11/17/2009

ANALIZA SISTEMULUI CONTABIL ROMANESC

Etapa pre-comunista | Baciu Ana Maria

Etapa comunista | Balea Iuliana si Andronic Roxana
Etapa post-comunista | Balauta Cerasela
 Cuprins

Cap. 1. Etapa pre-comunista ……………………………………………………………..pag 3

Cap. 2. Etapa comunista…………....................................................................................... pag 6

Cap. 3. Etapa post-comunista …………………………………………………………...pag 15

Cap. 4. Concluzii………………………………………………………………………... pag 21

Bibliografie ………………………………………………………………………………..pag 22

Anexe……………………………………………………………………………………... pag 23

Pag 2
 CAP 1. Etapa pre-comunistă
-De la începuturi până la 1949-

“Pentru a trăi în prezent şi a privi spre viitor

este important să ne cunoaştem trecutul” dar la
fel de adevărat este şi faptu că “dacă nu ne
cunoaştem trecutul riscăm să-l repetăm.”

Introducere

De-a lungul timpului omenirea a încercat să caute răspuns pentru nenumărate întrebări care o frământau,
printre aceste întrebări numărându-se şi cea referitoare la momentul apariţiei contabilităţii.
Răspunsul depinde de sfera în cadrul căreia ne circumscriem. Mulţi cercetători susţin că primele
însemnări contabile au fost realizate cu 10 000-30 000 ani i.Hr îmbrăcând forma unor crestături pe oase
de animale.
În România, formele incipiente ale contabilităţii sunt evidenţiate de însemnări ce îşi au originea în
vremea dacilor când idea de contabilitate era în strânsă legătură cu exploatarea minelor de aur de către
romani. Potrivit cercetărilor lui C.G. Demetrescu (1972) “documentele” care atestă existenţa unor
tranzacţii economico-juridice datează încă din anul 162 şi îmbracă forma unui împrumut de către o
persoană fizică în valoare de 60 dinari. În timpul ocupaţiei romane, exista o contabilitate riguroasă cu
privire la tributurile cuvenite statului, dar şi la exploatarea minieră şi urmărirea veniturilor acestora. Este
greu să vorbim în această perioadă de organe de reglementare a contabilităţii deoarece nu exita dovezi
certe a atestări lor. Însă ceea ce putem spune este că, Dacia era organizată în principate şi voievodate, iar
cei care impuneau rigurozitatea evidenţelor erau romani, despre care se ştie foarte bine că au fost printre
primii care au folosit registre de evidenţă a bogăţiei imperiului. Retragerea imperiul roman din spaţial
Carpato-Danubiano-Pontic şi năvălirile barbare ulterioare au condus însă la distrugerea multor documente
contabile.
Ulterior întemeieri Ţărilor Române (secolul XIV) apar noi manifestări economice astfel apărând
noi însemnări contabile privind felul cum erau administrate veniturile ţării. Astfel, în Condica vistieriei de
pe timpul lui Constantin Brancoveanu, una dintre puţinele însemnări contabile care s-au mai păstrat, se
oglindesc situaţia politică, socială şi economică a ţării, precum şi modul în care se făcea ocârmuirea
financiară din acea vreme şi cât de greu era apăsată Ţară Românească. În Moldova, cronica lui Vasile
Lupu de la 1646, cuprinde întinse norme de drept civil, vamal, fiscal şi unele îndreptări de drept canonic.

Pag 3
Dimitrie Cantemir prezintă în Descriptio Moldaviae, printre boierii de sfat ai domnitorului şi pe vistiernic
sau păzitorul cel mare al vistieriei, care stangea veniturile ţării şi le ţinea la porunca domnului şi avea în
subordine scriitorii vistieriei care se numeau „dieci de vistierie”.

Primii paşi spre o contabilitate normată

Pacea de la Adrianopol a constituit prima mare cotitură din viaţa economică a provinciilor
româneşti. Anii 1831 (Ţara Românească) şi 1832 (Moldova) reprezintă un punct de referinţă pentru
contabilitatea românească, deoarece cele două ţări române erau conduse în baza Regulamentelor
Organice, care din punct de vedere al “legislaţiei” contabile constituiau prima lege din istoria României,
care reglemetau obligativitatea tinerii evidenţelor contabile, inclusiv la nivel naţional. Pentru prima dată
în Ţările Române se organiza o contabilitate regulată, care să facă cu putinţă controlarea daravelilor ce
încăpeau pe mâna slujitorilor statului […] s-au separat apoi bugetul şi finanţele statului de acelea ale
domnitorului şi s-au instaurat, pentru prina oară, organizarea unei contabilităţi publice şi a unui control
efectiv asupta mânuirii şi utilizării banului şi bunului public.(C.G.Demetrescu -“Istoria Contabilităţii,
1972) .
Prima lucrare de contabilitate în limba romană a apărut la Braşov, în 1837 scrisă de E.I. Nechifor,
“Pravila comertiala” şi viza contabilitatea în partida dublă, practică existentă anterior acestui moment.
Primul care a contribit la răspândirea contabilităţii în Ţara Românească este Dimitrie Iarcu, institutor în
şcoala primară de la Coltea, care în 1844 şi 1845 a publicat o traducere din limba franceză sub numele
„Doppia skriptura sau ţinerea catastifelor” , lucrare ce a fost introdusă în învăţământul primar şi a fost
tipărită în cinci ediţii. Apariţia şi dezvoltarea profesiunii contabile în România este strâns legată de
apariţia şi dezvoltarea învăţământului economic. Cel dintâi profesor de contabilitate în învăţământul
superior românesc,Ion Ionescu de la Brad, a fost numit prin decret domnesc profesor „ pentru cursul de
contabilitate, economie politică şi financiară.
Primul domeniu reglementat a fost cel al contabilităţii publice în 1861 prin “Regulamentul
financiar” a lui C.G. Demetrescu, în timp ce contabilitatea din sectorul privat se supunea prevederilor
“Codului de comerţ” ce a intrat în vigoare în 1887.
Un rol determinant în apariţia legilor referitoare la şcolile de comerţ şi la camerele de comerţ l-a
avut marele cărturar C.A.Rosetti, care în 1860 a fost numit Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi
care a deţinut trimp de trei ani titlul de Prim Staroste al Negustorilor.
Profesia de contabil înregistrează primul pas important în anul 1868 când i s-a oferit lui Theodor
Ştefănescu (cel dintâi elev al şcolii de comerţ din capitală) suplinirea catedrei de contabilitate şi cursul
mărfurilor. Acesta este cel care face diferenţiere între noţiunea de contabil şi cea de ţiitor de registre, care

