ROLUL Şl ATRIBUŢIILE GREFIERULUI

Nu poate fi stabilit cu certitudine anul cînd a apărut funcţia de grefier, dar totuşi se cunoaşte
că este prezent în instanţe din cele mai vechi timpuri şi a devenit un actor tradiţional în procesul de
judecată. Dintotdeauna, grefierul a exercitat atribuţii importante şi absolut necesare înfăptuirii
justiţiei şi asigurării dreptului la un proces echitabil. Funcţia de grefier este o funcţie publică
exercitată în mod independent, sub autoritatea judecătorului aflat în exerciţiul funcţiunii. În linii
generale, asistăm la o creştere a rolului grefierului la judecarea pricinilor, acesta preluînd o parte din
obligaţiile auxiliare înfăptuirii justiţiei şi contribuind în acest mod la garantarea unei justiţii în
numele legii şi în strictă conformitate cu legea.
Astfel, printre subiecţii raportului procesual juridic regăsim şi grefierul. Subiecţii raportului
procesual civil sînt tradiţional grupaţi în trei categorii: 1) instanţa de judecată; 2) participanţii la
proces; 3) persoanele ce contribuie la înfăptuirea justiţiei (martorii, experţii, specialiştii, grefierii,
traducătorii etc.).
Pînă relativ recent legiuitorul nu a atras atenţia asupra instituţiei grefierului, deşi,
incontestabil, grefierul dintotdeauna a exercitat atribuţii importante şi absolut necesare înfăptuirii
justiţiei şi asigurării dreptului la un proces echitabil.
Referinţele consemnate în literatura de specialitate rusă sînt laconice în privinţa persoanelor
ce contribuie la înfăptuirea justiţiei. Autorul V.larxov, referindu-se la categoria persoanelor ce
contribuie la înfăptuirea justiţiei, subliniază că acestea se atrag în proces la iniţiativa instanţei de
judecată sau la iniţiativa participanţilor la proces în legătură cu îndeplinirea anumitor funcţii
procesuale sau cu relatarea unor informaţii, care sînt inerente soluţionării juste a cauzei. Autorul
mai menţionează că statutul persoanelor ce contribuie la înfăptuirea justiţiei se determină în primul
rînd prin prisma obligaţiilor procesuale stabilite de lege în seama acestora. Savantul A.VIasov
susţine că trăsătura caracteristică a acestei categorii de subiecţi procesuali este că persoanele
respective nu au interes juridic referitor la modul în care va fi soluţionată pricina. Autorul
M.Treuşnikov, caracterizînd subiecţii procesuali, se limitează doar la enumerarea persoanelor ce fac
parte din a treia categorie („persoane ce contribuie la înfăptuirea justiţiei").
Teoreticienii români nu abordează subiecţii raportului procesual civil în lucrările de drept
procesual civil ca ramură de drept şi disciplină de studiu, ci se referă doar la instanţa de judecată şi
la participanţii la proces. Totodată, consemnăm că, cu începere din anul 1999, cînd a fost înfiinţat
Centrul de Pregătire şi Perfecţionare a Grefierilor şi a Celuilalt Personal Auxiliar de Specialitate
(ulterior, din anul 2000, denumit Şcoala Naţională de Grefieri), literatura de specialitate română se
îmbogăţeşte cu culegeri şi materiale teoretico-practice destinate grefierilor.
Republica Moldova a trecut prin reforme judiciare: anul 1996 - constituirea unui sistem
judecătoresc din patru trepte: judecătorii de sector, tribunale, Curtea de Apel, Curtea Supremă de
Justiţie, judecătoria economică de circumscripţie, Judecătoria Economică a Republicii Moldova şi
judecătoria militară; anul 2003 - reorganizarea sistemului judecătoresc în trei trepte: judecătorii,
curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie, inclusiv instanţe judecătoreşti economice şi militare.
Aceste reforme nu au vizat personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti. Totuşi, necesitatea
reformării serviciului auxiliar de grefă a fost semnalat în practica judiciară cu mult timp în urmă,
întrucît fiecare judecător urma să-şi instruiască în mod individual propriul grefier. În revistele de
specialitate autohtone s-a semnalat necesitatea de a avea un personal auxiliar calificat, fiind
elaborate recomandări în această privinţă.
În anul 2006 se propunea crearea pe lîngă „prezumtivul Institut Naţional al Magistraturii"
(care a luat denumirea de „Institutul Naţional al Justiţiei" prin adoptarea legii respective) a unei
Şcoli Superioare de Grefieri sau a unui Colegiu Naţional al Grefierilor şi al Personalului Auxiliar. 6
De asemenea, se preconiza elaborarea unor reglementări privind statutul special al acestei categorii
de angajaţi, care ar reglementa cu claritate: condiţiile de angajare, drepturile şi obligaţiile de funcţie
ale acestei categorii, atribuţiile de serviciu; sporirea exigenţei mecanismului de selectare a candida-
ţilor la funcţiile respective; suplimentarea numerică a acestei categorii de personal; instituirea unor
servicii şi funcţii noi dictate de imperativele timpului.
Cu toate că crearea unei Şcoli Superioare de Grefieri sau a unui Colegiu al Grefierilor şi a
Personalului Auxiliar nu a fost soluţionată în anul 2007 la adoptarea Legii privind statutul şi
organizarea activităţii grefierilor în instanţele judecătoreşti, totuşi numeroase alte chestiuni legate de
activitatea cotidiană a grefierului au fost reglementate prin această lege.
Astfel, art.1 al Legii privind statutul şi organizarea activităţii grefierilor din instanţele
judecătoreşti enunţă rolul grefierului: „La înfăptuirea actului de justiţie, munca grefierului constituie
un sprijin în activitatea magistraţilor, competenţa şi îndeplinirea corectă a sarcinilor ce îi revin
jucînd un rol important în buna funcţionare a instanţei judecătoreşti". Funcţia de grefier este definită
la art.4 al Legii sus-numite ca o funcţie publică exercitată în mod independent, sub autoritatea
judecătorului aflat în exerciţiul funcţiunii.
Referindu-ne la rolul grefierului în activitatea de înfăptuire a justiţiei, menţionăm că grefierul
este un actor inerent în procesul de soluţionare a diverselor chestiuni, fiind însărcinat cu o parte
semnificativă a lucrului pe marginea dosarelor: întocmirea corectă a procesului-verbal al şedinţei de
judecată; întocmirea înştiinţărilor şi citaţiilor; expedierea acestora şi a materialelor cauzei părţilor;
