Universitatea Titu Maiorescu București

Facultatea de Drept

Lucrare de Licență
la disciplina
CIMINALISTICĂ
cu titlul
Elemente de tactică criminalistică și psihologie
judiciară aplicată în cercetarea omorurilor
comise de criminali în serie.

Coordonator științific:
Prof.univ. dr. Emilian Stancu
Absolvent:

București
2017
 Cuprins
Introducere .............................................................................................................................................. 5
CAPITOLUL I : NOȚIUNI JURIDICE. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE SI DEFINIȚII PENALE ALE INFRACȚIUNII
DE OMOR. ................................................................................................................................................ 6
1.Protejarea dreptului la viată prin norme penale.Drept fundamental al omului. ............................. 6
2.Reglementarea juridică a infracțiunii de omor................................................................................ 9
3.Crima și criminalitatea.................................................................................................................... 13
CAPITOLUL II : ELEMENTE DE CRIMINALISTICĂ ȘI PSIHOLOGIE JUDICIARĂ ÎN CERCETAREA
OMORURILOR COMISE DE CRIMINALI ÎN SERIE. .................................................................................. 17
1.Definirea conceptului de criminal în serie...................................................................................... 17
1.1.Elemente obiective .................................................................................................................. 17
1.2.Elemente subiective ................................................................................................................ 18
1.3.Definiție ................................................................................................................................... 19
2.Tipologia criminalului în serie......................................................................................................... 19
2.1.Distincții generale .................................................................................................................... 19
2.2.Diferite categorii de criminali în serie. .................................................................................... 20
2.3.Caracteristicile criminalului în serie. ....................................................................................... 22
2.4.Trăsaturile psihologice ale criminalului în serie ...................................................................... 24
3.Profilul psihologic al criminalului în serie ....................................................................................... 25
4.Modul de operare al criminalului în serie. ..................................................................................... 27
5.Demers preventiv ........................................................................................................................... 30
6.Studiu de caz .................................................................................................................................. 31
CAPITOLUL III : CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN INFRACȚIUNILE COMISE DE CRIMINALI ÎN
SERIE(conturarea ipotezelor profiling ) ................................................................................................. 46
1.Aspecte generale privind cercetarea la fața locului. ...................................................................... 46
1.1.Noțiunea și importanța cercetarii la fața locului..................................................................... 46
1.2.Principiile tactice și procesuale privind cercetarea la fața locului. ......................................... 47
1.3.Pregatirea in vederea cercetarii la fata locului ....................................................................... 53
2.Cercetarea la fața locului a cadavrului.(anexa 5) ........................................................................... 56
2.1.Etapele cercetarii la locul faptei a cadavrului. ........................................................................ 56
2.2.Stabilirea datei morții și a eventualelor modificări în poziția cadavrului................................ 60
2.3.Metodata descrierii semnalmentelor la identificarea persoanelor si a cadavrelor. ............... 62
3.Particularitățiile cercetarii crimelor în funcție de mijloacele și procedeele folosite de criminali în
serie. .................................................................................................................................................. 65
3.1.Crime săvârșite cu arme albe și corpuri contondente. ........................................................... 65

3
 3.2.Crime săvârșite prin asfixie. .................................................................................................... 67
3.3.Crime săvârșite prin împuscare. .............................................................................................. 70
3.4.Moartea violentă determinată de alți factori. ........................................................................ 72
4.Expertiza criminalistică ................................................................................................................... 74
4.1.Urme dactiloscopice. ............................................................................................................... 74
4.2.Urme biologice. ....................................................................................................................... 77
4.3.Urmele existente pe cadavru ( raport urmă-instrument) ....................................................... 78
CONCLUZII ............................................................................................................................................. 80
Bibliografie ............................................................................................................................................ 81
Anexe ..................................................................................................................................................... 84
Anexa 1 .................................................................................................................................................. 85
Anexa 2 .................................................................................................................................................. 86
Anexa 3 .................................................................................................................................................. 87
Anexa 4 .................................................................................................................................................. 88
Anexa 5 .................................................................................................................................................. 89
Anexa 6 .................................................................................................................................................. 90

4
 Introducere

Motivul care a stat la baza alegerii acestei teme de licență se regăsește în importanța cercetării
criminalistice la fața locului în cazul infracțiunilor săvârșite de criminali în serie, și
bineînteles conturarea unui profil psihologic al acestui tip de criminal.
Importanța rezultă din faptul că știința Criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare
metodele şi mijloacele tehnico – ştiinţifice necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării
urmelor omuciderii, a identificării autorului şi eventual a victimei. Totodată, prin regulile
tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum şi prin metodologia cercetării
omorului, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului si condamnarea
faptuitorului.
Investigarea criminalistică a omorului se deosebește de cercetarea altor categorii de
infracţiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcţii principale, respectiv:
stabilirea cauzei şi naturii morţii, a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost săvârşită
fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei,
identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului, precizarea scopului
său și a mobilului infracţiunii
Lucrarea este structurată pe trei capitole:
Primul capitol va prezenta noțiunile juridice și clarificările conceptuale ale infracțiunii de
omor.În cadrul acestui capitol am scris despre protejarea dreptului fundamental al omului prin
norme penale,și anume dreptul la viață.În continuare acestui capitol am realizat reglementarea
juridica a infracțiunii de omor,iar la finalul acestui capitol am analizat câteva date despre
crima si criminalitate.
Al doilea capitol este dedicat criminalui în serie. În acest capitol voi realiza analiza complexă
a crimei în serie,potrivit căreia, crima în serie reprezintă uciderea de victime disparate în
timp,de la zile la săptamani sau luni,între ele. Aceste pauze de timp între omoruri sunt
denumite și ca perioade de „calmare”. Tot în cadrul acestui capitol am încercat realizarea unei
tipologi a criminalui, a modului său de operare,făcând și o analiză aprofundată a profilului
psihologic al acestuia.
Capitolul trei,de astfel si ultimul, este alocat cercetării la fața locului,în care voi analiza
aspectele generale privind cercetarea la fața locului,cercetarea la fața locului a cadavrului,
particularitățiile cercetării crimelor în funcție de mijloacele și procedeele folosite de criminali
în serie și expertiza criminalistică.
Cercetarea omorului este una din cele mai importante atribuţii care intră în sarcina
criminaliştilor dintr-o serie de motive bine întemeiate. În primul rând, această infracţiune este
cea mai gravă cu putinţă deoarece prin ea se ajunge la răpirea bunului cel mai de preţ al
omului, respectiv viaţa. Ceea ce este şi mai grav este că prin această „răpire” se petrece un act
ireversibil, victima nu mai poate fi readusă la viaţă.

5
 CAPITOLUL I : NOȚIUNI JURIDICE. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE SI
DEFINIȚII PENALE ALE INFRACȚIUNII DE OMOR.

1. Protejarea dreptului la viată prin norme penale.Drept fundamental al omului.

În cadrul oricărei ştiinţe factorul uman are o importanţă deosebită. Studiind fenomenele ce au
loc în societate noi nu putem să ne abatem de la problema personalităţii umane, deoarece
omul este baza tuturor evenimentelor ce se petrec în orice societate.
Personalitatea este studiată şi abordată de un şir de discipline, cum ar fi: sociologia,
psihologia, pedagogia, psihiatria, filozofia ş.a. Fiecare din ele, având obiectul propriu de
cercetare, examinează problema omului sub aspectul său.
În cadrul ştiinţelor penale aspectul dat se manifestă prin studierea personalităţii umane prin
prisma comportamentului ei deviant. Dar cercetarea juridică a personalităţii infractorului, care
o identifică cu infracţiunea şi se orientează spre cele patru componente ale ei – obiectul
infracţiunii, cauzele obiective şi subiective şi subiectul ei – nu ne oferă material suficient
pentru înţelegerea deplină, atat a personalităţii infracţionale, cat şi a persoanei concrete,
acţiunile căreia au provocat pricina penală. Este nevoie de o tratare dinamică, ce ţine cont de
geneza şi afirmarea personalităţii. Iar o tratare atat de amplă este cuprinsă de obiectul de
studiu al criminologiei si al criminalisticii.
Dreptul la viață reprezintă un drept fundamental al omului,care,prin importanța sa depășește
sfera interesului personal,având relevanță pentru întreaga societate. De aceea,acest drept
fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele si
convențiile internaționale,dar și prin normele dreptului intern.
Protejarea dreptului la viața prin norme interne si internaționale constituie un imperativ,și in
același timp o necesitate,deoarece reprezintă atributul fundamnetal al persoanei,a cărui
ocrotire este strans legată si determina ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea
corporala,sanatatea,libertatea etc. Dupa cum s-a arătat1 viața umană ca valoare socială apărată
prin normele de drept se infațișează nu numai ca un drept absolut al individului la
viața,opozabil erga omnes,dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește in
interesul întregii societați.
Ocrotirea dreptului la viața iși gasește consacrarea prin normele internaționale in
primul rând dar și prin normele interne,ale dreptului penal,având in vedere importanța pe care
viața unei persoane o prezintă nu numai pentru ea,dar și pentru întreaga societate. Astfel, in
articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se prevede că „ orice ființa are
dreptul la viață,la libertate și la securitatea sa”. În articolul 6 din Pactul Internațional privitor
la drepturile civile și Politice se precizează că „ Dreptul la viață este inerent persoanei
umane.Acest drept trebuie ocrotit prin lege.Nimeni nu poate fi privat de viața sa in mod
arbitrar”.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului2 garantează dreptul la viața al oricărei

1
T. Vasiliu, D.Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V.Rămureanu, Codul penal comentat și adnotat,
Ed Stiințifică si Enciclopedică, București, 1975, p.68.
2
Convenția a fost ratificată de România prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135
din 31 mai 1994.

6
persoane,dar reglementează,în același timp, și cazurile în care se poate aduce atingere
acestuia. În articolul 1 se precizează că : „ dreptul la viață al oricărei persoane este protejat
prin lege.Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat,decât în executarea unei
sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu
această pedeapsă prin lege.” Dispozițiile articolului 2 vin în completare arătând că „moartea
nu este considerată ca fiind cauzată prin încalcarea acestui articol în cazurile în care aceasta
ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forța : pentru a asigura apărarea oricărei
persoane împotriva violenței ilegale; pentru a efectua o arestare legală sau pentru a
împiedica evadarea unei persoane legal deținute și pentru a reprima,conform legii, tulburări
violente sau o insurectie.”
De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune statelor obligația de a lua
toate măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă a dreptului la viața. S-a
considerat3 ca această obligație excede obligației primare a statelor de adopta o legislație
penală efectivă care să descurajeze comiterea de fapte ce pun in pericol viața unei
persoane,legislație dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa,în scopul
prevenirii,reprimării și sancționarii încălcării prevederilor sale.Această obligație include,in
anumite circumstanțe,bine definite,o obligație pozitivă a autorităților de a lua preventiv
măsuri practice pentru a proteja individul a cărui viață este amenințată de actele criminale ale
altui individ.
De asemenea, Constituția României,în articolul 22 alineatul 1 menționează că „ dreptul la
viață,precum și dreptul la integritatea fizică si psihică ale persoanei sunt garantate”. În ceea
ce privește situațiile în care este permisă producerea cu intenție a morții unei
persoane,legislația noastră exclude cazul executării unei sentințe capitale pronunțate de un
tribunal, întrucât pedeapsa cu moartea a fost abrogată4 ,iar Constituția României în articolul
22 alineatul 3 interzice pedeapsa cu moartea.
Codul penal în vigoare incriminează faptele care aduc atingere dreptului la viața în cadrul
titlului II, capitolul I, secțiunea I intitulată „Infracțiuni contra vieții”. Astfel sunt considerate
infracțiuni contra vieții urmatoarele fapte: omorul (articolul 188),cu variantele omorului
calificat (articolul 189), uciderea la cererea victimei (articolul 190 ),determinarea sau
înlesnirea sinuciderii ( articolul 191) si uciderea din culpă ( articolul 192 ).
Interesant de stabilit este momentul din care începe protecția dreptului la viață,aspect
care,datorită rezonanței sale practice pune de multe ori organele judiciare în situația de a
încadra o anumită faptă dupa cum o persoană se afla sau nu în viață în acel moment.Potrivit
doctrinei penale,viața persoanei este perioada care se întinde de la naștere pana la
moarte.Momentul de la care o persoană este în viața este acela al desprinderii totale a fătului
de corpul mamei prin tăierea cordonului ombilical,adică momentul cand produsul concepției
nu mai este făt,ci nou-nascut,începând să ducă o viața independentă de aceea a
mamei.Momentul final al vieții este acela al morții cerebrale.5
Având în vedere faptul că în legislația română este incriminata doar fapta de întreruperea
cursului sarcinii,faptă prin care sunt ocrotite relațiile sociale referitoare la viața,sanatatea și

3
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998, par.
115.
4
Prin Decretul-Lege nr.1/1990.
5
M.Udroiu, Drept penal.Partea specială, ediția 3, Ed. C.H.Beck, București, 2016, p2.

7
integritatea corporală a femeii însarcinate,considerăm că dreptul la viață se bucură de
protecție penală din momentul nașterii persoanei. Această concluzie este sustinută și de
situarea acestei infracțiuni după infracțiunile contra integrității corporale sau sănatații și nu în
cadrul infracțiunilor contra vieții.
Un alt argument în acest sens ar fi adus de analiza conținutului constitutiv al infracțiunii de
proncucidere care incriminează ca o formă atenuantă a omorului fapta mamei de a-și ucide
copilul nou-născut imediat după naștere cu condiția ca fapta să fie săvarșită sub imperiul unei
puternice tulburări psihice și nu mai târziu de 24 de ore de la naștere.
Momentul nașterii unei persoane reprezintă asadar,momentul de la care fapta de suprimare a
vieții se încadrează în infracțiunea de omor; până în acest moment,mama are dreptul de a
renunța la viața fătului prin avort,fără ca această faptă să atragă consecințe penale.
De astfel, si Comisia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „orice persoană” folosit
în textul Convenției nu poate fi aplicat unui copil care nu s-a născut. Prin prevederile
Convenției nu este recunoscut și garantat fetușului un drept la viață absolut,deoarece viața
acestuia este intim legată de viața femeii care il poartă și nu ar putea fi avuta în vedere
separat. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică și fetușului și că protectia acordată de
acest articol ar trebui,în absența unor limitări exprese să fie considerată ca absolută,ar trebui
să se deducă de aici că avortul este interzis,chiar și atunci când sarcina ar putea pune în
pericol viața mamei. Acest lucru ar însemna că viața fetușului ar fi considerată ca fiind mai
prețioasa decât viața mamei însarcinate.6
Într-o hotărâre recentă7 s-a decis că punctul de plecare al dreptului la viața ține de marja de
apreciere a statelor,lasând astfel legislațiilor naționale rolul de a stabili condițiile și limitele în
care este permis dreptul la avort.
Momentul final în care încetează viața unei persoane este considerat momentul în care a
încetat activitatea cerebrală8. Acesta este momentul care delimitează infracțiunea de omor de
infracțiune de profanare de cadavre.
Tot ca un atentat la viața unei persoane este considerată și infracțiunea de determinare sau
înlesnire a sinuciderii. Această faptă reprezintă tot un omor și nu poate fi caracterizată ca o
formă de participație la sinucidere,cum ar sugera calificarea dată prin normele penale,întrucât
sinuciderea nu reprezintă o infracțiune. În această situație omorul nu se săvârșeste direct
asupra victimei,ci activitatea făptuitorului constă în a ajuta sau a convinge victima să se
sinucidă,ceea ce echivalează cu o intervenție a sa în sfera valorilor sociale protejate de
lege,respectiv viața persoanei,aspect care nu poate să fie indiferent legii penale,nu poate scapa
de sub incidenta acesteia.9
O justificare a incriminării acestei fapte este aceea că,din punct de vedere al vinovăției cu care
este comisă,determinarea sau înlesnirea sinuciderii este săvârșită cu intenție,directă sau
indirectă;de aceea,ar fi inechitabil ca o astfel de faptă să scape constrangerii penale,în vreme
ce sunt pedepsite fapte care au ca rezultat moartea persoanei săvărșite din culpă. Este situația
infracțiunii de ucidere din culpă,dar și a infracțiunii de loviri sau vătămari cauzatoare de
6
Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cauza nr. 8416/1979, X. C. Marii Britanii, Decizia din 13 mai 1980.
7
Curtea Europeană a Drepturilor Omului,cauza nr.53924/2000, Vo. C. Franței.
8
O.Stoica, Drept penal,Partea speciala, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, p.65; V. Cioclei, Drept
penal.Partea specială, Ed. Universul Juridic, București,2007
9
V . Dongorez, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N.Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale
codului penal român, vol III, Ed. Academiei, București, 1971, p.112.

8
moarte,fapta care are la baza o activitate intenționată de vătămare a integritații corporale
urmată de rezultatul neintenționat al mortii persoanei.
O altă problemă care decurge din necesitatea protecției dreptului la viața o constituie
controversa legată de eutanasie,având în vedere faptul că există țari în care eutanasia nu este
sancționată penal( de exemplu Olanda) sau este nu numai permisă,dar chiar reglementată în
mod amănunțit,beneficiind de asistentă medicală (cum este cazul în Australia).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat însa că dreptul la viața nu poate fi privit
prin prisma a două fațete : dreptul de a trăi și dreptul de a muri. Dispozițiile articolului 2 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi interpretate,fără a risca o distorsiune de
limbaj, în sensul că ar oferi un drept diamentral opus dreptului la viața,si anume,dreptul de a
muri; ele nu pot crea un drept la autodeterminare potrivit căruia un individ ar putea sa aleagă
moartea,mai degrabă decât viața10. Așadar, nu este permisă producerea morții,cu acordul
victimei,nici de către o altă persoană,nici beneficiind de sprijinul unei autorități publice.
Raportându-ne la legislația română, eutanasia activă,adică situația în care o persoană este
ajutată să moară de o terța persoană sau de către o autoritate,se încadrează și se pliază pe
prevederile care incriminează fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii,atrăngând astfel
sancțiunea penală,pe când eutanasia pasivă,adică împrejurarea în care o persoană refuză să
mai primească hrană sau medicamentația necesara prelungirii vieții,reprezintă o modalitate de
sinucidere. În situația în care sprijinul acordat victimei în vederea suprimării vieții este
absolut necesar și indispensabil pentru obținerea acestui rezultat,se depășește ajutorul dat
vitimei de a-și pune în executare hotărârea de suprimare a vieții,fapta subiectului activ se
încadreaza chiar ca omor. Legea penală apară dreptul la viața ca valoare socială și nu dreptul
la calitatea vieții,de aceea eutanasia nu-și gaseste o justificare legală,indiferent de condițiile în
care își duce viața o anumită persoană. Deși ajutorul dat unei persoane pentru a-și suprima
viața se încadrează ca o faptă penală,consideram că în aceasta situație ar trebui avute în
vedere ca circumstanțe atenuante acordul victime,dar și motivele umanitare care au stat la
baza acțiunii făptuitorului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului lărgește sfera protejării dreptului la viașa,incluzând
aici nu numai actele de natură a suprima viața unei persoane,dar,în situații excepționale, și
actele de natură a aduce atingere integritații fizice a unei persoane,săvârșite în condiții care
periclitează viața persoanei,chiar daca nu a survenit decesul acesteia.11
Așadar ,statul este cel care deține intrumentele prin care poate asigura protecție efectivă
dreptului la viața,iar obligațiile sale includ nu numai adoptarea unei legislați în materie,dar și
luarea măsurilor necesare pentru protejarea vieții.

2. Reglementarea juridică a infracțiunii de omor.

Doctrina este în unanimitate de acord cu faptul că infracțiunile contra vieții reprezintă cele
mai grave infracțiuni contra persoanei,deoarece, prin săvârșirea lor,omului i se răpeste bunul

10
Curtea european ăa Drepturilor Omului,cauza nr. 2346/2002, Pretty c. Marii Britanii, hotărârea din 29 aprilie
2002,par.
11
Curtea Europeană a drepturilor Omului,cauza Osman c.Marii Britanii,hotărârea din 28 octombrie 1998,în
același sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Yasa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998.

