Sunteți pe pagina 1din 5

DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR

Exemple de subiecte teoretice:


Definiția dreptului internațional umanitar - 1 punct
Restricții aduse drepturilor combatanților - 2 puncte
Protecția persoanelor care nu participă sau nu mai pot participa la ostilități - 2 puncte

1. Definiţie şi principalele reglementări

1.1.Definiţie:
Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate sau dreptul internaţional
umanitar reprezintă ansamblul normelor de drept internaţional destinate a reglementa, pe de o
parte, drepturile şi obligaţiile părţilor beligerante în desfăşurarea operaţiunilor militare şi
limitele alegerii mijloacelor şi metodelor de conducere a războiului, iar pe de altă parte,
protecţia persoanelor şi bunurilor afectate de conflict.
Astfel, dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate este alcătuit din două
ramuri de bază:
- dreptul războiului propriu-zis—jus ad bellum (cunoscut şi sub denumirea de
dreptul de la Haga), care reglementează starea beligerantă, şi
- dreptul umanitar propriu-zis—jus in bello (cunoscut şi sub denumirea de dreptul
de la Geneva), care reglementează conduita părţilor la conflict şi protecţia datorată
categoriilor de persoane protejate în timpul unui conflict armat.
Dreptul de la Haga fixează regulile relative la declanşarea ostilităţilor, debutul
conflictului şi efectele acestuia, încheierea ostilităţilor (armistiţiu, capitulare etc), statutul de
neutralitate, precum şi limitele alegerii mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului şi ale
utilizării anumitor categorii de arme.

1.2. Principalele reglementări
- Principalele convenţii de la Haga, încheiate respectiv în 1899 şi, respectiv, în
1907:
I. Convenţia pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale;
II. Convenţia privind limitarea folosirii forţei pentru acoperirea datoriilor
contractuale;
III. Convenţia privitoare la deschiderea ostilităţilor;
IV. Convenţia privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru;
V. Convenţia privitoare la drepturile şi îndatoririle Puterilor şi persoanelor neutre;
VI. Convenţia privitoare la regimul navelor de comerţ inamice la începutul
ostilităţilor;
VII. Convenţia privitoare la transformarea navelor de comerţ în bastimente de război;
VIII. Convenţia privitoare la punerea de mine submarine automatice de contact;
IX. Convenţia privitoare la bombardamentul prin forţe navale în timp de război;
X. Convenţia pentru adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenţiei de la
Geneva;
XI. Convenţia relativă la anumite restricţii în exercitarea dreptului de captură în
războiul maritim;
XII. Convenţia privitoare la stabilirea unei Curţi Internaţionale de Prize;
XIII. Convenţia privitoare la drepturile şi datoriile Puterilor neutre în caz de război
maritim.
- Dreptul umanitar propriu-zis (dreptul de la Geneva):
Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949:
I. Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate în campanie;
II. Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din forţele armate pe mare;
III. Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război;
IV. Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de
război.
Aceste convenţii au fost completate în 1977 prin două Protocoale adiţionale:
- Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind
protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) şi
- Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind
protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional (Protocolul II).

Pe lângă aceste reglementări de bază mai putem menţiona:


- Tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare şi alte arme de
distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor (Moscova-Londra-
Washington, 11 februarie 1971);
- Convenţia asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi
considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare
(Geneva, 10 octombrie 1980) şi cele trei Protocoale la aceasta;
- Convenţia privind interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor
antipersonal şi distrugerea lor (Ottawa, 18 septembrie 1997);
- Convenţia şi Protocolul privind protecţia valorilor culturale în caz de conflict armat.

2. Sfera de aplicare
Dreptul internaţional umanitar se aplică de jure şi în mod automat din momentul
apariţiei unei situaţii de fapt care corespunde definiţiei câmpului său de aplicare. Astfel,
dreptul internaţional umanitar se aplică:
- în caz de conflict armat internaţional, adică de război declarat sau de conflict
armat între două sau mai multe părţi contractante, chiar dacă starea de război nu a fost
recunoscută de una dintre părţi şi chiar dacă toate părţile contestă existenţa stării de război.
Dreptul umanitar se aplică în conflicte armate internaţionale chiar dacă o parte la conflict nu
este parte la Convenţiile de la Geneva, dar acceptă şi aplică prevederile ei. Noţiunea de
«conflict armat internaţional» a fost extinsă prin Protocolul I din 1977 la situaţiile de luptă a
popoarelor pentru autodeterminare;
- în caz de conflict armat non-internaţional. Potrivit dreptului de
laGeneva, conflictul armat non-internaţional poate fi clasificat în două categorii:
• Conflict armat non-internaţional de mare intensitate, definit de Protocolul II ca fiind
situaţia care opune forţele armate ale unei părţi contractante unor forţe dizidente, plasate sub
un comandament responsabil şi care exercită controlul asupra unei părţi din teritoriu, astfel
încât sunt apte să desfăşoare operaţiuni militare continue şi concertate. Acestui tip de conflict
non-internaţional i se aplică dispoziţiile Protocolului II.
• Conflictul armat care nu prezintă un caracter internaţional, căruia i se aplică
dispoziţiile art. 3, comun Convenţiilor de la Geneva, cunoscut şi sub
denumirea de „Clauza Martens". Potrivit acestei clauze, „civilii şi combatanţii rămân sub
protecţia şi autoritatea principiilor dreptului internaţional decurgând din cutuma stabilită, din
principiile umanităţii şi comandamentele conştiinţei publice".
• După cum am arătat, dreptul internaţional umanitar reglementează, pe de o parte,
limitările drepturilor combatanţilor, iar pe de altă parte, protecţia datorată categoriilor de
persoane necombatante.

