Sunteți pe pagina 1din 21

C12

Restituirea prestatiilor

Exista situatii in care fie pentru ca s-a facut o plata nedatorata, fie pentru ca sa desfiintat un contract in temeiul caruia partile si-au executat total sau partial
obligatiile se pune problema restituirii prestatiilor executate. In Noul Cod Civil s-a
optat insa pentru o reglementare de drept comun care sa fie aplicabila indiferent de
cauza restituirii prestatiei. Ca urmare, ori de cate ori, indiferent de cauza, subiectul
unui raport juridic obligational trebuie sa restituie prestatia primita, vor fi aplicate
prevederile cuprinse in Codul Civil de la art. 1635-1649.
Rezulta din cele precizate anterior ca exista mai multe cauze care determina
restituirea prestatiilor:
1. plata lucrului nedatorat,imbogtairea fara justa cauza
2. a doua ipoteza se refera la prestatiile executate in temeiul unui contract
care este ulterior desfiintat (ca urmare a nulitatii, rezolutiunii => este vorba de acea
desfiintare a contractului cu efect retroactiv contractele cu executare dintr-odata;
succesiva sau continua -> nulitatea si rezolutiunea produc efecte pentru viitor, asadar
nu se mai pune problema desfiintarii contractului, ci cea a incetarii contractului, dar
pana in momentul incetarii contractului partile trebuie sa execute prestatiile
contractate)
3. in cazul unei obligatii imposibile de executat ca urmare a unui eveniment
fortuit (forta majora, cazul fortuit, orice eveniment asimilat acestora). A se observa ca
daca este vorba de imposiblitatea fortuita de executare a unui contract sinalagmatic,
totala si definitiva, consecinta este tot desfiintarea contractului cu efect retroactiv. Ca
urmare, in realitate, e vorba de o redactare inabila a textului pentru ca aceasta ultima
ipoteza se incadreaza in ipoteza anterioara, aceea a desfiintarii unui contract cu efect
retroactiv.
O situatie distincta este reglementata in al. (2) din art. 1635 si anume situatia
in care se face o prestatie in temeiul unei cauze viitoare care insa nu s-a mai infaptuit.
De exemplu, partile urmeaza sa incheie in viitor un contract, si una dintre ele
cu anticipatie, inainte de executarea contractului, executa prestatia. Ulterior,
contractul nu se mai incheie, astfel incat prestatia executata trebuie sa fie restituita.
Nu este caz de restituire in aceasta situatie in masura in care cel care a efectuat
prestatia stia ca infaptuirea cauzei viitoare este imposibila sau a impiedicat el insusi
infaptuirea acelei cauze.
Desi, de regula, odata cu plata se stinge si garantia care insoteste raportul
obligational, in cazul in care dupa plata exista un temei de restituire a prestatiei
efectuate, garantiile initiale renasc, iar obligatia de restituire va fi insostia de
1

garantiile care insoteau obligatia initiala. Este ceea ce se spune expres in art 1635
alin 3 din codul civil.

Cine este creditorul restituirii?


In mod normal, cel care a efectuat prestatia are calitatea de creditor si acestei
persoane trebuie sa i se faca restituirea. Desigur, creditorul restituirii poate desemna
un mandatar, sau ar putea sa existe in temeiul legii o alta persoana indreptatita la
restituire.
Spre deosebire de solutiile care fusesera consacrate in practica judiciara in
vechea reglementare, atunci cand un contract era desfiintat pentru cauza ilicita sau
imorala, solutii care presupuneau aplicarea adagiului nemo auditur propriam
turpitudinem allegans astfel incat nu mai era loc de restiuire, Noul cod civil precizeaza
in art. 1638 ca si prestatia executata in temeiul unei cauze ilicite sau imorale ramane
supusa restiuirii. S-a apreciat ca, daca prestatia ramane la cel care a primit-o, ar fi o
imbogatire fara justa cauza, altfel spus, caracterul ilicit sau imoral al contractului
incheiat si desfiintat din acest motiv nu ar fi o cauza suficienta pentru pastrarea
prestatiei, cum se aprecia in jurisprudenta Codului Civil de la 1864.
Resituirea unei prestatii poate fi insotita de plata daunelor-interese in masura
in care creditorul restiuirii a sufeit un prejudiciu suplimentar fata de valoarea
prestatiei executate. El este indreptatit la restituire, formele sau modalitatile de
restituire fiind:

restituirea in natura care constituie regula

restituirea prin echivalent.

Restituirea in natura are in vedere situatiile in care s-a predat un bun, altfel
spus prestatia executata consta in predarea unui bun. Prin ipoteza, restituirea in
natura este posibila in sensul ca se restituie bunul predat fara cauza. Daca insa
prestatia executata este o alta obligatie de a face, decat aceea de a preda, restituirea
se face prin echivalent, adica se evalueaza valoarea prestatiei executare si debitorul
restituirii va plati creditorului restituirii aceasta valoare.
Desi restit in natura este regula, in realitate, de cele mai multe ori, nu este
posibila o asemenea forma de restituire din motive diverse, asa incat de cele mai
multe ori restituirea se produce prin echivalent.
Momentul evaluarii este momentul in care debitorul a primit prestatia, dar
chiar si atunci cand prestatia consta in predarea unui bun, restituirea in natura poate
sa fie imposibila ca urmare a pierii
sau instrainarii bunului. In aceasta privinta trebuie sa facem distinctie intre
pierea sau instrainarea bunului care sunt imputabile debitorului restituirii si pieirea
fortuita, care este independenta de culpa debitorului restiuirii.