9
cel mai de pret,care este viața. Faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate
din cele mai îndepartate timpuri,totodată fiind sancționate cel mai sever12.
În dreptul nostru penal, ocrotirea persoanei este justificată de unicitatea fiecărei ființe umane
și de capacitatea ei creatoare. Asezarea acestui titlu în partea de inceput a părtii speciale a
Codului penal este expresia grijii și prețuirii pe care legiuitorul o manifestă fată de persoana
umană. Ocrotirea persoanei se realizează cu privire la toate atributele acesteia: viața,
integritatea corporală,sanatate, libertate si libertate sexuala,libertatea domiciliului și a vieții
private.
Infracțiunile contra vieții ( articolul 188-192) este o subdiviziune în cadrul Capitolului I al
Titlului II și cuprinde infracțiuni grupate după obiectul juridic special comun și anume dreptul
la viața al persoanei care nu este doar o valoare individuală,ci este mai ales o valoare
sociala,întrucât existența fiecărei ființe umane influențează în mod direct,însași colectivitatea.
Din cele mai vechi timpuri,grupurile sociale au fost preocupate să ocrotească viața indivizilor
care le compun,iar în acest scop au fost utilizate tradițiile,preceptele religioase,regulile de
ordin moral și în fine,normele juridice. Legea penală este considerată cea mai energică formă
de influențare și ocrotire a valorilor sociale,iar viața persoanei a reprezentat întodeauna
elementul central al sistemului de valori protejat de ea.
Din punct de vedere al legii penale nu interesează dacă este vorba de viața unei persoane
tinere sau vârstnice,a uneia sănătoase sau bolnave,legea ocrotind în mod egal viața fiecărui
om. Chiar și atunci când persoana își dă acordul pentru a-i fi suprimată viața,fapta va constitui
infracțiunea de omor și va fi pedepsită. În legislația română nu este permisă nici eutanasia și
nici sinuciderea asistată ,deși alte legislații ( de exemplu,cea olandeză sau columbiană)
reglementează aceste situații.
Obiectul juridic al acestor infracțiuni îl constituie dreptul la viața al persoanei,întrucât
societatea este datoare să ocrotească viața ființei umane,considerată valoare supremă pentru
însași colectivitatea din care fiecare om face parte.
Obiectul material al infracțiunii este corpul persoanei în viața.
Numeroase controverse există în legătură cu momentul de la care se consideră că începe viața
omului.În doctrina penală mai veche, se admitea ca o persoană este sau nu în viața din
momentul în care,după naștere,are o existență extrauterină independentă începând să respire13.
Progresele realizate în domeniul științelor medicale,ca și în domeniul științelor juridice, au
impus însă, o opinie net superioară,potrivit căreia apariția dreptului la viață se situeaza în
momentul declanșării procesului biologic al nașterii14. În sprijinul acestei teze,îmbrățișată de
majoritatea specialiștilor în dreptul penal din România,vin argumentele medicilor
anatomopatologici,care susțin că moartea nou-născutului se poate produce intrauterin (
antepartum), deci înainte de naștere,în timpul nașterii ( perintal) cât și după naștere
(postpartum)15.

12
L.Cârjan, Compediu de criminalistică, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2004.
13
G.Antoniu,în lucrarea colectivă „Codul penal al României”, comentat și adnotat, Partea specială, vol.I, Ed.
Științifica și Enciclopedică, București,1975, p.62.
14
C.Bulai, Curs de drept penal.Partea specială, ediția aII-a, T.U.B. 1976, p.96; G.Antoniu,în lucrarea colectivă
„Codul penal al României”, comentat și adnotat, Partea specială, vol.I, Ed. Științifica și Enciclopedică, București
1975, p.70;O.Stoica, Drept penal.Partea Specială, Ed.Didactică și Pedagogică,București, 1976, p.64.
15
GH.Scripcaru și M.Terbancea, Medicina legală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1970, p.163.

10
La rândul ei moartea,reprezintă un proces complex,caracterizat prin mai multe stări
terminale,cum ar fi agonia,moartea clinică,moartea biologică,cea din urmă fiind considerată
ireversibilă spre deosebire de primele două,în care procesul tanologic se poate întrerupe,fără
urmări morfo-funcționale.
Moartea definitivă se instalează în momentul încetării activitații creierului și a trunchiului
cerebral,refacerea celulelor nervoase fiind practic imposibilă,cel putin în condițiile actuale ale
dezvoltării științelor medicale16.
Subiectul activ al acestor infracțiuni poate fi orice persoană,dar în anumite cazuri legea
pretinde că subiectul activ să aibă o anumită calitate ( de exemplu soț sau rudă apropiată,
mama unui copil nou-născut, etc.)
De regulă, în cazul laturii obiective,infracțiunile contra vieții se pot săvârși prin acțiune,dar
este posibilă și săvârșirea prin inacțiune. Aceste infracțiuni sunt infracțiuni de rezultat și că
atare trebuie stabilit raportul de cauzalitate între acțiunea desfășurată de faptuitor și rezultatul
produs.
Elementul subiectiv al acestor infracțiuni este format din intenție,directă sau indirectă și într-
un singur caz (cel al infracțiunii de ucidere din culpă), forma de vinovație este culpa,simplă
sau cu prevedere. În anumite cazuri,pentru unele forme agravante ale infracțiunilor,legea
inserează în latura subiectivăși alte componente psihice pe langă cele specifice vinovăției și
anume mobilul ori scopul. În astfel de situații faptele se pot săvârși numai cu intenție directă.
Tentativa este posibilă la toate faptele din această grupă,cu excepția infracțiunii de ucidere din
culpă,dar este pedepsită numai în cazul omorului simpu si calificat.
Regimul sancționator este foarte sever,ajungând până la detenția pe viată sau închisoare de la
15 la 25 de ani.
Omorul (articolul 188), este infracțiunea ce constă în fapta persoanei care ucide
cu intenție, o altă persoană.
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni il constituie relațiile sociale privitoare la dreptul
la viață al persoanei,iar obiectul material al faptei il reprezintă corpul persoanei în viață.Dacă
persoana nu era în viața în momentul săvârșirii faptei,încadrarea juridică a faptei este cea de
profanare de cadavre și nu omor.
Subiectul activ al infracțiunii de omor poate fi orice persoană,iar participația penală este
posibilă sub toate formele sale.
În practica judiciară17 s-a decis că există coautorat la omor chiar dacă numai acțiunea unuia
dintre făptuitori care loveau victima cu obiecte apte să ucidă a dus la rezultatul letal,din
moment ce toti au acționat simultan,cu aceeasi intenție de a ucide.
S-a reținut de asemenea coautoratul și în sarcina acelui inculpat care imobilizează victima ori
încearcă să o dezarmeze sau împedică pe un altul să intervină în apărarea ei și în tot acest
timp,celalalt coautor o lovește mortal.
Pentru a fi reținut coautoratul,e nevoie ca acțiunile făptuitorilor să se conjuge atât din punct de
vedere material,cât și al rezoluției infracționale.

16
V. Beliș, V. Panaitescu, G. Eugen, Medicina legală, Ed. Teora, București, 1992, p.18; M.Kernbach, Medicina
judiciară, Ed.Medicală, București, 1958,p.433; I. Moraru Medicina legală, Ed.Medicală, București, 1967, p.62-
66.
17
Decizia penală nr. 497/1978 a Tribunalului Suprem,în Revista Română de Drept, nr.7/1978, p.53.

11
Latura obiectivă. Elementul material al faptei constă în acțiunea de ucidere,termen care
desemnează atât acțiunea cât și rezultatul acesteia,și anume suprimarea vieții persoanei.
Fapta se poate săvârși prin acțiune,dar și prin inacțiune ( nehrănirea unui copil sau a unei
persoane neputincioase,neadministrarea unui medicament vital unui bolnav). Inacțiunea va
constitui o modalitate de comitere a omorului doar daca exista o obligație legală sau
contractuală a făptuitorului de a acționa pentru impiedicarea morții persoanei18 sau dacă
autorul omisiunii,printr-o acțiune sau inacțiune anterioară,a creat pentru valoarea sociala
protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Modalitățile faptice prin care se poate săvârși fapta sunt numeroase:
împușcare,înjunghiere,otrăvire,electrocutare,sugrumare etc. Și se pot comite prin unul sau mai
multe acte materiale. Mijloacele cu care se poate comite fapta trebuie sa fie apte să serveasca
la producerea rezultatului,anume moartea victimei.
Din acest punct de vedere, infracțiunea de omor este o infracțiune de rezultat și trebuie să se
stabileasca existența legăturii de cauzalitate: daca activitatea făptuitorului si mijloacele
folosite de el erau apte să producă moartea victimei ca rezultat al faptei. Legătura de
cauzalitate nu este întreruptă chiar dacă au survenit complicaţii ale leziunilor cauzate victimei
ori complicaţii ale afecţiunilor preexistente de care suferea aceasta, câtă vreme se dovedeşte
că fără acţiunea inculpatului nu s-ar fi produs moartea victimei
Nu are importanţă dacă moartea victimei se produce imediat sau după o anumită perioadă de
timp de la comiterea faptei, atâta timp cât se stabileşte fără dubiu că moartea se datorează
acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.
Latura subiectivă. Infracţiunea de omor se comite cu intenţie în ambele ei modalităţi: directă
şi indirectă. Intenţia de a ucide rezultă din datele exterioare ale faptei comise şi anume: modul
în care s-a săvârşit fapta, obiectul folosit, zona anatomică vizată, intensitatea şi forţa
loviturilor, etc.
Astfel, în jurisprudenta s-a considerat în mod corect că există intenția de a ucide și nu aceea
de a vătama integritatea corporală atunci cand făptuitorul aplică victimei o lovitură puternica
cu cușitul în abdomen cauzându-i o plagă înjunghiată penetrantă cu hemoperitoneu si
secționarea intestinelor sau în cazul în care făptuitorul aplică victimei o lovitură în cap care o
dezechilibrează,iar victima inconstientă cade în apa unui râu unde este lasată să se înece,de
asemenea s-a considerat că exista intenția de a ucide și în cazul în care victima este agresată și
lasată fără conștiință afară în câmp,pe timp de iarna, la o temperatură scazută și moartea îi
este cauzată de hipotermie.
Există intenția de a ucide și atunci când este ucisă din eroare o altă persoană decât cea vizată (
error in personam) sau când lovitura este deviată ( aberatio ictus).
Consimțământul subiectului pasiv nu înlatură vinovăția autorului și aici vom avea în vedere
acele situații cunoscute sub denumirea de eutanasie.
Tentativa este posibilă și pedepsită de lege. Ori de câte ori rezultatul periculos (moartea
victimei) nu se produce deoarece activitatea de ucidere a fost întreruptă sau deși a fost dusă
până la capăt nu și-a produs efectul, fapta va fi încadrată drept tentativă la infracțiunea de
omor.

18
Gh.Mateuț, Tratat de procedură penală.Partea generală, Ed. C.H.beck,București,2012, p.65

12
În cazul omorului calificat, articolul 189 litera e) omorul săvârșit de către o persoană care a
mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor,împrejurarea
agravantă constă in antecedentele făptuitorului,care anterior a mai săvârșit un omor pentru
care a fost condamnat definitiv. Nu prezintă importanța dacă a executat pedeapsa sau nu, dacă
a fost sau nu reabilitat ori dacă a intervenit amnistia.
Unii autori19 susțin că în ipoteza în care pentru prima infracțiune de omor a intervenit
reabilitarea, săvârșirea unei noi fapte de omor nu va atrage reținerea de omor deosebit de grav
întrucât reabilitarea înlatură orice interdicție,incapacitate sau decădere. Nu suntem de acord cu
această opinie deoarece legea nu face nici un fel de excepție.
Exista de asemenea,această agravantă dacă anterior făptuitorul săvârșise chiar și numai o
tentativă la infracțiunea de omor deoarece legea întelege prin săvârșirea unei infracțiuni,atât
fapta consumată,cât și tentativa acesteia ori participarea la ea ca autor,instigator sau complice.
Exista uneori posibilitatea ca fața de făptuitor să se aplice în astfel de cazuri,fie dispozițiile
referitoare la concursul de infracțiuni,dacă faptele de săvârșire a omorului se judecă
deodata,primul va fi încadrat ca omor simplu,iar urmatoare ca omoruri calificate, fie
dispozițiile privitoare la recidivă atunci când există o hotărâre definitivă de condamnare
pentru omor și urmatoarele se comit dupa acest moment.
Nu va fi însa retinută această agravantă în sarcina celui care are în antecedente o infracțiune
de ucidere la cererea victime (articolul 190), aceasta nefiind considerată o infracțiune de
omor.
Circumstanța are caracter personal și nu se răsfrange asupra participanților.
Pentru a trage la raspundere penală un criminal în serie,vom avea în vedere și reglementarea
juridică a articolului 189 litera f), omorul săvârșit asupra a două sau mai multor
persoane,reglementare care ne înfațișează circumstantă agravană ca fiind constituită de
pluralitatea de victime,ceea ce face ca făptuitorul să fie deosebit de periculos. Așadar,pentru
ca această agravantă să se rețină,trebuie să se producă moartea a cel puțin două persoane.
Practica judiciară a statuat ca nu are importanța dacă moartea acelor persoane este urmarea
aceleiași acțiuni sau a unor acțiuni diferite,dar comise în aceeași împrejurare.
De fiecare dată se va reține omor deosebit de grav, o infracțiune complexă,unică, iar nu un
concurs de infracțiuni. Față de fiecare dintre victime, autorul trebuie să acționeze cu intenție
directă sau indirectă.
Dacă intenția făptuitorului de a ucide două persoane s-a soldat cu uciderea uneia și cu
vătămarea integrității corporale a celei de-a două, în sarcina sa se va reține omor consumat
simplu și tentativa de omor,nefiind posibilă aplicarea agravantei de la articolul 189 litera f) ,
dacă nu există cel puțin două victime ucise. Dacă făptuitorul a avut intentia să ucidă două sau
mai multe persoane,dar activitatea de ucidere nu s-a finalizat cu moartea victimelor,în sarcina
sa se va reține tentativă la omor calificat săvârșit asupra a două sau mai multor persoane.
Circumstanța este reală și se aplică participanților în masura în care aceștia au cunoscut-o.

3. Crima și criminalitatea

19
I. Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei , Ed. Academiei Române, București, 1987, p.90-91.

13
Prin criminalitate se întelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracțiunilor
săvârșite în decursul întregii evoluții umane sau numai în raport cu anumite
civilizașii,epoci,intervale de timp ori spații geografice determinate. Din acest punct de vedere
concepem noțiunea de criminalitate în două sensuri: în sens larg, prin criminalitate întelegem
totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluții umane pe întreaga suprafață a globului
terestru,iar în sens restrans, totalitatea crimelor săvârșite în limitele unei perioade de timp
determinate, într-o arie geografică determinată.
Actul criminal reprezintă,expresia concretă a unui ansamblu de fapte care intra în conflict cu
normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viața
și integritatea individului,familiei,societații și statului.
Criminalitatea este un fenomen social alcătuit dintr-o serie de fapte care au loc în societate. În
fiecare stat modern se ține o evidență strictă a criminalității, pe perioade de timp,pe localitați,
pe țară, încât în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunosct cantitativ,cu o anumită
identitate și vizibil în manifestarile și consecințele sociale și individuale pe care le produce.
Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane
considerate infracțiuni,incriminate și sanctionate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui
sistem de drept.
Trăsaturile criminalitații:
a) Caracter social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de infracțiuni,comise
într- o societate, pe o perioadă de timp determinată;
b) Caracter de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc faptul ca nu pot
fi explicate comportamentele infractionale,avînd în vedere diversitatea modalităților
de săvârșire a infracțiunilor. Aici nu putem analiza doar un factor care conduce la
săvârșirea actului ilicit, ci trebuie avut în vedere factorii generali de mediu
(sociali,biologici,psihologici,morali)
c) Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenței fenomenului infracțional ,structura
și dinamica sunt diferite de la o epocă la alta,de la o zonă geografică la alta.
d) Caracterul anti-social, dăunator – se caracterizează prin faptul că fenomenul
criminalitații,faptele antisociale provoacă daune destul de mari societații. Crima, în
esenta sa, prezintă un pericol sporit în societate,atentând la ordine și securitatea
publicului.
e) Caracterul variat al criminalitații – care derivă din varietatea infracțiunilor incriminate
prin legea penală și varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin
infracțiunile săvârșite.
f) Caracterul cauzal al criminalitășii - constă în aceea că, criminalitatea,fiind un
fenomen cu manifestari fizico-sociale,nu poate exista în afara unui proces cauzal.
Fenomenul criminalității include dimensiuni și aspecte diferite,în funcție de săvârșirea,
descoperirea,înregistrarea și judecarea delictelor și crimelor,după cum urmează:
a) Criminalitatea reală, denumita în literatura sociologică și criminologică „cifra
neagră”a criminalitații. Este constituită din totalitatea actelor și faptelor antisociale cu
caracter penal săvârșite în realitate,indiferent dacă ele au fost descoperite și
înregistrate sau nu de organele penale.
Criminalitatea reală reprezintă adevarata dimensiune a ilicitului penal,însa estimarea ei
este aproape imposibilă,datorită impedimentelor de natură tehnico-

14
 criminalistică,operațională și statistică,deși exista unele tehnici care încearcă să
aprecieze volumul acesteia.
b) Criminalitatea descoperită,care include numai acea parte a actelor antisociale săvârșite
în realitate și care au fost depistate și identificate de către organele specializate de
control social. De regulă,cifra criminalitășii descoperite este inferioară celei
reale,întrucât nu toate delictele și crimele sunt descoperite și nu toți delicvenți sunt
identificați.De asemnea,unele delicte nu sunt reclamate,iar altele nu sunt înregistrate.
c) Criminalitatea judecată, reprezintă acea parte a criminalității care este judecată și
sancționată de instanțele penale. Volumul ei este mult diminuat,întrucât nu toate
delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel, unele delicte sunt grațiate și
amnistiate,altele nu mai sunt sancționate datorită împlinirii termenelor legale de
prescripție,în timp ce unele nu se mai judeca datorită decesului delicventului sau
sustragerii acestuia de la judecată.
Multiplicarea crescâdă a delictelor și a crimelor,extinderea formelor violente și organizate de
criminalitate i-a determinat pe reprezentanșii legii și pe cercetători să încerce să explice
cauzele și factorii care generează asemnea fenomene și să găsească soluții adecvate de
prevenire și diminuare treptată a comportamentelor delicvente. Ei au observat că
intensificarea represivității penale nu reprezintă un mijloc eficace de combatere a
criminalității,întrucât aceasta cunoaște evoluții și tendințe dintre cele mai variate,depinzănd de
o serie de factori sociali,economici,culturali și psihologici.
Studiind acești factori,cercetătorii și-au extins investigațiile asupra unor zone și arii
geografice, legislații și grupuri de populație,clasificate după anumite criterii,încercând să
raspundă la întrebarea „de ce un anumit individ devine delicvent?”.
Majoritatea cercetătorilor și specialiștilor sunt de acord că, atât teoretic, cât și
metodologic,cauzele delictelor și crimelor nu sunt greu de identificat,dar sunt greu de explicat
și de clasificat,întrucât nu pot fi selectate cu precizie una sau mai multe cauze principale din
multitudinea de factori care generează un comportament delicvent.
Întrucât crima,nu are o propietate universal inertă, nu putem gasi în diversitatea de persoane
vinovate de crime un tip psihologic sau fiziologic,o trăsatură de caracter ce le diferențiază de
alte persoane.20.Cu toate acestea,de-a lungul timpului au fost formulate o serie de teorii și
puncte de vedere privitoare la etiologia delicvenței și personalitatea criminalui,care au
încercat să identifice și să selecteze anumite cauze,factori și circumstante care,generând și
favorizând comiterea delictului,se afla într-o legatură,mai mult sau mai puțin stransă cu modul
de viața, personalitatea și situațiile care au produs cauza delictuală. Ceea ce este semnificativ
în privința acestor orientari teoretice este evolutia progresivă,începând cu încercarile de a
explica motivațiile actelor criminale,continuând cu cele interacționiste privind explicarea
modului în care o conduită ajunge să fie considerată criminală și terminând cu cele
constructiviste privind explicarea construcției sociale a comportamentului delicvent de către
factorii de control social specializat.
Un prim raspuns21 susține ca etiologia comportamentului criminal rezidă în structura
biologică sau în personalitatea individului,concepțiile orientate în jurul acestui punct de

20
Robert McIver, Social Causation, in M.E.Wolfgand,L.Savitz, N.Johnton
21
Sorin M. Rădulescu, D. Baciu, Sociologia crimei și criminalității,București, 1996.

