Sunteți pe pagina 1din 11

ROI

28.04.2020

Drepturile omului-factor de configurare a relațiilor internaționale

Odată cu finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial, comunitatea


internațională a evaluat pierderile de vieți omenești prin lentilele moralității
universale, formulând problematica respectării drepturilor și libertăților
individuale la nivel internațional. Analiza pe cale jurisprudențială a crimelor
împotriva umanității1 a condus la recunoașterea drepturilor omului nu doar ca
valori sociale ce se impun a fi respectate la nivel național ci ca standarde
morale care condiționează conduita corectă a statelor la nivelul comunității
internaționale. Respectarea drepturilor individului nu (mai) subzistă ca
problemă de drept intern, conexă constituționalității fiecărui stat ci devine un
subiect care interesează comunitatea internațională, activând ca un criteriu
substanțial în funcție de care se apreciază raporturile dintre state precum și
interacțiunea dintre stat (ca principal subiect de drept internațional) și
comunitatea internațională.

Codificarea drepturilor omului în instrumente juridice specializate de la


nivel internațional exprimă ideea conform căreia respectarea și promovarea
drepturilor omului în relațiile internaționale determină juxtapunerea dintre două
elemente: interesul național al statelor și respectarea noii ordini morale
internaționale.2

Teza principală pe care se fundamentează recunoașterea drepturilor


omului ca sursă morală universală de la nivel internațional constă în caracterul
natural al acestora. Drepturile omului preexistă organizării etatice și calității de
cetățean al individului. Ele derivă din natura umană și, spre deosebire de alte
prerogative juridice, sunt deopotrivă, morale și legale. Recunoașterea
drepturilor omului este, înainte de toate, un act moral, fiind în consens cu
demnitatea înnăscută a omului; recunoașterea drepturilor omului se impune a
fi realizată în acord cu principiile egalității și universalității în favoarea tuturor
ființelor umane datorită naturii acestora care nu poate fi despărțită de
umanitatea individuală. Introducerea drepturilor omului în sfera reglementărilor
pozitive este un instrument de perfectare a normativului și de raliere a
exigențelor acestuia la exigențele derivate din natura umană.
1
La data de 8 august 1945 la Londra a fost semnată Carta Tribunalului Militar Internațional între Guvernele
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statelor Unite ale Americii, Guvernul Provizoriu al Republicii
Franceze și Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste; scopul acestui document internațional constă în
judecarea și sancționarea criminalilor de război ai Puterilor Europene ale Axei. Conceptul crime împotriva
umanității este definit în articolul 6, litera c din Cartă prin raportare la următoarele acte: uciderea, exterminarea,
sclavia, deportarea sau alte tratamente inumane comise împotriva populației civile înainte de cel de-al Doilea
Război Mondial sau în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau persecuțiile pe criterii politice, rasiale sau
religioase comise în realizarea sau în conexiune cu orice crimă circumscrisă jurisdicției Tribunalului, indiferent de
conexiunea acestor acte cu încălcarea dreptului intern al statului în care s-au produs.
2
Tim Dune, Marianne Hanson, Human Rights in International Relations, University of Queensland, 2009, p. 2.
Literatura de specialitate a surprins caracterul moral al drepturilor omului
stabilind că ideea drepturilor omului presupune că ființele umane, indiferent de
diferențele extrinseci (naționalitate, clasă, religie) sau condiție fizică (rasă,
sex, vârstă), posedă o demnitate de bază și absolută care trebuie respectată
de guverne și de alte persoane.3

Dat fiind faptul că drepturile omului sunt o realitate duală (morală și


legală) respectarea acestora se impune din perspectiva a două sancțiuni:
blamul social (al comunității internaționale) și restabilirea situației juridice
încălcate.4

Din momentul proclamării drepturilor omului ca standard moral universal


a rezultat, la nivelul relațiilor internaționale, dilema aplicării moralei drepturilor
omului.