In primul caz, daca bunul a pierit din culpa debitorului sau daca acesta l-a
instrainat, ceea ce constituie o activitate culpabila prin ea insasi, creditorul are
dreptul sa primeasca valoarea bunului, evaluata fie in momentul primirii prestatiei, fie
in momentul pierii sau instrainarii bunului. Debitorul va fi tinut sa plateasca valoarea
cea mai mica dintre aceste 2 valori. Se aplica solutia de la imbogatirea fara justa
cauza, in acest caz. In masura in care forma vinovatiei debitorului este calificata,
adica este vorba de reaua intentie a debitorului, creditorul va avea dreptul la cea mai
mare dintre aceste 2 valori.
Daca bunul a pierit in mod fortuit, fara culpa debitorului, obligatia se stinge.
Atunci cand este vorba de obligatii unilaterale, imposiblitatea fortuita de executare
este o cauza de stingere a obligatiilor.
Va opera in acest caz, o subrogatie reala cu titlu particular, prevazuta in art.
1482 NCC prima fraza. In masura in care pentru bunul care piere se datoreaza o
idemnizatie de asigurare sau o despagubire civila, debitorul va trebui sa predea
creditorului aceasta valoare, iar in masura in care nu a incasat indemnizatia sau
despagubirea, debitorul trebuie sa asigure creditorului dreptul de a incasa el aceasta
valoare.
In masura in care pieirea fortuita a lucrului ar fi determinata insa chiar de
catre debitor, el nu va mai fi liberat de obligatia de restituire cu exceptia cazului in
care va face dovada ca bunul ar fi pierit si daca se afla la creditor.
In ultima parte a art 1642 din codul civil, sunt evocate 2 situatii distincte.
Ipoteza in care debitorul este de rea- credinta si ipoteza in care obligatia de restituire
s-a nascut din culpa sa. Ce inseamna aceste 2 situatii?
1)in primul caz, este vorba de situatia in care debitorul desi stia ca nu era
indreptatit sa primeasca o plata, totusi a primit-o, ceea ce exprima reaua sa credinta
2) in al doilea caz, este vorba de desfiintarea unui contract pe temeiul caruia
s-au executat deja prestatii. Stim ca uneori desfiintarea contractului nu este
imputabila unei parti, dar stim ca in alte cazuri este imputabila unei parti si deci a
doua ipoteza in aceasta parte finala a textului se refera la situatiile in care s-a
desfiintat contractul din culpa debitorului restituirii. Intr-o asemenea situatie, desi
bunul a pierit in mod fortuit, debitorul nu este liberat de obligatia de restituire, cu
exceptia situatiei in care dovedeste ca bunul ar fi pierit si daca era la creditorul
respectiv.
Ce se intampla in cazul in care bunul suspus restiuirii este doar deteriorat?
Solutia este prevazuta in 1643 NCC, debitorul va trebui sa-l despagubeasca pe
creditor cu echivalentul prejudicului constand in vatamarea bunului. In masura in
care, insa, deteriorarea este rezultatul folosintei normale a lucrului, debitorul nu va
datora aceasta despagubire.

In al. (2) din art. 1643 se introduce o distinctie legata de cauza care determina
restituirea. Se face distinctie intre acele cauze de restituire care sunt imputabile
creditorului si cauzele in care creditorul nu are o culpa in legatura cu cauza restituirii.
De exemplu, rezolutiunea poate fi pronuntata ca urmare a atitudinii culpabile a uneia
dintre parti. O parte si-a executat numai unele dintre obligatii, a indeplinit o parte din
prestatii si le-a refuzat pe celelalte. Ca urmare a rezolutiunii, desi desfiintarea s-a
produs din culpa celui care a executat partial, acesta va avea dreptul sa ceara
restituirea a ceea ce a executat, dar intr-o asemenea ipoteza va primi bunul predat in
temeiul contractului desfiintat in starea in care se gasea bunul la momentul
introducerii actiunii in restituire fara a mai putea cere despagubiri de la creditor.
Numai in masura in care creditorul restituirii va face dovada ca deteriorarile sunt
determinate de activitatea culpabila a debitorului, atunci acesta va datora
despagubiri.
O solutie discutabila este cprinsa in art 1644 care se refera la restituirea
cheltuielilor facute de debitorul restituirii cu bunul respectiv. Textul prevede ca in
acest caz, problema cheltuielilor se solutioneaza prin aplicarea regulilor de la
accesiunea imobiliara artificiala.
Solutia este corecta numai daca aceste cheltuieli s-ar fi incorporat intr-o
lucrare noua, dar daca aceste cheltuieli nu s-au incorporat intr-o lucrare noua, in mod
normal, textul ar trebui sa faca trimitere la dispozitiile cuprinse in art. 566 al. (3) pana
la (8) NCC. Aceste dispozitii se refera la efectele actiunii in revendicare. Acest art. 566
in al. (9) face precizarea ca numai daca cheltuielile facute cu bunurile debitorului
restituirii se incorporeaza intr-o lucrare noua, se aplica regulile de la accesiune.
In concluzie, art. 1644 NCC trebuie citit in sensul ca el trimite pe de o parte la
accesiunea imobiliara artificiala cand e vorba de cheltuieli incorporate intr-o lucrare
noua, sau la dispozitiile art. 566 cand cheltuielile nu se incorporeaza intro lucrare
noua.
Cat priveste fructele bunului supus restiuirii se face distinctia intre buna sau
reaua-credinta a celui care trebuie sa restituie bunul. Daca el a fost de buna-credinta
in momentul in care a primit bunul, va avea dreptul sa pastreze fructele. Daca a fost
de rea-credinta, va trebui sa restituie fructele, avand dreptul sa retina cheltuielile
facute cu producerea lor. Daca debitorul restiuirii a folosit bunul supus restituirii. Nu
va fi supus la plata contravalorii folosintei daca a fost de buna-credinta, in schimba,
daca a fost de rea-credinta, va plati contravaloarea folosintei lui.
Daca este vorba chiar de cheltuielile restiuirii, acelea ocazionate, cu ocazia
restiuirii bunului, acestea se vor suporta proportional in ipoteza in care fiecare parte
trebuie sa restituie ceva celeilalte. Evident, ca daca numai o parte este obligata la
restituire sau daca este imputabila cauza restituirii unei singure parti, atunci aceasta
va fi obligata integral la plata cheltuielilor de restituire.
Daca debitorul restituirii este incapabil, el va fi obligat la restituire numai in
limita folosului realizat, aplicandu-se solutia de la imbogatirea fara justa cauza,
dovada trebuind sa fie facuta de catre cel care cere rest. Totusi, desi este vorba de un
incapabil, in masura in care, creditorul restituirii, va face dovada ca in mod pasager

debitorul a avut discernamant atunci cand a impiedicat restituirea, debitorul chiar


incapabil, va fi tinut sa plateasca integral despagubirea.
Care sunt efectele restituirii fata de terti?
Este vorba de ipoteza in care inainte de a restitui bunul, debitorul il
instraineaza.
Creditorul restituirii are la indemana nu numai actiunea pentru plata
echivalentului bunului, ci si actiunea in revendicare impotriva tertului dobanditor
(alternativ, el trebuie sa aleaga intre ele) dar chiar daca alege actiunea in
revendicare, in masura in care posesorul va putea sa opuna fie uzucapiunea sau
posesia de buna-credinta a unui bun mobil impiedicand astfel revendicarea, creditorul
se va putea intoarce impotriva debitorului restituirii cu o actiune in despagubire.
Mutatis mutandis, solutia se aplica si atunci cand debitorul restituirii nu a
instrainat dreptul de proprietate asupra bunului, dar a constituit dezmembraminte sua
alte drepturi reale asupra bunului (drepturi de garantie). Acestea nu vor fi opozabile
creditorului restituirii care va putea sa revendice bunul de la tertul detinator.
Daca debitorul incheie alte acte de dispozitie decat cele prin care instraineaza
bunul sau constituie drepturi reale asupra acestuia, in masura in care tertul e de
buna-credinta, actele juridice vor fi opozabile creditorului respectiv. Daca insa aceste
acte juridice sunt contracte cu executare succesiva, si vor continua sa produca efecte
numai un an de la data desfiintarii titlului constituitorului. Toate aceste dispozitii care
guverneaza restituriea prestatiilor constituie dreptul comun in materie. Este posibil ca
fie in completare, fie prin derogare de la aceste dispozitii, in anumite materii sa se
prevada solutii complementare sau contrare. In absenta unei asemenea prevederi, se
vor aplica numai dispozitiile de drept comun.

