuielior (impensae) £acute cu obiectul
litigios de partea care pierdea procesul. in opinia unor autori, erau admise, cu titlu de exceptie,
cheltuielile ocazionate de producerea fructelor, acestea fiind deduse din valoarea fructelor
datorate. 10

Fata de neajunsurile acestei forme de ocrotire a proprietatii, la sfar􀀁itul Republicii a fost

creat un mijloc mai evoluat de revendicare, procedura per sponsionem.11 Aceasta se realiza la
initiativa neposesorului, care avea calitatea de reclamant, sub forma a doua contracte verbale
(sponsio) 1ncheiate intre acesta din urma 􀀁i posesor. Prin intermediul celei dintai conventii,
posesorul se obliga sa-i plateasca neposesorului o suma modica, de 25 de sesterti, in
eventualitatea in care ultimul ar ca􀀁tiga procesul. Acest prim contract (prejudicialis) nu era decat
un subterfugiu ce punea in discutie problema proprietatii. Urma, a􀀁adar, al doilea contract, prin
care posesorul promitea sa-i restituie reclamantului bunul 􀀁i fructele sale, daca acesta i􀀁i va fi
dovedit dreptul sau de proprietate. Promisiunea aceasta era intarita de garanti (satisdatio pro
praede litis et vindiciarum).

Dupa administrarea probelor, judecatorul se pronunta numai asupra primului contract,

caci de acesta depindea soarta celui de-al doilea. Aceasta procedura prezinta certe avantaje de
partea ambelor pa.qi implicate in proces. Astfel, situatia reclamantului este mai putin
impovaratoare decat la sacramentum in rem, unde posesiunea ar fi fost atribuita adversarului. De
cealalta parte, paratul putea gasi mult mai U$Or garanti, din moment ce ace$tia erau debitori
accesori, care nu se supuneau riscurilor praedes-ilor. De asemenea, suma pariului, care
reprezenta obligatia de a face (autfacere) a posesorului era mult mai mica decat cea de 50 ori 500
de a$i (la origine cinci oi sau cinci vite) din sacramentum in rem.

Totodata, paratul i$i asuma personal obligatia de restituire, ce putea fi impusa, la nevoie,
printr-o actio ex stipulatu. Exista insa $i similititudini intre cele doua mijloace de ocrotire a
proprietatii. Spre exemplu, nici in cadrul procedurii per sponsionem judecatorul nu se pronunta
direct asupra proprietatii, ci indirect, asupra celor 25 de sesteqi.

In procedura formulara, unde, spre deosebire de dreptul modern, nu exista drept subiectiv
fara actiune, ocrotirea proprietatii civile s-a realizat prin actio rei vindicatio 12, pentru a carei
intentare era necesara intrunirea mai multor conditii.

Prima dintre acestea il viza pe reclamant, care trebuia sa fie proprietar quiritar $i sa nu
posede bunul revendicat.

In al doilea rand, trebuia ca paratul sa fie posesor. In legatura cu acest aspect, trebuie
facute unele precizari. Existau situatii in care un detentor era chemat in judecata, tertul posesor
fiindu-i necunoscut revendicantului. Pentru evitarea acestui impediment detentorul a fost obligat,
in vremea lui Constantin, sa indice reclamantului, in materie imobiliara, pe eel ce poseda lucrul
(laudare auctorem suum ). De altfel, Ulpian afirma ca actiunea in revendicare putea fi intentata
impotriva tuturor celor qui tenent et habentfacultatem restiuendi. Aria celor ce puteau fi chemati
in judecata a fost largita de catre Justinian $i la posesorii fictivi (ficti possessores), care nu
stapaneau lucrul nici in calitate de posesori, dar nici in calitate de detentori. Ace$tia erau
impartiti in doua categorii.

Ca urmare, adevaratul proprietar se putea indrepta fie contra acelui qui dolo desiit
possidere, care a incetat in mod doloziv sa posede, tocmai pentru a zadarnici actiunea
reclamantului, quia pro possessione dolus est, fie impotriva aceluia ce se oferea procesului fara a
fi posesor (qui liti se obtulit), permitandu-i astfel adevaratului posesor sa uzucape lucrul. Din
moment ce ace$tia nu aveau posesiunea obiectului litigios, nu puteau sa execute in natura
pretentiile reclamantului, astfel ca ii plateau acestuia din urma o suma de bani. Rezulta, doar
pentru aceste doua cazuri, un caracter personal al revendicarii. Reclaniantul avea ulterior
alternativa unei actiuni in revendicare contra adevaratului posesor.

Cea de-a treia conditie ce trebuia intrunita pentru intentarea cu succes a actiunii in
revendicare privea obiectul litigios. Acesta trebuia sa fie un bun roman, o res mancipi, corporal
$i totodata individual determinat (species). De altel, aceasta cerinta releva caracterul de actio in
rem specialis al revendicarii, opus lui actio in rem general is al petitiei de ereditate (hereditas
petitio ). Intre aceste doua tipuri de actiuni intalnim un mijloc procedural intermediar, $i anume
vindicatio gregis, care reprezinta, in opinia noastra, o exceptie aparenta de la regula potrivit
careia revendicantul putea cere restituirea doar a unui bun individual determinat. Spunem
exceptie aparenta, deoarece romanii priveau turma de oi ca un intreg, iar nu ca o universalitate.