Teoreticienii relațiilor internaționale disting între realism, liberalism și


constructivism ca posibile modele explicative a concilierii dintre drepturile
omului și interesul național. Realismul, ca teorie a relațiilor internaționale,
instrumentează interesul statal ca principal obiectiv de urmărit în relațiile inter-
statale; având în vedere că există multiple situații practice în care interesul
statal nu este convergent cu exigențele drepturilor omului, acordurile
internaționale în domeniul drepturilor omului pot fi achiesate de state doar sub
condiția satisfacerii propriei agende publice. Acordurile internaționale
specializate în probleme umanitare nu sunt dezirabile dacă nu conduc la
împlinirea obiectivelor naționale. Liberalismul interpretează drepturile omului
ca referențialul în funcție de care este evaluată eficiența și legitimitatea statală;
dacă drepturile omului sunt extensii naturale și necesare ale umanității, atunci
statul trebuie să facă demersuri (în plan național și internațional) pentru
realizarea acestora. Dacă statul eșuează în realizarea obiectivelor în materia
drepturilor omului atunci înseși suveranitatea sa este chestionată.
Constructivismul subliniază necesitatea de a respecta drepturile omului pentru
că acestea rezultă în urma acordurilor încheiate între state. Deci respectul
pentru drepturile omului nu este o stare naturală ci una construită prin norme
rezultate din interacțiunea socială. În acest caz, drepturile omului sunt un
indicator al statalității.5 Liantul acestor teorii constă în găsirea unui mod de a
acomoda exigențele drepturilor omului la identitatea fiecărui stat.

La nivel normativ, teoriile conturate în sfera relațiilor internaționale au


fost sintetizate în două teze distincte care, de regulă se află în clivaj:
universalismul drepturilor omului și relativismul cultural. Prima teză sublinia
faptul că drepturile omului sunt standarde universale ale umanității care se
3
Cary J. Nederman, “Human Rights,” in New Dictionary of the History of Ideas, ed. by Maryanne Cline Horowitz
(Detroit: Thomas Gale, 2005), III: 1114.
4
Michael J. Perry,The Morality of Human Rights, Emory University School of Law Legal Studies Research Paper
Series, Research Paper No. 13-240, 2013, p. 750-812.
5
Tim Dune, Marianne Hanson, op. cit., p. 5-6.
aplică în mod firesc și autonom tuturor statelor indiferent de particularitățile
culturale sau istorice ale acestora; în sens opus, relativismul cultural atestă că
identitatea statală este un agregat de cultură, tradiție, practici sociale iar
drepturile omului pot fi recunoscute și respectate în măsura în care sunt în
acord cu specificul statal.

Dacă în conformitate cu teza universalismului, drepturile omului sunt


sursa principală a moralei acțiunilor statale, teza relativismului cultural
identifică practicile culturale ca fiind generatoare de morală, fiind corect, etic și
demn orice comportament care este în acord cu specificul statal și cu
identitatea națională astfel creată.

Argumentul relativismul cultural este adoptat de statele identificate prin


criteriul regional (statele africane sau asiatice) sau de statele a căror
autentificare spirituală se realizează prin raportare la factorul religios (statele
islamice). Susținătorii relativismului cultural au prezentat, în cadrul Conferinței
Organizației Națiunilor Unite referitoare la drepturile omului desfășurată la
Viena, în anul 1993, argumentele în favoarea circumstanțierii respectului
pentru drepturile omului în funcție de tiparul cultural al statului: Conceptul de
drepturi ale omului este un produs al dezvoltării istorice. Este strâns asociat cu
condițiile sociale, politice și economice specifice și cu istoria, cultura și valorile
specifice unei anumite țări. Diferite etape de dezvoltare istorică au cerințe
diferiteîn domeniul drepturilor omului. Țările aflate în diferite etape de
dezvoltare sau cu diferite tradiții istorice și medii culturale au, de asemenea,
diferite înțelegeri și practici ale drepturilor omului. Astfel, nu trebuie și nu se
poate gândi la standardele și modelele drepturilor omului din anumite țări ca
fiind singurele corecte și să se solicite tuturor țărilor să le respecte.6

În cazul statelor africane, morala drepturilor omului este particularizată


prin:
o preferința acordată drepturilor colective (drepturile popoarelor sau
ale grupurilor/comunităților);
o surclasarea drepturilor și libertăților de obligații;
o satisfacerea cu prioritate a drepturilor colective și progresive (de
generația a treia), dintre care cele mai importante sunt drepturile
la dezvoltare.