Garantiile obligatiilor
Acestea au legatura cu siguranta executarii obligatiilor, a creditorului. In mod
normal, obligatiile se executa fie de bunavoie, fie in mod silit dar intr-un fel sau altul,
ele se executa.
Daca debitorul nu executa in natura, iar executarea prin echivalent este
impiedicata total sau partial de insolvabilitatea debitorului, in mod normal, daca e
vorba de bani, obligatia poate fi executata prin vanzarea bunurilor debitorului.
Dar daca aceste bunuri nu ajung pentru satisfacerea creantelor creditorilor?
Fie partial, fie chiar total, unii creditori vor ramane nesatisfacuti. Creantele lor nu vor
fi executate in intregime sau vor fi executate doar partial. Pentru a preveni riscul
insolvabilitatii debitorului, creditorul poate sa ceara constituirea unor garantii.
Garantiile sunt instrumente juridice prin care creditorul se asigura ca la
scadenta creanta va putea fi realizata, chiar daca debitorul nu o va putea executa nici
macar silit.
Cand am discutat despre patrimoniu si despre functiile acestuia, ne-am intalnit
cu o asemenea acceptie in sintagma garantia comuna a creditorilor asupra
patrimoniului debitorului. Cu acea ocazie am subliniat ca este o garantie in sens
general, nu in sens propriu-zis, intrucat niciun creditor nu are o preferinta in raport cu

ceilalti creditori, iar indestularea creditorilor pe baza acestei garantii comune se face
in limita activului patrimonial al debitorului.
Cand am vorbit despre raspunderea civila delictuala si am analizat asanumitele situatii de raspundere obiectiva, am precizat ca asemenea ipoteze de
raspundere obiectiva se intemeiaza pe obligatia de garantie impotriva riscului de
activitate. Este vorba iarasi de un sens generic al notiunii de garantie, si nu de un
sens propriu-zis.
Garantiile obligatiilor sunt garantii propriu-zise, diferite de aceste garantii
generice. Intr-adevar, aceste garantii trec dincolo de ceea ce ofera garantia comuna a
creditorilor, ca functie a patrimoniului si dincolo de ceea ce ofera garantia impotriva
riscului de activitate. Aceste garantii in sens propriu-zis, fie multiplica patrimoniile
care formeaza obiectul garantiei comune, fie instituie o preferinta a unui creditor in
raport cu alti creditori.
In ce constau aceste garantii?
Exista 2 metode de a garanta executarea obligatiilor:
1. Prima metoda consta in multiplicarea garantiei comune a creditorilor.
(Garantia comuna a creditorilor este functie a patrimoniului) art. 2324 al. (1)
(Legiuitorul a optat pentu aceasta denumire pentru ca patrimoniul debitorului nu este
o garantie comuna nu doar pentru creditorii chirografari, ci pentru acei creditori care
au garantii reale, care daca nu se indestuleaza se pot indrepta asupra restului de
patrimoniu. In realitate, patrimoniul este o garantie comuna pentru toti creditorii).
Multiplicarea garantiei comune a creditorului inseamna ca pe langa
patrimoniul debitorului, creditorul va mai putea sa porneasca executarea impotriva
patrimoniului unei alte persoane alta decat debitorul in masura in care nu executa sau
nu are bunuri suficiente in patrimoniu pentru executarea prin echivalent. Este vorba
de asa-numitele garantii personale:
a. fideiusiunea
b. scrisoarea de garantie (drept comercial)
c. scrisoarea de confort (drept comercial)
In cazul acestor garantii personale, creditorul are posiblitatea sa-l urmareasca
fie pe debitor (patrimoniul debitorului ca o garantie comuna), fie poate sa urmareasca
patrimoniul garantului. Intr-o asemenea ipoteza creditorul are la dispozitie doua
patrimonii (cel al debitorului si cel al garantului). Daca este vorba de mai multi garanti
-> mai multe patrimonii. Vorbim astfel de multiplicarea patrimoniiilor din care
creditorul isi poate indestula creanta.
Aceasta metoda de garantare nu este intotdeauna sigura, intrucat si garantii
personali pot fi insolvabili.

2. Astfel, a doua metoda de garantare este aceea prin care un anumit bun,
sau anumite bunuri din patrimoniul debitorului sau altor persoane sunt
afectate executarii creantei creditorului. Intr-un asemenea caz, avantajul creditorului
este ca va putea obtine satisfacerea creantei sale prin urmarirea unui bun specific din
patrimoniul debitorului sau unei alte persoane.
Acestia au avantajul de a executa direct bunul respectiv, inlaturandu-i pe acei
creditori care nu au garantie asupra acelui bun. In masura in care exista mai multe
garantii asupra aceluiasi bun, se va pune problema rangului garantiei. Altfel spus,
creditorul care si-a constitui primul garantia si a indeplinit formalitatile de
opozabilitate, isi va putea indestula primul creanta avand prioritate.
In legatura cu prima modalitate, intotdeauna garant este o alta persoana
decat debitorul. E vorba de garantii personale in sensul in care o alta persoana decat
debitorul raspunde alaturi de acesta sau pentru acesta. In celelalt caz e vorba de
garantii reale (cand se constituie asupra unor bunuri) si acestea pot fi constituie fie pe
bunuri ale debitorlui sau bunuri ale altor persoane in masura in care consimt. In acest
caz garantul poate fi debitorul insasi sau o alta persoana.
Termenul de cautiune se refera la garantia oferita de catre o alta persona in
favoarea debitorului care poate fi de 2 feluri:
a. personala, atunci cand cel care da cautiunea ofera intregul patrimoniu;
b. reala, cand ofera numai anumite bunuri din patrimoniul sau.
Rezulta ca garantiile reale pot fi oferite fie de debitor, fie imbraca forma
cautiunii reale cand este intocmita de alta persoana decat debitorul.
Daca acesta este sensul notiunii de garantie, rezulta ca orice alt instrument
juridic care nu indeplineste una sau alta din aceste cerinte nu intra in sfera notiunii de
garantie chiar daca, in mod indirect, daca poate avea si functia de garantie.
De exemplu, clauza penala are si o functie de garantie indirecta (debitorul va
executa de bunavoie sub presiunea psihologica a posibilitatii de a plati clauza penala
care uneori poate sa fie mai mare decat valoarea datoriei), fara a fi o garantie propriuzisa. De asemenea, si arvuna. Dar nici arvuna, nici clauza penala nu inseamna nici
multiplicarea garantiei comune a creditorului, nici o garantie reala. Numai in mod
general se poate spune ca aceste instrumente juridice intra in sfera de garantie.
Mai speciala este situatia solidaritatii si indivizibilitatii, pentru ca in acest caz,
cel putin la solidaritate, exista o consecinta asemanatoare multiplicarii garantiei
comune a creditorilor. Astfel, creditorul se poate indrepta oricarui debitor solidar, si il
poate urmari pentru intreaga datorie. Debitorii solidari raspund fata de creditor cu
toate patrimoniile lor. Este un fel de multiplicare a garantiei comune a creditorilor.
Totusi, sunt 2 diferente importante:
a. debitorii solidari, de regula, raspund nu doar pentru ceilalti, ci si pentru ei,
in timp ce garantii personali nu raspund pentru ei, ci numai pentru altii.