Pag 4
nu făcea altceva decât să înregistreze mechanic în cărţi, „Titlul de comptabil este cu totul opus ţiitorului
de registre. Pentru a posede titlul de comptabil, în adevăratul înţeles al specialităţii este necesar a pătrunde
cu iscusinţă în toată întinderea operaţiunilor industriale sau comerciale, unde voim a aplica
comptabilitatea şi a înlănţui cu raţiune ştiinţifică tote diversiunile şi subdivisiunile compturilor generale şi
ale capitalurilor. În afară de cunoştinţele de economie politică, de compatabilitate, matematică,
indispensabile comerţului, compabilul trebue să posede cunoştinţe forte întinse de economia financiară şi
administrativă, de drept comercial şi de usul general al operaţiunilor esercitate mai cu sema în piaţa unde
este chemat a administra. Misiunea contabilului nu se mărgineşte a da socoteală de o simplă înregistrare a
sumelor de intrare şi ieşire. El trebuie să organizeze planul conturilor necesare casei ce i se încredinţează
într-un mod logic, clar şi precis.”
Datorită accentuării crizei economice şi concurentei cu specialişti care veneau din afara ţării în
1888 s-a semna actul de constituire a primei grupări a absolvenţilor şcolilor comerciale ca urmare a
statului profesional incert pe care îl aveau. În 1908, pe fondul disputelor ştiinţifice, apare prima revistă cu
specific contabil şi comercial, “Revista Generală de Comerţ şi Contabilitate”, în paginile căreia se pleda
pentru constituirea “Corpului Contabililor Autorizaţi şi Experţi”. La câţiva ani diferenţă, în 1914 s-a
înfiinţat la Bucureşti „Corpul Absolvenţilor Şcolilor Superioare de Comerţ” care a devenit prin lege, în
1916, persoană juridică, însă primul război mondial a impus stagnarea oricărei activităţi până în 1918
când s-a contituit „Asociaţia Titraţilor în Ştiinţe Comerciale” şi Cercul de Studii Comerciale.
O dată cu terminarea războiului, insitentele militanţilor pentru reglementarea Corpului cresc şi ca
urmare în 1921 se aprobă legea de constituire a “Corpului Contabililor Autorizaţi şi Experţi” care definea
contabilul autorizat ca “persoana care înregistrează operaţiunile comerciale după principiile
contabilităţii”. În baza aceşti legi contabilii care lucrau la Stat şi întreprinderi comerciale, industriale şi
financiare cu un capital mai mare de 500 000 lei care întrebuinţează credit şi profesiunea de expert
contabil în faţa autorităţilor judiciare, administrative, financiare, erau obligaţi să facă parte din Corp , iar
cei care lucrau pentru întreprinderi mici şi ţiitorii de registre nu erau obligaţi să facă parte din corp.
Probleme de normalizare a contabilităţii preocupau contabili încă de la înfiinţarea Corpului, iar
primul formular de bilanţ –tip a fost propus la Congresul Corpului din 1927. Începând cu anii ’30 a
crescut interesul pentru normalizare şi reglementare a contabilităţii, pe fondul acesta apărând mai multe
scrieri care vizau adoptarea unui plan contabil şi a unui cadru contabil. Prima concretizare în acest plan a
avut loc în 1928, când Asociaţia Contabililor din România întocmeşte o schemă a Contului de Pierderi şi
Profituri, un model de cont de Exploatare şi cont de Fabricaţie.
Naţionalizarea din 1948 a creat premisele normării obligatorii a contabilităţii, această sarcină
revenindu-i Direcţiei Normării şi Îndrumării Contabilităţii, din cadrul Ministerului finanţelor înfiinţată în

Pag 5
acelaşi an care a adoptat sistemul planurilor de conturi din URSS. Începând cu acest an începem să
vorbim despre o altă etapă importantă pentru contabilitatea romaneasca şi anume, etapa comunistă.

Cap 2. Etapa Comunistă

-De la 1948 până la 1990-

Anul 1949 reprezintă un moment de fractură în istoria contabilităţii din România, atât prin prisma
literaturii contabile, cât şi prin cea a practicilor contabile. În perioada 1949 – 1989, în România
contabilitatea trebuia să ofere informaţii în scop statistic şi pentru planificările făcute la nivel naţional. În
această perioadă deciziile economice nu pot fi analizate independent de cele politice.
Doctrina economică socialistă presupune renunţarea la mecanismele economiei de piaţă şi
înlocuirea acestora cu cele specifice economiei planificate. Ea a creat premisele aplicării unui sistem
contabil de tip monist. Acest lucru presupunea că sistemul contabil era organizat într-un singur circuit,
contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune fiind integrate.
Krzywda, Bailey şi Schroeder au realizat o comparaţie între modelul economiei de piaţă şi cel al
economiei planificate:
Elemente caracteristice Economia de piaţă Economia planificată (socialistă)
Mijloacele de producţie Proprietate privată Proprietate publică (aparţine statului)
Mecanismul de integrare Piaţa Planul
Întreprinderea Autonomă Dependentă
Preţurile Independente (reale) Controlate (artificiale)
Băncile Orientare comercială Orientare spre îndeplinirea planului
Rolul înregistrărilor contabile Contabilitate – rol activ Evidenţă contabilă – rol pasiv
Procesul de raportare Orientat spre exterior Orientat spre nevoile interne
Utilizatorii Întreprinderile şi statul Autorităţile centrale

Efectuând o analiză a contabilităţii practicate în economiile planificate la nivel centralizat, R.

Schroll identifică următoarele aspecte specifice:
§ Contabilitatea este un instrument la dispoziţia instituţiilor centrale: Comisia de planificare a
statului, Biroul Central de Statistică, Ministerul Finanţelor, etc.
§ Situaţiile financiare au rolul de a furniza informaţii necesare autorităţilor centrale implicate în
adminstrarea unei economii planificate;
§ Situaţiile financiare sunt complementare situaţiilor statistice, fiind utilizate pentru a controla
îndeplinirea obiectivelor planificate pentru perioada curentă, dar şi pentru a oferi informaţii ce
servesc la fixarea obiectivelor planificate pentru perioada următoare;

Pag 6
 § Informaţiile contabile sunt considerate secrete şi în consecinţă situaţiile financiare nu sunt
publicate.