3. Restricţii aduse drepturilor combatanţilor


3.1. Noţiunea de «combatant» - persoana care aparţine forţelor armate ale unei părţi
contractante, adică face parte dintr-un grup sau unitate înarmată şi organizată, plasată sub
controlul unui comandament responsabil în faţa părţii contractante de conduita subordonaţilor
săi. Combatanţii trebuie să poarte semne distinctive şi fixe pentru a se deosebi uşor şi de la
distanţă de populaţia civilă sau, dacă nu există asemenea semne distinctive, atunci trebuie să
poarte armele în mod vizibil în timpul operaţiunilor militare propriu-zise.
Convenţia de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor de război, potrivit
cu care beneficiază de statutul de prizonier de război combatantul capturat de forţe
armate inamice, prevede următoarele categorii decombatanţi:
- membrii mişcărilor organizate de rezistenţă;
- persoanele ce însoţesc forţele armate;
- membrii echipajului marinei comerciale şi aviaţiei civile;
- populaţia teritoriului ocupat, care se ridică în masă contra invadatorilor;
- membrii forţelor armate regulate ale unui guvern nerecunoscut de puterea care i-a
luat prizonieri. 
Nu pot fi consideraţi combatanţi spionii şi mercenarii.

3.2. Combatanţii au, potrivit dreptului umanitar, următoarele obligaţii:


- Interdicţia de a ataca persoane care nu participă la ostilităţi sau care nu mai participă
la ostilităţi (principiul distincţiei);
- Interdicţia atacării obiectivelor fără caracter militar:
• Regulamentul anexat Convenţiei de la Haga din 1907 privind începerea ostilităţilor
interzice atacarea sau bombardarea, prin orice fel demijloace, a oraşelor, satelor,
locuinţelor etc. care nu sunt apărate. Clădirile destinate cultelor, artelor, ştiinţelor,
spitalelor trebuie cruţate, dacă nu sunt folosite şi pentru scopuri militare. Se interzice jaful.
• Protocolul din 1977 statuează că atacurile trebuie strict limitate la obiective
militare. Se interzice atacul localităţilor neapărate, zonelor demilitarizate. Se prevăd reguli de
ocrotire a populaţiei civile, bunurilor necesare supravieţuirii acesteia, bunurilor culturale etc.

- Restricţii referitoare la utilizarea anumitor tipuri de arme (principiul evitării


producerii de suferinţe inutile sau excesive).
Principiul invocat este acela că armele, proiectilele, materialele sau metodele de luptă
de natură să producă un rău superfluu sau suferinţe inutile sau excesive, respectiv care lovesc
fără discriminare, trebuie interzise. Este vorba, mai ales, despre armele de distrugere în masă:
a) Folosirea armelor nucleare (care au un efect nediscriminatoriu absolut între
obiective militare şi civile, între combatanţi şi necombatanţi, între părţile în conflict şi terţi) a
fost declarată ca fiind o încălcare a Cartei ONU, iar cel care le foloseşte ca acţionând contra
legilor umanităţii şi comiţând o crimă împotriva umanităţii (Rezoluţia 1653 din 1961 a
Adunării Generale a ONU).
 b) Folosirea armelor biologice este prohibită prin Convenţia din 1972 privind
interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor biologice.
c) Folosirea armelor chimice este prohibită prin Convenţia din
1993 privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi
distrugerea acestora.
d) Folosirea armelor incendiare este limitată prin Convenţia din
1981 privind interziceri sau restricţii referitoare la utilizarea anumitor arme convenţionale
care pot fi considerate ca având efecte excesiv de vătămătoare sau ca producând efecte
nediscriminatorii şi cele 3 Protocoale (Protocolul III se referă la armele incendiare).
e) Folosirea minelor antipersonal este prohibită prin Convenţia din 1997 privind
interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor antipersonal şi distrugerea
acestora (Convenţia de la Ottawa).
f) Folosirea muniţiei cu fragmentaţie este prohibită prin Convenţia din 2008 de la
Oslo.

- Interdicţii referitoare la recurgerea la anumite mijloace de luptă:


• Regulamentul de la Haga din 1907 interzice: utilizarea de otravă sau arme otrăvite;
uciderea sau rănirea unui inamic care s-a predat depunând armele sau care nu mai are
arme pentru a se apăra; declaraţia că nimeni nu va fi cruţat, utilizarea incorectă a unui steag
de armistiţiu etc.
• Protocolul din 1977 interzice folosirea de metode sau mijloace de luptă destinate să
producă efecte dăunătoare larg răspândite şi de lungă durată sau grave pentru mediul
înconjurător.