b. tocmai pentru ca debitorul solidar raspunde si pentru el, nu se realizeaza o


deplina multiplicare a garantiei comune a creditorilor.
Clasificarea garantiilor
1. garantii personale
a. fideiusiunea
b. scrisoarea de garantie
c. scrisoare de confort
2. garantii reale
a. ipoteca
b. gajul
c. dreptul de retentie
A doua ipoteza este aceea in care se inlatura principiul egalitatii
creditorilor. Intr-adevar, garantia comuna a creditorilor implica si principiul egalitatii
intre creditori, nu in sensul ca acestia isi vor imparti in mod egal suma obtinuta din
vanzarea bunurilor debitorului, ci in sensul ca fiecare va avea dreptul la o parte din
aceasta suma, proportional cu valoarea creantei sale.
Dar tocmai pentru ca exista acest principiu al egalitatii creditorilor, riscul
insolvabilitatii pentru fiecare dintre ei creste. Adica este posibil ca toti creditorii sa
ramana cu creantele nerealizate, total sau partial. Iata de ce au fost create garantiile
reale, care spre deosebire de cele personale ofera un drept de preferinta unuia dintre
creditori in raport cu ceilalti creditori, acest drept de preferinta imbraca 2 forme:
1)privilegiile, care sunt generale sau speciale
2)garantiile reale propriu-zise, adica ipoteca, cu speciile ei(ipoteca imobiliara
si ipoteca mobiliara), dreptul de gaj si dreptul de retentie.
Spre deosebire de privilegii, care sunt cauze de preferinta cu caracter
general sau special si care nu fac altceva decat sa inlature principiul egalitatii
creditorilor, garantiile reale propriu-zise confera creditorului nu numai un drept de
preferinta, dar si un drept de urmarire asupra unui anumit bun din patrimoniul
debitorului. Dreptul de urmarire si dreptul de preferinta sunt prerogativele esentiale
ale garantiei reale, iar atunci cand ele nu sunt intrunite, garantia este imperfectadreptul de retentie.
In masura in care prin garantii avem in vedere si instrumentele juridice care
creeaza o ordine de preferinta intre creditori fara a fi vorba de bunuri specifice

afectate exercitarii creantei, intra in categoria garantiilor reale si privilegiile (de


regula, nu presupun afectarea unui bun pentru executarea creantei, ci presupun o
inlaturare a principiului egalitatii creditorilor art. 2326.
Regula este aceea a egalitatii creditorilor => consecinta care decurge
priveste ideea ca creditorii isi vor indestula creanta proportional daca nu se pot
indestula integral, daca insa avem cauze de preferinta, un creditor va putea sa
execute inaintea celorlalti creditori. In acest sens, unii vor putea sa-si execute total
creanta, iar altii partial sau deloc.
Garantie reala preferinta. Drept de preferinta imbraca 2 forme:
1)privilegiile, care sunt generale sau speciale
2)garantiile reale propriu-zise, adica ipoteca, cu speciile ei(ipoteca imobiliara
si ipoteca mobiliara), dreptul de gaj si dreptul de retentie.
In sens propriu-zis, garantia reala nu presupune numai o cauza de preferinta,
ci si afectarea unui bun special ca obiect al garantiei. Cauza de preferinta se
manifesta in acest caz in legatura cu executarea unui anumit bun. Cand vorbim de
privilegii ele sunt cauze de preferinta cu privire la intreg patrimoniul debitorului, fie la
segmente din acesta, dar nu la un anumit bun. Numai intr-un sens larg putem include
privilegiile in sfera garantiilor reale. In sens propriu-zis ele sunt distincte de garantiile
reale.
Spre deosebire de privilegii, care sunt cauze de preferinta cu caracter
general sau special si care nu fac altceva decat sa inlature principiul egalitatii
creditorilor, garantiile reale propriu-zise confera creditorului nu numai un drept de
preferinta, dar si un drept de urmarire asupra unui anumit bun din patrimoniul
debitorului. Dreptul de urmarire si dreptul de preferinta sunt prerogativele esentiale
ale garantiei reale, iar atunci cand ele nu sunt intrunite, garantia este imperfectadreptul de retentie.
??Dreptul de retentie nu este enumerat in art. 2327 pentru ca dreptul de
retentie nu creeaza o cauza de preferinta.

Fideiusiunea
cea mai importanta garantie personala
Este reglementata in Codul Civil de la art. 2280 pana la art. 2320.
Art. 2280 se refera la notiunea de fideiusiune. In mod paradoxal, desi vorbim
de un drept de garantie, textul prefera sa se refere la contractul de fideiusiune, si nu