În cazul statelor asiatice, modelul chinez este reprezentativ, fiind individualizat


prin:
o folosirea regulilor confucianiste și comuniste în scopul configurării
relațiilor dintre stat și individ;
o prețuirea armoniei comunității prin comparație cu realizarea
interesului individual.

6
Angle, Human Rights in Chinese Thought: A Cross-Cultural Inquiry, Cambridge Modern China Series,
Cambridge: Cambridge University Press, 2004, Chapter 4-7, p. 1.
În statele islamice drepturile omului există în limitele edictate de divinitate,
aplicarea lor fiind condiționată de recunoașterea lor prin actele religioase.
Laicismul pronunțat al normativelor internaționale adoptate în domeniul
drepturilor omului a determinat statele islamice să își stabilească propriul
model de recunoaștere și garantare a drepturilor omului; statele islamice au
optat pentru norme regionale specifice (Carta Arabă a Drepturilor Omului),
respingând caracterul universal și secular al Declarației Universale a
Drepturilor Omului.7
Teza universalității drepturilor omului, susținută de statele occidentale,
democratice, este practicată la nivel internațional prin instrumentele juridice
adoptate de Organizația Națiunilor Unite. Cadrul normativ constituit de
Organizația Națiunilor Unite urmărește stabilirea modalităților corecte de
interacțiune interstatală, luând în considerare nevoia de protecție a individului.
Înființată prin Carta de la San Francisco8 Organizația Națiunilor Unite a
demonstrat un interes marginal pentru protecția și promovarea drepturilor
omului. Asumându-și rolul de document constitutiv al Organizației Națiunilor
Unite, Carta ONU a avut ca obiect de activitate reglementarea aspectelor
tehnice, specifice funcționării Organizației, trecând în subsidiar respectul
pentru drepturile omului. Dispozițiile cuprinse în Carta ONU în materia
drepturilor omului sunt restrânse în conținut și au natură programatică: articolul
1, alineatul 3 din Cartă circumscrie scopurilor urmărite de Organizația
Națiunilor Unite cooperarea internațională în rezolvarea problemelor
internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în
promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților
fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

De asemenea, în conexiune cu scopurile și principiile Organizației


Națiunilor Unite este și reglementarea cuprinsă în articolul 55 din Cartă în
conformitatea căruia: În scopul de a crea condițiile de stabilitate și bunăstare
necesare unor relații pașnice și prietenești între națiuni, întemeiate pe
respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a
dispune de ele însele, Națiunile Unite vor promova: (…) c. respectarea
universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru
toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Angajarea de acțiuni specifice în vederea respectării drepturilor omului


reprezintă una dintre obligațiile statelor membre ale Organizației Națiunilor
Unite care izvorăște din însuși scopul Organizației. Supremația acestei
obligații rezultă din prevederile articolului 103 din Cartă în temeiul căruia: în
caz de conflict între obligațiile Membrilor Națiunilor Unite decurgând din
prezenta Cartă și obligațiile lor decurgând din orice alt acord internațional vor
prevala obligațiile decurgând din prezenta Cartă.

7
Faraz Anjum, Human Rights, Cultural relativism and Islam, J.R.S.P., Vol. 50, No. 2, December 2013, p. 160-
189.
8
Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco și a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.
Ulterior constituirii sale, Organizația Națiunilor Unite s-a orientat către
remedierea inconvenientului conținut în Cartă (reglementarea marginală și
subsidiară a drepturilor omului) și a urmărit articularea unui sistem complex de
protecție a drepturilor omului.

Deși Declarația Universală a Drepturilor Omului este recunoscută ca


fiind documentul prim al sistemului de drept instituit de Organizația Națiunilor
Unite, Convenția ONU pentru Prevenirea și Reprimarea Crimei de Genocid 9
reprezintă instrumentul juridic care determină (atât din punct de vedere
cronologic cât și din punct de vedere etiologic) sistemul ONU de protecție a
drepturilor omului. După cum am subliniat în secțiunea anterioară a lucrării
noastre, preocuparea comunității internaționale pentru protecția drepturilor
omului s-a produs după constatarea ororilor produse de cel de-al Doilea
Război Mondial asupra demnității și vieții indivizilor. Principala miză afirmată
de comunitatea internațională după cel de-al Doilea Război Mondial constă în
prevenirea oricăror acțiuni inumane astfel încât încălcările flagrante ale
drepturilor omului să nu se mai repete în istoria omenirii.