Planul de conturi

În România, primul plan de conturi, conceput pentru întreprinderile industriale a fost aplicat
începând cu 1 ianuarie 1949. Acesta era o prelucrare după modelul sovietic. Criteriul care a stat la baza
structurării planului de conturi a fost principiul circuitului: conturile erau prezentate în planul de conturi
în ordine desfăşurării ciclului de producţie: aprovizionare, producţie, livrare.
El cuprindea 23 de grupe de conturi, simbolizate cu două cifre. La elaborarea lui s-a avut în
vedere conţinutul economic al conturilor, precum şi funcţia lor, stabilindu-se o legătură organică între
datele ce trebuiau furnizate de contabilitate şi indicatorii planului de stat. Toate valorile materiale se
reflectau în costuri (preţuri) efective.
Începând cu anul 1951 a fost introdus un nou plan de conturi pentru industrie, cu 24 de grupe de
conturi, prin care au fost introduse conturi distincte, în care se reflectau diferenţele între preţurile
planificate şi cele efective ale materialelor aprovizionate şi producţiei realizate.
Din anul 1958 s-a introdus un nou plan de conturi în industrie la care s-au aliniat planurile de
conturi ale celorlalte ramuri ale economiei. De la această dată planurile de conturi folosite nu se mai
diferenţiau între ele nici în ce priveşte forma de prezentare şi nici conţinutul.
În perioada 1960-1965 s-a adâncit procesul de normare a contabilităţii prin elaborarea planurilor
de conturi analitice, în vederea urmăririi, în detaliu, a tehnicii şi filierei înregistrărilor contabile.
O etapă ce a adus profunde schimbări planurilor de conturi o constituie cea care se referă la anul
1971. Din punct de vedere metodologic această etapă a urmărit realizarea a trei obiective majore, şi
anume: omogenizarea conţinutului şi funcţiei conturilor, sistematizarea grupării acestora într-o structură
unitară, codificarea acestei structuri printr-un sistem de simboluri bazat pe clasificarea zecimală.
În acest scop au fost elaborate: cadrul general al planurilor de conturi pentru organizaţiile
economice, conceput ca principal instrument al raţionalizării contabilităţii, noi planuri de conturi pe
ramuri de activităţi, norme de aplicare a fiecărui plan de conturi, actualizate şi îmbunătăţite.

Situaţiile financiare (Dările de seamă sau Bilanţul contabil)

În opinia lui R. Schroll, în ţările socialiste se acorda cea mai mare importanţă contului de profit şi
pierdere, deoarece „constituia bază pentru calculul principalilor indicatori macroeconomici”. Datorită
„sistemului de finanţare centralizat, bilanţul nu era considerat o situaţie financiară importantă”.

Pag 7
 Contul de profit şi pierdere
Contul de profit şi pierdere se baza pe o clasificare a cheltuielilor după funcţiile întreprinderii.
În accepţiunea contabilităţii socialiste, cheltuielile şi veniturile erau definite astfel:
Cheltuielile, ca element de activ reprezintă fondurile unităţii aflate în starea de consumuri, uneori
de plăţi.
Veniturile, ca structuri de pasiv, reprezintă modalitatea de asigurare cu fonduri prin realizarea
rezultatelor generate de procesul de reproducţie sau prin repartiţia produsului social total.
Semnificaţia profitului era aceea de a măsura redistribuirea bogăţiei de către stat. Determinarea
acestuia era făcută ca „diferenţă dintre venituri şi remunerarea tuturor factorilor de producţie cu excepţia
capitalului, spre exemplu: furnizorii, angajaţii, creditorii şi statul.”

Bilanţul
În accepţiunea contabilităţii socialiste bilanţul reprezintă „metoda de a oglindi la un moment dat,
complexul întreprinderii evaluat în bani, punând faţă în faţă mijloacele economice după componenţa şi
rolul lor funcţional şi sursele acestor mijloace după modul lor de formare şi destinaţia lor finală.” În
cadrul acestuia activul, respectiv pasivul, erau definite astfel: „conţinutul activului îl formează fondurile
materiale şi băneşti privite sub aspectul destinaţiei lor economico-financiare sau formelor lor concrete de
alocare, utilizare şi investire în activitatea unităţilor socialiste, iar cel al pasivului este definit de aceleaşi
fonduri, însă analizate sub aspectul modului lor de procurare sau finanţare în cadrul relaţiilor economice
băneşti cu mediul economic social.
Prin H.C.M. nr. 116/21.09.1975 s-a stabilit obligativitatea unităţilor economice de a efectua
periodic analiza rezultatelor economico-financiare pe baza situaţiei lunare a principalilor indicatori
economico-financiari planificaţi, a bilanţurilor contabile trimestriale şi anuale.
În anii perioadei socialiste în ţara noastră, forma bilanţului contabil a fost supusă unei continue
schimbări. Astfel, după anul 1967 bilanţul lunar care conţinea peste 200 de indicatori a fost înlocuit cu o
situaţie a principalilor indicatori economici şi financiari. În anul 1970, comparativ cu anul 1969, pentru
ramura industriei, numărul indicatorilor şi poziţiilor din raportările curente s-au redus. Începând cu anii
1972 şi 1973 s-a adoptat o nouă formă de bilanţ, a cărei structură s-a dovedit a avea o mai mare stabilitate
şi suficienţi indicatori pentru o raportare a nivelurilor ierarhice de partid şi de stat.
Singura modalitate permisă pentru evaluarea actvelor la intrare era costul de achiziţie. Terenurile
nu erau contabilizate, deoarece întreprinderile nu deţineau titlu de proprietate asupra lor. În ce priveşte
calculul şi înregistrarea amortizării, singura metodă permisă era amortizarea liniară.
Capitalul propriu, privit din perspectiva statului, corespundea totalului datoriilor şi capitalului
social al întreprinderilor. În pasivul unei întreprinderi din România existau patru modalităţi de finanţare:

Pag 8
 § surse proprii şi împrumutate privind mijloacele fixe;
§ surse proprii, împrumutate şi atrase privind mijloacele circulante;
§ surse pentru investiţii;
§ beneficii şi subvenţii.
Sursele proprii erau reprezentate de fonduri care aparţineau statului. Sursele împrumutate
proveneau de la bănci, care la rândul lor erau proprietatea statului. Sursele atrase proveneau de la terţi, ce
la rândul lor aparţineau statului. Cât despre subvenţii şi beneficii, acestea ţineau tot de deciziile luate la
nivel central.

Normarea contabilităţii
Datorită instaurării în anul 1945 a guvernului Petru Groza, preponderenta comuniştilor la nivelul
Parlamentului a dus la accelerarea ritmului sovietizării României iar consecinţele imediate în plan economic au
fost etatizarea Băncii Naţionale,stabilizarea monetară şi crearea oficiilor industriale.
Imediat după înfăptuirea actului naţionalizării principalelor mijloace de producţie industriale,
bancare, miniere, de asigurare şi transporturi (11 iunie 1948), Partidul Comunist Român a elaborat strategia
conducerii economiei considerate ştiinţifice. Primele planuri anuale de stat, cele din anii 1949 şi 1950, planul de
electrificare elaborat pe 10 ani, primul plan cincinal, precum şi directivele celui de al VII-lea Congres al
Partidului Comunist Român cu privire la dezvoltarea economiei naţionale în perioada 1956-1960 au jucat un rol
însemnat în procesul de dezvoltare şi consolidare a proprietăţii socialiste de stat.
Actul naţionalizării, crearea sectorului socialist al economiei au însemnat totodată începutul unei noi
etape în domeniul organizării şi conducerii evidentei. Din iniţiativă partidului s-au pus bazele unei concepţii noi
de organizare a evidentei, şi anume a contabilităţii normate, în baza căreia s-au elaborat reguli unitare de
înregistrare, de consemnare a fenomenelor economice şi financiare.Vechia modalitate de normare,în sistemul
zecimal corespundea unei economii care a apus demult.
Odată cu trecerea la conducerea economiei pe bază de plan contabilitatea a fost organizată astfel încât să
reflecte nu numai realizările, ci şi situaţia fata de plan. Formarea sectorului socialist al economiei naţionale,
paralel cu crearea condiţiilor de trecere la conducerea pe bază de plan al economiei, a determinat introducerea
contabilităţii normate în unităţile economice începând chiar din anul 1949. Acest moment a fost necesar pentru
a asigura urmărirea modului de execuţie a tuturor secţiunilor de plan şi în acelaşi timp integritatea avutului
obştesc şi controlul asupra modului de gestionare a mijloacelor şi fondurilor puse la dispoziţia unităţilor
economice.
Astfel la 1 ianuarie 1949 a fost pus în practică un nou plan de conturi ,unul de inspiraţie pur
sovietică.Totuşi comparând acest plan de conturi pentru industrie cu omologul sau sovietic,se poate remarca