10

la dreptul de fideiusiune. In acest articol fiind definit contractul de fidiusiune. Asadar,


textul vorbeste de contract, dar desi vorbeste de contract, in realitate trebuie sa
vedem ca si a doua perspectiva este implicita intrucat din acest contract se naste
tocmai dreptul de garantie al creditorului impotriva fideiusorului- altfel spus, fideius.
Mareste prin patrimoniul sau obiectul garantiei comune a creditorului, care va putea
executa nu doar patrimoniul debitorului, ci si pe acela al fideiusorului.
In acest contract, avem o parte, fideiusorul (garantul personal) care se
obliga fata de cealalta parte care este creditor intr-un alt raport obligational sa
execute obligatia debitorului din acel raport obligational, daca acesta nu o executa.
Fideiusorul isi asuma aceasta obligatie fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros. Este o
diferenta fata de vechea reglementare care avea in vedere numai fideiusiunea
constituita cu titlu gratuit.
Observam, asadar, ca in contractul de fideiusiune nu este parte debitorul din
celelalt raport obligational. Avem deci, doua raporturi obligationale care se suprapun:
1.Raport obligational principal incheiat intre creditor si debitor
2.Raportul juridic de fideiusiune incheiat de creditor si fideiusor.
Paradox. De ce textul nu defineste dreptul de fideiusiune?
Pentru ca si in doctrina si in jurisprudenta dreptul de fideiusiune ca atare nu a
fost analizat. Nu s-a precizat, ce este dreptul de fideiusiune, in ce consta dreptul
creditorului impotriva fideiusorului. Se confunda acest drept cu dreptul de creanta din
raportul obligational principal? Are alta natura juridica?
Nu se poate spune ca se confunda dreptul de garantie cu dreptul de creanta,
cel dintai fiind doar un accesoriu al dreptului de creanta. Cu toate acestea, daca
debitorul nu executa, creanta va fi executata impotriva fideiusorului. De aici provine
dificultatea calificarii acestui drept de garantie.
Dreptul creditorului (de fideiusiune) are natura unui drept potestativ sau nu?
Daca avem in vedere faptul ca fideiusorul se poate indrepta direct impotriva
debitorului, am fi tentati sa raspundem afirmativ. Daca tinem seama ca debitorul
poate invoca beneficiul de discutiune, am fi tentati sa raspundem negativ. Astfel,
natura juridica a acestui drept de garantie este insuficient de clara.

Legiuitorul distinge intre fideiusiunea:


a. legala
b. conventionala
c. judecatoreasca.

11

NB, in toate aceste cazuri este vorba de un contract de fideiusiune. Diferenta


consta in aceea ca in cazul fideiusiunii conventionala, initiativa incheierii contracutlui
apartine partilor, in al doilea caz, cea legala, incheierea contractului este impusa de
legiuitor, iar in al treilea caz, incheierea contractului este impusa de judecator. Este
motivul pentru care, fideiusiunea legala si judecatoreasca sunt cuprinse in notiunea
mai generala de fideiusiune obligatorie. In toate cazurile insa, exista un contract
intre creditor si fideiusor, contract definit in art 2280.
Debitorul din raportul obligational principal nu este parte in raportul
obligational de fideiusiune. Mai mult decat atat, contractul de fideiusiune poate fi
incheiat si impotriva vointei debitorului si fara instiintarea lui. Este posibila incheierea
unei fideiusiuni pentru a garanta pe un fideiusor. Asadar, vom avea mai multe
fideiusiuni in scara, fideiusorul principal il garanteaza pe debitor, fideiusorul secundar
pe cel principal, s.a.m.d.
Caracterele contractului de fideiusiune:
a. este un contract accesoriu in raport cu obligatia principala.
Consecintele acestui fapt sunt:
- acest contract urmeaza soarta obligatiei principale. Daca obligatia principala
nu este valabila, nici fideiusiunea nu este valabila. In schimb, daca fideiusiunea nu
este valabila, nu inseamna ca obligatia principala nu este valabila. Fideiusiunea poate
sa aiba in vedere insa si o obligatie naturala, precum si obligatia in care debitorul ar
putea invoca incapacitatea sa in masura in care fideiusorul cunostea aceasta
imprejurare.
-fdeiusiunea poate fi incheiata si cu privire la o obligatie viitoare, sau la o
obligatie conditionala.
-dacest caracter al fideiusiunii mai rezulta ca fideiusorul nu poate garanta
decat in limitele obligatiei principale. Chiar daca prin contractul de fideiusiune s-ar
prevedea o garantie mai extinsa, ea va fi redusa la limita obligatiei principale.
Dar, fideiusorul nu va garanta doar pentru capitalul obligatiei principale, ci si
pentru dobanzile obligatiei principale, de asemenea, si pentru cheltuielile facute de
creditor ulterior notificarii fideiusorului si pentru cheltuielile de judecata. Ele vor fi
suportate de fideiusor numai daca creditorul l-a instiintat din timp despre procedurile
indreptate impotriva debitorului obligatiei principale.
Fidesiunea poate fi si partiala, caz in care acest caracter accesoriu va avea in
vedere numai partea din obligatie care este garantata.
b. caracterul solemn. Spre deosebire de vechiul cod civil, care prevedea
cerinta formei scrise, dar numai ca o conditie ad probationem, noul cod civil instituie
forma scrisa ca o cerinta ad solemnitatem sau ad validitatem, cu precizarea ca forma
scrisa poate sa imbrace fie forma inscrisului sub semnatura privata, fie forma unui
12

inscris autentic. Este ceea ce se spune in mod expres in art 2281 si 2282 din codul
civil. Tot spre deosebire de VCC, fideiusiunea reglementata in actualul cod nu mai este
intotdeauna unilaterala. Ea poate sa fie si bilaterala. Contractul de fideiusiune poate
sa fie dupa caz unilateral sau bilateral. Aceasta idee decurge si din faptul ca
legiuitorul si-a modificat perspectiva si in legatura cu al patrulea caracter. VCC aprecia
cai ntotdeauna fideiusiunea este cu titlu gratuit. Actualul cod civil permite fie una cu
titlu gratuit, fie cu titlu oneros.
Conditiile incheierii contractului
a. Conditiile generale pentru incheierea oricarui contract
b. Cerinte specifice fideiusiunii.:
1.in ce priveste forma art. 2282 impune forma solemna.
2.fideiusorul trebuie sa aiba capacitatea de a se obliga fideiusiunea este
contract bilateral, incheiat intre creditor si fideiusor, fara a fi nevoie de
consimtamantul debitorului ca o conditie pentru validitate. Sunt situatii in care
debitorul isi da consimtamantul dar asta va produce efecte speciale..
NB! Nu debitorul insusi e fideiusor.In art 2285 sunt prezentate conditiile
pentru a deveni fideiusor. Va trebui sa tinem seama si de aceste conditii speciale.
!!! Cand este vorba de o fideiusiune obligatorie, legala sau judiciara, debitorul
se poate libera de obligatia legala sau judecatoreasca oferind creditorului o alta
garantie in masura in care este suficienta: exemplu, o garantie reala (ex. ipoteca) si
atunci daca creditorul este multumit cu garantia respectiva nu mai este nevoie sa
aduca un fideiusor. Daca nu exista o intelegere comuna cu privire la caracterul
suficient al garantiei, litigiile vor fi solutionate de instanta de judecata pe cale de
ordonanta presedintiala.
3. obligatia garantata sa fie valabila- aici este tot o aplicatie a caract
accesoriu a fideiususiunii in raport cu creanta garantata.
Nu intra in categoria obligatiilor nevalabile obligatiile naturale!!!. Altfel spus, o
obligatie naturala poate fi garantata prin fideiusiune. De asemenea, fideiusiunea
poate sa garanteze o obligatie viitoare sau o obligatie conditionala.