verificarea prezenţei participanţilor la proces şi raportarea ulterioară instanţei; contribuirea la
solemnitatea procesului prin anunţarea înfăţişării judecătorilor în sala de şedinţe („Onoraţi
Instanţa!") etc.
Pregătirea insuficientă a grefierului, precum şi îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor
acestuia (citarea părţilor cu întîrziere, nerespectîndu-se termenul legal de 5 zile, încît acestea
primesc citaţia după data la care a fost fixată examinarea cauzei, sau neexpedierea copiilor tuturor
documentelor la dosar) ar putea avea ca efect tergiversarea judecării pricinii. La fel, erorile
grefierului pot avea consecinţe negative generale, spre exemplu; întocmirea deficitară a procesului-
verbal al şedinţei de judecată, care constituie mijloc de probă, fiind apreciat de instanţa ierarhic
superioară, va crea impresia că au fost comise greşeli procesuale, ceea ce ar duce la casarea hotărîrii
emise. Aceste incidente la judecarea unor cauze încalcă în sens larg dreptul persoanei la un proces
echitabil, aşa cum acesta este garantat de Articolul 6 al Convenţiei Europene pentru Apărarea
Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului, adoptată Ia 4 noiembrie 1950.
În linii generale, asistăm la o creştere a rolului grefierului la judecarea pricinilor, acesta
preluînd o parte din obligaţiile auxiliare înfăptuirii justiţiei şi contribuind în acest mod la garantarea
unei justiţii în numele legii şi în strictă conformitate cu legea.
Indiscutabil, factorul justifică comiterea greşelilor, însă o pregătire temeinică a grefierilor va
reduce, cu siguranţă, erorile comise de aceştia şi va constitui o garanţie suplimentară la apărarea
drepturilor persoanelor prin accesul la justiţie şi garantarea unui proces echitabil.
Legea privind organizarea judecătorească include în aparatul instanţei judecătoreşti:
cancelaria, arhiva, serviciul de documentare şi grefierul. Conform legii numite, „cauzele în materie
civilă şi penală, iar în cazurile prevăzute de lege şi alte cauze, se judecă cu participarea grefierului.
Modul de organizare a activităţii grefierilor, drepturile şi îndatoririle acestora se stabilesc în
condiţiile legii. Grefierul instanţei judecătoreşti are statut de funcţionar public."
Statutul grefierului de funcţionar public se regăseşte şi în art.3 al Legii privind statutul şi
organizarea activităţii grefierilor din instanţele judecătoreşti; „Grefierul are statut de funcţionar
public. Drepturile şi obligaţiile grefierului sînt reglementate de prezenta lege, de prevederile
Codului muncii al Republicii Moldova şi de cele ale Legii serviciului public. Funcţia de grefier se
include în Clasificatorul unic al funcţiilor publice".
Clasificatorul unic al funcţiilor publice atribuie grefierului gradul de calificare „01.03.26 -
Grefier al instanţei judecătoreşti". Codul „01" semnifică Funcţiile publice din autorităţile publice
centrale şi de specialitate; codul „03" semnifică Funcţiile publice de rangul trei.
Avînd statut de funcţionar public, grefierului îi sînt aplicabile prevederile respective, precum
şi cele ce se conţin în legislaţia muncii, cu excepţiile şi derogările determinate de statutul grefierilor.
Drepturile şi obligaţiile funcţionarului public sînt reglementate de art.14-24 ale Legii cu privire la
funcţia publică şi statutul funcţionarului public.
Articolul 2 al Legii privind statutul şi organizarea activităţii grefierilor din instanţele
judecătoreşti stabileşte atribuţiile directe ale grefierului. Se indică că grefierul asigură, sub
conducerea judecătorului sau preşedintelui instanţei judecătoreşti, suportul administrativ şi
organizaţional pentru desfăşurarea eficientă a procesului de judecată. Grefierul îndeplineşte şi alte
atribuţii procedurale prevăzute de Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală şi de Codul
contravenţional.
Grefierul are următoarele drepturi specifice:
- dreptul să se asocieze ori să adere la organizaţii sindicale, precum şi la alte organizaţii
profesionale, locale, naţionale sau internaţionale, în scopul apărării intereselor sale legitime;
- dreptul la concediu de odihnă anual plătit, la concedii neplătite din motive familiale sau din
alte motive întemeiate, precum şi de alte concedii acordate în condiţiile legii;
 - dreptul la asigurarea, în mod gratuit, cu ţinută vestimentară corespunzătoare instanţei
judecătoreşti în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, stabilită prin hotărîre de Guvern;
- alte drepturi prevăzute de legislaţia muncii şi de cea a serviciului public.
Legea privind statutul şi organizarea activităţii grefierilor din instanţele judecătoreşti prevede
în art.17 dreptul la formarea continuă - dreptul la perfecţionarea continuă a calităţilor sale
profesionale prin intermediul cursurilor de formare continuă. Pe durata cursurilor de formare
continuă grefierul beneficiază de salariul ce i se cuvine în cazurile prevăzute la art.17 alin.(2) al
Legii sus-numite.
Grefierul are următoarele obligaţii specifice:
- să asigure, sub conducerea judecătorului sau preşedintelui instanţei judecătoreşti, suportul
administrativ şi organizaţional pentru desfăşurarea eficientă a procesului de judecată;
- să-şi îndeplinească atribuţiile în mod profesional, imparţial şi cu fidelitate în condiţiile legii,
şi să se abţină de la orice faptă care ar putea prejudicia interesele persoanelor fizice sau juridice ori
prestigiul justiţiei;
- să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să
asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procesul judiciar, indiferent
de statutul acestora;
- să păstreze secretul profesional, confidenţialitatea asupra faptelor şi informaţiilor de care a
luat cunoştinţă în exerciţiul funcţiunii, judecata putînd să-l elibereze de această obligaţie dacă
împotriva lui este intentat dosar penal, să nu divulge datele şi informaţiile la care are acces în
exerciţiul funcţiunii;
- să nu comenteze sau să conteste în mass-media hotărîrile şi alte decizii pronunţate pe
marginea dosarelor de care a luat cunoştinţă în exerciţiul funcţiunii;
- să respecte disciplina de muncă;
- să aibă o ţinută vestimentară corespunzătoare în şedinţele de judecată;