Pag 9
existenţa unor conturi în contradicţie cu un sistem contabil aplicabil entatitatilor contabile dintr-o economie de
tip socialist (de exemplu:0000 Terenuri,211 Acţiuni,219 Participatiuni,300 Capital).
Introducerea contabilităţii normate, ca parte integrantă a conducerii planificate a economiei, s-a realizat
practic prin aplicarea primelor planuri de conturi unitare şi a schemelor de bilanţuri pe ramuri ale economiei
naţionale şi prin stabilirea regulilor de reflectare în contabilitate a operaţiilor economice şi financiare.
Dat fiind faptul că forma propusa în anul 1949 nu era considerată adecvată,în anul 1951 a fost înlocuită cu
o nouă versiune „proiectata” în exclusivitate după modelul sovietic,variantă care să poată asigura reflectarea
proceselor economice din întreprindere în cadrul primului plan cincinal de dezvoltare a economiei naţionale.
Datorită experienţei dobândite odată cu introducerea contabilităţii normate,s-a simţit necesitatea
concretizări instrumentelor de lucru folosite în practica contabila.
În acest sens, pentru aparatul contabil din economie, cu începere de la data de 1 ianuarie 1971, au fost
elaborate, într-o formă simplificata şi unitară, noile reglementări privind organizarea şi conducerea contabilităţii
în unităţile economice şi bugetare. Prin actele normative elaborate în domeniul contabilităţii - H.C.M. nr.
1.885/1970 cu privire la organizarea şi conducerea contabilităţii, atribuţiile şi răspunderile conducătorului
compartimentului financiar-contabil, Normele metodologice privind contabilitatea unităţilor economice aprobate
prin O.M.F. nr. 595/1970 - au fost concentrate, într-o formă simplificata şi superconcentrata, toate dispoziţiile
cu caracter contabil apărute în perioada 1948-1970 şi dispersate în numeroase regulamente, circulare,
instrucţiuni etc. Actele normative respective au asigurat adaptarea cerinţelor contabilităţii la noile structuri
organizatorice create în economie, reflectarea reglementarilor care au fost puse în aplicare în contextul masurilor
întreprinse pe linia aplicării metodelor de conducere şi planificare a economiei, cum sunt cele cu privire la
planificarea, repartizarea şi vărsarea beneficiilor, finanţarea şi creditarea investiţiilor, finanţarea mijloacelor
circulante, gospodărirea mijloacelor circulante şi băneşti etc.

Evidenta economica- componenta de bază a sistemului informational economic

Evidenţa economică socialistă se consideră că se deosebeşte fundamental de cea precedentă prin faptul
că ea era considerată ca o evidenţă unitară şi atotcuprinzătoare datorită unităţii economiei socialiste, a existenţei
proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie şi legii dezvoltării planice proporţionale a economiei
naţionale. Se consideră că ea s-a dezvoltat şi perfecţionat pe măsura dezvoltării forţelor de producţie şi a
relaţiilor de producţie corespunzatoarenoii orânduiri sociale.Ea îmbrăca trei forme distincte, şi anume: evidenţa
operativă,evidenţa contabilă şi evidenţa statistică.

Pag 10
 Evidenţa operativă
Servea pentru înregistrarea, urmărirea şi controlul anumitor laturi ale procesului producţiei în momentul
şi, de regulă, la locul unde se desfăşoară procesul său unde se afla mijlocul economic respectiv. Caracterul
specific al acestei evidenţe este operativitatea, deoarece ea consemnează fenomenele chiar în momentul când se
produc, din care cauza informaţia ce rezulta din această evidentă este imediată şi deci eficientă.
Datele înregistrate în cadrul evidenţei operative s-au folosit fie direct pentru necesităţile imediate ale
organelor de planificare, conducere şi control, fie prin transmiterea lor evidenţei contabile şi statistice pentru a fi
prelucrate după metodele specifice ale acestora.

Evidenţa contabilă - Îmbunătăţirea formelor de înregistrare contabilă

Imediat după introducerea contabilităţii normate în ţara noastră, respectiv în anul 1949, a fost
experimentată o nouă formă de înregistrare contabilă denumită "maestru-şah". Pe parcurs, în anii 1960, 1969 şi
1975, această formă de înregistrare contabilă a fost îmbunătăţită. Ea a devenit preponderentă în unităţile din ţara
noastră, prezentând avantajul că este simplă şi asigură un control uşor între evidenţa operativă, contabilitatea
analitică şi contabilitatea sintetică. Prezintă dezavantajul că necesită multe înregistrări pentru aceeaşi operaţie
economică.
Din trimestrul II al anului 1953 s-a experimentat şi aplicat în unele unităţi economice din ţara noastră o
nouă formă de înregistrare, "pe jurnale". Ea era mai productivă prezentând o serie de avantaje: posibilitatea
descentralizării lucrărilor de contabilitate, înregistrarea unilaterală a operaţiunilor, desfiinţarea unor documente
intermediare centralizatoare, îmbinarea în aceleaşi formulare a evidenţei analitice cu cea sintetică etc. În prima
perioadă de aplicabilitate ea a fost caracterizată ca fiind greoaie din cauza varietăţii mări a jurnalelor şi
situaţiilor auxiliare pe care se baza. De aceea a suferit multe şi importante modificări în anii 1962, 1968 şi 1975.
Alături de cele două forme de înregistrare amintite, care erau cele mai răspândite, se mai aplicau: forma
de înregistrare Jurnal Cartea-Mare (pentru cooperative de credit, cantine etc.), forma de înregistrare cu jurnale
pe feluri de operaţiuni (pentru cooperative de consum), forma de înregistrare contabilă jurnal-fişe sintetice
(C.A.P.).