13

Efectele fideiusiunii
Se urmaresc in planul dintre fideiusor si creditor; intre debitor si fideiusor si
cand sunt mai mult fideiusori, in planul dintre acestia.
a. fideiusor si creditor
Efectul principal este acela ca in masura in care debitorul nu executa,
fideiusorul trebuie sa indeplineasca prestatia acestuia fideiusorul pooate fi urmarit
direct de creditor daca debitorul nu plateste.
Legiuitorul nu instituie o ordine de urmarire. El poate sa porneasca urmarirea
direct impotriva fideiusorului. Cu toate acestea, fideiusorul are la dispozitie asanumitul beneficiu de discutiune.(art 2295) Altfel spus, atunci cand creditorul
porneste direct urmarirea impotriva fideiusorului, acesta poate cere creditorului sa
mearga mai intai sa-l urmareasca pe debitor. Beneficiul de discutiune nu exista in
cazul fideiusiunii judiciare, altfel spus, daca creditorul a pornit urmarirea direct
impotriva fideiusorului, acesta trebuie sa execute.
Dar invocarea acestui beneficiu presupune anumite cerinte pe care fideiusorul
trebuie sa le satifaca:
- mai intai el trebuie sa invoce beneficiului inainte de judecarea fondului
procesului pornit impotriva sa de creditor;
- el trebuie sa indice creditorului care sunt bunurile din patrimoniul debitorului
care ar putea fi urmarite;
- trebuie sa avanseze sumele necesare creditorului pentru aceasta urmarire.
Observam ca beneficiul de discutiune nu poate fi invocat arbitrar. Fideiusorul
trebuie sa ofere creditorului informatiile necesare impreuna cu sumele de bani
aferente pentru ca urmarirea impotriva debitorului sa nu fie pur formala, sa fie
eficienta. In masura in care, desi aceste cerinte au fost indeplinite, creditorul intarzie
urmarirea debitorului, creditorul va suporta riscul insolvabilitatii totale sau partiale a
debitorului.
Pe langa beneficiul de discutiune fideiusorul se mai poate apara impotriva
creditorului urmaritor cu toate mijloacele de aparare pe care le putea opune debitorul
principal (exemplu: exceptia prescriptiei, compensatia). Nu vor putea fi invocate
exceptiile strict personale care apartin debitorului sau care au fost excluse prin
angajamentul initial asumat de fideiusor.
Pluralitate de fideiusori.In ipoteza in care sunt mai multi fideiusori, fideiusorul
urmarit poate invoca beneficiul de diviziune. Este adevarat insa ca creditorul poate
sa porneasca urmarirea impotriva oricarui fideiusor,are un dr de alegere. Ca si
beneficiul de discutiune, este o facultate. Daca fideiusorul nu o invoca, urmarirea
continua impotriva sa.

14

In masura in care invoca acest beneficiu de diviziune, fideiusorul va putea


reduce urmarirea impotriva sa, in raport cu partea de datorie pe care o garanteaza.
Daca insa un fideiusor este insolvabil, chiar si fideiusorul care a invocat diviziunea va
suporta acest risc in mod proportional cu partea sa de datorie. Aceasta repartizare a
riscului insolvabilitatii unui fideiusor se produce numai daca insolvabilitatea acelui
fideiusor este anterioara invocarii beneficiului de diviziune. Daca ea este ulterioara,
fideiusorul care a invocat beneficiul de diviziune nuu trebuie sa mai suporte riscul
insolvabiltiatii celuilalt fideiusor, fiind suportat de catre creditor.
Daca prin contractul de fideiusiune au prevazut alte cote de divizare, se va
tine seama de ele.
Este posibil ca atunci cand sunt mai multi fidesiurori, chiar creditorul sa divida
de la bun inceput urmarirea, in acest caz, el nu va putea sa urmreasca pe ceilalti
fideiusori decat pentru partea lor. In cazul solidaritatii pasive, cea mai bun formula
pentru creditor este aceea de a combina fideisunea si solidaritatea, si este posibil ca
fideiusorul pe langa garantia pe care o ofera sa se oblige si in solidar cu debitorul.
Intr-o asemenea ipoteza fideiusorul nu poate invoca niciun beneficiu, nici de
discutiune sau diviziune.
Intrucat este in pozitia unui garant care nu raspunde pentru el, ci pentru altul,
fideiusorul va trebui, in final, sa recupereze ceea ce a platit pentru debitor.
b. fideiusor si debitor
Art. 2305 contine un caz de subrogatie personala legala. Pentru partea de
datorie pe care a platit-o fideiusorul se subroga in toate drepturile pe care le avea
impotriva debitorului. Intrucat intinderea obligatiei de fideisiune priveste nu numai
capitalul, dobanzile si cheltuielile urmaririi, fideiusorul in masura in care a facut
aceste plati va avea dreptul sa le recupereze integral de la debitor- dr de regres
impotriva debit. Mai mult, fideisorul poate sa ceara dobanzi de la debitor chiar daca
obligatia initiala nu era producatoare de dobanzi.
Cand sunt mai mult debitori principali care s-au obligat solidar, fideiusorul
pastreaza beneficiul solidaritatii in actiunea in regres. Este solutia expres prevazuta in
art. 2308 NCC.
Daca fideiusorul s-a obligat impotriva vointei debitorului, acest regres este
limitat numai la ceea ce fideiusorul a platit creditorului. Ce inseamna ca fideiusorul s-a
obligat impotriva vointei debitorului? Este vorba de situatia in care debitorul a
cunoscut intentia creditorului si a debitorului de a incheia un contract de fideiusiune si
si-a exprimat opozitia fata de incheierea acestui contract. Altfel spus, dintr-o
asemenea imprejurare rezulta ca s-a incheiat contractul de fideiusiune in beneficiul
exclusiv al creditorului, fara a fi existat din partea debitorului un interes.
Daca nu a existat o asemenea opozitie a debitorului la incheierea contractului
de fideiusiune, intinderea dreptului de regres a fideiusorului impotriva debitorului este
mai larga- nu se va mai limita numai la ceea ce fideiusorul a platit creditorului. El va
15

include capitalul, dobanzile si cheltuielile si daunele-interese pentru repararea oricarui