15
vedere implicând: o orientare biologică,care conferă factorilor biologici genetici o importanță
hotărâtoare în geneza criminalității,cauzele acesteia derivând din diversele anomalii sau
deficiente cu caracter anatomo-fiziologic; o orientare psihologică comparată cu cea
psihiatrică,care consideră ca actele criminale sunt săvârșite cu precadere de către personalitați
patologice,psihopate sau sociopate,ale căror deficiente sau tulburări psihice se transmit de
multe ori pe cale ereditară; o orientare psihosociologică,care apreciază că individul nu se
naște criminal,ci este socializat în acest rol,sub influența imitației și a unor modele
culturale,înca din perioada copilăriei și adolescenței.
Cel de-al doilea răspuns consideră criminalitatea ca un fenomen de inadaptare,neintegrare sau
dezintegrare socială,generat de conflicte între idealul individului,sistemul său de valori și
posibilitațile oferite de către societate.
În ultima vreme s-a conturat și un al treilea tip de răspuns,care consideră crima ca un reflex
subiectiv al perceperii unor situații sociale care angajează interacțiunea reciprocă a
indivizilor,încercându-se identificarea condițiilor în care o anumită conduită este definită sau
desemnată ca fiind deviantă ca urmare a interacțiunilor sociale dintre indivizi.
În consecință,nu există un singur punct de vedere sau o singură orientare etiologică privind
cauzalitatea crimei și criminalității,ci multiple teorii de natura juridică, psihologică,
criminologică, sociologică,fiecare dintre ele accentuând un anumit sau mai mulți factori care
pot genera delicte și crime.

16
CAPITOLUL II : ELEMENTE DE CRIMINALISTICĂ ȘI PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
ÎN CERCETAREA OMORURILOR COMISE DE CRIMINALI ÎN SERIE.

Uciderea a reprezentat întotdeauna un tabu pe care indivizii din specia umana au avut tentația
de a-l împinge dincolo de limita. Uneori, această tentație capată o formă aberantă,în sensul că
la unii indivizi dorința de a ucide devine obsesie.
Criminologia, înca de la debuturile ei ca stiința, a fost procupată de studierea unor cazuri de
ucigași sadici cu victime multiple. Cesare Lambroso, primul criminolog care a studiat cu
atenție astfel de cazuri a subliniat caracterul obsesiv al tentației de a ucide la unii criminali. El
a constatat în același timp setea de celebritate a acestui tip de ucigaș care,departe de a se
rușina de crimele comise,își face din ele un „titlu de glorie”. În acest sens Lambroso dă
exemplul unui ucigaș celebru în epoca,Spadolino, care aflat în pragul morții recunoștea că a
ucis 99 de persoane și își exprima regretul de a nu fi putut completa suta. Lambroso
prefigurează astfel două din caracteristicile ucigașului în serie,confirmate mult mai tarziu de
alți specialiști,respectiv substratul obsesiv al comportamentului criminal și dorința ca ororile
comise sa-i aducă celebritate.
Se pare că fenomenul uciderilor în serie,urmând o tendința generală a contemporaneitații,tinde
spre un soi de „globalizare”, iar dispozitivele de apărare și raspuns trebuie pregătite să facă
față la această nouă dimensiune care se conturează22

1. Definirea conceptului de criminal în serie

Ucigașul în serie este greu de definit,deoarece delimitarea acestuia de alte tipuri de criminal
este si ea dificilă. Exista însa unele elemente obiective și unele elemente subiective,care
trebuie să se afle reunite pentru a putea vorbi despre un ucigaș în serie,și pe baza lor se poate
schița o definiție a acestuia.

1.1.Elemente obiective
Principalul element obiectiv este reprezentat de pluralitatea de victime. Din acest punct de
vedere, în literatura de specialitate se consideră că putem califica un subiect drept ucigaș în
serie începând cu cel de-al treilea omor comis de acesta. Această condiție este justificată doar
dacă o însoțim cu urmatoarea precizare: putem considera,din punct de vedere criminologic, că
un individ se încadrează în această categorie chiar și în cazul în care acesta a comis doar unul
sau două omoruri,după care a fost identificat și reținut,dacă din maniera în care a acționat
rezultă suficiente indicii că ar fi comis și alte omoruri,în ipoteza în care nu ar fi fost identificat
la timp.23
Un al doilea element obiectiv este legat de momentul comiterii faptelor,deorece pluralitatea de
victime nu este suficientă pentru a indica existenta unui ucigaș în serie. În categoria mai largă

22
V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed 4, C.H.Beck, Bucuresti, 2007,p.213.
23
Negrier-Darmont L., Nossintchouk R., Tueurs en serie, Ed. Dominos Flammarion, Paris,2001,pag.115.

17
a ucigașului cu multiple victime,doctrina criminologică face distinctia între ucigașul în masă
și ucigașul în serie.24
Ucigașul în masă este acel tip de criminal care ucide mai multe persoane cu aceeași ocazie ( în
aceeași împrejurare) sau în baza unei rezoluții infracționale unice,pusă în aplicare într-un
interval de timp foarte scurt (minute,ore). Se pot da ca exemple aici : omorurile comise de
angajași la locurile de muncă împotriva colegilor și/sau superiorilor; omorurile comise de
elevi în școli sau licee asupra colegilor și/sau profesorilor; omorurile comise asupra
membrilor unei familii (cel mai frecvent asupra propriei familii); omorurile comise prin
atacuri teroriste ucigașe, etc. Ceea ce este tipic pentru ucigașul în masă este pluralitatea
simultană de victime și de regulă,irepetabilitatea actului,în sensul că de cele mai multe ori
momentul comiterii actului coincide cu momentul final al carierei criminale sau chiar al vieții
subiectului,ucigașul în masă fie se predă imediat dupa comiterea faptei,fie se sinucide,fie actul
ucigaș este în același timp și sinucigaș,fie se comportă de așa manieră încât forțele de ordine
nu au altă alternativă decât aceea de a-i suprima viața. Acest caracter voit
irepetabil,caracteristic uciderilor în masă,face ca autorul unor astfel de fapte să fie,de regulă,
total nepăsator. El nu este interesat de ascunderea sau disimularea faptei,de ștergerea sau
falsificarea urmelor,de eventualele posibilitați de a se sustrage urmăririi sau executării
pedepsei. Chiar și atunci când comiterea faptei presupune un anumit grad de pregătire sau
organizare,la ucigașul în masă momentul comiterii faptei,fiind perceput ca un „punct
terminus”,coincide,de regulă, cu sfârșitul planului.25
Spre deosebire de ucigașul în masă,la ucigașul în serie este vorba despre o pluralitate
succesivă de victime și în consecință despre acte cu caracter repetabil. Victimele ucigașului în
serie sunt omorâte la interval relativ mare de timp ( zile,saptamani,luni,ani), iar cariera
criminală a acestuia se întinde uneori pe perioade lungi,chiar zeci de ani. Pentru a avea
posibilitatea de a comite fapte noi,spre deosebire de ucigașul în masă,ucigașul în serie este
preocupat de a nu lăsa urme, de a putea să se sustragă urmăririi,planul său merge dincolo de
uciderea victimei.
Există și unele cazuri în care seria criminală conține una sau mai multe ucideri în
masă,putându-se vorbi în această situașie despre „ucigași în serie în masă”.26 Aceste cazuri
mixte (atipice) sunt însă extrem de rare și nu schimbă cu nimic cadrul elementelor obiective
necesare pentru includerea unui criminal în categoria ucigașului în serie, respectiv o
pluralitate de victime constituită prin acte de ucidere succesive comise la intervale relativ mari
de timp.

1.2.Elemente subiective
În privinșa elementelor subiective care concură la conturarea unei definișii a ucigașului în
serie trebuie arătat,în primul rând, ca acest tip de criminal actionează în baza unor impulsuri
specifice, diferite de acelea care îl conduc,de regulă, pe un individ la comiterea unui omor.
Ucigașul în serie nu omoară într-un moment de furie oarbă pe fondul unui conflict cu victima
sau împins în pasiuni puternice și nestăpânite (ură ,gelozie ,răzbunare) și nici din lacomie,din
interes material sau un alt interes (social,profesional,politic etc.) așa cum se întamplă de cele

24
Montet L., Les tueurs en serie – Pourquoi deviene-on serial killer? Ed. P.U.F., Paris, 2002,pag.14
25
Negrier-Dormont L., Nossintchouk R., Tueurs en serie, Ed. Dominos Flammarion, Paris,2001, p. 119
26
Montet L., Tueurs en serie, Ed. Dominos Flammarion, Paris,2001,p. 15

18
mai multe ori în cazul infracținilor contra vieții. De altfel, această lipsă a unui mobil aparent
din categoria celor comune,a facut inițial faptele comise de ucigași în serie sa fie catalogate
drept ”crime fara mobil”. Această etichetă este total gresită,deoarece tocmai mobilul,în sensul
corect al noțiunii, acela de impuls intern, de regulă inconștient și incontrolabil,reprezintă
factorul care declansează trecerea la act, în cazul ucigașului în serie. Numai că acest mobil
este unul specific,atipic în raport cu omorurile „clasice”. Sensul profund al termenului ucigaș
în serie,din punct de vedere motivațional, a fost foarte bine surprins de Robert Ressler,unul
dintre primii investigatori ai comportamentului acestui tip de criminal,un pionier al
profilajului,care constata: „ei sunt obsedați de propriile fantasme,și tentativa lor de a trece de
la fantasma la realitate,printr-un act neterminat,s-ar putea spune,se traduce prin obligația de
a reproduce același act până când acesta se suprapune perfect fantasmei”. Cercetarile
efectuate au scos,într-adevar, în evidența faptul că în majoritatea cazurilor,ucigașul în serie
are ca mobil obținerea unor senzații extreme.

1.3.Definiție
Pe baza reperelor de ordin obiectiv și subiectiv enunțate anterior, se poate defini ucigașul în
serie ca, acel tip criminal care comite mai multe omoruri la intervale de timp relativ mari,
având ca mobil obșinerea unor senzații extreme,legate de fantasme sexuale perverse și (sau)
impulsuri sadice de dominare și manipulare a victimelor.27

2. Tipologia criminalului în serie

Ca şi definirea ucigaşului în serie, realizarea unei tipologii a acestuia este dificilă, datorită
complexităţii tipului de bază, ce cuprinde o mare varietate de subtipuri sau variante de tip.
Aceste variante prezintă uneori particularităţi atât de importante încât par să se autonomizeze.
Din această cauză se impune, în prealabil, semnalarea unor distincţii generale, este necesară
apoi identificarea unor diferite categorii, pentru ca în final, ţinând cont de acestea, să putem
încerca stabilirea unor caracteristici ale tipului de bază.

2.1.Distinctii generale
În cadrul tipului general al ucigașului în serie, în funcție de starea psihică a
făptuitorului,distingem între criminal în serie psihotic și cel psihopat.
Psihoticul prezintă o tulburare gravă a funcţiilor mentale, care conduce la lipsa
discernământului, în timp ce psihopatul, în ciuda unei alterări grave a simţului moral, îşi
conservă integritatea capacităţilor mentale, ceea ce face ca acesta să acţioneze, de regulă, cu
discernământ. Lipsa discernământului şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea tragerii la
răspundere penală a ucigaşului în serie psihotic au făcut ca unii criminologi să abandoneze
studiul acestuia, motivând ca o asemenea sarcină ar reveni în mod exclusiv în competenţa
expertizei psihiatrice28.Altfel spus, cunoaşterea psihopatului este aproape obligatoriu mijlocită
de cunoaşterea psihoticului.
O a doua distincţie importantă are la bază criteriul comportamental, respectiv maniera
în care subiectul acţionează înainte, în timpul şi după comiterea faptelor. Din acest punct de
vedere, în cadrul tipului general al ucigaşului în serie pot fi identificate două categorii
principale distincte şi o categorie intermediară: ucigaşul în serie organizat, ucigaşul în serie
27
V. Cioclei, Manual de Criminologie, ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2007, pag.218.
28
Négrier-Dormont L., Nossintchouk R., Tueurs en série, Editura Dominos Flammarion, 2001, p. 6.

19
neorganizat şi ucigaşul în serie mixt. Ucigaşul în serie organizat este preocupat de alegerea
atentă a victimei, a timpului şi locului de acţiune, a instrumentelor de tortură, a detaliilor care
l-ar putea demasca sau incrimina şi se străduieşte să şteargă orice urmă. Acesta corespunde
din punct de vedere psihologic psihopatului.
Ucigaşul în serie neorganizat corespunde psihoticului, el acţionează mult mai
impulsiv, fără o pregătire prealabilă şi fără a se asigura că nu va fi descoperit; de cele mai
multe ori, doar o capacitate deosebită de a improviza îl ajută să depaşească diferitele obstacole
ce stau în calea comiterii faptei şi să-şi poată continua seria omorurilor, evitând să fie
identificat şi capturat.
Ucigaşul în serie mixt (borderline) „aparţine în principiu categoriei ucigaşilor
organizaţi dar anumite situaţii sau condiţii îl vor conduce să-şi piardă sângele-rece şi să
acţioneze de o manieră neorganizată. El poate, de asemenea, încă de la debutul trecerii la act,
să oscileze între comportamente ce ţin de ambele categorii precedente.”
Ultima distincţie prealabilă necesară este bazată pe apartenenţa sexuală. Din acest
punct de vedere trebuie remarcat în primul rând faptul că, în marea lor majoritate, uciderile în
serie îi au ca autori pe bărbaţi. De asemenea, trebuie remarcat,că la ucigaşele în serie
fantasmele sexuale nu joacă,un rol preponderent din punct de vedere motivaţional.
Componenta dominatoare este cea mai frecventă, chiar dacă, la prima vedere, alte mobiluri,
mult mai comune, ca de exemplu lacomia,ura,razbunarea sau gelozia par sa justifice
comiterea faptelor.

2.2.Diferite categorii de criminali în serie.

Dincolo de distincţiile generale menţionate anterior, în doctrina criminologică s-a
recurs la o serie de alte clasificări ale ucigaşilor în serie, potrivit unor criterii diverse.
Astfel, într-o opinie, ucigaşii în serie ar putea fi împărţiţi în cinci categorii, după cum
urmează:
a) Ucigaşii petrecăreţi respectiv acei ucigaşi în serie care comit omorurile de o
manieră continuă, fără perioade de „calmare”, fiind în permanenţă în căutarea
excitaţiei, a banilor sau a obiectelor de valoare;
b) Actorii operaţiei criminale organizate.
c) Otrăvitorii sau asfixiatorii,o categorie care ar cuprinde medici, asistente medicale,
doici, părinţi adoptivi.Toţi aceşti autori ar avea în comun faptul că au controlul
total asupra victimelor, dar motivaţiile lor sunt extrem de diverse, in antiteza
uneori, mergând de la lăcomie până la altruism (eutanasie);
d) Ucigaşii psihotici si presupuşi psihotici, respectiv cei care acţionează sau par să
acţioneze sub imperiul unor halucinaţii sau deliruri;
e) Psihopaţii sadici sexuali, respectiv acei ucigaşi care au o personalitate antisocială
şi tendinţe sexuale sadice şi care, de regulă, comit un număr mare de fapte (cel
puţin zece victime).
O altă clasificare, desprinsa din analize psihologice aprofundate, împarte ucigaşul în serie în
următoarele categorii:
a) Tipul vizionar, acest tip este considerat nebun sau psihopat. Adesea aude voci in
minte sau poate avea viziuni care il ghideaza si il determina sa ucida.

20
 b) Tipul misionar,acest tip nu manifesta tulburari psihotice pentru lumea din afara,pe
cand in lumea interioara criminalul are tendinta de a scapa de lumea exterioara,pe
care o crede imorala si o dispretuieste. Acest tip de criminal isi va alege un anumit
grup de indivizi de unde sa-si selecteze victima,ca de exemplu: prostituate,femei
tinere, homosexuali etc.
c) Tipul hedonistic , care se caracterizează prin inteligenţă şi mobilitate, realizează
crimele în mod conştient, iar plăcerea căutată prin faptele de ucidere este generată
de conexiunea pe care o face între sex şi violenţă;
d) Tipul „putere/control”, cel care caută senzaţiile de dominare totală, palpabilă şi
durabilă, asupra unor victime lipsite de apărare; este tipul clasic de psihopat sau
sociopat.
O ultimă clasificare ce merită a fi reţinută se referă la ucigaşele în serie, care prezintă unele
particularităţi motivaţionale faţă de bărbatul ucigaş în serie. Deşi numărul ucigaşelor în serie
este mic în comparaţie cu cel al barbaţilor, diversitatea cazurilor şi a motivaţiilor întâlnite a
impus o clasificare amplă, dupa cum urmează:
a) Ucigaşa în serie „văduva neagră”, aceea femeie care omoară sistematic, fie soţul,
fie concubinul, fie un alt membru al familiei; reprezintă tipul organizat, planifică
fapta cu mult timp înainte, aşteaptă cu nerăbdare momentul prielnic pentru a
acţiona; are ca mobil, de regulă, lăcomia, dar poate acţiona şi din răzbunare sau
pur şi simplu din comoditate;
b) Ucigaşa în serie „îngerul morţii”, cea care ucide persoanele pe care le îngrijeşte
sau sunt extrem de vulnerabile (bătrâni, copii, bolnavi etc); are controlul total
asupra victimei şi o tratează ca pe un muribund ce nu mai are dreptul la viaţă;
motivaţia cea mai frecventă este dorinţa de dominare, de a avea controlul asupra
vieţii celor care sunt dependenţi de îngrijirile ei;
c) Ucigaşa în serie „prădătoare sexuală”, cea la care motivaţia sexuală are mai mult o
tentă de răzbunare decât de realizare a unor fatasme; este categoria cea mai puţin
întâlnită până în prezent;
d) Ucigaşa în serie „din răzbunare”, este o persoană pasională, al cărei mobil este cel
mai frecvent gelozia, dar motivele răzbunării nu exclud şi diferite alte incidente,
precum un afront sau o simplă disputa; victimele sunt, de regulă, membri ai
familiei, metodele utilizate sunt asemănătoare celor la cae recurge şi „văduva
neagră”(otrăvire sau sufocare), ceea ce face ca graniţa între cele două categorii să
fie destul de vagă;
e) Ucigaşa în serie „pentru profit” este cea mai lucidă şi cea mai insensibilă dintre
toate femeile care comit omoruri repetate; este extrem de bine organizată dar,
uneori, setea de câştig, mereu în creştere, poate să o domine în aşa măsură încât să
o conducă la comiterea unor erori grave, erori pe care „văduva neagră”, care ucide
şi ea, de regulă, pentru profit, nu le comite; tot spre deosebire de „văduva neagră”,
ucigaşa „pentru profit” îşi alege victimele din afara familiei, de regulă persoane
cărora le câştigă încrederea şi care sunt uşor de manipulat;
f) Ucigaşa în serie „în echipă” este cea care participă la comiterea unor omoruri
alături de alte persoane, fie de acelaşi sex, fie de sex opus; motivaţiile sunt în
aceste cazuri diverse, pornind de la cele materiale şi mergând până la cele tipice