Acest ideal este rezumat într-o reglementare metaforică în Preambulul


Cartei Organizației Națiunilor Unite: Hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de
flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat
omenirii suferințe de nespus, să ne reafirmăm credința în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în
egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și
mici, să creăm condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor
decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, să promovăm
progresul social și condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate.

Pornind de la aceste premise, Convenția privind Prevenirea și


Reprimarea Crimei de Genocid recunoaște, în partea de preambul că toate
perioadele istoriei genocidul au produs mari pierderi umanităţii.

Astfel, Convenția reglementează genocidul prin raportare la diverse acte


pe care le recunoaște a fi cuprinse în sfera de conținut a genocidului:
genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenţia de a
distruge,în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau
religios, cum ar fi: a)omorârea membrilor unui grup; b)atingerea gravă a
integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup; c)supunerea intenţionată
a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau
parţială; d)măsuri care vizează scăderea natalităţii în sensul grupului;
e)transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul.

9
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 260A (III) din 9
decembrie 1948, intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951, conform dispoziţiilor art. XIII. România a aderat la
Convenţie la 2 noiembrie 1950 prin Decretul nr. 236, publicat în„Buletinul Oficial al României“, Partea I, nr. 110
din 2 decembrie 1950.
În vederea eficientizării dispozițiilor din Convenția privind Prevenirea și
Reprimarea crimei de genocid Statelor Părți le este permis să adopte orice
măsură legislativă necesară aplicării dispozițiilor Convenției și mai ales pentru
asigurarea tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate de genocid.
Reglementarea crimelor de genocid la nivel internațional și capacitarea
Statelor Părți în sensul adoptării de măsuri necesare pentru pedepsirea
vinovaților de crime de genocid permite ca individul să devină subiect de drept
internațional public, fiind susceptibil de a fi tras la răspundere penală în fața
tribunalelor competente ale statelor pe teritoriile cărora s-au produs
infracțiunile respective sau în fața Curții Internaționale de Justiție care va fi
competentă doar față de statele care i-au recunoscut jurisdicția.

Declarația Universală a Drepturilor Omului 10 instituie, la nivel


internațional, primul catalog de drepturi și libertăți individuale, sistematizat în
funcție de cele două generații de drepturi garantate după modelul: (1) drepturi
civile și politice prevăzute în prima parte a Declarației (art. 4-21) și (2) drepturi
economice, sociale și culturale stipulate în cea de-a doua parte a Declarației
(art. 22-27). 11

Având în vedere că natura juridică a Declarației este moral-politică,


drepturile și libertățile garantate de aceasta nu aveau caracter constrângător ci
erau doar enunțate cu titlu de principiu. Confruntându-se cu acest
inconvenient, comunitatea internațională a achiesat la adoptarea a două
instrumente juridice constrângătoare care să preia, fiecare în conținutul lor,
una dintre părțile garantate de Declarație: Pactul Internațional privind
Drepturile Civile și Politice (specializat în drepturile de primă generație) și
Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale (care
abordează exclusiv drepturile de generația a doua).12

Odată adoptate instrumentele juridice care constituie fundamentul


sistemului ONU de protecție a drepturilor omului (ne referim, în principal, la
Carta ONU, Declarația Universală a Drepturilor Omului și cele două Pacte
Internaționale) activitatea normativă a ONU a continuat prin adoptarea unor
instrumente juridice specializate în funcție de criterii diferite: instrumente
juridice al căror obiect privește problematici particulare pentru domeniul
drepturilor omului și instrumente juridice care reglementează drepturi și
libertăți specifice unor categorii vulnerabile. În prima categorie includem
Convenția ONU privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare
Rasială13sau Convenția ONU împotriva Torturii, și altor Pedepse ori

