Sunteți pe pagina 1din 2

Teorii privind bilantul contabil

Bilantul contabil este un element central al metodei contabilitatii in calitatea sa de suport teoretic de reprezentare si
caracterizare a patrimoniului si a constituit la finele secolului XIX obiectul de studiu si analiza pentru numerosi
cercetatori.
Rezultatul preocuparilor stiintifice in acest domeniu s-au materializat in ceea ce stiinta contabila numeste “teorii
asupra bilantului” dintre care amintim: teoria dinamica, teoria organizatorica, teoria scopurilor multiple, teoria
bilantului aur, teoria realitatii bilantului, teoria integrala, teoria nominala, etc.
Teoria dinamica apartine profesorului german Emil S. care a fondat-o in 1919. Autorul concepe bilantul ca un
instrument sau procedeu de mare importanta pentru stabilirea rezultatelor financiare finale. Astfel, teoria pune
accentul pe modul cum a fost obtinut rezultatul(profitul), ceea ce priveste mijloacele banesti si materiale ca venituri
viitoare.
Teoria organizatorica apartine teoreticianului german Frederic Smith, care in 1988 pune bazele acestei teorii care
situeaza pe prim plan necesitatea mentinerii starii functionale a intreprinderii ca organism economic. Principala
caracteristica a acestei teorii este conceptul potrivit caruia evaluarea elementelor patrimoniale in bilant se face la
pretul zilei, la pretul de achizitie, intrucat viabilitatea intreprinderii este asigurata nu numai de activitatea de
productie, cat si de capacitatea acesteia de a face fata modificarilor conjuncturale determinate de influentele pietei
externe si interne. Deasemenea, profitul este privit ca diferenta intre pretul de vanzare si cel de reaprovizionare din
ziua vanzarii, concept foarte important atunci cand intervin fluctuatii mari ale cererii si ofertei si in cursurile
monetare.
Teoria pagatorica este conceputa de Eric Koslol. Autorul propune un mod original de a determina rezultatul
exercitiului pe baza de bilant si anume prin compensarea incasarilor cu platile, din care ar rezulta disponibilitati
banesti. Pentru stabilirea rezultatului aceasta teorie exclude din incasari si plati operatiile privind creditele, care se
apreciaza ca ar avea un caracter neutru, dar ia in considerare cheltuielile si veniturile anticipate.
Teoria scopurilor multiple apartine altui profesor german, Heimen, care in 1969 pune bazele conceptului si modului
de bilant care sa serveasca mai multor scopuri: informare, decizie, control. In acest scop tabloul bilantului a fost
conceput cu o anexa denumita “bilant al miscarilor”.
Teoria bilantului aur propune folosirea unei entitati de evaluare care sa elimine influentele fluctuatiilor monetar-
valutare prin transferul banilor nationali in aur pe baza paritatilor. Astfel, toate posturile din bilant ar fi fost evaluate
in unitati aur. Prin masurarea elementelor patrimoniale in aur s-ar putea asigura evaluarea mai exacta a acestora si
posibilitatea de caracterizare obiectiva a capacitatii intreprinderii de a face fata influentelor conjuncturale de pe piata
interna, dar mai ales de pe piata mondiala.
Definirea, continutul si structura bilantului
Nu se cunoaste precis cine si cand a creat acest instrument contabil. Bilantul este opera anonima la care si-au adus
contributia generatii de autori, practicieni si teoreticieni. Etimologic cuvantul corespunde notiunii de cantar cu 2
talere ce se afla in echilibru, derivand de la cuvantul “bi” si “laux”. De la prima definitie data de “cantar al averii” in
corelatie cu sursele sale de dobandire, bilantul a facut obiectul unei preocupari permanente, teoretice si practice.
Dubla realizare a patrimoniului este realizata cu ajutorul bilantului contabil. El evidentiaza in expresie valorica la un
moment dat echilibrul dintre mijloacele economice si sursele lor de finantare, precum si rezultatul obtinut ca urmare a
investirii, compensarii si reproductiei capitalului.
Dubla reprezentare a patrimoniului se realizeaza prin intermediul structurii sale de A si P. elementele se explica si se
definesc simultan d.p.d.v. juridic, economic si financiar.
D.P.D.V juridic: Activul grupeaza elementele patrimoniale in bunuri reale si creante; Pasivul le grupeaza in
capitaluri proprii si datorii.
D.p.d.v. economic A se imparte in active de investitie si active de exploatare(stocuri, creante, lichiditati); P se
imparte in capitaluri si datorii(financiare si din exploatare).