prejudiciu suferit de fideiusor ca urmare a fideiusiunii. Chiar daca suma principala nu
percepea obanzi, fideiusorul paote sa ceara dobanzi de la debitor, daca el a platit
creditorului.
Toate aceste extinderi ale dreptului de regres functioneaza numai daca nu
numai ca debitorul nu s-a opus, dar chiar si-a dat acordul la incheierea acesteiaasadar, intr-o asemenea ipoteza avem un acord tripartit. Aceasta forma tripartita a
fideiusiunii agraveaza situatia debitorului. In ipoteza in care s-a incheiat fideiusiunea
fara a exista opozitia, dar nici acordul debitorului, dreptul de regres este limitat la
ceea ce fideiusorul a platit debitorului, precum si la daune-interese, dar nu vor fi
avute in vedere cheltuielile subsecvente notificarii platii care raman in sarcina
debitorului.
Obligatia de informare
1.obligatie pe care o are creditorul de a-l informa pe fideiusor in legatura cu
continutul si modalitatile obligatiilor principale si in legatura cu stagiul executarii
obligatiei principale.
2. fideiusiorul are obligatia de a-l instiinta pe debitor fie despre plata
efectuata, fie despre intentia de a plati.
3.obligatia debitorului de a-l incunostinta pe fideiusor daca face plata
creditorului.
Nerespectarea ultimelor 2 obligatii de informare determina sanctiuni specifice:
2.
-daca fideiusorul plateste fara sa-l informeze pe debitor, sanctiunea este
pierderea dreptului de regres al fideiusorului impotriva debitorului, in masura in care
nestiind ca fideiusorul a facut plata, debitorul mai plateste inca o data.
-a doua sanctiune pentru nerespectarea celor 2 obligatii opereaza in ipoteza in
care la momentul platii facute de catre fideiusor, debitorul ar fi avut mijloacele
necesare pentru a stinge datoria- putea sa invoce compensatia, putea sa invoce un
alt mod de stingere a obligatiei pe care o avea fata de creditor. Si in acest caz,
sanctiunea este stingerea dreptului de regres a fideiusorului impotriva debitorului.
In ipoteza in care debitorul ar fi putut sa invoce anumite imprejurari pentur
reducerea datoriei fata de creditor, si nu pt stingerea ei, iar fideiusorul a facut plata
fara sa il informeze, opereaza o reducere a dreptului de regres- fideiusorul va avea
drept de regres impotriva debitorului numai pentru suma pe care debitorul nu ar fi
putut sa o stinga fata de creditor.(regresul fideiusorului este limitat)

16

NB: stingerea sau diminuarea dreptului de regres al fideiusorului nu


inseamna ca el nu are o varianta alternativa pentru a recupera ceea ce a platit.
Izvorul obligatiei de restituire- plata nedatorata
3.
Daca instiintarea nu a fost facuta, se multiplica creanta fideiusorului in sensul
ca el va avea un drept de restituire si impotriva debitorului si impotriva creditorului.
Asadar, ipoteza este aceea in care debitorul plateste, nu il instiinteaza pe fideiusor,
fideiusorul plateste si el inca o data, in mod normal fideiusorul ar trebui sa aiba o
actiune impotriva cred intemeiata pe plata nedatorata, dar pe langa aceasta creanta
impotriva creditorului platit, va mai avea o creanta si impotriva debitorului. Evident ca
nu va fi in mod cumulativ facuta executarea acestor creante.
Practic, prin aceasta prevedere legala, debitorul devine fideiusorul creditorului,
adica daca va fi insolvabil creditorul, riscul insolvabilitatii pentru plata facuta de
fideiusor nedatorata va fi supoprtata de catre debitor. mai mult decat atat, intrucat nu
se insitutie o ordine de preferinta, asta inseamna ca fideiusorul va putea sa inceapa
urmarirea fie impotriva creditorului platit, fie impotriva debitorului care a facut
anterior plata fara sa-l fi informat de fideiusor.

c. planul dintre fideiusori


Spre deosebire de regresul fideiusorilor impotriva debitorilor solidari, regres
care este integral impotriva orircaruia dintre debitori, regresul fideiusorului platitor
impotriva celorlalti fideiusori este partial, adica fideiusorul platitor va avea regres
impotriva celorlalti fideiusori pentru partea fiecaruia. In plus, in masura in care
fideiusorul exercita acest regres impotriva celorlalti fideiusori fara sa-l urmareasca pe
debitor inainte, actiunea va fi admisibila impotriva fideiusorului neplatitor numai daca
fideiusorul platitor ar fi putut, inainte de plata facuta creditorului, sa se indrepte
impotriva debitorului. Tocmai pentru ca obligatia este divizibila intre fideiusori, riscul
insolvabilitatii de asemenea se divide intre fideiusori- ca urmare, daca un fideiusor
este insolvabil, partea ce revine acestuia se divide proportional intre ceilalti fideiusori
neplatitori si cel platitor.
Riscul insolvabilitatii unui fideiusor este suportat propotional de ceilalti
fideiusori.
Cat priveste incetarea fideiusiunii distingem intre cauzele care duc la
incetarea obligatiei principale si cauzele care duc la incetarea raportului de
fideiusiune propriu-zis.

17

Intrucat fideiusiunea este accesorie in raport cu obligatia principala, orice


cauza de stingere a obligatiei principale duce si la stingerea fideiusiunii.
Daca opereaza compensatia intre creditor si debitor, sau este vorba de o dare
in plata sau de o confuziune, se stinge si fideiusiunea, daca se constata nulitatea o
principale, se stinge si fideiusiunea. Exista si cauze autonome,
compensatia/confuziunea intre fideiusiune si creditor sau se poate constata nulitatea
conventiei de fideiusiune.

De lecturat-nu a predat separat


Privilegiile

Au o dubla vocative:
1.
Sunt simple cauze de preferinta, fara a avea valoare de dr reale de
garantie cum se intampla in cazul asa numitelor privilegii generale, asupra tuturor
bunurilor imobile si mobile. In realitate aceste privilegii nu poarta asupra unor bunuri
determinate ci asupra intregului patrimoniu al debitorului sub latura sa acitva sau
asupra unor mase patrim. Astfel de privilegii nu sunt altceva decat ordine de
preferinta care sunt reglementate fie in CPC, CPFisc fie in legea insolventei. Pt a fi dr
reale de ganatie privilegiile trebuie sa apese asupra unor bunuri detrmintate sau
determinabile din patrimoniul debitorului, sau eventual, asupra unei univeralitati de
fapt. Am mai putea vorbi de un privilegiu ca un dr real de garantie, daca are ca obiect
o masa patrimoniala dar numai in masura in care aceasta este apropriabila.
In codul civil in vigoare, sunt 2 privilegii speciale care cu ca obiect bunuri
mobile si care au valoarea unor dr reale de garantie. Este vorba mai intai de
privilegiul care insoteste creanta vanzatorului unui bun mobil, instrainat unei
persoane fizice, daca nu a fost platit pretul de cumparator( creanta cu privire la
18