10
Adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 217 A la data de 10 decembrie
1948.
11
Pentru detalii suplimentare a se consulta Nicolae Voiculescu, Protecția internațională a drepturilor omului. Note
de curs, Ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 5-9.
12
Ambele Pacte sunt instrumente juridice cu forță obligatorie, au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU prin
Rezoluția 2200 A în anul 1966 și au intrat în vigoare în anul 1976. România ratifică cele două Pacte la 31
octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie
1974.
Tratamente cu Cruzime, Inumane sau Degradante.14 Dintre instrumentele
juridice destinate a reglementa drepturi și libertăți specifice unor categorii
vulnerabile avem în vedere Convenția ONU asupra Eliminării Tuturor
Formelor de Discriminare Față de Femei 15 sau Convenția ONU privind
Drepturile Copilului16.

Ulterior, normativul Organizației Națiunilor Unite a continuat să fie extins


prin Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități 17, sau prin
Convenția ONUprivind protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor
forţate 18iar mecanismele ONU specializate în problematica drepturilor omului
au fost supuse unui proces de reformă.

Astfel, Consiliul Drepturilor Omului este continuatorul activității Comisiei


Drepturilor Omului, fiind înființat potrivit Rezoluției Adunării Generale ONU nr.
60/251 ca organ subsidiar al acesteia care exercită competențe în vederea
realizării procedurii evaluării periodice universale.

Aceasta din urmă se realizează din 4 în 4 ani și are ca obiect verificarea


implementării standardelor internaționale în materia drepturilor civile și politice
precum și în domeniul drepturilor economice, sociale și culturale.

Alături de procedura evaluării periodice universale au fost dezvoltate și


proceduri speciale care sunt întreprinse prin corpuri de experți ai Organizației
Națiunilor Unite. Experții acționează conform mandatului tematic care le-a fost
repartizat de Consiliul Drepturilor Omului. În aceeași ordine de idei, Comitetul
Consultativ înlocuiește Subcomisia pentru promovarea și protecția drepturilor
omului și oferă sprijin calificat Consiliului Drepturilor Omului. Prin convențiile
adoptate de Organizația Națiunilor Unite sunt stabilite mecanisme cvasi-
jurisdicționale sub forma comitetelor de experți care au atribuții în exercitarea
procedurii comunicărilor individuale (o persoană, un grup de persoane fizice
sau o organizație nonguvernamentală reclamă încălcarea garanțiilor stabilite

13
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din 21
decembrie 1965. Intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969, conform dispoziţiilor art. 19. România a aderat la Convenţie
la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345, publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 28 iulie 1970.
14
Prezenta convenţie a fost adoptată prin consens de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la
10 decembrie 1984. România a aderat la Convenție prin Legea nr. 19/1990, publicată în M.O. al României, nr.
112 din data de 10 octombrie 1990.
15
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 34/180 din 18
decembrie 1979. Intrată în vigoare la data de 3 septembrie 1981, conform dispoziţiilor art. 27(1.). România a
ratificat Convenţia la 26 noiembrie 1981 prin Decretul nr. 342, publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I,
nr. 94 din 28 noiembrie 1981.
16
Adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de 29 noiembrie 1989. Intrată în vigoare
la data de 2 septembrie 1990. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
314 din data de 13 iunie 2001.
17
Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi a fost adoptată la New York de Aduna-rea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, a fost deschisă spre semna-re la 30 martie 2007; România
aderă la Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități prin Legea nr. 221 din 11 noiembrie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 792 din data de 26 noiembrie 2010.
18
Adoptată de Consiliul Drepturilor Omului în anul 2006 şi deschisă spre semnare de la 6 februarie 2007;
România semnează Convenția.
în temeiul convențiilor) sau interstatale (un stat se întoarce împotriva unui alt
stat cu privire la nerespectarea drepturilor și libertăților garantate de respectiva
convenție).

Recunoscând faptul că cel de-al Doilea Război Mondial a avut ca punct


de plecare și ca principală regiune de iradiere spațiul european, la nivel
regional-european, protecția și promovarea drepturilor omului a reprezentat un
obiectiv asumat de organizațiile regionale fie încă de timpuri (ne referim la
cazul Consiliului Europei), fie ulterior în evoluția sa (avem în vedere cazul
Uniunii Europene).