- să respecte normele deontologice ale profesiei;
- să participe, în modul stabilit, la formarea continuă;
- să prezinte, în condiţiile şi în termenele prevăzute de lege, declaraţia cu privire la venituri şi
proprietate.
Astfel, legislaţia în vigoare acordă o deosebită atenţie ridicării calificării profesionale a
grefierului. Formarea continuă este atît un drept, cît şi o obligaţie a grefierului.
Obligaţiile grefierului legate de înfăptuirea justiţiei ar putea fi divizate în obligaţii aferente
activităţii premergătoare şedinţei de judecată, activităţii în timpul şedinţei de judecată şi activităţii
ulterioare încheierii dezbaterilor.
La stadia premergătoare şedinţei de judecată, după primirea cererii în procedură, grefierul are
obligaţia de formare a dosarelor, de întocmire şi expediere a copiei cererii de chemare în judecată şi
a actelor anexate, după caz - a copiilor de pe actele de procedură (spre exemplu, copia încheierii de
aplicare a măsurilor de asigurare).
Pe coperta dosarului se va menţiona denumirea instanţei, completul de judecată, numărul
dosarului, numele/denumirile părţilor, obiectul pricinii. Grefierul va executa aceste acte în regim de
urgenţă, în aceeaşi zi sau cel tîrziu a doua zi lucrătoare. Expedierea corespondenţei se va face prin
poştă, curier, fiind interzisă încredinţarea acesteia altor persoane (cu excepţia cazului cînd legea
prevede posibilitatea şi la indicaţia judecătorului). Conform art.100 alin.(1) CPC, cererea de
chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la proces contra semnătură,
prin intermediul persoanei împuternicite, prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire,
sau prin alte mijloace care să asigure transmiterea textului cuprins în act, precum şi confirmarea
primirii lui. în orice caz, la expedierea corespondenţei urmează să se ţină cont de faptul ca părţile să
fie citate în termen de 5 zile pînă la data examinării dosarului, iar avizul de primire să fie remis
instanţei de judecată. Spre regret, în numeroase cazuri, preponderent din motive de ordin financiar,
citaţiile şi actele de procedură sînt expediate prin scrisori simple, fără aviz de primire, ceea ce duce
la tergiversarea examinării cauzelor. Citarea neconformă legii permite participanţilor la proces să se
folosească cu rea-credinţă de drepturile lor procedurale şi poate fi temei pentru casarea unei hotărîri
legale şi întemeiate în fond, dar cu atare încălcări procedurale.
Înainte de începerea şedinţei grefierul verifică dacă s-au anexat la dosar dovezile de înmînare
ori de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte procedurale; verifică corectitudinea îndeplinirii
procedurilor de citare sau de comunicare; informează preşedintele completului de judecată despre
deficienţele constatate (cum ar fi întoarcerea citaţiei cu indicaţia că partea citată nu se găseşte pe
adresa indicată, că a fost indicată greşit adresa, că telegrama nu a fost înmînată). Grefierul
informează instanţa dacă au parvenit şi cereri de amînare a şedinţei. Grefierul va întocmi şi va afişa
în locurile special prevăzute lista cauzelor ce se examinează în fiecare zi, cu indicarea locului şi
timpului examinării.
Grefierul va fi prezent în sala de şedinţă înainte de începerea şedinţei, pînă la înfăţişarea
instanţei.
În cadrul procesului civil grefierul este obligat: să îndeplinească la însărcinarea judecătorului
unele acte procedurale, prin care contribuie la pregătirea şi dezbaterea pricinii în şedinţa de
judecată, să verifice prezenţa participanţilor, să clarifice motivele neprezentării lor şi să le notifice
judecătorului, să întocmească procesul-verbal (conţinutul acestor obligaţii este tratat pe larg în
capitolele următoare).
În cadrul procesului penal grefierul este obligat: 1) să se afle în sala de şedinţe pe tot parcursul
procesului pentru consemnarea în procesul-verbal a desfăşurării şedinţei de judecată şi să nu
părăsească şedinţa fără permisiunea preşedintelui şedinţei; 2) să expună complet şi exact în
procesul-verbal acţiunile şi hotărîrile instanţei de judecată, cererile, demersurile, obiecţiile,
declaraţiile şi explicaţiile tuturor persoanelor participante la şedinţa de judecată, precum şi alte
circumstanţe care vor fi incluse în procesul- verbal sau, după caz, anexate la acesta; 3) să
întocmească procesul-verbal al şedinţei de judecată în termenul stabilit de legislaţie; 4) la cererea
instanţei de judecată sau a unei părţi în procesul penal, să comunice despre relaţiile sale cu
persoanele care participă la proces în cauza respectivă; 5) să execute întocmai indicaţiile
preşedintelui şedinţei de judecată; 6) să nu divulge datele şedinţei de judecată închise etc.
În cazul amînării examinării pricinii ori anunţării unei întreruperi, grefierul urmează să
înştiinţeze părţile prezente despre aceasta contra semnătură.
Dacă procesul nu s-a încheiat, grefierul va înştiinţa părţile care nu au fost prezente despre data
următoarei şedinţe şi va expedia copiile de pe actele procedurale adoptate la această şedinţă
(precum ar fi încheierea de atragere în proces a unui in- tervenient accesoriu, de aplicare a măsurilor
de asigurare, de schimbare a statutului procesual al participantului la proces).
Grefierul urmează să întocmească procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural cel
tîrziu a doua zi, asigurând în aşa mod dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de conţinutul procesului-
verbal şi de a înainta observaţii asupra lui.
Suplimentar, grefierul expediază în adresa părţilor copiile de pe actele procedurale întocmite
de judecător, redactează titlurile executorii şi, dacă este necesar, le expediază în adresa părţilor
cointeresate.Tot grefierul asigură şi transmiterea dosarului în cancelaria instanţei.
 Activitatea Avocatului Poporului (Ombudsmanului)
(1) Avocatul Poporului (Ombudsmanul) (în continuare – Avocatul Poporului) asigură
respectarea drepturilor şi libertăţilor omului de către autorităţile publice, de către organizaţii şi
întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, de către organizaţiile
necomerciale şi de către persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile.