plata ). Creditorul are un privilegiu special. Un asemenea privilegiu nu functioneaza


daca bunul a fost dobandit de cumparator pt serviciul sau exploatarea unei
intreprinderi.
Al 2 lea priv special: este cel care insoteste creanta pers care exercita un dr
de retentie asupra unui anumit bun mobil. Cat timp exista dr de retentie asupra acelui
dr mobil, creditorul retentnor are un privilegiu special asupra acelui bun pt satifacerea
creantei speciale- 2339.
In ambele cazuri, desi este vorba de un dr real de garantie, el nu confera
decat dr de preferinta creditorului iar nu si dr de urmarire. Ca o consecinta, daca
bunul mobil care formeaza obiectul privilegiului este instrainat de debitor, privilegiul
se stinge.
Exista o exceptie de la aceasta regula numai atunci cand instrainarea imbraca
forma vanzarii, caz in care al 2-lea cumparator va fi tinut in continuare de privilegiul
creditorului initial, altfel spus, desi este vorba de o dubla vanzare cumparare si avem
2 privilegii: privilegiu primului vanzator si privilegiul primului cumparator care devine
si vanzator, ele nu sunt egale, ci sunt ierarhizate. Este preferat primul vanzator, iar
privilegiul primului cumparator care devine si vanzator, mai poate fi utilizat numai
daca mai ramane ceva din valoarea bunului care formeaza obiectul celor 2 creante.
Daca este vorba de alte forme de instainare decate vanzarea cumpararea, prin
instainare privlegiul se stinge -> art 2340 si 2341.
Se mai stinge privilegiul special si atuni cand bunul e transformat sau piere in
intregime. Privilegiul se singe si atunci cand se stinge obligatia garantata. Acest mod
general de stingere este in art 2337. Si in absenta unei prevederi legale concluzia ar fi
aceeasi-. Accesorium sequitur principale.
2.

Privilegiul special are in caract accesoriu in raport cu creanta.

Daca exista un concurs intre cele 2 privilegii din art 2331, primul privilegiu, cel
referitor la creanta vanzatorului, are forta juridica mai mare decat privilegiul
retentorului.
Daca exista concurs intre mai multe privilegii vor fi satifacute mai intai
creantele privilegiate prevazute in art 2339, iar apoi creantele garantate prin ipoteca
si gaj. In acest ultim caz, daca este vorba de o ipoteca mobiliara perfecta, creditorul
privilegiat, va fi preferat numai daca si-a inscris privilegiul asupra unui bun mobil in
arhiva electionica de ganatii inainte ca ipoteca sa fi devenit perfecta. Chiar daca nu
discutam despre ipoteca mobiliara, facem precizarea ca o ipoteca mobiliara devine
perfecta numai dupa indeplinirea formalitatilor de publicitate. Practic, este vorba de
aplicarea principiului prior tempore melior iuris. Toate ac sol sunt prev in art 2342 din
c civ.

19

Dreptul de retentie
Dreptul de retentie este reglementat in codul civil de la art. 2495 art. 2499.
Asadar, spre deosebire de vechea reglementare, in actualul cod civil avem o
reglementare autonoma a dreptului de retentie. Sub imperiul Codului civil de la 1864
nu exista o reglementare la nivel de principiu a reptului de retentie. Erau doar texte
care faceau aplicatia ideii de drept de retentie. Din acele texte speciale, doctrina si
jurisprudenta au conturat figura juridica generala a dreptului de retentie.
Dreptul de retentie este o garantie reala imperfecta, care consta in aceea ca
persoana care are obligatia de a remite sau de a restitui un bun are dreptul sa retina
acel bun pana cand creditorul remiterii sau al restituirii ii va plati cheltuielile necesare
si utile facute pentru conservarea bunului, precum si, valoarea prejudiciilor suferite
din cauza bunului.
De ce este vorba de o garantie imperfecta, reala?
Este reala pentru ca poarta asupra unui bun, insa este imperfecta intrucat ea
nu confera prerogativele specifice drepturilor reale de garantie si anume, prerogativa
urmaririi si cea a preferintei.
De exemplu, depozitarul unui bun, facand anumite cheltuieli pentru
conservarea bunului, va avea dreptul sa retina bunul, pana cand deponentul ii va plati
cheltuielile facute, dar depozitarul nu se va putea indestula din valoarea bunului cu
preferinta fata de alti creditori si nici nu va putea sa urmareasca bunul in mainile
oricui s-ar gasi. Totusi, in legatura cu aceasta ultima precizare, e nevoie sa tinem
seama ca in Noul Cod Civil, in art. 2499 al. (2) se precizeaza ca daca retentorul a fost
deposedat involuntar de bun, adica impotriva vointei sale, nu se stinge dreptul de
retentie, iar retentorul poate sa ceara restituirea bunului. Solutia este fireasca, dar ea
nu este echivalenta dreptului de urmarire, retentorul va avea o actiune personala si
nu o actiune reala impotriva uzurpatorului.
Daca a operat insa prescriptia actiunii principale si daca uzurpatorul invoca
aceasta exceptie, atunci actiunea in restituire va fi respinsa. Prescriptia nu poate fi
invocata din oficiu, ci de cel impotriva caruia opereaza. Cand deposedarea, chiar
involuntara a permis apoi transmiterea bunului catre un alt posesor care este de
buna-credinta, acesta va putea invoca impotriva actiunii in restituire posesia bunului
imobil care rezulta din posesia de buna-credinta. Intotdeauna are ca obiect un bun
mobil. Nu beneficiaza de dreptul de retentie cel care detine bunul pe temeiul unei
fapte ilicite. De exemplu, hotul nu ar putea invoca dreptul de retentie, pana cand
proprietarul i-ar plati cheltuielile pentru conservarea bunului (?)

20

Cat priveste drepturile retentorului pe durata retentiei, el beneficiaza de


statutul administratorului bunului altuia. Ca urmare, vor fi aplicate dispozitiile legale
care reglementeaza administrarea bunurilor altuia.
Desi este imperfect, totusi dreptul de retentie este un drept real, ca urmare el
este opozabil tertilor, nefiind nevoie de vreo formalitate de publicitate.
Intrucat nu are drept de preferinta fata de alti creditori, retentorul nu poate
impiedica urmarirea bunului de catre creditorii celui care este indreptatit la restituire.
El poate insa participa la distribuirea pretului in conditiile legii.
Cat priveste stingerea dreptului de retentie, daca cel indreptatit la restituire
plateste fie valoarea cheltuielilor fie ofera o garantie suficienta, atunci dreptul de
retentie inceteaza.

21