Latinitatea limbii române

Limba română apartine familiei limbilor romanice alături de franceză, spaniolă și portugheză, italiana,
acestea fiind limbi nationale, provensala, catalană şi retroromană, limbi regionale, dar şi dalmată, o
limba dispărută. La originea acestor limbi se alfa latina populară (vulgara).

Cel mai important argument științific privind latinitatea limbii române este cel istoric. În anul 106 d.
Hr., Dacia este cucerità de Imperiul Roman şi începe romanizarea acesteia. Romanizarea dacilor a
fost un proces masiv şi organizat ce a avut ca scop adoptarea tradițiilor, obiceiurilor şi mai ales limbii
latine. In latinizarca poporului dac, un rol foarte important l-au jucat veteranii. După ce soldații
romani se pensionau, majoritatea veneau in Dacia, primind pământ, şi unii chiar luau drept soţii
femei dacice, învățându-le latina populară. Alt factor important l-a jucat administrația care era în
limba latină, deoarece Dacia devenise provincie romană de rang imperial şi era condusă de un
Legatus Augustin, titlu foarte inalt in imperiu. De asemenea, coloniştii adusi de romani vorbeau latina
populară, accelerând procesul. Alți factori au fost urbanizarea şi religia. Formarca poporului roman şi,
în special a limbii române, a avut două etape: sinteza daco-romană şi asimilarea slavilor. Acest proces
este terminat în secolul X. Privind originca latină a românilor sunt trei teorii, dintre care 2 total opusc
şi una reprezentând..calea de mijloc". În anul 1871, Eduard Robert Rösler, pune bazele,,Teoriei
Imigrationiste" prin publicarea cărţii sale..Romänische Studien Teoria lui Rösler" este o teorie potrivit
căreia poporul român s-a format la sud de Dunăre, de unde o mare parte a populaţiei a emigrat la
nord de fluviu. Această teorie însă nu a fost inițiată de istoricul austriac (german din Sudeti).

Această teorie se consolidase prin lucrările unor precursori (ca de exemplu Franz Josef Sulzer, Josef
Karl Eder și Johann Christian von Engel). Dupa Rösler, teoria a fost preluată şi de alți istorici,
contemporani, precum şi din generații ulterioare (de exemplu marele istoric ungur Pål Hunfalvy, de
asemenea de origine etnică germană, cu numele real Paul Hundsdorfer). Scopul acestei teorii era
asuprirea românilor din transilvania. Unele dintre principalele argumente erau:

1. ...Dacii au fost exterminati", in urma razboaielor daco-romane;

2: lipsta informațiilor despre secolele III-XII; 3. 165 de ani nu au fost suficienți pentru romanizare:

4. In anul 271 a avut loc o retragere totală a populaţiei Daciei;

5. caracterizarea românilor ca un popor nomad, principala lor activitate fiind păstoritul:

6. comparații cu alte popoare.

Majoritatea acestor argumente nu aveau nici un suport istoric, iar unele erau chiar absurde, cum ar
fi: Dacii au fost exterminati".

Această teorie era o reactic adversă la ..Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniac" (din latină,
însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii naţiunii
române din Transilvania imparatului Leopold al II- Ica al Sfântului Imperiu Roman. Documentul a fost
redactat de cei mai insemnati reprezentanţi ai naţiunii române din Transilvania (în cea mai mare
parte clerici ai Bisericii
ARTA POETICĂ

Operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric, mai precis propriile convingeri despre
arta literară şi despre aspectele esențiale ale acesteia. Autorul îşi dezvăluie concepția despre poezie
(principiile de creație: elemente de creație poetic, surse de inspirație, teme, modalități de creație și
de expresie; rolul social al poeziei) și despre rolul poetului (relația poet - creație/ inspirație; raportul
poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul său social). Spre deosebire de poetică (un text teoretic în
proză), arta poetica este o operă literară în versuri, un program (manifest) literar realizat cu mijloace
poetice. Cea dintâi utilizare a termenilor, în lumea antică, este datorată lui Aristotel, în lucrarea
Poetica, respectiv lui Horațiu, primul poet care a reflectat asupra propriei arte într-o operă literară,
Epistola către Pisoni, numită și Arta poetică (Ars poetica). Acest tip de reflectie nu a încetat niciodată
și a marcat, prin diferitele aspecte relevate, evoluția concepției despre poezie în literatura universală.

Spre deosebire de Arta poetică a lui Boileau, în care sunt expuse principiile clasicismului (respectarea
regulilor, rațiunii şi clarității stilului). Arta poetică a lui Verlaine redă principiile simbolismului
(anularea vechilor rigori impuse formei unei poezii, pledoaria pentru muzica interioară şi vagul
sentimentelor), curent literar modernist. La nivel ideatic, artele poetice se axează asupra a doi
termeni: poezia şi poetul. în funcție de termenul care deține rolul determinant, ne aflăm în fața unei
arte poetice clasice (cum este poezia?) sau moderne (care este relația poetului cu lumea şi cu opera
sa?). Relația divinitate-poet-operă constituie un factor de diferențiere între poezia românească de
secol XIX şi poezia modernă, a secolului al XX-lea, Dacă pentru un poet ca O. Goga, actul de creație
poetică era intermediat de divinitate, iar harul poetic/inspirația era de origine divină, pentru Al.
Macedonski, artele poetice moderne reflectă ideea filozofică a morții lui Dumnezeu, proclamată de
Nietzsche. Pentru Tudor Arghezi, poezia înseamnă cuvinte potrivite" de un artizan al cuvântului, care
contopeşte slova de foc" (inspirația) şi „slova făurită" (meşteşugul). Lucian Blaga plasează eul creator
în centrul universului ale cărui mistere le protejează prin transfigurare artistică, iar creația poetică
este o cale de cunoaştere (luciferică).