(2) Avocatul Poporului contribuie la apărarea drepturilor şi libertăţilor omului prin prevenirea
încălcării acestora, prin monitorizarea şi raportarea modului de respectare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului la nivel naţional, prin perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul
drepturilor şi libertăţilor omului, prin colaborarea internaţională în acest domeniu, prin promovarea
drepturilor şi libertăţilor omului şi a mecanismelor de apărare a acestora, prin aplicarea procedeelor
reglementate de prezenta lege.

(3) Avocatul Poporului pentru protecţia drepturilor copilului îşi exercită atribuţiile pentru
asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor copilului şi realizării, la nivel naţional, de către
autorităţile publice centrale şi locale, de către persoanele cu funcţie de răspundere de toate
nivelurile a prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului.

(4) Activitatea Avocatului Poporului şi a funcţionarilor care activează sub autoritatea sa are
caracter public.

Articolul 2. Principii de activitate

(1) În activitatea sa, Avocatul Poporului se conduce de Constituţia Republicii Moldova, de

prezenta lege, de alte legi ale Republicii Moldova, precum şi de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte.

(2) În activitatea sa, Avocatul Poporului se ghidează de principiile legalităţii, egalităţii,

imparţialităţii, transparenţei, echităţii sociale, democraţiei, umanismului şi se conduce de conştiinţa
sa.

Articolul 3. Garanţii de independenţă

(1) Instituţia Avocatul Poporului este autonomă şi independentă faţă de orice autoritate
publică, persoană juridică, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, şi faţă
de orice persoană cu funcţie de răspundere de toate nivelurile.

(2) Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni
nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale.

(3) Avocatul Poporului nu poate fi obligat să prezinte explicaţii sau declaraţii asupra cazurilor
examinate sau aflate în procedură de examinare, cu excepţia situaţiilor în care acestea sînt în folosul
părţii reprezentate ori conţin informaţii de interes public.

(4) Imixtiunea în activitatea Instituţiei Avocatul Poporului, ignorarea intenţionată de către

persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile a sesizărilor şi a recomandărilor Avocatului
Poporului, precum şi împiedicarea sub oricare formă a activităţii acestuia atrag după sine
răspunderea în conformitate cu legislaţia.

Articolul 4. Inviolabilitatea Avocatului Poporului

 (1) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot fi persecutaţi sau traşi la răspundere juridică
pentru opiniile exprimate şi pentru acţiunile pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, pe durata
exercitării mandatului.

(2) Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi pot fi urmăriţi penal şi
trimişi în judecată pentru alte fapte decît cele prevăzute la alin. (1), dar Avocatul Poporului nu poate
fi reţinut, percheziţionat sau arestat fără acordul prealabil al Parlamentului, iar adjuncţii – fără
informarea prealabilă a Parlamentului.

(3) Avocatul Poporului şi adjuncţii arestaţi ori trimişi în judecata penală vor fi suspendaţi din
funcţie de drept pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti.

(4) Inviolabilitatea Avocatului Poporului şi a adjuncţilor săi se extinde asupra locuinţei şi

localului de serviciu ale acestora, asupra mijloacelor de transport şi de telecomunicaţie folosite,
asupra corespondenţei, documentelor şi averii personale.

Care sunt drepturile și obligațiile solicitanților statutului de apatrid:

Drepturile:

• în perioada examinării cererii, solicitantul are dreptul să se afle în Republica Moldova şi

poate fi îndepărtat de pe teritoriul acesteia doar în cazul în care există motive de securitate naţională
sau de ordine public;

• Biroul migrație și azil eliberează solicitantului un certificat ce îi confirmă statutul (certificat

de confirmare) pe toată perioada examinării cererii;

• în comunicarea verbală sau scrisă solicitantul poate folosi limba maternă sau o altă limbă pe
care o posedă.