21
 ucigaşului în serie, respectiv cele legate de impulsuri sexuale perverse şi sadico-
dominatoare;
g) Ucigaşa în serie „problemă de sănătate mintală” este corespondenta tipului
masculin neorganizat, tulburările psihice de care suferă duc la abolirea
discernământului şi de aceea nu răspunde penal; conform stării sale psihice
acţionează de o manieră hazardată şi inexplicabilă;
h) Ucigaşa în serie „neexplicată” este o categorie în care se includ toate acele femei
care comit omoruri, din motive care nu pot fi identificate, explicate sau clasificate;
se deosebesc de categoria anterioară prin faptul că au discernământul păstrat, chiar
dacă, fireşte, pot fi şi ele subiecte ale unor tulburari psihice;
i) Ucigaşele în serie „nedescoperite” reprezintă acea categorie care se referă mai
curând la fapte decât la persoane, deoarece sunt incluse aici acele omoruri în serie
despre care se prezumă că ar fi fost comise de femei, dar datele anchetelor nu
permit identificarea autoarelor sau inculparea şi condamnarea acestora.29

2.3. Caracteristicile criminalului în serie.

Un criminal în serie poate fi clasificat ca psihotic sau psihopatic în funcție de informațiile
examinate și de faptele crimei. Un mare specialist in domeniu30 afirma ca totusi criminalul
este rareori psihotic. În cazul unui criminal psihotic,acesta poate sugera ca el ucide pentru că
psihoza lui il împinge să ucidă,iar în cazul unui criminal psihopat,în special un criminal în
serie, autorul menționat,susține că el ucide pentru că îi place să ucidă.
Criminalii în serie au fost descrişi ca inteligenţi, fermecători, încântători şi, în general, arătoşi.
Ei sunt indivizi mobili, abili să călătorească kilometri întregi în căutarea victimei potrivite,
care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat. Criminalii în serie sunt extrem de manipulativi şi
sunt deseori capabili să vorbească victimelor lor, mai ales pe terenul lor descris ca zona de
confort, un loc unde ei îşi pot controla victimele. De multe ori ei folosesc un truc ca să rămână
singuri cu victimele lor, îşi perfecţionează continuu acest truc şi au o iscusinţă stranie în
recunoaşterea potenţialelor victime.
Un criminal în serie, în ciuda aparenţelor exterioare, este un individ nesigur. El nu are nicio
putere până nu are victima sub controlul său, se simte în siguranţă în acea superioritate
temporală.
Mulţi criminali în serie au o fascinaţie pentru procedurile poliţiei. Unii chiar au lucrat ca
ofiţeri de poliţie sau gardieni publici şi îşi folosesc această experienţă ca să evite identificarea.
Sunt cunoscuţi ca nişte obişnuiţi ai poliţiei şi trag cu urechea la conversaţiile de pe marginea
cazului. Unii criminali în serie chiar s-au strecurat singuri în investigaţie, iar alţii se întorc la
locul crimei sau la locul unde a fost descoperit cadavrul, fie ca să evalueze investigaţia, fie ca
să tachineze poliţia prin plasarea de indicii suplimentare. Aceştia se bucură de publicitatea
crimelor lor din acelaşi motiv. Ei urmăresc probabil îndeaproape evenimentele în ziare şi au
acea satisfacţie conştientă că au învins poliţia.
Crimele în serie sunt considerate de unii psihologi ca reprezentând ultima extensie a violenţei.
Din punct de vedere raţional, crimele în serie sunt acte complet iraţionale. Totuşi, criminalul
în serie simte o mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra victimei, incluzând

29
V. Cioclei, Manual de criminologie, Ediţia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 223
30
Vernon J. Gerbert

22
puterea vieţii şi a morţii, actul sexual fiind secundar. El este excitat de cruzimea actului său şi,
frecvent, va tortura victima până la moarte. Criminalul poate înregistra pe casete ţipetele de
durere ale victimei sale, pe care le poate folosi pentru a-şi spori fantezia atunci când nu are o
victimă cu care să se joace, sau poate folosi aceste înregistrări pentru a teroriza viitoarele
victime. Orice mutilare a victimei va fi făcută fie ca să şocheze autorităţile, fie să facă
neidentificabile rămăşiţele cadavrului.
Cu toate că mulţi criminali în serie au fost cunoscuţi că au întreţinut relaţii sexuale normale cu
o femeie iniţială în viaţa lor, ei chiar nu au niciun fel de relaţii satisfăcătoare cu cineva. Ei
sunt într-o stare de automulţumire până la un punct, de unde nimic nu mai contează.
Mulţi criminali în serie au declarat că au fost abuzaţi în copilărie, de obicei, de mamă sau de
un părinte/bunic.
Mulţi agresori au declarat că sub influenţa alcoolului sau a drogurilor, în timpul crimelor, au
trăit stări ireale, fără a putea percepe gravitatea şi cruzimea actelor lor, şi fără a putea avea o
explicaţie logică a faptelor lor. Unii agresori au fost identificaţi sub influenţa alcoolului şi
drogurilor, în momentul crimei, ceea ce are tendinţa de a le exacerba fanteziile sadice.
Omuciderile unui criminal în serie au tendinţa să crească pe măsură ce trece timpul. Apare
evident faptul că ei trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface plăcerea pe care o obţin
săvârşind acest act. Mulţi criminali în serie au fost prinşi accidental, pe măsură ce deveneau
mai îndrăzneţi în urmăririle lor şi mai indiferenţi în faţa riscului.
Acest tip de criminal nu se opreşte niciodată din ucis, până nu este prins şi încarcerat în
închisoare pe viaţă. Nu există niciun tratament pentru a vindeca un psihopat sexual sadic care
devine un criminal în serie.
Având în vedere că ucigașul în serie are câteva trasături aparte,în continuare vor fi descrise
principalele sase:
a) Crimele se repetă în serie, petrecându-se cu frecvență mai mare sau mai mica,adeseori
crescând ca numar și pot continua pâă când făptuitorul este prins sau până când moare,la
rândul său, fiind ucis.
Definiția de mai sus reprezintă tiparul fundamental al criminalului în serie,neexistând un
numar predeterminat de victime de la care făptuitorul devine criminal în serie,și nici o
frecvență stabilită a acestei activitați.
Această predispoziție este deseori recunoscută chiar de către făptuitor. Mulți dintre
aceștia,după ce au fost arestați, au marturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lasați în
libertate.Pentru cei mai mulți criminali în serie,actul crimei, dublat adeseori de abuz sexual și
mutilare constituie un motiv în sine.
b) La fel ca în cazul omuciderilor normale, crimele tind să se petreacă în relație de unu-la-
unu.
Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular,prin care o persoană e omorată
de către o altă persoană.Motivele unui asemenea scenariu sunt evidente,numai faptuitorul știe
de crimă,iar acest fapt reduce posibilitatea ca el să fie depistat,mai mult,în acest fel reduce
posibilitatea să primească o ripostă din partea victimei sau ca aceasta să scape. Caracterul
individualist al criminalului în serie face imposibilă situatia în care el să fie capabil sau dornic
să-și împărtașească nevoile și placerile altcuiva.
c) Nu există o conexiune între făptuitor și victimă,persoanele implicate având foarte rar
relații directe de rudenie.

23
Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată recentă: există victime
care au fost alese tocmai pentru că aparţin familiei faptuitorului, aşa cum se întâmplă în cazul
crimelor premeditate care urmăresc un câştig financiar. Pe măsură ce tehnica de cercetare
criminalistică şi comunicaţiile între organele de cercetare, ca şi înţelegerea gândirii criminale,
au avansat, astfel de tipare clare victimă-motiv au devenit tot mai dificil de mascat.
d) Cu toate că ar putea exista un tipar,sau un anume tratament administrat victimei, crimele
individuale din cadrul unei serii,dezvaluie rareori un motiv rațional sau clar definit.
e) Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la inventarea automobilului încoace, dă
posibilitatea criminalului ca, la dorinţa lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori
înainte chiar de a i se fi descoperit crima.
Aşa cum absenţa mobilului face ca un organ de cercetare să întocmească cu greu o listă de
suspecţi, tot astfel şi natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informaţii
între forţele de poliţie să fie dificil. Până când nu apare un tipar special al crimei, e puţin
probabil ca asasinatele să fie comparate între ele, chiar dacă e vorba de state învecinate. Până
atunci însă, criminalul are suficient timp la dispoziţie ca să mai poată comite şi alte crime şi să
se afle deja într-un alt stat îndepărtat.
f) În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau exces de crimă, în cadrul cărora
victima e supusă unor brutalităţi exagerate.
Motivul aceste brutalităţi are legătură cu mobilul crimei. Pentru o mare parte a criminalilor în
serie, actul în sine constituie întreaga motivaţie a omorului; ea nu e mijloc de a obţine un alt
sfârşit, ca în cazul jafului, unde esenţa unui succes al operaţiei este dată de fugă. Apar multe
situaţii în care victima e torturată încet, uneori timp de câteva zile, această întârziere având
drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului. Există o legătură strânsă între fanteziile
sado-sexuale şi crima în serie. Adesea acestea sunt asociate cu dorinţa de a domina. Toate
aceste motive presupun folosirea cu plăcere a violenţei, mergând până la excese.

2.4.Trasaturile psihologice ale criminalului în serie

a) Egocentrismul.
Egocentrismul, ca o trăsătură a persoanei, se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la
propria persoană, atât din punct de vedere afectiv cât şi cognitiv. În anumite limite,
egocentrismul priveşte conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana îşi
face o imagine pozitivă despre sine, considerând că propria persoană este punctul de reper
pentru toate sentimentele, emoţiile, totul raportându-se la sine şi pentru sine. Dar, procedând
astfel, omul se rupe de realitatea imediată şi cade în subiectivism, nerecunoscând importanţa
lumii înconjurătoare. Sub aspect subiectiv, se dezvoltă exagerat sentimentul de afirmare
proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă invidia şi mânia pentru ceilalţi oameni. Se
poate ajunge la sentimentele de frustrare, orgoliul, disperare, vanitate, care împing oamenii la
izolare sau la conflicte cu ceilalţi. Dacă egocentrismul este marcat şi de egoism, se ajunge
uşor la comiterea de infracţiuni, fie contra persoanei, fie contra avutului.
b) Labilitatea
Trecerea la comiterea unei crime este favorizată şi stimulată de labilitate, care este o structură
psihică slabă, schimbătoare, cu voinţă slabă, cu putere de stăpânire de sine slabă şi
nestatornică. Poate cuprinde mai multe planuri, precum: afectivitatea, supusă unor fluctuaţii,

24
prevederea redusă şi nesigură, iniţiativa însoţită de renunţare, puterea de voinţă, şovăitoare şi
schimbătoare, influenţabilitatea pronunţată, luarea de hotărâri pripite, etc.
Labilitatea este influenţată de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de
tulburări psihice deosebite, labilitatea se manifestă în limite acceptabile, dar la criminalii cu
tulburări emoţionale şi la care nici nivelul de inteligenţă nu este ridicat, labilitatea este mai
instabilă şi trecerea la comiterea unei crime se face mai uşor.
c) Agresivitatea
Agresivitatea este o formă de manifestare a unei tendinţe, a unui instinct existent în lumea
animală şi umană, anume tendinţa de combatere care constă în acte de înlăturare a unor
obstacole ce intervin în momentele de împiedicare a omului de a-şi satisface nevoile. În
asemenea situaţii, agresivitatea este utilă în limite necesare. În cazul unor crime, agresivitatea
se foloseşte în limite depăşite şi în scopuri antisociale, devenind un factor cauzator de pericol
social.Conform teoriilor personalităţii criminale, agresivitatea este de mai multe feluri:
autoagresivitate (în cazul automutilărilor sau sinuciderilor), agresivitate fiziologică,
agresivitate patologică (la persoanele psihopate sau psihotice), etc. Agresivitatea se dezvoltă
în cazul împiedicării satisfacerii unor trebuinţe sau dorinţe. O asemenea obstrucţionare
provoacă emoţii vii, tulburări şi mânie care sporesc agresivitatea.
d) Indiferenta afectiva
Indiferenţa afectivă este o stare fizico – psihică ce devine o trăsătură caracteristică a unor
criminali, stare care favorizează trecerea la săvârşirea unei crime. Ea constă în absenţa unor
emoţii şi sentimente de simpatie, prietenie între oameni, datorită cărora oamenii nu-şi fac rău
unul altuia sau unii altora. Criminologia modernă a dezvăluit că o trăsătură importantă a
criminalului este lipsa acestor stări afective, lipsă care favorizează săvârşirea de infracţiuni.
Indiferenţa afectivă relevă ideea că infractorul este lipsit de inhibiţia necesară pentru a se opri
de la comiterea crimei, inhibiţie pe care o aduce suferinţa altuia. Cercetările psihiatrice arată
că la tipurile de criminali perverşi există o răutate, o inafectivitate reală.
e) Indiferenta morala
În criminologie s-a pus mult accentul pe faptul că faptuitorul nu se poate opri de la comiterea
crimei de teama pedepsei prevăzute de lege. Lombrosso a explicat acest lucru prin grija
predominantă pentru prezent, pentru comiterea crimei şi satisfacţiile aduse de comitere şi prin
intensitatea mobilelor şi a dorinţelor prezente.
Se consideră că ucigasul neglijează judecata morală, distincţia dintre bine şi rău şi urmările
faptelor sale. Un rol important în această materie l-a avut Garofalo, care a subliniat rolul
major al afectivităţii în comiterea unei crime, făcând distincţia dintre nebunul moral şi
insensibilul moral. Primul este cel ce trăieşte o plăcere anormală în comiterea unei crime pe
când al doilea este lipsit de dureri simpatetice pentru alţii şi totodată de repugnanţa interioară
firească care reţine oamenii de la crimă.

3. Profilul psihologic al criminalului în serie

Stabilirea profilului psihologic trebuie facută pe baza tuturor indiciilor din dosarul
criminalului. Trebuie luate în considerare toate detaliile ce ține de analiza situațiilor și faptelor
criminale.

25
Analiza acestora trebuie facută de către toti specialiștii:
criminalist,psiholog,psihiatru,criminolog,anchetator penal și alți experții care cercetează
probele existente.
Analistul profiler este cel care analizează probele de la dosar,iar pe baza urmelor și indiciilor
materiale,încearca să citească mintea criminalului,să îi întelega modul de a gandi,motivele
avute pentru comiterea crimei și orice alte detalii care ajută la solutionarea cazului. Pentru
acest lucru,analistul trebuie să aibă o capacitate de observație foarte fină,deoarece împreuna
cu intuiția reprezintă capacitațile sale esentiale. Ochiul antrenat al investigatorului va
descoperi toate acele dovezi lasate la fața locului.31
Procesul de profiling a fost definit ca o tehnică investigativă prin care sunt identificate
caracteristici importante ale personalităţii şi comportamentului unui infractor pe baza analizei
crimei sau a crimelor pe care el le-a comis.32
Poate fi denumit „criminal profiling” şi procesul prin care se indică trăsăturile de
personalitate ale autorului unei infracţiuni, ţinându-se cont de analiza câmpului infracţional,
tipurile variate de personalităţi existente, datele statistice ale faptelor similare, precum şi
natura disfuncţiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei. O definiţie foarte
uzitată este aceea că „profilul psihologic este o încercare elevată de a furniza anchetatorilor
informaţii specifice despre un autor necunoscut ce a comis o infracţiune dată, proces bazat pe
cercetarea atentă a locului faptei, victimologie şi teoriile psihologice cunoscute.”33
În general, folosirea profilului psihologic se aplica in cazul crimelor in serie sau cand nu
exista probe clasice: martori,expertize,rapoarte de constatare tehnico-stiintifica,portrete-robot,
etc. Profilingul contribuie la investigaţia criminală, este o opinie, un punct de vedere obiectiv
din partea unui specialist neimplicat iniţial.
În general, procesul de profiling cuprinde şapte paşi:
1. evaluarea actului criminal în sine (în particular);
2. evaluare multilaterală a caracteristicilor scenei crimei;
3. analiza multilaterală a victimei;
4. evaluarea raporturilor preliminare ale poliţiei;
5. evaluarea raportului de expertiză al autopsiei;
6. dezvoltarea unui profil care să cuprindă caracteristicile critice ale unui criminal;
7. propuneri de investigaţie în alcătuirea unui profil.34
Victima reprezintă cel mai important aspect în schiţarea unui profil psihologic. În cazuri care
implică supravieţuirea victimei, în principal victima unui viol, conversaţia exactă a acesteia cu
infractorul este cea mai importantă şi poate juca un rol foarte important în alcătuirea unui
profil exact. Acest profil nu furnizează întotdeauna aceleaşi informaţii de la un caz la altul. Se
bazează pe ce a fost lăsat sau nu în urmă, la locul crimei. Informaţiile profilului pot include:
rasa infractorului, sexul, vârsta, starea civilă, ocupaţia generală, reacţia la interogarea poliţiei,

31
Butoi T., Ţîru G., L păduşi V.,Investigarea criminalistică a infracțiunilor cu violență, Ed.Asociația
criminalistilor din România ,p. 244.
32
Butoi T., Ţîru G., L păduşi V., op. cit., p. 242.
33
Gebert V., Practical Homicide Investigation, Editura Taylor & Francis, New York, 1980, p. 125.
34
Ibidem.

26
gradul maturităţii sexuale, dacă individul poate fi capabil să atace din nou, dacă există
posibilitatea ca el/ea să fi comis fapte similare în trecut, existenţa cazierului judiciar.35
Când investigatorul furnizează unui profiler informaţii referitoare la victimă, datele pe care
ofiţerul trebuie să i le prezinte sunt: ocupaţia (trecută şi prezentă), domiciliul (trecut şi
prezent), reputaţia la muncă, în cartier, descrierea fizică, inclusiv îmbrăcămintea pe care o
purta la momentul incidentului, statutul civil, inclusiv copiii, membrii apropiaţi ai familiei,
nivelul de educaţie, statutul financiar (trecut şi prezent), informaţii despre trecutul familiei
victimei şi a părinţilor, inclusiv relaţia victimei cu părinţii, trecutul medical, fizic şi mental,
temeri, obiceiuri personale, obiceiuri sociale, folosirea drogurilor şi a alcoolului, hobby-uri,
prieteni şi duşmani, recente schimbări în stilul de viaţă, recente acţiuni în justiţie.36
Datele despre autor ce mai pot fi determinate prin profiling sunt: nivelul de inteligenţă, nivelul
studiilor efectuate, stilul de viaţă, mediul din care provine, nivelul adaptabilităţii sociale, tipul
de personalitate, comportamentul, înfăţişarea generală, nivelul adaptabilităţii emoţionale,
comportamente specifice destructurării psihice relevate, caracteristicile personalităţii
dizarmonice relevate, locul de muncă (istoric – adaptabilitate la locul de muncă), obiceiurile
la locul de muncă, domiciliul în raport cu locul faptei, statutul socio-economic, nivelul
adaptabilităţii sexuale, tipul de perversiune sexuală (dacă este cazul), motivul faptei.37
În procesul folosit de către o persoană în alcătuirea profilului psihologic al criminalului,
informaţiile sunt culese şi evaluate, situaţia este refăcută, ipotezele sunt formulate, apoi este
alcătuit un profil, testat şi sunt aşteptate rezultatele.
Profilingul nu furnizează identitatea unui criminal, dar indică tipul de persoană cel mai
probabil care ar fi putut comite crima, datorită caracteristicilor unice, certe, şi nu încearcă să
explice acţiunile unui infractor violent.
Profilingul nu va lua locul niciodată unei minuţioase şi bine planificate investigaţii, nici nu va
elimina investigatorii experimentaţi, bine pregătiţi şi inteligenţi. Desigur, în funcţie de fiecare
caz în parte, complexitatea raportului poate creşte, datele furnizate de specialist putând fi mult
mai variate. Se pot previziona, de asemenea, comportamentele ulterioare ale agresorului, se
pot stabili direcţiile de atac ale anchetatorului, eventuale capcane ce se pot întinde autorului,
date false ce pot fi comunicate presei pentru provocarea acestuia şi, în acest fel, capturarea lui
etc. Stabilindu-se, pe baza victimologiei şi a background-ului victimei, persoanele-ţintă ale
agresorului, acestea pot fi atenţionate, prevenirea fiind prioritară.