D.p.d.v. financiar A este grupat in raport de lichiditate(termen de rambursare in bani) in active durabile(stocuri),
active realizabile, active disponibile(lichiditati); P e grupat in functie de exigibilitatea lor(termen de plata) in capital
permanent pe termen lung si datorii pe termen scurt.
Intr-o alta masura de exprimare, conceptul de bilant se defineste ca o reprezentare a utilizarilor si a resurselor de care
dispune o unitate patrimoniala la un moment dat.
Politici si optiuni referitoare la intocmirea si prezentarea situatiilor financiare
Norma IAS1 prevede ca scopul situatiilor financiare este acela de a oferi o reprezentare financiara structurata
referitoare la pozitia financiara si tranzactiile realizate de intreprindere. Prin situatia financiara trebuie sa se furnizeze
o informare despre pozitia financiara, performantele si fluxurile de trezorerie ale intreprinderii, informare care trebuie
sa fie utila unei game largi de utilizatori in luarea deciziei. Situatiile financiare au scopul de a arata rezultatele
gestiunii realizate de conducerea intreprinderii, inclusiv asupra modului in care intreprinderea a utilizat resursele care
I-au fost incredintate. Pentru a se realiza acest scop situatiile financiare trebuie sa prezinte informatii care sa permita
utilizatorilor efectuarea de previziuni asupra fluxurilor de trezorerie viitoare, in special referitoare la scadenta si
probabilitatea lor. In acest sens informatiile vizeaza: active controlate de intreprindere(resurse generatoare de
rezultate viitoare); datoriile intreprinderii, adica pasive externe ce trebuie sa se regaseasca la originea platilor;
capitaluri proprii ca interes rezidual al proprietarilor in active controlate de intreprindere; rezultatul net si performanta
sa economica redate prin reflectarea evolutiei capitalurilor proprii, activului net, evolutie din care sunt excluse
efectele operatiilor efectuate de intreprinderi direct cu proprietarii sai; fluxuri de trerzorerie trecute ce se pot constitui
in baza pentru determinarea fluxurilor de trezorerie viitoare.
Aceste informatii trebuie sa permita utilizarile de cont, sa aprecieze capacitatea intreprinderii in cauza de a plati
dividende, dobanzi pentru credite si la modul general de a-si achita datoriile la scadentele prevazute.
Un set complet al situatiilor financiare cuprinde:
a) bilantul
b) contul de profit si pierdere
c) o situatie care sa arate fie toate variatiile capitalului propriu, fie schimbarile in capitalul propriu cu exceptia celor
ce provin din tranzactii de capital cu proprietarii
d) tabloul fluxurilor de trezorerie(cash flow)
e) politici contabile si note explicative.
Referitor la structura si continutul situatiilor financiare IAS prevede o lista minima de rubrici, informatiile
complementare fac obiectul notelor explicative.
In cadrul celor 2 etape ale reformei contabile se poate constata optiunea de armonizare a structurii si continutul
bilantului cu Directiva 4 a UE. Acelasi fenomen se poate constata si in cazul contului 121. Este de semnalat faptul ca
alegerea unui model sau altul de bilant nu s-a facut in urma unei analize a normalizatorilor romani. Alegerea a fost
consecinta consilierii expertilor straini care au contribuit la procesul de reforma. In procesul primei reforme(91-94)
consilierea expertilor francezi ne-a indrumat catre prima schema de bilant din Directiva 4 UE. Modelul de regaseste
In practicile franceze orientate multa vreme spre o analiza de tip financiar bazata pe echilibrul generat de relatiile
intre 3 agregate: FR, NFR si trezoreria neta. A 2-a etapa a reformei regizata de reglementarile OMF/94 s-a realizat
sub consiliere britanica. Normalizatorii romani au ales in consecinta modelul regasit in practicile britanice, bilantul
sub forma de lista. Reglementarile reformei, fara sa precizeze acest lucru a adoptat o schema orientata spre analiza de
tip lichiditate-solvabilitate.
Forma bilantului prevazuta in OMF 94 respecta marea majoritate a structurilor Directivei 4. Aceasta lasa posibilitatea
inscrierii creantei privind capitalul subscris nevarsat inaintea elementelor de activ imobilizat in timp ce OMF nu
retine acest lucru in sensul ca, capitalul subscris nevarsat este privit ca element al activului circulant(creante).
Directiva inscrie cheltuielile de constituire in a 2-a rubrica a bilantului inainte de elementele activelor imobilizate,
acceptandu-se judecata ca asfel de cheltuieli ar reprezenta un element de activ fictiv, necesitatea capitalizarii acestuia
fiind o optiune de probat.