Obligațiile:

• să colaboreze pe deplin cu Biroul migrație și azil;

• să prezinte probe sau orice altă informaţie relevantă pentru recunoaşterea statutului său de
apatrid;

• să se prezinte la Biroul migrație și azil pentru a fi intervievat ori de câte ori va fi nevoie;

• să respecte legislaţia Republicii Moldova.

Care sunt drepturile și obligațiile apatrizilor:

• dreptul la domiciliere în Republica Moldova;

• dreptul la muncă şi la protecţia ei, în conformitate cu legislaţia în vigoare;

• dreptul la odihnă şi la ocrotirea sănătăţi pe baze generale ca şi cetăţenii Republicii Moldova;

• aceleaşi drepturi şi obligaţii în domeniul asigurării obligatorii de asistenţă medicală ca şi

cetăţenii Republicii Moldova, în conformitate cu legislaţia în vigoare, dacă tratatele internaţionale
nu prevăd altfel;

• dreptul de a primi indemnizaţii, pensii şi alte tipuri de asigurări sociale, în conformitate cu

legislaţia în vigoare;
 • dreptul la locuinţă ca şi cetăţenii Republicii Moldova;

• dreptul de a dispune de casă şi de alte bunuri în proprietate privată, de a moşteni sau de a

testa bunuri, de a beneficia de dreptul de autor al unei opere literare artistice şi ştiinţifice, al unei
descoperiri, invenţii, precum şi alte drepturi personale nepatrimoniale;

• aceleaşi drepturi la învăţătură ca şi cetăţenii Republicii Moldova. Apatrizii admişi la studii în

instituţii de învățământ au drepturi şi îndatoriri, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu regulile
stabilite de aceste instituţii;

• dreptul să intre pe baze generale ca şi cetăţenii Republicii Moldova în diverse societăţi

culturale, ştiinţifice, sportive, în organizaţii cooperatiste, asociaţii de producţie, dacă statutele
acestora nu stabilesc altfel;

• apatrizilor domiciliaţi în Republica Moldova li se garantează libertatea conştiinţei, opiniei şi

exprimării, în conformitate cu legislaţia în vigoare;

• dreptul de a se căsători şi desface căsătoria cu cetăţeni ai Republicii Moldova, cu alte

persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Ei se bucură de dreptul şi au îndatoriri în relaţiile
de familie ca şi cetăţenii Republicii Moldova;

• dreptul de a circula pe teritoriul Republicii Moldova şi de a-şi stabili domiciliul în modul

stabilit de legislaţia în vigoare;

• apatrizilor li se garantează inviolabilitatea persoanei şi locuinţei, în conformitate cu legislaţia

în vigoare. Ei au dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente, altor
autorităţi publice împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime;

• apatrizii, în conformitate cu legislaţia cu privire la avocaţii parlamentari, au dreptul să

adreseze cereri către avocatul parlamentar în cazurile încălcării în Republica Moldova a drepturilor
şi intereselor lor legitime;

• apatrizii beneficiază în procesele de judecată de aceleaşi drepturi procedurale ca şi cetăţenii

Republicii Moldova;

• apatrizii sunt supuşi la impozite, taxe şi alte plăţi pe baze generale ca şi cetăţenii Republicii
Moldova dacă acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte nu stabilesc altfel.
 Comportamentul etic al juristului
Juridic şi etic

Privitor la relaţia juridic-etic funcţionează doua opinii complet contradictorii: ea

este văzută sau ca o tautologie, sau ca o relaţie imposibilă pentru că termenii nu ar fi
deloc asociabili. Funcţionează tautologic pentru că cei doi termeni par a fi identici:
fie că exerciţiul juridic este văzut ca însăşi practica eticii, fie că întreaga etică se
consideră a fi modelată de normativitatea juridică. Este imposibil de asociat pentru că
ceea ce devine deja normat juridic ar ieşi din sfera eticii sau pentru că tot ceea ce se
normează juridic nu ar ţine de esenţa eticii, ci mai degrabă este centrată pe conştiinţa
fiecărui individ. Drept consecinţă, ar fi impropriu să vorbim de o etică a
profesioniştilor din aria juridică, fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic
prin excelenţă, fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să
adauge condamnări şi sancţiuni care privesc mai degrabă aspectul administrativ al
profesiei. În realitate, considerăm că eticul şi juridicul sunt într-o relaţie de
interdependenţă care nu permite nici uneia nici celeilalte să funcţioneze independent
şi care dă seamă de faptul că sfera celor doi termeni nu poate fi una şi aceeaşi.

Pentru o mai bună distincţie a celor doi termeni, inclusiv pentru a clarifica
relaţia lor, credem că este util să avem în vedere posibilele planuri în care relaţia
anunţată poate funcţiona:

normă juridică-normă morală

rolurile juriştilor: în principal distincţia între magistraţi (judecători şi procurori),

avocaţi, notari şi consilieri juridici

raporturi între jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei

Normă juridică-normă morală.

In ce măsură o normă juridică trebuie să fie conformă cu o normă morală este un

subiect care nu face obiectul acestui text, dar raportul dintre norma juridică şi cea
morală este de reţinut pentru că, în cele mai multe cazuri, activitatea juriştilor este
atât de complet normată încât pare că nu mai poate rămâne nimic în afara stipulaţiilor
juridice. Or, dacă se poate formula o cerinţă etică neprevăzută deja în lege, ea ar
putea fi sau de prisos, sau ar trebui urgent înglobată în corpul reglementărilor
juridice. În realitate, există şi calea intermediară a normelor, evident etice, care, deşi
nu sunt stipulate în codurile juridice, sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de
jurist.