4. Modul de operare al criminalului în serie.

Principiile descoperirii prin identificarea modului de operare,au fost statuate în literatura

română de specialitate de către dr. Constantin Turai. Descoperirea autorilor necunoscuţi, prin
identificarea modului caracteristic în care au operat, implică compararea modului
caracteristic de a opera al autorului cunoscut, cu modul în care o operaţiune criminală,
rămasă cu autori necunoscuţi, a fost săvârşită.38

35
Butoi T., Ţîru G., L păduşi V., op cit., p. 245.
36
Ibidem.
37
Gebert V., op. cit., p. 138.
38
Ţurai C., Elemente de criminalistică şi tehnică criminală, Bucureşti, 1974, p. 302-310.

27
Literatura de specialitate, deşi ocazional a abordat problematica modului de operare, reţine cu
privire la aceasta: „Printre alte metode şi mijloace criminalistice de identificare a unor
categorii de infractori se înscrie modul de operare, reprezentând, într-o viziune proprie, acel
complex de activităţi, deprinderi şi procedee folosite, ce caracterizează activitatea unui
infractor, înainte, în timpul şi după comiterea unei infracţiuni intenţionate”.39
De asemenea, înregistrarea după modul de operare al infractorilor, denumită şi modus
operandi sistem reprezintă o modalitate de luare în evidenţă ce stă la baza unei identificări
sui-generis a persoanelor care s-au „specializat” în săvârşirea unui anumit gen de infracţiuni şi
într-un anumit mod.40
Modul de operare este acel complex de activităţi, deprinderi şi procedee folosite, ce
caracterizează activitatea unui infractor înainte, în timpul şi după comiterea unei infracţiuni
intenţionate.41
Din acest punct de vedere, trebuie, în orice situaţie, să se examineze atent ansamblul actelor
modului de operare cu privire la: obiectele uzitate, bunurile urmărite, căile de acces şi de
retragere ori modalitatea aleasă pentru atac sau pătrundere în locuinţă, comportarea concretă
la locul faptei, abilitatea demonstrată în săvârşirea infracţiunii, natura şi poziţia urmelor găsite
sau, dimpotrivă, evitarea lăsării acestora ori prezenţa unor acte semnificative de modificare a
tabloului câmpului infracţional, revenirea periodică în zonele unde a mai comis anterior
infracţiuni ori unde are legături. Pe baza unei asemenea analize şi a unei interpretări adecvate
a comportamentului infracţional, se pot desprinde elemente semnificative chiar şi în situaţii în
care, la prima vedere, nu se observă relaţii cu conduita anterioară42
Potrivit opiniilor din doctrina si practica, trecerea la act cuprinde opt faze:
1. Pregătirile – prima etapă în care se achizitionează sau se verifică funcționalitatea
obiectelor care urmează să fie folosite la imobilizarea, torturarea, jefuirea și uciderea
victimei
Dacă ucigașul dispune de un loc anume pentru comiterea faptei (apartamente, garaje,
pivnițe, autovehicule) acest loc va fi pus la punct în cele mai mici detalii. Când
ucigașul obișnuieste să acționeze într-un spatiu public, el va prospecta terenul în
vederea găsirii locului ideal (străzi mai puțin circulate, o parcare, un loc dezafectat)
2. Pânda – faza în care ucigașul își caută victima. Alegerea nu este întamplatoare,
victima trebuie să corespundă unui tipar prestabilit de autor în funcție de propriile
fantasme. Din această cauză nici căutarea nu se desfăsoară la întamplare ci se va
focaliza asupra acelor locuri în care sunt cele mai mari sanse de a găsi o prada
corespunzatoare. Daca victimele sunt de regulă prostituate, ucigașul le va cauta în
cartierele, străzile frecventate de acestea, daca țintele preferate sunt tinere fete sau
baieți, pânda se va derula în preajma unor școli sau parcuri frecventate de copii.
3. Abordarea – această fază se derulează diferențiat în funcție de profilul psihologic al
ucigașului și victimei. De regulă, ucigașul în serie cu profilul psihopatului de tip
organizat se va folosi de puterea de seducție și convingere pe care le posedă combinate
cu alegerea unor victime ușor de manipulat datorită gradului lor ridicat de naivitate. În

39
Poenaru I., Prezent şi perspectivă în ştiinţa criminalistică, Editura M.I., București 1979, p. 229
40
Stancu E., Criminalistică, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p. 112.
41
Poenaru I., op. cit., p. 229.
42
Bogdan T., Sântea I., Cornianu R., Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura M.I., 1983, p. 31.

28
 aceste cazuri ucigașul recurge la diferite scenarii care îi permit să ajungă în final în
situația de a avea controlul asupra victimei. Etapa abordarii este extrem de valorizantă
pentru narcisismul criminalului deoarece îi permite să-și testeze puterea de seducție și
capacitatea de a inspira încredere, el consideră aceste momente ca expresie supremă a
superioritașii sale.
4. Torturarea victimei – reprezintă de cele mai multe ori o etapă esentială pentru
realizarea fantasmelor sexuale și satisfacerea nevoii de dominare și control resimțite
de ucigaș. Din acest motiv tortura durează atât cât ucigașul are nevoie pentru a
experimenta diferite variante de chinuire și umilire a victimei până să ajungă la
varianta care să corespundă cel mai bine fantasmei sale. Când victima moare prea
repede criminalii în serie se simt frustrați, dar speră că la viitoarele victime lucrurile
vor sta altfel.
5. Suprimarea vieții – este nu numai punctul culminant al trecerii la act dar de cele mai
multe ori este în același timp și punctul culminant al realizarii fantasmei. De aceea
suprimarea vieții se execută în mod lent, de regulă, încât să ofere ucigașului
posibilitatea de a savura momentul. În cele mai multe cazuri, omorul se realizează în
contact direct fie cu armă albă sau diverse obiecte folosite la strangulare, sufocare,
zdrobire.
6. Prelevarea de trofee și părți ale corpului victimei – fază care poate urma suprimarii
vieții dar uneori poate să se și suprapună cu torturarea victimei. Existența acestei etape
îi este fatală ucigașului în serie, profilerii speculând dorința perversă a ucigașului de a
retrăi în prezența trofeelor, senzațiile pe care le-a încercat pe parcursul comiterii
faptei. În acest sens, au existat cazuri în care ucigașii fie au fotografiat, fie au filmat
scene ale torturii sau uciderii pe care le-au păstrat ca trofee. În alte cazuri, ucigașii au
păstrat unul sau mai multe obiecte ce aparținuseră victimelor și prin intermediul
acestor obiecte retrăiau fantasmele perverse. Au existat și numeroase situații în care
ucigașii au decupat și păstrat părti ale cadavrului cu simbolică sexuală (sâni, organe
sexuale) folosindu-se de acestea pentru a recompune atmosfera fantasmei sau pentru a-
și satisface porniri canibalice sau vampirice.
7. Organizarea scenei crimei– fază ce se poate suprapune parțial sau integral cu cele
anterioare. În derularea acestei etape ucigașul urmarește două obiective: ștergerea
urmelor care ar putea conduce la identificarea autorului și eventual a victimei și
regizarea unei scene terifiante care să șocheze în momentul descoperirii faptei și să
asigure mediatizarea acesteia. Cele două obiective aparent antagonice corespund
profilului general al orgoliului nemasurat care îl determină pe ucigașul în serie să fie
preocupat de dobandirea unei celebritati mediatice sub forma unei recunoașteri publice
a faptelor comise.
8. Comportamentul în cursul anchetei– reprezintă o ultimă etapă care deși iese total
din sfera actului, asigură ucigașului pe de o parte o prelungire a senzașiilor perverse și
a nevoii de mediatizare iar pe de altă parte raspunde preocuparii lui de a nu fi
identificat. Din aceste motive de multe ori ucigasul în serie urmarește cu mare atenție
ancheta și mediatizarea care se face omorurilor pe care le-a comis, uneori se amestecă
în anchetă, contactează presa, participă la înmormantarea victimelor etc.

29
Majoritatea criminalilor în serie simt nevoia de a lăsa amprenta lor personală. Este un mod de
a se exprima printr-o semnatura unică. Aceasta nu se schimbă şi nu se va schimba niciodată,
ea rămâne aceeaşi. În cursurile elaborate de profileri FBI43, s-a stabilit ca moduri de
manifestare a „semnăturii” următoarele:
 utilizarea pornografiei;
 folosirea unor mijloace de reţinere a victimei;
 depersonalizarea victimei;
 tortura victimei;
 fotografierea într-o anumită succesiune;
 unghiul aparatului foto;
 umilirea victimei;
 poziţionarea (aşezarea într-un anumit fel) cadavrului;
 inserţie de obiect străin în corpul victimei.
Modul de operare poate reprezenta un instrument de lucru eficient în eforturișe de prevenire și
combatere a criminalitații în serie.

5. Demers preventiv
Prevenirea și combaterea fenomenului generat de uciderile în serie reprezintă un demers
complex și dificil,având la bază cele două categorii de mijloace utilizate în general în lupta
împotriva fenomenului criminal,și anume mijloacele juridice ( cadrul normativ) și mijloacele
empirice (cadrul institutionalizat).
Din punct de vedere preventiv,obiectul prioritar trebuie să se orienteze asupra unui factor
criminogen cu impact cât mai general și asupra căruia să se poată actiona cu șanse reale de
eficacitate la nivel social. Un astfel de factor,pus în evidență de cercetarile și studiile de
specialitate,îl reprezintă industria de violența : mediatizarea excesiva și detaliată a cazurilor
reale,producțiile artistice,fie inspirate din cazuri reale,fie cele de pură ficțiune (filme,carti,tv)
și pornografia violenta.44
După ce ucigașul este identificat și capturat, mediatizarea lui capătă o și mai mare amploare,
acesta devenind în scurt timp o adevarată vedetă. Pe parcursul procesului și uneori mult timp
după aceea, în timpul executarii pedepsei, presa continuă să se intereseze de ucigașii în serie.
Această mediatizare excesivă a marilor criminali compulsivi pe care societatea o afirmă poate
avea consecinte de nebănuit asupra mentalității publicului, în special dacă în locul ororii se
nasc fascinația sau dorința de imitare.

43
Curs elaborat de SSA Mark Safarik, FBI, Lt. Arthur Westveer Baltimore, Maryland Police Dep.
44
Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ediţia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 232

30
 6. Studiu de caz

Profilingul este o metodă de identificare a autorilor crimelor, pe baza analizei naturii

infracţiunii şi a modului în care a fost săvârşită. Din alegerile pe care criminalul le-a făcut
înainte, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii se pot determina diferite aspecte ale
personalităţii sale. Aceste informaţii sunt coroborate cu alte detalii relevante şi cu probele
fizice descoperite la locul faptei, iar apoi sunt comparate cu caracteristici cunoscute ale
diferitelor tipologii de personalitate, dar şi cu cele ale tulburărilor psihice, pentru a putea
contura astfel o descriere a autorului cu care se poate lucra în mod practic. Originile
profilingului pot fi descoperite la începutul Evului Mediu, când inchiziţia încerca să facă
„profilul psihologic” al ereticilor. Jacob Fries, Cesare Lombroso, Alphonse Bertillon, Hans
Gross şi alţii şi-au dat seama de potenţialul profilingului în anii 1800, chiar dacă cercetările
lor sunt astăzi considerate a fi pline de prejudecăţi, reflectând influenţele timpurilor respective
În țara noastrã avem ca exemplu cazul Râmaru despre care s-a vorbit destul de mult, dar
autorul de bazã rãmâne dr.Constantin Ţurai, care, dincolo de a confirma, demonstrează
integral şi zguduitor valabilitatea teoriei lombrossiene a criminalului înnăscut.
Din această perspectivă studiul de faţă încearcă (şi în opinia autorilor reuşeşte) să
evidenţieze similitudinile modului de operare ale tatălui Râmaru Florea (criminal în serie în
1944), transmise parcă printr-un dicteu genetic – predispoziţie criminală – către fiul Râmaru
Ion (criminal în serie în perioada 1970 - 1971).

31
Tatãl ( Anexa 1)

Victima nr.1 45

Criterii Subclasificare Detalii

1.Victimă/e Elena Udrea, 19 ani

1. 1. Identificare str. Dr. Staicovici, nr. 22
1.2. Adresă camera a fost găsită de dimineaţă încuiată pe dinăuntru
1.3. Trecut
1.4. Leziuni traumatice
craniu complet zdrobit, înfundarea oaselor în masa
substanţei cerebrale
2. Faptă omor
2.1. Ce s-a petrecut? noaptea 29/30 iunie 1944
2.2. Data, ora
2.3. Valori sustrase nu au fost sustrase valori
3. Autor(i) se pare că este vorba despre un singur agresor
3.1. Număr autori sânge şi particule de substanţă cerebrală împrăştiate pe
3.2. M. O. pereţi datorită oaselor faciale înfipte în creier.
3.3. Comportament (căi după urmele lăsate în ţesuturile dure şi moi ale capului,
acces, acţiuni în câmpul arma putea fi o toporişcă
faptei, ieşire) agresorul pătrunsese şi plecase din locul crimei prin
3.4. Semnalmente forţarea ferestrei
3.5. Vestimentaţie pe baza urmelor descoperite s-a tras concluzia că autorul
nu putea avea o înălţime mai mare de 1,75 m
4. Urme pereche de urme de bocanci ce păreau a fi de tip militar
4.1. Ridicate la faţa şi văcsuiţi proaspăt (mânjituri lăsate prin ştergere pe
locului zidul înalt de 2 m al subsolului)
4.2. Rămase în evidenţă urmă digitală (tip cu totul excepţional: desen monodeltic
deasupra căruia evolua în plafon o formaţie elipsoidală
şi prezentând două delte în stânga şi dreapta plafonului)
a unui deget arătător al unei mâini stângi pe două din
pervazuri
5. Observaţii cercetarea dactiloscopică a dr. Ţurai nu a dus la
identificare, şi având în vedere acest tip rar de urmă
digitală, înseamnă că autorul este fie un începător, fără
amprente în cazierele judiciare, fie un infractor periculos
şi abil care nu fusese arestat niciodată

45
T.Tardin, Cei mai odioși 100 criminali români, Ed.Tritonic, București,2008

32
Victima nr.246

Criterii Subclasificare Detalii

1. Victimă/e Ioana Maria,36 ani

1. 1. Identificare
1.2. Adresă Calea Rahovei
1.3. Trecut
1.4. Leziuni traumatice craniul zdrobit

2. Faptă omor
2.1. Ce s-a petrecut? 3/24 iulie 1944, aproximativ 02:00
2.2. Data, ora în timp ce victima se îndrepta spre casă
2.3. Valori sustrase

3. Autor(i) se pare că este vorba despre un singur

3.1. Număr autori agresor
3.2. M. O. victima este atacată din spate de un
3.4. Semnalmente necunoscut
3.5. Vestimentaţie craniul zdrobit prin loviri repetate,
aplicate cu un corp tăietor-despicător (gen
toporişcă)

analizând urma de încălţăminte, prin

analiza antropologică, înălţimea
atacatorului: 1,74 / 1,75 m

46
Site-ul http://miscareaderezistenta.ro/reportaj/blestemul-familiei-rimaru-povestea-familiei-rimaru-ion-
rimaru-criminal-in-serie-fiul-si-tatal-criminali-in-serie-elena-udrea-victima-lui-florea-rimaru-13874.html,
accesat în data de 10 aprilie 2017

33
Victima nr.3 47

Criterii Subclasificare Detalii

1. Victimă/e Coroiu Rozalia, 20 ani

1. 1. Identificare
1.2. Adresă zona Arenelor Romane
1.3. Trecut
1.4. Leziuni traumatice lovituri în zona craniană

2. Faptă omor
2.1. Ce s-a petrecut? 12/13 noiembrie 1944
2.2. Data, ora
2.3. Valori sustrase
3. Autor(i) se pare că este vorba despre un singur agresor
3.1. Număr autori
3.2. M. O. atacată din spate
3.4. Semnalmente ucisă cu lovituri de toporişcă
3.5. Vestimentaţie analizând urma de încălţăminte, prin analiza
antropologică, înălţimea atacatorului: 1,74 /
1,75 m

4. Urme urme de bocanci de tip militar cu lungimea de

42/43 cm

47
Site-ul http://miscareaderezistenta.ro/reportaj/blestemul-familiei-rimaru-povestea-familiei-rimaru-ion-
rimaru-criminal-in-serie-fiul-si-tatal-criminali-in-serie-elena-udrea-victima-lui-florea-rimaru-13874.html,
accesat în data de 30 aprilie 2017

34
 În urma datelor obţinute de la faţa locului şi a analizelor rapide ale urmelor rămase în
evidenţă, se poate determina următorul profil psihologic.48
-Tânăr în vârstă de aproximativ 20-30 ani (curaj nebunesc ,corelat cu vârstele victimelor).
-Frecvenţă îngrijorătoare (criminal prolific, dar ale cărui atacuri în timp nu urmează un tipar),
deci probabil este vorba de un criminal psihopat, cu comportament compulsiv, crimele fiind
trăite ca un mijloc de atingere a satisfacţiei.
-Psihopat lipsit de remuşcare, consideră probabil că victimele sale au primit ceea ce merită
(acest lucru rezultă din modul în care sunt lăsate cadavrele).
-Victime: tinere femei (mobil sexual – psihopat sexual) peste care pătrundea noaptea, în
propriile locuinţe (prin forţarea ferestrei, spargere – Freud: viol), de la subsol / demisol
(subsol în psihanaliza lui Freud – simbolul micii copilării, deci probabil abuzat atunci, de
unde şi neputinţa de a avea relaţii normale cu tinerele pe care le omora, problemă de
ataşament în mica copilărie – violenţă faţă de femei: nevoia de a le omorî, nu neapărat de a le
viola, deci nevoia de control complet).
-Vreme: furtună puternică, ploaie torenţială, adică „ajutor” din partea naturii, specific „omului
lup” prin atacurile surpriză, şi pentru a se putea ascunde uşor, căci altfel nu ar fi în stare să se
apropie de femei – laşitate (timiditatea este rezultatul tendinţelor caracteristice nevroticului;
acestea pot avea izvorul, predilect, în educaţia copiilor de către familii hiperautoritare) pentru
că trebuie să le atace noaptea, pe o vreme care îl poate ascunde, în timp ce ele dorm, neavând
posibilitatea de a se apăra. Acest lucru demonstrează de asemenea lipsa încrederii în sine
pentru a putea avea relaţii normale.
-Criminal cu trăsături ce corespund atât criminalilor organizaţi, cât şi celor dezorganizaţi, cu
preponderenţa celor de tip organizat:
Organizat
- din profilul geografic se poate determina faptul că străbate oraşul pentru a-şi ataca victimele,
dovedind deci mobilitate mare (omoară atât în centrul oraşului, zonă ce prezintă un risc mai
mare, dar şi în cartiere mai aproape de periferie) [ulterior s-a aflat că fusese şofer pe RATB,
deci cunoştea destul de bine toate zonele oraşului).
- victimele se încadrează într-un tipar destul de clar: tinere în jurul vârstei de 20 ani, singure,
pe drum spre casă pe timpul nopţii sau care locuiesc la demisolul clădirilor.
- nu cunoaşte victimele (sunt străine vizate anume pentru a se încadra în profilul său de
victimizare), putându-şi manifesta mai uşor sadismul, brutalitatea.
- aspect îngrijit (bocancii de tip militari sunt proaspăt văcsuiţi).
- vine în câmpul infracţional cu arma crimei şi nu o lasă acolo; acest lucru împreună cu faptul
că victimele sunt atacate cu o brutalitate deosebită dovedesc premeditarea şi tendinţa de
„vânător” fără milă care îşi „vânează prada” în condiţiile cele mai avantajoase pentru el
(natura îi acoperă urmele, iar ciclul biologic uman (somn sau noapte, când vizibilitate este
scăzută şi vigilenţă atenuată) îi asigură o reacţie de apărare minimă a victimelor.
- lasă dovezi fizice puţine în câmpul faptei, dar acestea oricum nu ajută la identificare. De aici
putem trage concluzia că fie este vorba de un infractor primar foarte curajos, care îşi
supraapreciază abilitatea de a se ascunde, fie este vorba de un infractor foarte agil, care, fără a

48
T.Tandin, Cazul Râmaru-Carte document, Ed.Phobes, 2002, București, pag.113

35
fi identificat, a „experimentat” prin săvârşirea anterioară de mai multe infracţiuni (probabil
spargeri, tâlhării) până şi-a format un mod de operare pe care îl consideră viabil.