Cat prive$te proba dreptului de proprietate, aceasta se afla in stransa legatura cu modul
prin care reclamantul a dobandit bunul. In cazul ocupatiunii, spre pilda, nu existau probleme,
insa daca avem in vedere un mod derivat de dobandire a proprietatii, eel care revendica bunul
intampina serioase dificultati intrucat, in dreptul roman, acesta trebuia sa faca dovada dreptului
de proprietate al tuturor autorilor sai (probatio diabolica). Acest regim probator, deosebit de
riguros, a fost insa atenuat odata cu aparitia uzucapiunii, astfel ca reclamantul trebuia sa faca
doar dovada indeplinirii onditiilor necesare pentru a uzucapa. In acest sens, Cicero a aratat ca
uzucapiunea reprezinta sfar$itul nelini$tii $i pericolului de procese (usucapio est.finis
solicitudinis ac periculi litium).
 Pe langa inapoierea bunului catre proprietar, paratul era tinut sa restituie $i causa rei,
adica toate accesoriile bunului, in special fructele. Raspunderea se aprecia in raport de buna ori
reaua sa credinta.

Bonae.fidei possessor era obligat sa restituie fructele ramase neconsumate pana la

momentul lui litis contestatio (fructus extantes). De asemenea, posesorul de buna-credinta
trebuia sa restituie $i fructele culese dupa acest moment, dar $i pe cele pe care ar fi trebuit sa le
culeaga (jructus

percepti et percipiendi).

Malae jidei possessor era tinut sa restituie atat fructele culese, cat $i fructele pe care ar fi
trebuit sa le culeaga ante !item contestatio. Totodata, dupa momentul lui litis contestatio,
proprietarul avea drept $i la restituirea valorii acelor fructe pe care ar fi putut sa le culeaga, daca
i sar fi permis (fructus ex persona domini percipiendi).

Privitor la atitudinea pe care paratul a trebuit s-o aiba fata de bunul strain, distingem din
nou doua ipoteze. Astfel, posesorul de buna credinta nu raspundea de nicio neglijenta, intrucat,
crezandu-se proprietar, putea face orice cu lucrul sau (quia quasi rem suam neg/exit). Post !item
contestatio, el era tinut sa raspunda pentru orice stricaciune provenita din culpa sa. De cealalta
parte, posesorul de rea-credinta raspundea, anterior, lui litis contestatio, pentru toate stricaciunile
bunului, datorate culpei sale, iar ulterior acestui moment, chiar $i pentru cazul fortuit. In aceasta
din urma situatie, era admisa o exceptie, in masura in care se dovedea ca pierirea sau deteriorarea
ar fi avut loc chiar daca bunul s-ar fi aflat la proprietar. Totu$i, trebuie precizat ca hotului nu-i
era aplicabila aceasta exceptie.

In fine, se recuno$tea paratului o exceptio doli genera/is, in virtutea careia era indrituit sa
retina bunul revendicat pana la restituirea, de catre reclamant, a cheltuielilor ±acute. Posesorul de
buna-credinta avea drept la restituirea cheltuielilor necesare (impensae necessariae), efectuate
pentru a conserva substanta lucrului $i a celor utile (impensae utiles), care faceau
bunulfructuosior. De asemenea, acesta aveajus tolliendi13 in privinta cheltuielilor voluptorii
(impensae voluptuariae). Paratului de rea-credinta i-a fost recunoscuta in epoca postclasica
posibilitatea de a cere restituirea cheltuielilor necesare. Privitor la cheltuielile utile $i voluptorii,
el se bucura de jus tolliendi.
Fata de neajunsurile generate de principiul condamnarii pecuniare, pretorul a valorificat
mecanismul actiunilor arbitrare, luand astfel na$tere procedura per formulam petitoriam vel
arbitriam 14•

in prima faza a procesului, paratul trebuia sa promita, constituind garanti in acest sens, ca
va respecta sentinta ce avea sa fie pronuntata $i ca va restitui reclamantului, daca va fi
condamnat, bunul $i accesoriile sale (satisdatio judicatum solvi). Daca paratul era de acord $i
promitea, procesul urma sa treaca in faza a doua. in caz contrar, pretorul ii ordona sa remita
revendicantului posesiunea lucrului, pronuntand interdictul quem .fundum, daca acesta era un
imobil ori interdictul quem hominem, daca era un sclav. in cea de-a doua faza a procesului, in
judicium, judecatorul, in calitate de arbitru, ii ordona paratului sa restituie reclamantului bunul
(arbitratus judicis). In eventualitatea in care paratul nu se conforma, judecatorul, acum in calitate
de judecator propriu-zis, il condamna la plata unei sume de bani (litis aestimatio ), fixata de
reclamant sub prestare de juramant (jusjurandum item). Avand in vedere tentatia reclamantului
de a supraevalua obiectul litigios, se intelege ca paratul prefera sa execute ordinul dat de arbitru.
Se ajungea, pe cale indirecta, la o executare in natura.