3.3. Metode de luptă interzise


• Regulamentul de la Haga din 1907 interzice: utilizarea de otravă sau arme otrăvite;
uciderea sau rănirea unui inamic care s-a predat depunând armele sau care nu mai are
arme pentru a se apăra; declaraţia că nimeni nu va fi cruţat, utilizarea incorectă a unui steag
de armistiţiu etc.
• Protocolul din 1977 interzice folosirea de metode sau mijloace de luptă destinate să
producă efecte dăunătoare larg răspândite şi de lungă durată sau grave pentru mediul
înconjurător.

4. Protecţia persoanelor care nu participă sau nu mai pot participa la ostilităţi


Dreptul umanitar prevede o protecţie specială pentru peroanele care nu iau parte în
mod direct la ostilităţi sau care, datorită stării de sănătate sau de captivitate, nu mai pot lua
parte la desfăşurarea conflictului armat. Astfel,dreptul de la Geneva are în vedere următoarele
categorii de persoane necombatante:

4.1. Răniţii, bolnavii şi naufragiaţii


Aceste persoane trebuie să fie protejate în orice situaţie; nu se poate aduce atingere
vieţii lor şi nici nu pot fi supuşi unor condiţii dăunătoare pentru starea în care se află. Ei
trebuie trataţi cu umanitate şi trebuie să poată beneficia de îngrijirile medicale
corespunzătoare, fără discriminare.în interesul direct al răniţilor şi bolnavilor, unităţile
militare sau civile beneficiază, de asemenea, de protecţie, neputând fi atacate sau împiedicate
să funcţioneze.

4.2. Prizonierii de război


Orice combatant capturat de către partea adversă devine prizonier de război,
beneficiind astfel de tratamentul acordat acestei categorii. Această protecţie presupune
tratarea prizonierilor de război cu omenie în orice situaţie, cu respectarea persoanei şi a
demnităţii lor, fără discriminări.
Prizonierii de război sunt supuşi disciplinei şi regulilor în vigoare în statul care îi
deţine şi care le poate restrânge libertatea, dar numai pentru motive de securitate.
Prizonierii de război au dreptul la hrană, îmbrăcăminte, cazare şi îngrijiri medicale,
care nu pot fi inferioare calitativ celor oferite de către statul care îi deţine membrilor
propriilor forţe armate; ei pot fi obligaţi să muncească, dar munca este remunerată, iar
condiţiile de muncă nu pot fi inferioare celor oferite de statul care deţine proprii lor
resortisanţi.
Prizonierii de război au dreptul de a-şi anunţa familiile despre starea lor de captivitate,
precum şi la corespondenţă regulată cu familia pe toată durata detenţiei.
Prizonierii de război declaraţi grav bolnavi sau grav răniţi vor fi repatriaţi în mod
direct. După încetarea ostilităţilor, toţi prizonierii de război trebuie eliberaţi şi repatriaţi de

îndată.

4.3. Populaţia civilă


Populaţia civilă, fără a participa direct la ostilităţi, este afectată de existenţa
conflictului. Pentru aceasta, Convenţia IV de la Geneva prevede obligaţia, pentru toate statele
contractante, de a autoriza acţiunile umanitare, constând în ajutoare, în alimente,
medicamente, îmbrăcăminte, indiferent de cetăţenie sau de locul de rezidenţa, dacă acesta se
află pe teritoriul unui stat parte la conflict.
Persoanele afectate de conflictul armat au dreptul la respectarea drepturilor lor
fundamentale; astfel, persoana, demnitatea şi religia lor trebuier espectate; nici o atingere nu
trebuie adusă vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice şi psihice, demnităţii lor. În plus, în cazul în
care fac obiectul unei urmăriri penale, au dreptul la un proces echitabil.

Rezolvați următoarele teste grilă:


1.Noțiunea de combatant include:
a.persoanele care aparține forțelor armate ale unei părți contractante;
b.spionii și mercenarii;
c.populația teritoriului ocupat, care se ridică în masă contra invadatorilor.
2.Din categoria persoanelor necombatante fac parte:
a.prizonierii de război;
b.populația civilă;
c.persoanele care aparține forțelor armate ale unei părți contractante.
3. Dreptul internațional umanitar:
a. reprezintă ansamblul normelor de drept internațional destinate a reglementa, pe de o parte, drepturile și
obligațiile părților beligerante în desfășurarea operațiunilor militare și limitele alegerii mijloacelor și metodelor
de conducere a războiului, iar pe de altă parte, protecția persoanelor și bunurilor afectate de conflict;
b. reprezintă subramura dreptului internațional public care cuprinde totalitatea normelor juridice care intervin în
cazul în care persoanele fizice decid, ordonă sau execută, respectiv săvârșesc fapte/acte care sunt incriminate și
pedepsite de dreptul internațional ca infracțiuni internaționale;
c.este acea ramură a dreptului internațional care reglementează, pe de o parte, instalarea pe teritoriul unui stat a
diferiților factori de producție și, pe de altă parte, tranzacțiile internaționale privind bunurile, serviciile și
capitalurile.