Dezorganizat 49
- lasă urme de bocanci şi urme digitale la locul faptei (acest lucru trebuie interpretat însă cu
reţinere, deoarece dactiloscopia era o ştiinţă nouă la vremea respectivă, aşa că utilitatea ei în
anchete nu avea cum să fie cunoscută publicului larg, mai ales la sfârşit de război)
- nu ademeneşte victimele în zona lui de confort (inadecvat din punct de vedere social şi
probabil şi din punct de vedere sexual)
- cadavrul este lăsat la locul crimei (descoperirea crimei este împiedicată doar de uşa rămasă
încuiată pe dinăuntru; nu depune niciun efort de a ascunde cadavrul sau de a îngreuna
identificarea)
- locul faptei este destul de „murdar” (sânge şi particule de substanţă cerebrală împrăştiate pe
pereţi) .
În cazul crimelor în serie se pune problema determinării factorului declanşator, factorul care l-
a determinat pe autor să pună în act fantezia sa criminală. Acest lucru este foarte util în faza
de început a anchetei, deoarece, ca întreg profilul psihologic de altfel, reprezintă mai curând
un filtru de eliminare din cercul de suspecţi şi doar un ghid orientativ în identificarea
autorului, prin coroborarea sa cu probele criminalistice. Din indiciile cu privire la victime şi la
cauza decesului este plauzibil să presupunem că există o imagine feminină importantă pentru
autor, în sens negativ, probabil o tânără de vârstă şi aspect asemănător cu victimele. Este
foarte probabil ca aceasta să fi fost „picătura care a umplut paharul” prin respingerea sau
întreruperea unei relaţii cu el chiar înainte de începerea seriei de crime; aceasta probabil că a
râs de stângăcia sa în relaţionare, umilindu-l şi accentuându-i frustrarea cu care el oricum
crescuse şi care îi conturase personalitatea. Autorul proiectează această imagine asupra
tinerelor pe care le omoară brutal, mânia şi multitudinea loviturilor fiind un indiciu al unor
crime pornite din sentimente puternice de ură, de răzbunare, de dorinţă de control suprem –
asupra vieţii. Doar aşa poate un astfel de criminal să obţină detensionarea cathartică, trăirea
hedonică pe care nu le poate obţine prin relaţii normale.
Dar aşa cum trebuie să existe un factor care declanşează comportamentul criminal, tot aşa
trebuie să existe şi un factor care îl stopează. De cele mai multe ori aceşti criminali nu se
opresc decât atunci când sunt prinşi, arestaţi şi condamnaţi. Tocmai de aceea acest caz suscită
şi mai mult interes: autorul s-a oprit şi acest lucru este cu atât mai dificil de înţeles cu cât a
avut loc în momentul în care biociclitatea sa criminogenă se degrada într-un ritm accentuat
(intervalul dintre crime, după cea de a doua, scade brusc: 2 luni şi jumătate, 1 lună, 4 zile!). A
fost oare prins în altă parte pentru alte infracţiuni şi nu s-a făcut legătura cu odioasele crime?
A murit? S-a oprit pur şi simplu? Această ultimă ipoteză este cel mai greu de crezut. Şi totuşi,
„celebrul” fiu acestui criminal odios s-a născut în altă localitate decât cea în care a comis
crimele, la data de 12 octombrie 1946, deci la aproape 2 ani de la ultima faptă cunoscută. Ce
l-a făcut să se oprească? Să fie oare tocmai un factor similar celui care a declanşat seria de
crime? Să fi reuşit el oare să cunoască o tânără cu care a putut avea o relaţie atât de normală
cât îi permitea construcţia psihică, împlinirea sa fiind conceperea unui copil? Să fi fost oare

49
T.Tandin, Cazul Râmaru-Carte document, Ed.Phobes, 2002, București, pag.116

36
această tânără salvarea multor altor vieţi? Nu vom şti niciodată cu exactitate ce anume l-a
făcut pe acest monstru să se oprească, pentru că el nu a fost identificat decât 28 de ani mai
târziu, pe masa de autopsie a Institutului Medico-Legal, la vârsta de 53 de ani. Deci la
momentul comiterii crimelor avea 25 de ani.

37
Fiul ( Anexa 2)

Către a doua jumătate a anului 1970 şi prima jumătate a anului 1971 au apărut o serie de
omoruri şi tentative de omor comise noaptea în Bucureşti şi care semănau întrucâtva între
ele.50

Victima nr.1 (Anexa 3)

Criterii Subclasificare Detalii

1. Victimă/e Fanica Ilie, 31 ani
1. 1. Identificare -Str. Scărlătescu (locul descoperirii cadavrului,
1.2. Adresă în curtea unui imobil victima locuia pe aceeaşi
1.3. Trecut stradă)
1.4. Leziuni traumatice -căsătorită
-un copil
-debarasatoare la restaurantul „Vulcan”
-şapte leziuni craniene grave (2 frontale şi 5 în
partea parietală stângă, dispuse aproape paralel)
-muşcături pe sâni şi coapse

2. Faptă -omor deosebit de grav

2.1. Ce s-a petrecut? -4/5 martie 1971
2.2. Data, ora -victimei îi lipsea o geantă de vinilin, culoare
2.3. Valori sustrase maro, cu clapă şi încuietoare (în care avea
obiecte de uz personal şi o sumă mică de bani)

3. Autor(i) -se presupune că un bărbat

3.1. Număr autori
-cadavrul a fost găsit cu faţa în sus, în poziţie
3.2. M. O.
ginecologică, fără chiloţi, portjartier şi fustă
3.3. Comportament
(fuseseră rupte, smulse de pe corp şi aşezate
3.4. Semnalmente
alături)
3.5. Vestimentaţie
-leziunile se pare că au fost produse cu un corp
contondent
-din dispunerea petelor de sânge, se trage
concluzia că victima a fost iniţial lovită în
stradă şi apoi a fost târâtă spre locul unde a fost
găsită

4. Urme -în faţa porţii, la 0.5 m de trotuar şi pe toată

distanţa culoarului de acces în curtea imobilului
s-au găsit mai multe pete de sânge în zăpadă

50
Site-ul http://crimetv.ro/2010/09/16/crime-in-serie-totul-despre-ion-ramaru/ , accesat în data de 11 aprilie
2017

38
5. Declaraţii
5.1. Evenimente anterioare faptei
5.2. Evenimente concomitente faptei
5.3. Evenimente ulterioare
6. Probleme de lămurit
-victima plecase de la locul de muncă spre casă
în jurul orelor 2:00
-ninsoare
-locatarii unui imobil au sesizat poliţiei faptul
că în curtea lor este cadavrul unei femei, care
prezintă multiple leziuni, acoperită de zăpadă
(ninsese după comiterea faptei)
-identificare şi clarificare stări conflictuale sau
raporturi de gelozie (astfel că au fost înlăturate
sau infirmate suspiciunile legate de soţ, doi
colegi de serviciu, în cadrul anturajului familiei
victimei)
-de identificat eventuali clienţi ai localului cu
care ar fi putut avea o relaţie care să evolueze
spre răzbunare
-de verificat situaţia persoanelor cu handicap
psihic ori comportament aberant în sfera vieţii
sexuale
-de identificat infractorii cunoscuţi din zonă sau
persoanele care se puteau preta la jaf, deşi nu
erau cunoscute cu trecut infracţional

7. Ipoteze -omorul putea fi săvârşit din gelozie, de către

7.1. Ipoteze bărbaţi din anturajul victimei ori din rândurile
7.2. Prieteni clienţilor localului unde lucra
7.3. Duşmani - omorul putea fi săvârşit, fără un motiv bine
întemeiat, de către un psihopat sau un bolnav
psihic, care a urmărit realizarea cu orice preţ a
actului sexual
- omorul putea fi comis în scop de jaf, de către
infractori care şi-au continuat acţiunea cu un
viol

39
Victima nr 2. ( Anexa 4)

Criterii Subclasificare Detalii

1. Victimă/e Gheorgița Popa, 35 ani
1. 1. Identificare -str. Vulturi, nr. 40
1.2. Adresă - domiciliul victimei: str. Vulturi, nr. 55
1.3. Trecut -victima era căsătorită, dar despărţită în fapt de
1.4. Leziuni traumatice soţ
- debarasatoare la restaurantul „Prieteniei”
-48 leziuni tăiate şi înţepate, dispuse la nivelul
capului, pieptului, regiunii pubiene şi a
membrelor inferioare (unele dintre lovituri
aplicate post mortem)
- Muşcături pe sânul drept, în regiunea pubiană şi
pe labii
- Decuparea şi lipsa unor ţesuturi din zonele
muşcăturilor (rupte cu dinţii), care nu au mai fost
găsite la locul faptei
2. Faptă Omor deosebit de grav
2.1. Ce s-a petrecut? -8/9 aprilie 1971
2.2. Data, ora -Ceas „Pobeda” şi o mică sumă de bani, din
2.3. Valori sustrase geanta victimei
3. Autor(i) Se presupune că acelaşi autor
3.1. Număr autori
3.2. M. O. -Arma crimei: obiecte tăietoare – despicătoare,
3.3. Comportament (căi acces, probabil topor şi cuţit ---Victima a fost atacată în
acţiuni în câmpul faptei, ieşire) mijlocul străzii, prin lovituri multiple (30 m faţă
3.4. Semnalmente de locul unde a fost găsit cadavrul) şi apoi târâtă
3.5. Vestimentaţie în curtea imobilului
-Victima aşezată cu faţa în sus şi violată
-Lenjeria de corp tăiată, unele bucăţi din sutien şi
chiloţi fiind găsite sub cadavru, iar altele (din
portjartier şi dintr-un ciorap) agăţate într-un pom
-Martorul (un şofer de taxi) a precizat că
individul, pe care l-a luat din preajma Poştei
Vitan (apropierea locului crimei, după ora 2),
avea o faţă negricioasă şi rotundă, era subţirel şi
înalt de cca 1,70 m, cu părul negru, dat peste cap
şi îmbrăcat într-un pardesiu. Pe faţă părea să aibă
semne de vărsat.

40
4. Urme
4.1. Ridicate la faţa locului
4.2. Rămase în evidenţă
5. Declaraţii
5.1. Evenimente anterioare faptei
5.2. Evenimente concomitente
faptei
5.3. Evenimente ulterioare
-Lângă bordura trotuarului din faţa imobilului cu
număr 34 a fost găsită o bucată de pânză cu
margini neregulate, pătată de sânge, iar în curtea
aceleiaşi clădiri, într-un container metalic, o altă
bucată de pânză, de asemenea pătată de sânge
(din analiza grupelor de sânge s-a descoperit că
sângele aparţinea victimei şi probabil criminalului
care eventual se rănise – grupa AII tip secretor)
- Urmele de dinţi relevate prin fotografiere
- Bucăţile de dermă purtătoare de urme au fost
conservate
- Îmbrăcămintea victimei
-Fire de păr găsite în mâna şi în fusta victimei
- Alte corpuri purtătoare de urme
- La 50 m de cadavru, pe o alee, a fost descoperită
geanta victimei
- Urmă digitală pe o reţetă din geantă
-Victima de întorcea de la serviciu spre locuinţă,
în jurul orei 2:00
-Şi-a exprimat faţă de mai multe colege temerea
unei posibile urmăriri: în cursul săptămânii
anterioare a observat în autobuzul de noapte un
bărbat tânăr, brunet, bine clădit fizic, care avea
faţa pe jumătate acoperită cu gulerul puloverului.
Acesta a călătorit cu ea în acelaşi autobuz, apoi
şi-a continuat drumul până în dreptul străzii pe
care locuia, dar bărbatul acela nu s-a manifestat în
nici un fel în ceea ce o priveşte
-ploaie torenţială
-un şofer de taxi a susţinut că în noaptea comiterii
crimei, după orele 2, a transportat un individ din
apropierea locului faptei, care a lăsat o dâră de
sânge pe perna din spate. Pe acest individ l-a
transportat de două ori în acea zi: pe la orele nouă
seara, când l-a dus în zonă, şi apoi în cursul
nopţii. (Acesta a mai menţionat că numai după
eforturi deosebite – mai multe zile în şir de yoga,
pentru a-şi stimula memoria, şi-a dat seama că era
vorba de un fost bucătar de la restaurantul
Carpaţi, în urmă cu 10 ani. Ulterior s-a
demonstrat că martorul suferea de tulburări de
comportament şi că sunt slabe şanse ca spusele
lui să aibă o bază reală)
41
6. Observaţii !!! Prin examinarea împrejurărilor de săvârşire a
faptelor, a mobilului şi a modului de operare, s-a
stabilit că alte şase cazuri anterioare (un omor
în mai 1970, patru tentative de omor şi un viol,
toate rămase cu autori necunoscuţi) prezentau
numeroase şi importante elemente de
similitudine. S-a conchis astfel că au fost
săvârşite de acelaşi autor.
7. Probleme de lămurit -Nu s-a putut stabili că victima a fost urmărită de
la locul de muncă
- Descoperirea unei eventuale legături cu victima
Fănica Ilie
8. Ipoteze
8.1. Ipoteze -Verificarea persoanelor cunoscute de poliţie care
8.2. Prieteni erau bolnave psihic, pe fond sexual, cu accent pe
8.3. Duşmani cei care suferă de psihopatie sexuală impulsivă,
epilepsie etc.
-Identificarea, cu concursul circumscripţiilor
sanitare şi a spitalelor de specialitate a altor
persoane din această categorie, care nu erau
cunoscute de poliţie, dar care prezentau un grad
sporit de periculozitate.
-Consultarea evidenţelor serviciului de medicină
legală pentru stabilirea cazurilor de examinare a
unor femei care au fost victime ale unor violuri
sau tentative de viol, fiind selectate prioritar cele
care prezentau muşcături, lucrau în alimentaţie
publică9 şi au fost atacate noaptea, pe timp
nefavorabil, în apropiere de casă. (compararea
grupei sanguine a autorului - AII).
-Identificarea şi verificarea celor eliberaţi din
penitenciare în anii 1970 şi 1972, condamnaţi
pentru omoruri, tâlhării sau violuri cu mod de
operare asemănător.
-Identificarea şi verificarea clienţilor obişnuiţi ai
localurilor unde au lucrat victimele.

42
Victima nr.351

Criterii Subclasificare Detalii

1. Victimă/e Maria Iordache

1. 1. Identificare -str. Mehadiei, în timp ce victima se deplasa spre serviciu
1.2. Adresă
1.3. Trecut -manipulantă la întreprinderea de Transport Bucureşti
1.4. Leziuni traumatice -leziuni craniene ce i-au pus victimei viaţa în pericol (salvată
datorită intervenţiei chirurgicale efectuate de urgenţă).
2. Faptă -tentativă de omor
2.1. Ce s-a petrecut? -Aproximativ 4 dimineaţa 4/5 mai 1971
2.2. Data, ora
2.3. Valori sustrase
3. Autor(i) -Un bărbat
3.1. Număr autori -Victima a declarat că a fost atacată prin surprindere, pe la
3.2. M. O. spate.
3.3. Comportament (căi - Agresorul nu a întrebat-o nimic pe victimă, nu a avut nici un
acces, acţiuni în câmpul schimb de cuvinte înainte de a o lovi
faptei, ieşire)
-Din cauza loviturii la cap şi a traumei psihice suferite,
3.4. Semnalmente
victima nu a reuşit să dea alte detalii în afară de:
3.5. Vestimentaţie
-Înalt, brunet, cu un basc pe cap
4. Declaraţii
4.1. Evenimente -Victima a strigat după ajutor şi a fugit
anterioare faptei -Când a auzit un zgomot metalic (bara metalică scăpată de
4.2. Evenimente autor, care s-a aplecat să o ridice), a reuşit să pătrundă într-o
concomitente faptei curte, ceea ce probabil a alarmat pe vecini şi l-a determinat pe
4.3. Evenimente autor să fugă.
ulterioare

51
Site-ul http://crimetv.ro/2010/09/16/crime-in-serie-totul-despre-ion-ramaru/ accesat în data 11 aprilie 2017.

43
După 48 de ore, pe raza Capitalei, au avut loc alte trei tentative de omor care, după modul de
operare, indicau posibilitatea ca ele să fi fost săvârşite de acelaşi autor. Una din victime, E.
M., la două luni de la intervenţia chirurgicală la care a trebuit supusă, a putut fi audiată şi a
confirmat împrejurările în care a fost atacată, prin surprindere, cu loviri năprasnice la cap, a
menţionat că nu avusese timp să observe agresorul, dar după alură i s-a părut că era un bărbat
pe acre îl observase bine în grădina restaurantului unde lucra, cu câteva zile înainte de a o
ataca. Datorită acestor împrejurări, a reuşit să-l identifice pe criminal. Dar lista tentativelor de
omor săvârşite de acelaşi autor trebuie completată cu încă trei cazuri, despre care s-a
descoperit că s-au petrecut între primul omor din 1970 şi seria de la începutul anului următor.
În urma analizării atente a informaţiilor obţinute de la locul crimelor şi a modului de operare,
se poate determina următorul profil psihologic:
-Din alegerea momentului de acţiune (în jurul orelor 2 noaptea, numai în nopţile cu fenomene
meteorologice deosebite: ninsoare, ploaie torenţială cu tunete şi fulgere, furtună şi vânt
puternic, ger cumplit, ceaţă, pâclă), dar şi din modul de năpustire asupra victimelor şi lovire
cu sălbăticie, în mod repetat, în zonele vitale, rezultă că autorul este o persoană lipsită de
încredere în sine, care probabil nu poate avea relaţii normale cu o femeie şi probabil în faţa
unei femei cu care trebuie să interacţioneze este timid, retras, tăcut, dar cu accese de violenţă
ce se pot declanşa destul de uşor – expresie comportamentală în oglindă cu tatăl său, „omul
lup” Râmaru Florea.
-Victimele prezintă un risc scăzut pentru autor din punctul de vedere al programului (se
întorceau singure acasă, noaptea, având o rutină pe care o putea observa după ce le urmărea
câteva zile) şi sunt mature din punct de vedere sexual, dar în acelaşi timp autorul se expune
unui risc crescut prin atacarea în mijlocul străzii şi mai ales prin violarea în interiorul unor
curţi. Acest lucru dovedeşte curajul nebunesc, aroganţa tinerească, deci probabil autorul are o
vârstă cuprinsă între 20 şi 30 de ani.
-Psihopat sexual, sadic, fără nici un fel de remuşcare faţă de faptele sale, cu înclinaţii spre acte
aberante şi tendinţa de a sfida normele morale ale societăţii (alege să recurgă la acte sexuale
însoţite de muşcături să mutilări ale sânilor sau zonei genitale în curtea imobilelor din
apropierea locuinţei victimei – tendinţă spre exhibiţionism).
-Consideră că femeile sunt nişte obiecte (de care poate dispune după bunul plac) pe care le
depersonalizează, le mutilează şi le lasă în poziţii umilitoare şi menite să şocheze pe oricine
descoperă cadavrele.
-Probabil a mai săvârşit infracţiuni, pentru că deşi atacurile par spontane, nu lasă multe indicii
de lucru anchetatorilor. Probabil a săvârşit tâlhării, dar sunt slabe şanse de a fi ajuns să îşi
formeze un mod de operare viabil ca tâlhar (nu sustragerea valorilor este mobilul principal al
faptelor, deoarece impulsul sexual este mult prea puternic pentru a-i rezista).
-Având în vedere frecvenţa accelerată, intervalul de timp dintre atacuri scade, se poate trage
concluzia plauzibilă că starea psihică a autorului se deteriorează într-un ritm accelerat. Acest
lucru înseamnă că el nu se va opri decât atunci când va fi prins, probabil pentru că devine din
ce în ce mai curajos şi mai neglijent. În acelaşi timp, există însă şi riscul de a săvârşi tot mai
multe crime, tot mai grave.
Deşi anchetatorii sosiţi la faţa locului găsesc o scenă aparent dezordonată, nu se poate afirma
că acest autor este psihotic dezorganizat, cu toate caracteristicile pe care le prezintă această
tipologie.