Evidenţa statistică
Avea ca obiectiv oglindirea şi caracterizarea procesului producţiei sociale în ansamblul său .În acest scop,
ea înregistra fenomenele social-economice cu ajutorul metodelor specifice şi prelucra aceste date pentru
obţinerea unor indicatori generalizatori, în vederea caracterizării activităţii unităţilor economice, a ramurilor şi a
întregii economii şi a informării organelor de partid.
Raportările statistice au făcut obiectul unei preocupări permanente, aducându-li-se îmbunătăţiri prin
raţionalizarea şi simplificarea formularelor, depistarea şi evitarea raportărilor statistice neaprobate, transferarea

Pag 11
unor informaţii din sistemul raportărilor prin dările de seamă statistice în sistemul raportărilor operative,
concentrarea mai multor indicatori în aceeaşi dare de seamă etc. Un moment important în această direcţie l-a
constituit şi H.C.M. nr. 1.250/1973 privind reglementarea regimului dărilor de seamă statistice de stat şi
departamentale.
O preocupare deosebită în domeniul planificării şi evidenţei a constituit-o emiterea şi revederea periodică
a unor norme unitare pentru planificarea, evidenţa şi calcularea costurilor. Pentru unităţile industriale asemenea
norme metodologice au fost elaborate de Comitetul de Stat al Planificării, Ministerul de Finanţe şi Direcţia
Centrală de Statistică. pentru prima oară în anul 1955 şi puse în aplicare de la 1 ianuarie 1956. Prin ele s-au
stabilit nu numai principii unitare în ce priveşte clasificarea cheltuielilor, nomenclatura articolelor de calculaţie
şi a elementelor de cheltuieli, modul de repartizare al cheltuielilor indirecte etc., ci s-au indicat şi metodele
practice de calculare a costurilor, promovându-se şi unele metode noi, avansate, cum ar fi: metoda normativă,
metoda costurilor standard, metoda Tarif-Ora-Masina.

Utilizarea unor tehnici moderne de calcul

Dezvoltarea şi perfecţionarea evidenţei economice, a sistemului informaţional în ansamblul său, era de
neconceput în condiţiile rapide ale dezvoltării ştiinţei şi tehnicii fără folosirea mijloacelor moderne de prelucrare
a datelor. Utilizarea mijloacelor moderne de calcul şi evidentă pentru culegerea, prelucrarea şi transmiterea
datelor trebuia să creeze posibilitatea obţinerii unor informaţii exacte, operative şi multilaterale necesare
fundamentării deciziilor.
Concepţia de dotare a întreprinderilor cu mijloace moderne de calcul şi evidentă presupune
înzestrarea unităţilor în funcţie de amploarea lor, începând cu maşinile simple de adunat şi calculat şi terminând
cu echipamente de prelucrare a datelor mai moderne. Aparatura folosită pentru mecanizarea şi automatizarea
lucrărilor de administraţie şi conducere a fost grupată în trei categorii, şi anume:
• utilaje de mica mecanizare, care cuprindeau maşini de adunat şi calculat,
• utilaje de mecanizare mijlocie, care cuprindeau maşini de contabilizat şi facturat cu introducerea manuală
a informaţiilor
• utilaje de mare mecanizare, care cuprindeau maşini electronice de calcul şi maşini de contabilizat cuplate
cu dispozitive speciale pentru citirea informaţiilor din cartele sau benzi perforate.
Dacă din prima perioadă a construcţiei socialiste promovată în acea vreme dotarea cu tehnică
de calcul s-a făcut în proporţie mai mică, limitându-se la utilajele de mică mecanizare şi parţial la utilajele de
mecanizare mijlocie, ulterior economia naţională a fost dotată în proporţie mare cu gama maşinilor moderne de
prelucrare a datelor. Un moment cu profunde semnificaţii şi implicaţii în această direcţie l-a constituit Hotărârea
C.C. al P.C.R. din aprilie 1972 cu privire la perfecţionarea sistemului informaţional economico-social,
introducerea sistemului de conducere cu mijloace de prelucrare automată a datelor şi dotarea economiei

Pag 12
naţionale cu tehnica de calcul în perioada 1971-1980. Pentru necesităţile economiei naţionale s-au produs în ţară
o gamă variată de maşini de facturat şi contabilizat şi calculatoare electronice de diferite tipuri.

Expertiza contabilă judiciară

În România, problema efectuării expertizelor contabile judiciare a fost reglementată, pentru prima dată în
anul 1921 în care se dădea şi definiţia contabilului, ca fiind "persoana care înregistrează operaţiunile comerciale
după principiile contabilităţii", se trata şi problema expertizelor.
Legea nu rezerva niciun rol organelor de stat în conducerea Corpului şi în organizarea expertizei
contabil,iar acest lucru nu mai corespundea noilor condiţii ale unei orânduiri de tip socialist,în 1951 a fost
desfiinţat Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi, abrogându-se şi legea de organizare a acestui
Corp.
Se dorea ca şi această profesie, care se realiza autonom,independent,de persoane profesioniste
recunoscute,să funcţioneze potrivit practicii comuniste,adică sub directă supraveghere şi conducerea statului.
Decretul care a desfiinţat Corpul n-a rezolvat însă şi problema expertizelor contabile, deoarece prin
desfiinţarea Corpului Experţilor Contabili şi al Contabililor Autorizaţi nu se prevedea pentru viitor şi o formă
organizată de efectuare a expertizelor contabile.
Pentru rezolvarea acestei probleme importante Ministerul Finanţelor,de acord cu Ministerul Justiţiei, au
stabilit ca expertizele contabile necesare în justiţie să se facă de contabili din instituţii, întreprinderi şi
organizaţii economice de stat şi cooperatiste.Astfel s-au întocmit tabele pe regiuni, cuprinzând contabilii propuşi
să efectueze expertize contabile,fără a se ţine însă seama de pregătirea
profesională a contabililor, ceea ce ducea la efectuarea unor expertize necorespunzătoare, care ar fi putut induce
în eroare, în unele cazuri, instanţele judecătoreşti, aducând astfel prejudicii statului.
Această situaţie a determinat Ministerul Finanţelor ca, în anul 1953, să ceară ministerelor întocmirea de
noi tabele cu contabilii din ministere, întreprinderi, organizaţii economice şi instituţii,pe care-i propun să facă
expertize contabile.Totuşi, aceste măsuri n-au asigurat trecerea pe tabelele de experţi numai a lucrătorilor
competenţi pentru efectuarea de expertize contabile şi nici îndrumarea acestora n-a fost asigurată, ceea ce a făcut
ca munca de expertiză contabilă să nu se îmbunătăţească.
Decretul nr.434 pentru reglementarea efectuării expertizelor contabile, apărut în anul 1957,prevedea că
obţinerea calităţii de expert contabil să se facă pe baza unui examen, pe care candidatul urma să-l dea în faţa
unei comisii de examinare. Prin această măsură s-a urmărit îmbunătăţirea muncii de expertiză contabilă şi a
calităţii rapoartelor de expertiză contabilă şi, de altfel, chiar în scurta perioadă care a trecut de la introducerea ei
s-au simţit rezultate destul de bune.