Rolurile juriştilor
 Sarcinile morale ale juriştilor diferă, mai cu seamă prin evidenţierea unor
principii prevalente, în funcţie de diferitele roluri jucate în sfera juridică. Deşi se
păstrează un număr comun de obligaţii etice, prin natura profesiei, etica avocaţilor, de
exemplu, se orientează şi în funcţie de principii specifice, altele decât cele care
vizează profesia magistraţilor sau cea a notarilor (Held, 1983).

Raportul dintre jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei

În funcţie de distincţia de mai sus, raportul cu „subiecţii” actului juridic diferă el

însuşi. Dacă pentru avocat sau notar putem vorbi de un raport cu un client,
magistratul nu are în faţă decât probe care să dea dreptate unui reclamant sau pârât (în
dreptul civil) sau să inculpe sau disculpe un învinuit (în dreptul penal).

De ce este necesară o etică a profesiei de jurist?

Pentru că justiţia se bucură, sau ar trebuie să se bucure, de deplină autonomie,

este vital pentru binele general al societăţii, ca juriştii, în mod individual şi în mod
colectiv, să menţină un standard etic foarte ridicat. Dacă exigenţele unui asemenea
standard ar rămâne doar o problemă „internă” a justiţiei, există pericolul ca interesele
private sau de grup ale juriştilor să fie preferate responsabilităţii sociale. Mai mult,
pot apărea situaţii în care persoane cu influenţă sau cei foarte bogaţi să facă presiuni
asupra juriştilor tocmai pentru a provoca decizii în detrimentul societăţii (Frideman şi
Zile, 1964). Juriştii trebui să facă faţă unor mari tentaţii a căror detectare e foarte
dificilă, iar beneficiile economice ar fi foarte consistente. Astfel, standardele etice ar
fi ameninţate. De aceea importanţa rolului social al juriştilor îl obligă pe jurist la
respectarea unui set de valori indispensabile profilului moral al profesiunii sale.

Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundamentează, evident, pe

relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. Acest aspect intră în preocuparea
legiuitorilor care ar trebui să folosească eticul, acolo unde e cazul, ca un criteriu
principal al normării juridice. Trebuie menţionat faptul că, într-o societate
democratică, întreaga legislaţie este obligată să satisfacă cerinţele etice ale unei
societăţi. Sigur că nu se poate vorbi de etica unei societăţi independentă sau în
contradicţie cu etica în calitate de trăsătura a relaţiilor interpersonale, inter-
instituţionale sau între persoane şi instituţii. Dar într-o legislaţie, obiectivele societăţii
prevalează asupra celor ale persoanelor fizice şi juridice.

Celelalte două planuri, privind distribuirea rolurilor în spaţiul juridic şi respectiv

cel al relaţiilor cu persoanele-subiecte ale actului justiţiei, pun în evidenţă distincţii
utile pentru înţelegerea diferenţiată a necesităţii eticii pentru profesiunea de avocat,
pentru cea de magistrat sau de notar.
 Ţinând cont de cele enunţate anterior, credem că principala raţiune a necesităţii
normării etice a profesiunii de jurist este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat,
relaţie cu repercusiuni importante pentru raportul juriştilor cu subiecţii proceselor.

În ţările cu regim totalitar, controlul statului este atât de puternic şi de

nerestrictiv încât juristul este foarte tentat să neglijeze interesele persoanelor (civile,
mai ales) ca să „servească interesele societăţii”, de fapt interesele statului, fiindcă un
stat totalitar identifică interesele societăţii cu cele ale statului. Dar, şi mai grav este că
statul însuşi nu înseamnă decât voinţa unui partid, respectiv a unei „clase
conducătoare”.

Atât timp cât juriştii nu sunt în mod particular recompensaţi de către clienţii lor,
fiind angajaţi ai statutului, iar recunoaşterea şi avansarea lor profesională seface doar
în funcţie de felul în care este satisfăcut interesul statului, este oarecum de înţeles de
ce, o dată în plus, juriştii subordonează statului interesele propriilor lor clienţi.
(Frideman şi Zile, 1964).

Evident, observaţia celor doi autori îi vizează în mod special pe avocaţi. În ţările
cu regim democratic, prin chiar cerinţele democraţiei, justiţia este independentă, este
una dintre cele patru puteri. Controlul statului fiind atât de redus, unul din pericole
poate fi acela ca juristul să neglijeze interesele societăţii în favoarea exclusivă a
intereselor particulare ale clienţilor, mai ales că aceştia din urmă îi procură avantajele
materiale. Este de asemenea, vorba mai ales despre avocaţi, dar şi magistraţii pot fi
contaminaţi (corupţi) de această atitudine prin acceptarea unor avantaje (materiale
sau de orice altă formă) care li se oferă de către clienţi prin intermediul avocaţilor.

Astfel, libertatea profesiei dejurist înseamnă, într-o societate totalitară, libertatea

faţă de excesiva dependenţă faţă de stat, iar într-o societate democratică libertatea faţă
de excesiva dependenţă faţă de client. (Frideman şi Zile, 1964)

Această cerinţă a independenţei reale a juristului faţă de constrângerile statului,

oricât de juste sau nejuste ar fi ele, şi faţă de aspiraţiile clientului, oricât de rezonabile
sau nerezonabile ar fi ele, pune în discuţie responsabilitatea profesională a juriştilor,
angajamentul lor dincolo de cerinţele clar formulate ale competenţei lor. Într-o ţară cu
un grad înalt de corupţie, păstrarea acestei independenţe (în special faţă de cei vizaţi
prin instrumentarea dosarelor) reclamă eforturi în plus pentru a face faţă tentaţiilor şi
presiunilor de tot felul.