44
 Într-adevăr, autorul căutat va prezenta următoarele trăsături de criminal dezorganizat:
-inadecvat din punct de vedere social şi incompetent a întreţine relaţii sexuale normale.
-deşi riscul de a fi descoperit în timpul comiterii faptelor este foarte mare, prin prisma
locurilor pe care le alege, prezintă un stres situaţional minim (nu îşi abandonează „prada”
decât atunci când riscul de a fi văzut de vecini este iminent).
-comite acte sexuale după moartea victimei şi lasă cadavrul în locuri uşor de descoperit.
-nu conversează cu victima, atacând-o sălbatic şi apoi depersonalizând-o.
Acest criminal ar putea înşela uşor şi ne-ar putea face să credem că probabil avem de a face
cu un bolnav psihic ce nu are discernământul faptelor sale, dacă nu ar prezenta o serie de
trăsături caracteristice unui criminal organizat:
-probabil este primul născut şi în timpul copilăriei şi-a descărcat excesele de furie asupra
fraţilor mai mici.
-probabil în timpul atacurilor este sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unor stupefiante, de
unde şi dezinhibiţia atacurilor
-este foarte mobil, fiind imposibil de preconizat unde va avea loc următorul atac, întrucât nu
are o zonă de confort proprie, fiind dispus să atace oriunde, „pe teritoriul victimei”
-victimele nu sunt atacate la întâmplare, ci sunt persoane străine (astfel îi este mai uşor să le
mutileze, să le depersonalizeze) pe care le alege din timp, corespunzător tiparului preferat (ca
aspect fizic, dar şi ca program – tinere care merg singure noaptea spre casă sau la serviciu).
-probabil cea mai importantă dovadă a cruzimii premeditate este faptul că îşi „vânează”
victimele timp de câteva zile. Motivul principal este aflarea rutinei acestora şi determinarea
momentul şi locul oportun pe a ataca. Însă un efect secundar al acestui ritual poate fi dorinţa
(chiar şi inconştientă) de a urmări victimele şi reacţia lor atunci când îşi dau seama că sunt
urmărite, lucru care le inspiră teamă. Autorul se poartă ca un animal ce îţi încolţeşte prada,
declanşând astfel un joc pervers: vrea să simtă teama care se instalează în sufletul persoanei
urmărite, având în vedere că el ulterior se privează de acest sentiment, preferând să atace
fulgerător, pentru a vedea în ochii victimelor altceva – groaza.
-Probabil făptuitorul trăieşte singur, fapt care îi conferă libertate, discreţie, securizare.
Luând în considerare cei trei factori care determină comportamentul, factorul biologic, cel
psihologic şi cel social, putem prezenta următoarea „reţetă a criminalului în serie”:
-Mai întâi, cel biologic: Predispoziţia spre crimă e genetică.
-Al doilea factor e cel psihologic: psihopatia. Acesta e filtrul prin care percepe tot ceea ce i se
întâmplăn final, cel social: învăţămintele din viaţă.
-Punem toate cap la cap, şi ne gândim că Ion Râmaru e, de fapt, o armă vie de distrugere în
masă.

45
 CAPITOLUL III : CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN INFRACȚIUNILE
COMISE DE CRIMINALI ÎN SERIE(conturarea ipotezelor profiling )

1. Aspecte generale privind cercetarea la fața locului.

1.1.Noțiunea și importanța cercetarii la fața locului

Cercetarea la faţa locului face parte din acele activităţi procedurale, cărora, li se atribuie o
semnificaţie deosebită în realizarea scopului procesului penal, de ea depinzând direct aflarea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana
infractorului, a făptuitorului.52
Cercetarea omorului se individualizează, faţă de investigarea altor categorii de infracţiuni
prin problematica sa specifică ce poate fi concentrată în câteva direcţii principale, respectiv:
stabilirea naturii şi cauzei morţii, a circumstanţelor de mod şi de timp în care a fost săvârşită
fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei,
identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului, precizarea scopului
sau a mobilului infracţiunii.
Investigarea, analizarea şi prelucrarea datelor de la locului săvîrşirii faptei incriminate de
legea penală, este unul dintre actele iniţiale executate de organele de urmărire penală precum
şi a experţilor criminalişti prezenţi la faţa locului. Aceasta presupune cunoaşterea imediată,
directă şi completă a locului unde s-a comis infracţiunea sau unde au fost descoperite urmele
sau consecinţele acesteia53
Enumerarea de mai sus are un caracter general, problemele ce se cer soluţionate intr-un caz
concret fiind mult mai numeroase, dar indiferent de particularităţile omorului, organul judiciar
va trebui sa-şi orienteze cercetările potrivit formulei „celor şapte întrebări”, amintită: ce faptă
s-a comis şi care este natura ei?; unde s-a comis fapta?; când a fost săvârşită?; cine este
autorul?; cum şi în ce mod a săvârşit-o?; cu ajutorul cui?; în ce scop?54. La aceste întrebări,
adăugând încă una extrem de importantă: cine este victima?
Doar pe baza unui răspuns la aceste întrebări e posibil să se alcătuiască un probatoriu care să
reflecte realitatea şi, astfel, să permită stabilirea adevărului.
Locul săvârşirii faptei infracţionale reprezintă cel important element cheie în ceea ce priveşte
fixarea datelor referitoare la actul ilicit şi la autorul acesteia. Prin cercetarea la faţa locului a
faptei criminale, se surprind acele urme, care, prin natura lor, ajută expertul criminalist şi
organele de urmărire penală, la demascarea infractorului şi la cunoaşterea locului respectiv55
Una din problemele esenţiale ale investigării criminalistice este aceea de a clarifica dacă locul
unde a fost descoperit cadavrul coincide cu locul suprimării vieţii victimei, pentru a se stabili
disimularea omorului într-o altă formă de moarte violentă: sinucidere, accident feroviar sau
rutier, moarte accidentală ca urmare a altor cauze decât agresiunea făptuitorului

52
E. Stancu , Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor ,Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
53
V.Vasile, Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii persoanei, Bucureşti, 2013, pag. 9.
54
C.Suciu Criminalistica, Editura Didactică si pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 601; I.Mircea Criminalis-tică
Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p.176.
55
V. Vasile, Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii persoanei, Bucureşti, 2013, pag. 10

46
Cu privire la înţelesul sintagmei la faţa locului sau loc al săvârşirii faptei , aşa cum este
folosită numai în practică ori în literatura de specialitate mai veche, trebuie făcută o precizare:
prin această expresie se are în vedere nu numai locul propriu-zis săvârşirii infracţiunii, ci şi
zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile,
comiterea şi urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere a autorului din câmpul
infracţional.
Din cele menţionate mai sus, se poate deduce că cercetarea la faţa locului are ca obiective
imediate :
- descoperirea urmelor şi evidenţierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea
autorului, la clarificarea circumstanţelor în care s-a săvârşit infracţiunea.
- să permită organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, datorită cunoaşterii şi
studierii nemijlocite a locului faptei, să desprindă concluzii juste referitoare la modul de
săvârşire a faptei şi la persoana infractorului, aspect de natură să evidenţieze principala
funcţie a cercetării la faţa locului.56
Importanţa acestui act procedural este relevată prin obiectul său complex fixat în dispoziţiile
articolului 192 alin. 1 din Codul de Procedură Penală, unde se arată că se poate efectua
această activitate atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau
clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului,
precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară consideră cercetarea la faţa locului ca
fiind condiţia de bază şi punctul de plecare în investigarea criminalistică a infracţiunilor.
Alteori, cercetarea la faţa locului constituie singura modalitate de obţinere a probelor
în faza iniţială a investigării.57Prin prisma celor arătate, cercetarea la faţa locului se dovedeşte
a fi o activitate complexă desfăşurată de organele de urmărire penală.

1.2.Principiile tactice și procesuale privind cercetarea la fața locului.

În cercetarea oricărei infracţiuni, aflarea adevărului, într-o perspectivă de timp rezonabilă,
constituie unul dintre cele mai complexe procese. Pentru aflarea adevărului în orice cauză
penală şi luarea unor hotărâri care să nu implice în nici un fel erorile judiciare, se impune însă
cu necesitate pregătirea şi perfecţionarea continuă a magistraţilor, poliţiştilor, avocaţilor şi a
tuturor juriştilor.
Criminalistica are ca scop major aflarea adevărului, în cercetarea penală a oricărui tip de
infracţiune, indiferent de complexitatea sa, care poate ţine de metodele şi mijloacele de
comitere, de împrejurările comiterii faptei, dar şi de profesionalismul şi abilităţile
infractorilor.
În vederea prezentării şi analizării principiilor fundamentale ale criminalisticii, având în
vedere opiniile diverşilor autori în materie 58, considerăm că este util să facem o delimitare a
acestor principii în funcţie de rolul lor în aflarea adevărului.

56
G.Antoniu, în lucrarea colectiva Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. Academiei ,
București , 1975.
57
V. Bercheşan – Mijloacele Auxiliare de Probă şi Procedeele de probaţiune, în Cercetarea Penală, Editura şi
Tipografia „ICAR” , Bucureşti, 2002, pag. 252 cu referire la C. Aioniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, în
Curs de criminalistică, Academia de Poliţie „Al. I. Cuza” , Bucureşti, 1985, pag. 2;

47
Astfel, facem distincţie între principii fundamentale ale investigării criminalistice, principii cu
rol important în investigarea criminalistică a infracţiunilor şi principii ale identificării
criminalistice, principii cu rol important în identificarea criminalistică a infractorilor, astfel
încât rezultatele activităţilor desfăşurate să conducă fără nici un dubiu la aflarea adevărului în
procesul penal. De precizat este faptul că, principiile fundamentale ale investigării
criminalistice au o aplicabilitate absolută, în întreaga activitate criminalistică de cercetare a
infracţiunilor, inclusiv în procesul de identificare criminalistică 59. Aceste două categorii de
principii sunt completate, în mod armonios, cu principiile deontologiei judiciare, principii
referitoare la deontologia organelor de urmărire penală.

1.2.1. Principii fundamentale ale investigarii criminalistice.

a. Principiul legalitații procesului penal.

Principiul legalităţii procesului penal este fundamental pentru întreaga activitate a statului de
drept şi constă în aceea că procesul penal trebuie să se desfăşoare numai potrivit dispoziţiilor
prevăzute de lege. Ca urmare, acest principiu obligă organele judiciare să nu întreprindă nici o
acţiune ce ar putea să aducă atingere democraţiei şi statului de drept. În ceea ce priveşte
investigaţia criminalistică a faptelor antisociale, principiul legalităţii procesului penal are în
vedere faptul că, în realizarea justiţiei penale, trebuie să fie respectate toate normele procesual
penale.
b. Principiul prezumției de nevinovăție
Principiul prezumţiei de nevinovăţie este derivat din principiul legalităţii, constituind, prin
implicaţiile sale, unul din drepturile fundamentale ale omului 60. Esenţa acestui principiu
constă în aceea că, suspectul sau inculpatul cercetat într-un dosar penal, este considerat
nevinovat, atât timp cât vinovăţia lui nu a fost dovedită printr-o hotărâre de condamnare
definitivă şi irevocabilă, potrivit normelor procesual penale. În planul investigaţiei
criminalistice, aplicarea principiului prezumţiei de nevinovăţie impune interzicerea oricăror
încercări ale organelor judiciare, de a orienta administrarea probelor în anchetă numai în
defavoarea suspectului sau inculpatului, precum şi de a stabili cu orice preţ şi în orice mod a
vinovăţiei acelei persoane 61. Ca urmare, respectând principiul prezumţiei de nevinovăţie în
corelaţie cu principiul legalităţii, organele judiciare au obligaţia de a depune toate diligenţele
posibile, pentru administrarea întregului probatoriu ce ţine atât de stabilirea vinovăţiei cât şi a
nevinovăţiei suspectului sau inculpatului, precum şi obligaţia de a interpreta şi aprecia cu
maximă responsabilitate măsurile întreprinse, probele administrate în cauză, precum şi
temeinicia deciziilor luate, pe baza convingerilor intime astfel formate.
c. Principiul aflarii adevarului

58
V.Bercheşan, Cercetarea penală (Criminalistică - Teorie şi Practică) - Îndrumar complet de cercetare penală,
Ed. Icar, Bucureşti, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, p. 19; Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a
IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 36.
59
E. Stancu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 50.
60
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993, p. 29.
61
Emilian Stancu, Criminalistica, Vol. II, Tactica şi metodologia criminalistică, Ed.Actami, Bucureşti, 1997, p.
31.

48
Aflarea adevărului, principiu şi scop al investigării criminalistice, are o semnificaţie extrem
de importantă. Conform legii procesual penale, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe
bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu
privire la persoana suspectului sau inculpatului. În aceste condiţii, investigarea criminalistică
complexă şi sistematică este aceea care pune la dispoziţia organelor judiciare, orice mijloace
posibile de cunoaştere ştiinţifică a adevărului, de descoperire a autorului faptei infracţionale şi
de obţinere a probelor necesare.
d. Principiul loialitații administrarii probelor
Principiul loialităţii administrării probelor corespunde unor interdicţii din partea organelor
judiciare, în ceea ce priveşte modul de administrare a unor probatorii, interdicţii care conferă
caracter de nelegalitate probelor obţinute într-un asemenea mod. Astfel conform articolului
101 alineatul 1 din noul cod de procedura penala, organele de urmărire penală sunt oprite de
la a întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni
sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe.De asemenea, conform alineatului 3 al aceluiaşi
articol, este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane, să provoace o persoană să
săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. O
regulă cu caracter judiciar practic, de care trebuie să ţină cont în orice moment organele de
urmărire penală rezultată din literatura juridică de specialitate, este aceea că: „timpul lucrează
în favoarea infractorului” 62, deoarece, odată cu trecerea timpului „se şterg urmele din
amintirea oamenilor şi de pe obiect” sau „dispar oamenii şi obiectele”. Ca urmare, cercetarea
la faţa locului trebuie să se desfăşoare cu maximă urgenţă şi complet, pentru prevenirea
dispariţiei şi compromiterii oricărui tip de urme, care ar avea consecinţe negative in aflarea
adevărului. Nerespectarea principiului loialităţii administrării probelor, conferă caracter de
nelegalitate probelor obţinute şi are ca efect excluderea probelor din cadrul procesului penal .
e. Principiul excluderii probelor obținute în mod nelegal.
Conform articolului 102 din noul cod de procedură penală, probele obţinute în mod nelegal,
dar şi probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea, nu pot fi folosite în
cadrul procesului penal. De asemenea, nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat
administrarea unei probe, ori nulitatea actului prin care proba a fost administrată, determină
excluderea probei.
f. Principiul nepublicității procedurii din cursul urmăririi penale.
Acest principiu presupune păstrarea confidenţialităţii activităţilor de urmărire penală
desfăşurate şi, în special, a activităţilor ce urmează a fi desfăşurate, activităţi viitoare bazate
pe strategii şi tactici, validate de cercetarea ştiinţifică în domeniul criminalisticii, precum şi de
experienţa şi abilităţile profesionale şi personale ale organelor de urmărire penală, pentru
aflarea adevărului şi înfăptuirea corectă a justiţiei penale în cauza respectivă.

1.2.2. Principiile identifcarii criminalistice

Caracterul ştiinţific al procesului de identificare criminalistică, este bazat pe utilizarea

diferitelor tipuri de instrumente şi mijloace tehnice, de la cele mai simple şi până la cele mai
moderne tehnologii pentru aflarea adevărului în procesul penal. Din punct de vedere
doctrinar, în procesul urmăririi penale, activităţii de identificare criminalistică îi sunt proprii
62
I. R. Constantin, Şcoala românească de criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1973, p. 71.

49
următoarele principii specifice63: principiul identităţii, principiul stabilităţii relative a
caracteristicilor de identificare, principiul dinamicităţii caracteristicilor de identificare şi al
interdependenţei cauzale, principiul delimitării stricte între obiecte scop şi obiecte mijloc al
identificării, principiul delimitării precise între obiecte identice şi obiecte asemănătoare.
a. Principiul identităţii.
Stabilirea identităţii, înseamnă a demonstra nerepetabilitatea fiinţei, persoanei, a obiectului
sau fenomenului cercetat, chiar faţă de cele asemănătoare cu ele 64. Astfel, principiul
identităţii presupune că orice fiinţă, obiect, fenomen, posedând un set de trăsături care îl fac să
fie identic numai cu sine însuşi,deosebindu-se de orice altă fiinţă, obiect sau fenomen care îi
sunt asemănătoare. Aplicarea principiului identităţii în procesul de identificare criminalistică,
trebuie să fie respectat în mod extrem de riguros, pentru a fi evitate confuzii şi erori judiciare,
de natură a determina scoaterea unei persoane vinovate de sub incidenţa legii penale, în dauna
unei persoane nevinovate trimise în judecată şi condamnată astfel pe nedrept.
b. Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.
Acest principiu constă în aceea că identificarea criminalistică a fiinţelor, obiectelor şi
fenomenelor cercetate, pe baza urmelor create de acestea, este posibilă, numai dacă trăsăturile
şi caracteristicile lor prezintă o anumită stabilitate, o constantă în timp. Stabilitatea în timp, se
raportează la intervalul de timp dintre momentul descoperirii urmelor şi momentul efectuării
examenelor comparative, în vederea identificării fiinţelor şi obiectelor cercetate.Expertului
criminalist îi revine această sarcină de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile
si de a evidenţia în ce măsură modificările constatate pot să influenţeze identificarea.
c. Principiul dinamicităţii caracteristicilor de identificare al interdependenţei cauzale.
Conform acestui principiu, organele judiciare şi experţii criminalişti, sunt obligaţi să ţină cont
de mişcare şi transformare. Din punct de vedere al identificării criminalistice, unele
modificări ale diferitelor caracteristici esenţiale, odată cu trecerea timpului sunt transformări
fireşti, cauzate de factori naturali, cum ar fi: îmbătrânirea persoanelor, estomparea unor
aspecte memorate şi a percepţiilor, alterarea grafismelor scrisului persoanelor în vârstă,
alterarea diferitelor tipuri de urme de natură organică, creşterea uzurii diferitelor obiecte şi
instrumente, etc. Alte modificări pot fi voluntare,cauzate de actiunea faptuitorilor de a sterge
urmele infractiunii,de a incendia locul faptei sau de a ucide victima si martori pentru a nu
avea cine da relatii despre autor si fapta sau involuntare care pot fi datorate distrugerii
neintentionate de catre persoane care au avut acces in campul infractional,distrugerii
determinate de factorii meteorologici sau din cauza neglijentei cu care au fost tratate urmele si
mijloacele de proba de catre organele de urmarire penala. Neluarea în considerare a acestui
principiu, a posibilităţii modificării trăsăturilor caracteristice esenţiale ale obiectelor, poate
conduce inevitabil la erori judiciare, uneori chiar grave.
d. Principiul delimitării stricte între obiecte scop şi obiecte mijloc al identificării.
Acest principiu pune în evidenţă delimitarea care trebuie făcută între obiectul căutat şi
obiectul verificat, respectiv delimitarea dintre obiectul care a creat urma descoperită în
63
C.Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 17; V. Bercheşan, Valorificarea
ştiinţifică a urmelor infracţiunii, Curs de tehnică criminalistică, Vol. I, Ed.Little Star, 2002, p. 40-45; N. Dan,
Tratat practic de criminalistică, Vol. II, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1979, p.12; E. Stancu, Tratat de
Criminalistică, Ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 36-39.
64
V.Manea, Curs de tehnică criminalistică, Vol. I, Ed.Academia de poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti,
1993, p. 14.