Consiliul Europei și-a asumat încă de la constituirea sa prin Statut 19


scopul realizării unei mai mari uniuni între membrii săi pentru salvgardarea și
realizarea idealurilor și principiilor care sunt moștenirea lor comună și pentru
facilitarea progresului lor economic și social (articolul 1, litera a). Angajamentul
Organizației în domeniul drepturilor omului este subliniat prin principiul
menționat în articolul 3 din Statut, reluat ulterior prin obligația prevăzută de
articolul 1 din Convenție. Astfel, în temeiul articolului 3 din Statut este
reglementat principiul preeminenței dreptului în conformitatea căruia fiecare
membru al Consiliului Europei trebuie să accepte (...) principiul în virtutea
căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de
drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Acest aspect de principiu este
reiterat sub forma unei obligații impuse statelor membre ale Consiliului Europei
prin articolul 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și
a Libertăților Fundamentale20.

Potrivit articolului citat, Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei


persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al
prezentei Convenţii.

Activitatea Consiliului Europei în materia protecției și promovării


drepturilor omului este de esența acestei Organizații iar acest aspect este
susținut de faptul că dobândirea calității de stat membru al Consiliului Europei
este condiționată de ratificarea principalului instrument juridic adoptat de
Consiliul Europei în domeniul protecției și promovării drepturilor omului:
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale.

Specializarea Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului a permis


ca, prin intermediul acestei Organizații să fie stabilit cadrul de cooperare al
statelor membre în problematica drepturilor omului. Acceptând cooperarea în
19
Semnat la Londra în 5 mai 1949. A intrat în vigoare la 3 august 1949 şi a fost modificat prin procesele-verbale
ale Secretarului General al Consiliului Europei datate 22 mai 1951, 18 decembrie 1951, 4 mai 1953, 30 mai 1958,
3 noiembrie 1961, 6 mai 1963, 24 mai 1965, 14 octombrie 1970, 17 februarie 1971, 9 decembrie 1974, 2
octombrie 1976, 9 ianuarie 1978, 20 ianuarie 1978, 27 noiembrie1978, 16 noiembrie 1988, 5 mai 1989, 6
noiembrie 1990, 21 februarie 1991, 26 noiembrie 1991 şi 7 mai 1992. România a ratificat Statutul prin Legea nr.
64 din 4 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 238 din 4 octombrie 1993.
20
Semnată la Roma, pe data de 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la data de 3 septembrie 1953.
domeniul drepturilor omului, statele membre ale acestei Organizații se
conformează, în mod implicit, hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Ca mecanism de monitorizare și control al prevederilor
Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunță hotărâri de
condamnare, obligatorii pentru statele membre.

Curtea nu reprezintă o instanță de apel sau de recurs, aceasta nu poate


să se pronunțe asupra hotărârilor instanțelor naționale de judecată și nici nu
poate anula sau modifica deciziile lor. Competența Curții (jurisdicțională sau
consultativă) se referă la prevederile Convenției și ale Protocoalelor sale; în
speță, hotărârile Curții reprezintă rezultatul evaluării gradului în care sunt
respectate drepturile și libertățile prevăzute de Convenție. Dat fiind faptul că
acțiunea Curții nu se răsfrânge asupra deciziilor deja pronunțate la nivel
național, hotărârile pronunțate de Curte nu au efect suspensiv asupra
hotărârile pronunțate de instanțele de judecată de la nivel național. Deci, chiar
dacă a fost înaintată o cerere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului,
aceasta nu degrevează reclamantul de obligativitatea de a executa hotărârile
pronunțate la nivel național.

Sistemul de monitorizare și control instituit de Consiliul Europei în


materie jurisdicțională este guvernat de principiul subsidiarității; aplicarea
acestuia din urmă presupune ca judecata fondului cauzei să se realizeze la
nivel național iar la nivel european să se desfășoare judecata asupra modului
în care drepturile și libertățile din Convenție sunt respectate.