Responsabilităţi generale

Majoritatea responsabilităţilor profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în

normele juridice (coduri sau legi organice), dar comportamentul juriştilor este, de
asemenea, ghidat de conştiinţa personală şi de regulile aprobate de comunitatea mai
restrânsă a colegilor (Freedeman, 1990).
 Responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor, ei fiind
deopotrivă:

ofiţeri ai sistemului legal

cetăţeni cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei

Ca ofiţer al sistemului legal, un jurist trebuie:

Să folosească legea numai pentru scopuri legitime şi în nici un caz pentru a-i
hărţui sau intimida pe alţii.

Să arate respect faţă de sistemul legal şi faţă de cei care îl servesc.

Să provoace desfăşurarea corectă a acţiunilor oficiale şi să susţină caracterul

legal al proceselor.

Ca cetăţean, juristul trebuie

Să caute îmbunătăţirea

Să promoveze calitatea serviciilor justiţiei.

Să cultive cunoaşterea legii dincolo de exerciţiul strict al profesiei lui, să îşi

folosească cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie
juridică a cetăţenilor. O dată în plus acesta este necesar pentru că ignoranţa în raport
cu legea nu poate justifica nici o faptă prin care legea este încălcată.

Concentrând cerinţele de mai sus, le putem reformula ca trei condiţii generale:

Să depună eforturi să atingă nivelul cel mai înalt posibil al competenţe

Să îmbunătăţească legea.

Să îşi utilizeze calificarea pentru a servi idealurile serviciului public.

Competenţa

Principala obligaţie, şi juridică şi etică, este competenţa. Ea presupune

cunoaşterea legilor, abilităţi pentru o bună înţelegere şi interpretare a actelor juridice.
Cea mai importantă cerinţă care să asigure competenţa unui jurist constă în
încadrarea cât mai corectă a cazului instrumentat în legislaţia existentă.

Confidenţialitatea

Principiul confidenţialităţii trebuie respectat de toţi juriştii, deşi obligaţiile care

decurg din el se concretizează diferit după cum juristul este avocat, magistrat sau
notar. Cum violarea confidenţialităţii ar aduce prejudicii importante nu numai
instrumentării corecte a cazului, dar şi imaginii celor implicaţi, acest principiu este
indispensabil profesionalismului şi moralităţii unui jurist, dar nu trebuie înţeles ca
fiind inviolabil ca un „zid chinezesc”. Confidenţialitatea nu face imposibilă orice fel
de comunicare. Ea este mai degrabă un principiu care procură motivaţia pentru
păstrarea secretului, motivaţie care poate fi anulată de alte considerente mai
puternice.

În situaţii excepţionale, accesul la informaţie devine el însuşi o cerinţă etică (de

exemplu, cazurile care prezintă un mare grad de periculozitate publică, duc la
necesitatea de a cunoaşte cât mai complet coordonatele vieţii unei personalităţi
politice ş.a.). O respectare nenuanţată a confidenţialităţii poate aduce prejudicii
responsabilităţii civice a juristului (Simon, 1988).

Obiectul confidenţialităţii nu este acelaşi pentru un notar, un avocat şi un

magistrat. De pildă, dacă unui magistrat nu i se îngăduie să dezvăluie desfăşurarea
deliberării, felul în care îşi concepe strategia nu este pentru un avocat un secret
obligatoriг Aşa cum s-a mai arătat, cerinţele etice ale juriştilor diferă în funcţie de
rolul lor profesional.

Responsabilităţile avocaţilor

Loialitatea

La celelalte două componente ale statutului de jurist, în cazul avocatului se

adaugă şi cea de a fi reprezentatul unui client. Prin această ultimă funcţie el devine
partizanul clientului său, indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Astfel,
imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client.

Sarcinile avocatului.

Conexat cu rolurile de a fi ofiţer al sistemului legal şi cetăţean cu

responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei, avocatul are de îndeplinit roluri
speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentatul clientului său. Astfel

În calitate de consultant, face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi

obligaţiile şi explică implicaţiile lor practice;

Ca pledant, argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de

adversari;

Ca negociator, caută să obţină rezultate avantajoase pentru client, dar ele trebuie
să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. Nu sunt
permise nici un fel de presiuni în interesul clientului;

Ca intermediar între clienţi, caută să reconcilieze interesele lor divergente;

 Ca evaluator, examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă
de magistrat.

Comunicarea cu clientul este esenţială bunei reprezentări. Un avocat trebuie să-

şi ţină clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de câte ori
este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale
în proces.

Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul

anterior al clientului, sau, în cazurile în care este vorba de un copil sau de un
handicapat, o asemenea comunicare este practic imposibilă.

În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediat

informaţia clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena
(de exemplu, în cazul în care e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a
clientului).

Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii, în privinţa comunicării cu clientul,

sarcinile avocaţilor sunt:

să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea – să se

consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuiesc urmărite.

să discute consecinţele legale ale fiecărei propuneri făcute

să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite, înţelesul sau

aplicarea legii.

Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea

scopurilor care trebuiesc urmărite prin reprezentarea legală, în limitele impuse de
lege şi de profesiunea de jurist. Dar avocatului nu i se poate cere să urmărească
obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi dorinţa
clientului.

Diligenţa

Un avocat trebuie să acţioneze cu o rezonabilă diligenţă şi promptitudine în

reprezentarea unui client. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze
convingător în favoarea lui, dar îi este interzis să facă orice tip de presiune în
avantajul clientului.

Confidenţialitatea

În cazul avocatului, principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop

al respectării loialităţii faţă de client. De aceea, un avocat nu are voie să furnizeze nici
o informaţie privitoare la dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel
clientul este încurajat să comunice cu avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze
toate informaţiile). De asemeni, în cazul în care un avocat lucrează pentru o firmă, el
trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele angajaţilor.

Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează.

Şi totuşi, există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. Şi anume, dacă:

avansarea anchetei o cere;

avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o

posibilă vătămare corporală sau o încercare de asasinare);

este necesară protecţia avocatului (dacă acesta este ameninţat ca urmare a

instrumentării dosarului);

un client caută serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul

obişnuit al serviciului său şi, deci, putând fi acuzat chiar de complicitate, avocatul
este obligat să comunice orice informaţie care ar putea împiedica acea fraudă);

avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este

motivată de obligaţia de a depune mărturie).

Rămâne ca regulă generală, fără excepţii, faptul că unui avocat îi este interzis să
exploateze în vreun fel informaţii cunoscute din dosarul clientului.

Conflictul de interese.

Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat

poate păstra confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să
servească interesul public). În realitate, în practica justiţiei apar deseori situaţii
conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de client, cele faţă de sistemul de
justiţie şi interesele personale ale juriştilor. La acestea se adaugă posibilele conflictele
între interesele unor clienţi diferiţi, între jurist şi colegii săi. Dintre toate aceste
situaţii dilematice, ne vom concentra asupra conflictelor în reprezentarea unor clienţi
diferiţi, conflicte care diferă în funcţie de încadrarea cazului, de exemplu, în tematica
dreptului civil, penal, a dreptului familiei sau a celui comercial (Tur, 1992).

Ca regulă generală: Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă el este

adversarul altui client cu excepţia situaţiilor în care

avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu

celălalt client;

dacă fiecare client consimte la această dublă reprezentare

 Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi
material limitată de responsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de o altă
persoană sau de interesele personale ale avocatului, cu excepţia situaţiilor în care
avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi afectată prin neîndeplinirea
condiţiilor de mai sus.

Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o
negociere şi ale căror interese fundamentale sunt antagoniste unul faţă de altul.
Reprezentarea comună este permisă dacă clienţii au un interes comun chiar dacă
există anumite diferenţe.

Un avocat nu poate acţiona împotriva unui client precedent, sau, ca o regulă mai
puţin restrictivă, un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să
folosească informaţii aflate de la un client precedent.

Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz, nu poate reprezenta o

altă persoană într-un caz conectat cu cel anterior, dacă interesele noului client sunt
conflictuale cu cele ale clientului precedent. Excepţia o reprezintă cazul în care
clientul precedent consimte la această nouă reprezentare.

Reprezentarea celor defavorizaţi.

Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele

administrării justiţiei care fac ca anumite persoane (ca, de exemplu, cei săraci) să nu
poată beneficia de o adecvată asistenţă juridică. În consecinţă, avocatului nu îi este
permis să refuze reprezentarea celor incapabili să-şi procure (plătească) asistenţa
legală sau celor a căror cauză este controversată sau subiect de dezaprobare publică.

În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale

avocaţilor, este necesar ca taxele unui avocat trebuie să fie rezonabile. Ele trebuie
stabilite ţinând cont de:

timpul şi munca de care e nevoie, de noutatea şi dificultatea subiectelor, de

abilităţile necesare posibilităţile clientului

încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se
practică pe plan local

raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute natura relaţiilor cu clientul.

experienţa, reputaţia şi abilitatea avocatului

Ca principiu general, toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte
şi rezonabile pentru client.
 Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale
juriştilor dar, ca şi în cazul profesiei de avocat, sunt specificate unele norme, etice şi
juridice deopotrivă, care se adresează numai magistraţilor. Vom cita câteva dintre ele,
aşa cum au fost ele formulate în legea organică (Legea 92-1992).

Pentru a asigura independenţa şi imparţialitatea magistraţilor:

prin art .110 se interzice magistraţilor să facă parte din partide politice sau să
desfăşoare activităţi publice cu caracter politic.

prin art. 111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţamântul superior.

prin art. 112 magistraţilor le este interzisă exercitarea, direct sau prin persoane
interpuse, a activităţilor de comerţ, participarea la conducerea unor societăţi
comerciale sau civile. De asemenea, le este interzisă participarea la administrarea
unor asemenea societăţi.

Pentru a respecta principiul confidenţialităţii:

prin art. 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării.

Nerespectarea secretului deliberării sau al confidenţialităţii lucrărilor care au acest
caracter este considerată prin art. 122, litera e) abatere disciplinară.

Pentru a evita situaţii conflictuale:

prin art 115 se stipulează că magistraţii nu pot să dea consultaţii scrise sau
verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor
instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia, şi nici să-şi exprime public părerea
asupra proceselor aflate în curs de desfăşurare.

Concluzii

Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor pot fi clasificate în trei

tipuri:

Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina

profesională.

Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor obligaţii.

Reguli care definesc natura relaţiilor dintre jurişti şi ceilalţi.

Primul tip de reguli este imperativ, nerespectarea lor fiind sancţionabilă, de pildă
competenţa.

Al doilea tip îl reprezintă regulile permisive. De exemplu, reguli prin care se

stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată.
 Întregul set de reguli este compus din norme a căror rol este fie de a descrie
rolurile juriştilor, şi deci sunt reguli constitutive, fie de a stabili obligaţii a căror
încălcare este pedepsită.

Pentru că, în bună parte, profesia de jurist se autoreglează, se impune o asigurare

suplimentară că regulile adoptate sunt în interes public şi nu în cel al unor comunităţi
restrânse. Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de o independenţă atât de
deplină ca cea a justiţiei, orice jurist este obligat să supravegheze respectarea
regulilor de conduită profesională. Altfel, este compromisă independenţa justiţiei şi
interesul public nu este servit.