Pag 13
 În afară de condiţiile de studii de specialitate şi stagiu în munca de specialitate,candidaţii pentru obţinerea
calităţii de expert contabil erau verificaţi dacă mai întrunesc şi condiţiile necesare de corectitudine, precum şi de
ordin profesional şi politic.
În urma examenului depus, persoanele care au obţinut calitatea de expert contabil – consemnată în
procesul-verbal întocmit de comisia însărcinată cu examinarea candidaţilor - primeau un carnet eliberat de
Ministerul Finanţelor, prin care se atesta calitatea de expert contabil, adică o dovadă oficială, care servea la
înscrierea în listele de evidenţă ale experţilor contabili.
Pe lângă alte atribuţii, biroului central pentru expertize contabile judiciare îi revenea sarcina
de a organiza periodic consfătuiri cu experţii contabili. În aceste consfătuiri trebuiau să se facă schimburi de
experienţă, să se generalizeze practica înaintata de efectuare a expertizelor contabile, să se combată lipsurile
constatate în munca de efectuare a expertizelor contabile, dându-se astfel un sprijin efectiv experţilor contabili.
Tot acestui birou îi revenea şi sarcina să elaboreze instrucţiuni cu privire la diferitele aspecte ale efectuării
expertizelor contabile, valabile pentru toate biroule locale şi toţi experţii contabili.

Pag 14
 CAP 3. Etapa post-comunistă
-De la 1990 până în prezent –

Trezită după o jumătate de secol din orizonturile sale roşii, România încerca să găsească o punte de
legătură între un trecut contabil, se spune, glorios,şi un prezent al unei economii de tranziţie, în care
primul imperativ este cel al reformelor.
Al doilea Război Mondial a condus la divizarea Europei în două regiuni: Europa de Vest şi
Europa de Est, fiecare dintre acestea având un parcurs economic diferit. În timp ce ţările din Vest se
bucurau de o dezvoltare economică puternică, ţările din partea de Est a Europei se confruntau cu regimuri
comuniste ce promovau o economie centralizată, axată în special pe nevoile statului decât pe cele ale
particularilor.
Ca rezultat al acestei situaţii politice şi economice, ţările din cele două blocuri Europene au
dezvoltat sisteme contabile complet diferite.
Până în 1989, România a făcut parte din blocul comunist, practicând, timp de aproape 50 de ani,
un sistem contabil de tip sovietic care furniza informaţii în scopuri fiscale şi statistice, în principal pentru
Guvern şi instituţiile acestuia. Căderea regimului, în 1989, a creat premisele shimbarii în plan economic şi
implicit la nivel contabil.
Perioada cuprinsă între anii 1991 şi 2003 a însemnat pentru sistemul contabil românesc o
perioadă de transformări profunde în scopul adaptării acestuia la noile condiţii economice, politice,
juridice şi sociale.
Imediat după revoluţie, scopul principal urmărit de specialiştii din cadrul Ministerului de Finanţe
a fost normalizarea şi armonizarea contabilităţii româneşti în acord cu cerinţele economiei de piaţă şi cu
referenţialul european şi cel internaţional. Alte două aspecte principale ale reformei sistemului contabil
românesc au fost optarea pentru un sistem de normalizare de tip mixt (public şi privat) şi o reformă a
profesiei contabile.

Etape ale reformei contabile

Declanşarea reformei sistemului contabil românesc s-a realizat la începutul anilor 1990, odată cu
publicarea Legii contabilităţii nr. 82 din 24 decembrie 1991, urmată apoi de Regulamentul nr. 704 de
aplicare a legii contabilităţii.
Perioada 1990 – 1994 poate fi considerată o perioadă intermediară deoarece, în trimestul I/1993
doar un număr redus de societăţi comerciale şi regii autonome din diverse sectoare de activitate (minim

Pag 15
50) au aplicat noile reglementări şi metodologii contabile elaborate de minister, restul rămânând pe
sistemul sovietic.
De la 1 ianuarie 1994 toate societăţile erau obligate să treacă la noul sistem, cu menţiunea că în
primul trimestru al anului acestea puteau să îşi conducă contabilitatea în paralel, atât în baza noilor
reglementări cât şi aplicând vechiul sistem.
Noul sistem contabil a fost construit prin cooperare cu Ministerul Francez de Economie şi
Finanţe, Ordinul Francez al Experţilor Contabili şi Compania Franceză a Comisarilor de Conturi. În
consecinţă, intreaga legislaţie contabilă eleborata în acesta perioadă are la bază sistemul contabil francez.
De exemplu, planul de conturi elaborat pentru societăţile comerciale române este o imagine fidelă a
planului general de conturi francez, iar formatul situaţiilor financiare (bilanţ şi contul de profit şi pierdere)
este asemănător cu cel francez.
O critică majoră adusă de către specialiştii în domeniu noului sistem de contabilitate este aceea că
nu a reuşit să delimiteze exact funcţiile contabilităţii de cele ale fiscalităţii.
Tot în această perioadă, odată cu aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii, s-a
aprobat şi înfiinţarea Colegiului Consultativ al Contabilităţii şi a fost reînfiinţat Corpul Experţilor
Contabili şi al Contabililor Autorizaţi din România.
Următoarea etapă importantă în evoluţia contabilităţii româneşti a fost perioada de după anul
1997 şi până în 2003. În această perioadă s-au depus eforturi de armonizare a contabilităţii româneşti cu
directivele europene şi cu standardele internaţionale de contabilitate.
În anul 1997 a fost demarat Programul de Dezvoltare a Sistemului Contabil din România în
parteneriat cu Institutul Contabililor Autorizaţi din Scoţia. Scopul acestui proiect a fost evaluarea
capacităţii contabilităţii româneşti de a oferi informaţii financiare relevante şi credibile utilizatiorilor, în
special furnizorilor internaţionali de capital. La acel moment, legislaţia contabilă românească a reuşit să
implementeze anumite prevederi ale Directivei a IV-a CEE dar că mai era nevoie de modificări
suplimentare a reglementărilor contabile româneşti.
Procesul de armonizare a sistemului contabil românesc cu prevederile directivelor europene şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate poate fi urmărit cronologic astfel:
• OMF nr. 403/1999 privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva
a IV-a CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate;
§ Stabileşte principiile şi regulile contabile de bază, forma şi conţinutul
situaţiilor financiare anuale;
§ Are drept scop asimilarea deplină a Directivei a IV-a CEE şi continuarea
armonizării cu IAS;

Pag 16
 § Stabileşte un program pentru integrarea societăţilor româneşti în aria de
aplicabilitate a reglementărilor cuprinse în Ordin (3 criterii de mărime:
cifra de afaceri, total active şi număr mediu de salariaţi).
• OMF nr. 772/2000 privind conturile consolidate;
§ Aplicabil grupurilor a căror societate consolidantă este o persoană
juridică română;
§ Stabileşte 3 criterii de mărime care dacă depăşite impun consolidarea:
§ CA agregată 9.6 mil euro;
§ Total active 4.8 mil euro;
§ Nr mediu salariaţi 250.
§ Se apreciază că acest Ordin a fost o încercare reuşită de a ţine cont atât
de prevederile directivelor europene în materie de consolidare cât şi de
standardele internaţionale1.
• OUG nr.75/1999 privind Auditul financiar;
• OMFP nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a
IV-a CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate;
§ Erau obligate la aplicarea acestui ordin socitatiel contate la BVB, regiile
autonome şi alte societăţi de interes naţional, şi alte societăţi care operau
pe piaţa de capital.
§ Societăţile comerciale încadrate la Categoria a IV-a trebuiau să
îndeplinească cel puţin 2 din cele 3 criterii de mărime impuse pentru a
putea aplica prevederile acestui ordin.
• OMFP nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate
cu directivele europene.
§ Adresat societăţilor comerciale care îndeplineau 2 din următoarele 3
criterii de mărime:
§ CA până la 5 mil euro;
§ Total active până la 2.5 mil euro;
§ Nr mediu salariaţi de până la 50 salariaţi.