În schimb, preocuparea Uniunii Europene în materia drepturilor omului


se manifestă la o distanță temporală considerabilă de la data apariției sale.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona 21 a condus la acordarea forței
juridice obligatorii documentului intitulat Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene- care, anterior fusese proclamată oficial dar fără a avea
recunoaștere formală.

Carta consacră drepturi din cele 3 generații (civile și politice, economice,


sociale și culturale și drepturi progresive și colective 22) spre deosebire de
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale care formalizează în principal drepturi civile și politice și doar în
subsidiar drepturieconomice, sociale și culturale.

Fiind cel mai recent document juridic adoptat la nivel regional european
în materia protecției drepturilor omului, Carta introduce o serie de inovații: (1)
sunt menționate in expresis responsabilitățile și îndatoririle față de terți, față de
21
Textul tratatului a fost aprobat la o reuniune a şefilor de stat şi de guvern desfăşurată la Lisabona între 18 şi 19
octombrie 2007. Tratatul de la Lisabona a fost semnat la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009. Carta Drepturilor Fundamentale face parte integrantă din textul Tratatului de la Lisabona.
22
Avem în vedere prerogative moderne precum: dreptul la o bună administrare, protecția datelor cu caracter
personal, protecția consumatorilor, drepturile persoanelor în vârstă.
comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare, fiind subiliniat
aspectul potrivit căruia beneficiul drepturilor prevăzute în Cartă nu poate fi
obținut decât prin îndeplinirea responsabilităților și îndatoririlor respective; (2)
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale reprezintă o sursă de inspirație pentru Carta Drepturilor
Fundamentale astfel cum este stipulat în Preambul; (3) dispozițiile Cartei vor fi
interpretate în acord cu prevederile Convenției Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (art. 53 din Cartă); (4) în
măsura în care prezenta Cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi
garantate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele
prevăzute de Convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul
Uniunii să confere o protecție mai largă (art. 52, paragraful 3 din Cartă).

Domeniul de aplicare al dispozițiilor Cartei este reglementat de articolul


51 în acord cu următoarele aspecte: dispozițiile prezentei Carte se adresează
instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului
subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun
în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și
principiile prevăzute de Cartă și promovează aplicarea lor în conformitate cu
atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor
conferite Uniunii de tratate.

Clarificări asupra dispozițiilor Cartei și asupra modului de implementare


a acestora sunt stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pe cale
jurisprudențială. Cu titlu de exemplu, pornind de la prevederile articolului 51
din Cartă potrivit cărora, dispozițiile Cartei se aplică de statele membre în
aplicarea dreptului Uniunii, Curtea a identificat acțiuni desfășurate în acest
sens de statele membre în următoarele situații: aplicarea de dispoziții de drept
ale Uniunii Europene (în afară de înseși Carta); aplicarea dreptului național
care transpune legislația UE; aplicarea dispozițiilor de drept procedural
național pentru a le pune în aplicare în conformitate cu dreptul UE; aplicarea
unei dispoziții de drept intern destinată altfel să pună în aplicare legislația UE
sau să-și urmărească obiectivele (direct sau indirect); exercitarea discreției
permise prin clauze de derogare în contextul libertăților fundamentale
(privitoare la bunuri, servicii, lucrători și capital), astfel cum sunt prevăzute în
tratatele UE.23

Per a contrario, Curtea a stabilit că statele membre nu au aplicat dreptul


Uniunii Europene dacă: s-a acționat într-un domeniu în care UE deține o
competență, dar nu a legiferat încă sau dacă s-a acționat în sfera de aplicare

23
Case C-5/88 Wachauf, EU:C:1989:3214.Case C-279/09 DEB, EU:C:2010:8115.Case C-206/13 Siragusa,
EU:C:2014:1266.Joined Cases C-411/10 and C-483/10 N.S. and others, EU:C:2011:8657.Case C-260/89 ERT,
EU:C:1991:254
a legislației de transpunere care depășește cerințele prevăzute de legislația
UE (standarde naționale superioare, „placare de aur”).24

24
Case C-198/13 Hernández and others, EU:C:2014:2055; Case C-309/96 Annibaldi, EU:C:1997:6319.Case C-
198/13 Hernández and others, EU:C:2014:2055.