1
IAS 22 Combinari de intreprinderi, IAS 27 Situatii financiare consolidate si contabilitatea investitiilor in filiale si
IAS 28 Contabilitatea investitiilor in intreprinderile asociate

Pag 17
 Continuând procesul de armonizare al contabilităţii româneşti cu directivele europene şi cu
standardele internaţionale, Ministerul de Finanţe a emis în 2003 Ordinul nr. 1827 prin care a stabilit că
până în 2005 toate societăţile româneşti să aplice IAS/IFRS.
În acest moment, o mare parte din prevederile Directivelor a VI-a CEE privind conturile anuale şi
Directiva a VII-a privind conturile consolidate au fost preluate de reglementările naţionale privind
contabilitatea.
Cu toate acestea, încă mai existau elemente de neconcordanta între directive şi reglementările
naţionale, pentru eliminarea cărora a fost emis OMFP nr. 1775 din 2004 privind unele reglementări din
domeniul contabilităţii.
Se poate aprecia că anul 2005 a fost un an de tranziţie către aplicarea IAS/IFRS în România. Prin
OMF 94/2001 şi OMF 307/2002 s-au stabilit criteriile de recunoaştere ale elementelor de activ, datorii şi
capitaluri proprii în conformitate cu IAS/IFRS, reclasificarea activelor şi datoriilor după modelul
internaţional şi reevaluarea activelor şi datoriilor.
Dar odată cu publicarea Ordinului nr 907/2005 s-a stabilit ca toate persoanele juridice prevăzute
la art. 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 să aplice reglementările contabile conforme cu directivele
europene începând cu exerciţiul financiar al anului 2006 .
În consecinţă, în noiembrie 2005 a fost publicat OMFP 1752/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, care intră în aplicare de la 1 ianuarie 2006
Ordinele 94/2001 şi 306/2002 sunt abrogate prin OMFP 1752/2005.
Astfel, primele situaţii financiare în conformitate cu standardele internaţionale IAS/IFRS sunt
cele de la 31 decembrie 2006. Dar, pentru asigurarea comparabilităţii informaţiei, situaţiile financiare ale
anului 2005 trebuie să fie retratate folosind regulile IAS/IFRS.
Ordinul 1752/2005 stabileşte un set de criterii de mărime pe baza cărora entităţile enumerate la
art.1 din Legea contabilităţii nr 82/1991 pot să emită situaţii financiare anuale sau situaţii fiananciare
simplificate. La data primei publicări a acestui ordin aceste criterii erau:
• CA neta 7.3 mil euro;
• Total active 3.65 mil euro;
• Nr mediu salariaţi 50.
Societăţile comerciale care depăşesc timp de doi ani consecutivi criteriile enumerate mai sus sunt obligate
prin ordin să publice un set de situaţii financiare care să conţină: bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia
modificării capitalurilor proprii, situaţia fluxurilor de trezorerie şi note explicative la situaţiile financiare.
Modificări şi completări la OMFP 1752/2005 au fost făcute prin:

Pag 18
 • OMFP nr 2001/2006 privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului
finanţelor publice nr. 1.752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile
conforme cu directivele europene;
• Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 2374/2007;
În octombrie 2009 a fost publicat un nou ordin, nr. 3055 din 29 oct 2009 (publicat în MO nr 766 din 10
noiembrie 2009) pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, ordin
care abrogă OMFP 1752/2005 cu modificările şi completările ulterioare. Anexă la Ordinul 3055/2009,
care cuprinde reglementările conforme cu Directiva a IV-a a CEE, se poate găsi în MO nr 766 bis din 10
noiembrie 2009.
Prezentul ordin intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2010. Cele mai importante modificări
aduse reglementărilor contabile în vigoare sunt:

• efectuarea lunară a evaluării elementelor monetare în valută, precum şi a creanţelor şi

datoriilor, exprimate în lei, a căror decontare se face în funcţie de cursul unei valute, cu
recunoaşterea în contabilitate a diferenţelor înregistrate;

• corectarea pe seama rezultatului reportat numai a erorilor semnificative aferente exerciţiilor

financiare precedente;

• contabilizarea contractelor de leasing financiar, în condiţiile în care numai anumite categorii de

entităţi pot avea calitatea de locator;

• tratamentul reducerilor comerciale acordate, respectiv primite;

• aplicarea în contabilitate a principiului prevalenţei economicului asupra juridicului de către toate

categoriile de entităţi.

Cele mai importante completări aduse reglementărilor contabile în vigoare sunt:

• transpunerea prevederilor Directivei 2009/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din

18 iunie 2009 de modificare a Directivelor 78/660/CEE şi 83/349/CEE ale Consiliului în ceea ce
priveşte anumite cerinţe de prezentare a informaţiilor impuse societăţilor comerciale mijlocii şi
obligaţia de a întocmi conturi consolidate;

• precizarea utilizatorilor situaţiilor financiare anuale care sunt situaţii financiare cu scop general;

• enumerarea caracteristicilor calitative ale situaţiilor financiare;

• tratamentul schimbării de metode contabile şi diferenţa între modificarea acestora şi modificarea

estimărilor contabile;

• contabilizarea schimbului de active;

Pag 19
• menţionarea expresă a unor elemente care influenţează costul de achiziţie;

• elemente legate de costurile îndatorării;

• evaluarea efectuată la încheierea exerciţiului financiar;

• factorii care indica deprecierea imobilizărilor corporale şi necorporale;

• condiţiile de recunoaştere că imobilizări a cheltuielilor de explorare şi evaluare a resurselor

miniere;

• contabilizarea distinctă a imobilizărilor corporale şi a stocurilor cumpărate, pentru care s-

au transferat riscurile şi beneficiile aferente, dar care sunt în curs de aprovizionare;

• condiţiile de revizuire a duratei de amortizare a imobilizărilor;

• instrumentele financiare;

• modificarea destinaţiei activelor deţinute;

• tratamentul depozitelor bancare constituite în valută;

• recunoaşterea primelor reprezentând participarea la profit, acordate potrivit legii, a beneficiilor

sub forma acţiunilor proprii ale entităţii sau a altor instrumente de capitaluri proprii acordate
angajaţilor, contribuţiei unităţii la schemele de pensii facultative şi la primele de asigurare
voluntară de sănătate şi a plăţilor anticipate în contul impozitului pe profit, determinate
potrivit legii;

• actualizarea provizioanelor;

• aplicarea conceptului financiar de capital, la elaborarea situaţiilor financiare;

• tratamentul contabil al bunurilor de natura patrimoniului public, primite în administrare,

respectiv cedate, programelor de fidelizare a clienţilor, cheltuielilor ocazionate de realizarea
instalaţiilor în vederea asigurării utilităţilor;

• controlul intern al entităţii;

• întocmirea situaţiei fluxurilor de trezorerie.

Pag 20
 Cap 5. Concluzie

Istoric vorbind, contabilitatea in Romania a fost orientata spre a furniza informatii catre un singur
utilizator, Statul. In consecinta, raportarea financiara contabila se afla in stransa legatura cu raportarea in
scopuri fiscale, iar posibilitatea exercitarii de judecati profesionale destul de limitata.
Necesitatea aderarii la Uniunea Europeana a fortat normalizatorii romani sa considere o
convergenta cu directivele europene in materie de contabilitate si cu standardele internationale de
contabilitate. Astfel in practica contabila din Romania s-au introdus concepte si practici noi, de origine
anglo-saxona.
Printre efectele conformitatii reglementarilor contabile romanesti cu prevederile directivelor
europene, la randul lor puternic armonizate cu standardele internationale de contabilitate, se pot enumera:
• Armonizarea cu standarde de contablitate recunoscute international;
• Cresterea compatibilitatii in spatiu a situatiilor financiare publicate de catre
societatile romanesti;
• Facilitarea accesului companiilor romanesti la piete de capital internationale;
• Asigurarea nevoii de informatie a investitorilor si analistilor financiari.

Cu toate acestea, normalizatorii romani ar trebui sa actioneze in urmatoarele directii:

• Desprinderea normelor contabilie de cele fiscale;
• Particularizarea normelor contabile europene/internationale la realitatea economica din Romania
(o contabilitate puternic conectata la fiscalitate; principalul finantator al societatilor comerciale
este banca);
• Cresterea influentei organismelor profesionale in activitatea de reglementare a profesiei contabile.

Pag 21
 Bibliografie

Dobroteanu L. Genera şi viitor în contabilitate, ISBN 9737090365, Ed. Economica,

Bucuresti, 2005

Botez D. Traditii,actualitati şi perspective ale profesiunii contabile din

Romania, ISBN 9736701174 , Ed. Sedcom Libris, Iasi, 2005

Calu, D. Artemisa Istorie şi dezvoltare privind contabilitatea din Romania, Ed. ASE,
Ristea, M. cond. st. Bucuresti, 2004

Pag 22
 Anexa 1.

Terfelog/corna/strata – evidentia tranzactiile derulate intr-o anumita perioada de timp care erau
explicate si trecute in ordine cronologica.

TERFELOG SAU CIORNA

1 ianuarie-31 martie
1. ____________1 ianuarie 1835____________________________________________
Am cumparat de la Gavril 80 oca zahar refenat, suta de oca pe lei 500-----lei 400
_________________________________________________________________________

10. ___________9 ianuarie 1835______________________________________________

Am vandut lui Petre, in capital, o calitate de spert nestins, 11 vedre, vadra
pentru lei 21, care face suma totala ----------------------------------------------lei 231
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Anexa 2.
Jurnal –

JURNAL
Inceput la 1 ianuarie 1835 si sfarsit la 31 martie dintr’ acelasi an
Fata 1
(1) _________________ 1 ianuarie
Partida marfii la Gavril 1400 pentru 80 oca de zahar refenat, suta pe lei 500
de trecut
Fata 2
Suma de apoi 4828
(10) __________________9 deto
PETRE
La partida marfii l. 231. – Atat am costisit vanzarca a 11 vedre rachiu spirt
nestins, vadra pe lei 21
de trecut

Pag 23
 Anexa 3.

Maestru
MAESTRU
Fata 1
Partida Marfii
Dare sau debit Luare sau credit
Date Zile Partide creditare Art. FT Suma Date Zile Partide debitare Art. FT Suma
amarunte jurnal PUR amarunte jurnal PUR
1835 1 La Gavril, o 1 3 400 1835 9 De la Petre, 11 10 8 231
Ian. cumparare, 80 Ian. vedre de rachiu
oca zahar spirt nestins
…................... ……………..

MAESTRU
Fata 3
GAVRIL
Dare sau debit Luare sau credit
Date Zile Partide creditare Art. FT Suma Date Zile Partide debitare Art. FT Suma
amarunte jurnal PUR amarunte jurnal PUR
1835 1 De la partida 1 1 400
Ian. marfii ………..

MAESTRU
Fata 8
PETRE
Dare sau debit Luare sau credit
Date Zile Partide creditare Art. FT Suma Date Zile Partide debitare Art. FT Suma
amarunte jurnal PUR amarunte jurnal PUR
183 9 La Partida marfii 10 1 231
5 …...................
Ian.

Pag 24
 Anexa 4

Partida castigului si a pagubei

PARTIDA CASTIGULUI SI A PAGUBEI
Fata 5

Dare sau debit Luare sau credit

Date Zile Partide creditare Art. Fata Suma Date Zile Partide debitare Art. Fata Suma
amarunte jurnal pt amarunte jurnal pt
credit debit
1835 La P. Casei bani 1835 24 De la casa, partea 26 2 12000
Ian. 31 (Cheltuielile 33 2 400 Ian. mea de mostenire
casei pe o luna)
Febr. La P Tratelor Febr. 4 De la Antonie, 38 7 9 22
12 (platiti pentru 44 3 12 scazamant oprit
dobanda) 10 De la P Rimeselor, 43 4 24
15 La p Rimeselor 47 4 12 dobanda oprita
(scazamant 13 De la Fatuta, tras 45 6 90
perdut) scazamant
25 La cei urmatori 55 4 57 13 24 De la cei urmatori 54 6 26
(idem) idem
La cei urmator 58 4 13 28 De la cei urmatori, 58 6
28 (pentru platit la Dan pe 3
cheltuiala casei luni chirie
pe o luna)

Martie 9 La cei urmatori 65 4 51 6 Martie 15 De la casa , castig 68 2 400

(scazamant din speculatie
perdut) 16 De la cei urmatori 69 2 603
11 La cei urmatori 66 4 100 idem
(paguba de la o 525 21 De la cei urmatori 71 2 900
butie de vin) idem
31 La cei urmator 75 4 1657 19 23 De la cei urmatori 72 2 1000
(pentru idem
cheltuiala casei 31 De la cei urmatori, 75 2 32
pe o luna) castig din 2
31 La partida 77 9 speculatii
capital, pentru 31 De la cei urmatori , 76 2
rafuire castig din 3 partide

Pag 25