50
câmpul infracţiunii şi obiectul care se presupune că a lăsat urma respectivă. Distincţia clară
între aceste obiecte este absolut necesară, întrucât orice abatere de la acest principiu, este
generatoare de erori care sunt de natură să influenţeze negativ soluţia instanţelor în cauza
penală.
e. Principiul delimitării precise între obiecte identice şi obiecte asemănătoare.
Conform acestui principiu, identitatea nu trebuie confundată niciodată cu asemănarea. O
asemenea confuzie poate atrage, invariabil, consecinţe juridice deosebit de grave pentru
activitatea judiciară65. Distincţia între obiecte asemănătoare şi obiecte identice este necesară,
deoarece obiectele asemănătoare, sunt obiecte mijloc al identificării, pentru a se constata dacă
ele sunt identice cu obiectele scop, care sunt căutate şi au legătură cu infracţiunea cercetată în
cauza penală.

1.2.3. Principiile conduitei judiciare.

Aplicarea şi respectarea principiilor enunţate mai sus, de către organele de urmărire penală,
este posibilă numai prin cunoaşterea şi respectarea principalelor principii referitoare la
conduita judiciară. Astfel, în literatura de specialitate 66este recunoscut în unanimitate faptul
că deontologia cuprinde totalitatea normelor etico-morale care guvernează urmărirea penală,
inclusiv comportarea celor care o desfăşoară. Etica este definită de specialişti 67, ca fiind o
disciplină socio-umană, bazată pe principiile deliberării şi alegerii, care vizează natura
personalităţii şi vieţii, formarea caracterului şi studiul moravurilor. Ca urmare, deontologia
judiciară se referă la conduita organelor judiciare, în cadrul relaţiilor colegiale, în relaţiile cu
justiţiabilii, în relaţiile cu ceilalţi participanţi la procesul judiciar (martori, avocaţi, experţi,
etc.), în relaţiile cu funcţionarii din celelalte instituţii ale statului şi în relaţiile cu societatea
civilă 68. Luând în considerare importanţa deontologiei judiciare, suntem de acord cu toţi
specialiştii care remarcă faptul că, în abordarea problemelor deontologiei organelor de
urmărire penală, se impune reconsiderarea mentalităţii acestora privind locul, rolul şi
metodele de acţiune, pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin într-un stat de drept 69. Având
în vedere cele prezentate mai sus, pentru garantarea aflării adevărului şi înfăptuirea corectă a
justiţiei penale, organele judiciare trebuie să cunoască şi să respecte cele mai esenţiale şi
importante principii ale deontologiei judiciare, care, în opinia noastră, sunt următoarele 70: a.
principiul independenţei, imparţialităţii şi competenţei, b. principiul demnităţii, onoarei şi al
integrităţii, c. principiul decenţei, corectitudinii şi al bunei-credinţe.

65
Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Editat de Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, p. 12; V.
Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, Curs de tehnică criminalistică, Vol. I, Ed. Little Star,
2002, p. 45.
66
C. Aioniţoaie, E. Stancu, Deontologia organelor de urmărire penală, în Tratat de criminalistică, Ed. Carpaţi,
Craiova, 1992, p. 305.
67
C. Cozma, L. Măgurianu, Valori etice fundamentale, între constanţă şi metamorfoză, în MonaMaria Pivniceru,
Cătălin Luca, Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, Ed.a Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 2
68
N. Cochinescu, Introducere în deontologia judiciară, Revista Dreptul nr. 4/1995, p. 5
69
C. Aioniţoaie, Em. Stancu, Deontologia organelor de urmărire penală, în Tratat de criminalistică, Ed.Carpaţi,
Craiova, 1992, p. 305; V. Bercheşan, Investigarea criminalistică a omorului, Ed.Paralela 45, Piteşti, 1998, p. 74
70
Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, adoptat prin Hotărârea C.S.M. nr. 328 din 24.08.2005,
publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 815 din 08.09.2005.

51
 a. Principiul independentei,impartialitatii si competentei.
Conform acestui principiu, organele judiciare, având îndatorirea să infaptuiasca justitia si sa
apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, sunt obligate să-şi exercite funcţiile cu
obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi
influenţelor de orice natură. Ca urmare, organele judiciare trebuie să se abţină de la orice
comportament, act sau manifestare, de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor.
Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii, impune ca în luarea hotărârilor şi
soluţionarea cauzelor, judecătorul să nu poată primi nici un fel de ordine, sugestii, soluţii,
indicaţii sau alte asemenea impulsuri exterioare, privind soluţia pe care trebuie să o dea, fie că
aceste intervenţii ar veni din interiorul ori din exteriorul sistemului jurisdicţional. În ceea ce
priveşte imparţialitatea, aceasta poate fi afectată oricând de o serie de factori precum:
prejudecăţile, propriile porniri şi impulsuri, opiniile subiective proprii, pasiunile, afinităţile
ideologice, nivelul emoţional ridicat, relaţia cu una din părţi sau cu apărătorul acesteia, etc.
De aceea, considerăm că, în investigarea criminalistică a infracţiunilor şi soluţionarea
cauzelor penale, organele judiciare nu trebuie să aibă nici un fel prejudecăţi sau predilecţii
personale si să ofere cele mai bune garanţii pentru a exclude orice îndoială justificată în
această privinţă. Apreciem că organele judiciare trebuie să se abţină de la orice fel de
comentarii privind date şi informaţii din cauza penală pe care o au spre soluţionare,
comentarii care, făcute în mod conştient, ar putea afecta rezultatul cercetărilor sau ar putea
dăuna imparţialităţii procesului de urmărire penală.
b. Principiul demnitatii,onoarei si al integritatii
Conform acestui principiu organele judiciare, sunt obligate să se abţină de la orice acte sau
fapte, de natură să le compromită onoarea şi demnitatea în instituţia în care lucrează şi în
societate. Relaţiile în cadrul colectivelor din care fac parte, trebuie să fie bazate pe respect şi
bună-credinţă. Organele judiciare trebuie să manifeste permanent corectitudine, bună-credinţă
şi un înalt grad de rezistenţă la orice fel de tentaţii de a fi corupt, pentru a nu-i fi afectată în
nici un fel onoarea şi demnitatea, care, în acest fel, ar putea pune sub semnul întrebării
inclusiv independenţa, imparţialitatea şi competenţa profesională. Astfel, în opinia unor
autori, integritatea organelor judiciare constituie o „valoare fundamentală, care presupune un
comportament adecvat profesiei, în exercitarea funcţiei şi în afara ei, atât prin prisma
standardului intern al demnităţii profesiei, cât şi prin raportare la standardul extern, al
încrederii publice în actul de justiţie” 71
c. Principiul decentei,corectitudinii si al bunei credinte
Conform acestui principiu, prezentarea decentă, atitudinea corectă şi demnă în relaţiile cu
justiţiabilii, cu participanţii la procesul penal şi în general cu societatea civilă, precum şi
buna-credinţă manifestată în mod evident în desfăşurarea atribuţiilor de serviciu, de către
organele judiciare, sunt în măsură să asigure prestigiul acestora, precum şi evitarea apariţiei
de suspiciuni şi insinuări negative în ceea ce priveşte calitatea actului de urmărire penală. În
aceste condiţii, apreciem că, atât în activitatea profesională cât şi în viaţă socială, organele
judiciare trebuie să se comporte cu demnitate şi decenţă, rămânând permanent atente şi
conectate la interesul general al societăţii şi al comunităţilor în serviciul cărora se află.

71
A. Rădulescu, Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil, p. 3,
disponibil pe site-ul: http://www.alexandrinaradulescu-csm.ro/docs/lucrare-independentaimpartialitate.pdf.

52
In urma acestui studiu, apreciem că toate principiile enunţate mai sus se condiţionează
reciproc, ele fiind într-o strânsă interdependenţă. Respectarea acestor principii, cu
consecvenţă, de către organele judiciare, sunt de natură să asigure garanţia unor investigaţii de
calitate superioară asupra faptelor infracţionale, indiferent de complexitatea lor şi de statutul
şi calitatea persoanelor suspecte cercetate în cauză. De asemenea, în final, respectând aceste
principii se asigură şi garanţia obţinerii succesului, în ceea ce priveşte aflarea adevărului.

1.3.Pregatirea in vederea cercetarii la fata locului

Pregătirea cercetării la faţa locului reprezintă una din premisele realizării şi aplicării
principalelor scopuri ale activităţii de cercetare la faţa locului.
Datorită importanţei şi complexităţii ei, în activitatea de pregătire nu trebuie omis niciun
amănunt, oricât de neînsemnat ar părea el la prima vedere. În ordine cronologică, distingem
măsuri luate înainte de deplasarea la locul unde s-a săvârşit infracţiunea şi măsuri care se iau
după ajungerea echipei la locul faptei72

1.3.1. Masurile care trebuie întreprinse înainte de deplasarea la fața locului

a. Primirea,consemnarea și verificarea sesizarii.

Organele de urmărire penală pot fi sesizate despre săvârşirea unui omor, despre descoperirea
unui cadavru prezentând semne de moarte violentă, în caz de moarte suspectă sau a cărei
cauză nu se cunoaşte ori în cazul descoperirii de părţi din cadavru sau schelete.
Modul în care este primită şi prelucrată în continuare sesizarea, consemnată, îşi are rolul şi
importanţa sa în contextul celorlalte activităţi pregătitoare. Fie că este vorba despre o plângere
sau de un denunţ, organul de urmărire penală trebuie să procedeze la notarea datei şi orei
exacte la care s-a primit sesizarea, cine a făcut-o şi din ce loc s-a făcut, inclusiv mijlocul
folosit.
Cel care primeşte sesizarea este obligat să-şi verifice competenţa şi, în situaţia în care constată
că fapta este de competenţa altui organ de urmărire penală, să informeze, de îndată, organul
competent să efectueze cercetarea la faţa locului.
O asemenea verificare apare ca necesară mai ales când sesizarea despre săvârşirea unui omor
ori despre descoperirea unui cadavru, părţi din acesta ori schelete s-a făcut telefonic. La
primirea prin telefon a unei astfel de sesizări se solicită persoanei, pe lângă datele de
identificare, şi informaţii despre faptă, precum şi postul telefonic de la care face apel.
Apoi se verifică dacă numărul de telefon este cel de la care s-a sunat şi dacă persoana în cauză
se află la postul telefonic respectiv. Când sesizarea se face de la un telefon public, fie se
solicită confirmarea de la societăţi comerciale ori instituţii publice aflate în imediata apropiere
a locului unde s-a comis infracţiunea, fie este dirijat la locul faptei cel mai apropiat echipaj de
poliţie aflat în zonă.
Ultimul procedeu este cel mai indicat, membrii echipajului de poliţie urmând să ia şi primele
măsuri la faţa locului. Aceste măsuri sunt strict necesare în vederea organizării

72
V.Vasile, Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii persoanei, Bucureşti, 2013, pag. 13.

53
corespunzătoare a cercetării la faţa locului, inclusiv pentru a evita deplasări inutile la apeluri
nereale, venite din partea unor persoane rău intenţionate.

b. Asigurarea prezenței expertului criminalist si a medicului legist, a martorilor asistenti.

Prezenţa expertului criminalist şi a medicului legist este absolut necesara. Avînd în vedere că
criminalistul este „condamnat” să lucreze în cooperat cu medicul legist, datele furnizate de
acesta din urmă cu privire la natura faptei, mecanismul de producere a leziunilor, data
survenirii decesului, etc., sunt de natură să direcţioneze investigarea criminalistică şi să
constituie suportul pentru elaborarea versiunilor de anchetă, formarea cercului de suspecţi,
desfăşurarea operativă a activităţilor de verificare ş.a73
Medicul legist trebuie informat fără întârziere, acesta fiind obligat să se deplaseze la locul
descoperirii cadavrului, de unde putem deduce cu această ocazie, cooperarea perfectă dintre
aceste 3 instituţii: expertul criminalist, medicul legist şi organele poliţieneşti.
Cât priveşte martorii asistenţi, tactica criminalistică recomandă ca aceştia să fie asiguraţi
înainte de ajungerea la faţa locului. În felul acesta se evită atât irosirea de timp, cât şi
posibilitatea de a fi folosite în această calitate persoane care au perceput nemijlocit
împrejurările comiterii omorului. Ori, după cum este cunoscut, în cursul procesului penal, o
persoană nu poate cumula două calităţi procesuale – de martor al infracţiunii şi de martor
asistent.
c. Pregatirea mijloacelor tehnico-științifice criminalistice.
Această măsură presupune realizarea mai multor activităţi ce trebuie realizate, în scopul
asigurării deplasării cu operativitate la locul faptei şi echipării cu mijloacele tehnice potrivite
specificului faptei comise şi a locaţiei acesteia.
Responsabilitatea acestor activităţi revine în principal responsabilului cu activităţile
criminalistice. Astfel, în cazul unor cercetări ce nu presupun o desfăşurare de mijloace
deosebite vor fi pregătite: trusa criminalistică universală, trusa foto, truse criminalistice
specializate.
Pentru cercetări cu grad de complexitate ridicat se vor pregăti laboratoare criminalistice
mobile, aparatură de înregistrare, aparatură diversă de detecţie, mijloace tehnice de
identificare a persoanelor, aparatură de comunicaţii radio, surse proprii de energie electrică74.
Principalele activităţi ce vor fi efectuate sunt următoarele:
a) pregătirea trusei criminalistice universale;
b) pregătirea trusei fotografice – aparate de fotografiat, filtre, trepied etc.;
c) verificarea autolaboratorului criminalistic;
d) dotarea echipei cu aparatură necesară filmării, video-filmării, înregistrării audio;
e) dotarea membrilor echipei cu materiale necesare comunicării şi asigurării legăturii
dintre ei;
f) pregătirea altor materiale ce urmează a fi folosite la cercetarea locului faptei – aparatura
de filmare sau fotografiere în mediul subacvatic, detectoare de metale sau surse de radiaţii.
d. Asigurarea deplasarii cat mai urgente a echipei la fata locului.

73
V.Vasile, Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii persoanei, Bucureşti, 2013,pag 16.
74
E.Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pag.362

54
Deplasarea la faţa locului trebuie să se efectueze de urgenţă, orice întârziere putînd avea
consecinţe negative asupra bunei desfăşurări a cercetării, precum şi a rezultatelor activităţilor
ulterioare.

1.3.2. Masurile care se întreprind la locul faptei înainte de examinarea criminalistica

propriu-zisă.

a. Masurile pe care trebuie să le intreprinda expertul criminalist care a ajuns la fața locului.
Odată ajuns la faţa locului, expertul criminalist trebuie să cerceteze vizual locul săvîrşirii
infracţiunii, identificând astfel principalele puncte de reper pe care acesta să se bazeze. Nici
un obiect sau alt element al locului faptei nu trebuie atins sau mişcat din loc, pînă la
prezentarea expertului criminalist. După stabilirea principalelor puncte de reper, expertul
criminalist are dreptul să ceară informaţii adiţionale privitoare la fapta comisă de la organele
poliţieneşti.
b. Determinarea locului săvârșirii faptei,punerea lui sub paza și protejarea urmelor.
Aceasta este o măsură esenţială din raţiunea evitării posibilelor acţiuni de distrugere parvenite
din partea anumitor persoane prezente la locul infracţiunii, aceştia putând, cu intenţie sau din
curiozitate, să schimbe tabloul scenei. În principal, prin stabilirea perimetrului infracţional se
previne o eventuală încercare de modificare din partea autorului infracţiunii de a şterge
urmele lăsate, dar şi prevenirea acţiunii unor factori externi, obiectivi, cum ar fi condiţiile
meteorologice.
Dacă locul se află în interior, în încăperea unde a avut loc fapta va pătrunde o singură
persoană cu atenţie sporită, doar în scopul de a constata dacă victima trăieşte sau nu. Se va
intra cu atenţie pentru a nu se distruge urmele create de piciorul sau încălţămintea autorului,
sau alte urme de pe pardoseală. Încăperea comiterii crimei va fi abordată cu cea mai mare
prudenţă. Se va stabili mai întâi dacă victima, asupra căreia au fost exercitate actele de
violenţă, a decedat. În cazul cadavrelor în stare de descompunere (miros) nu va pătrunde
nimeni până la sosirea echipei de cercetare75.
Cea mai mică şi cea mai neînsemnată modificare în aranjamentul mobilierului, poziţia
perdelelor şi uşilor, poziţia corpului, urmele de sînge, etc. vor fi notate. Dacă locul este situat
în exterior, acesta se va îngrădi şi se va asigura accesul expertului criminalist, medicului
legist, organelor de urmărire penală, etc.76

c. Prevenirea și înlaturarea unor pericole eminente.

În cazul în care, după comiterea faptei, autorii au încercat prin diverse mijloace să distrugă
eventualele urme lăsate ca urmare a săvârşirii infracţiunii prin provocarea de explozii,
incendii sau inundaţii, se va acţiona în raport cu situaţia concretă existentă.
d. Identificarea martorilor oculari,a persoanelor suspecte,identificarea si retinerea
faptuitorilor ori luarea masurilor de urmarire si prindere a acestora.

75
V.Vasile, Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii persoanei, Bucureşti, 2013, pag. 19.
76
C. Suciu , Cercetarea propriu-zis a locului faptei, ă în Criminalistică , Ed.Didactică şi Pedagogică ,
Bucureşti, 1972, pag. 510

55
Deşi este o măsură procesual penală, nu putem omite această etapă, făcînd trimitere la
legătura criminalisticii cu procesul penal, întrucît capturarea infractorului ar ajuta foarte mult
expertul criminalist la stabilirea şi relevarea tabloului infracţiunii. Interogarea infractorului, a
persoanelor suspecte ori a martorilor oculari, ar duce la relevarea unor posibile detalii
importante în scena infracţiunii, care nu ar fi fost posibil de obţinut pe altă cale.

2. Cercetarea la fața locului a cadavrului.(anexa 5)

2.1.Etapele cercetarii la locul faptei a cadavrului.

Prin examinarea cadavrului se urmăreşte să se stabilească ori să se obţină cât mai multe date
referitoare la:
a) Cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor urme tipice
luptei dintre victimă şi agresor;
b) Posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi victimă;
c) Corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al comiterii
infracţiunii;
d) Data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele
întrebuinţate etc.
Examinarea cadavrului, fiind o activitate mai amplă, debutează o dată cu cercetarea la faţa
locului şi continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia[15].
După constatarea morţii, medicul legist şi expertul criminalist, trec la examinarea cadavrului.
Aceasta trebuie efectuată cu maximă atenţie şi minuţiozitate, pentru a se evita concluzii
greşite, mai ales atunci cînd vine vorba desăre stabilirea cauzei şi naturii morţii.
Un argument serios în sprijinul importanţei examinării, cu toată atenţia, a cadavrului este şi
acela potrivit căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte neviolentă
(patologică), cercetarea locului faptei se va face într-un mod sumar, uneori cu superficialitate,
ceea ce va prejudicia serios desfăşurarea cercetărilor viitoare, după constatarea cauzei reale a
morţii77
Din perspectiva investigatiilor criminalistice, cercetarea la fața locului parcurge două faze
principale: faza statică și faza dinamică,fiecăreia fiindu-i caracteristice anumite obiective.
În faza statică a cercetării sau stadiul cercetarii generale,se procedează la o examinare atentă
a locului faptei,atât în ansamblul său cât și pe zonele mai importante,fără a se aduce nicio
modificare acestuia. În aceste momente,pe cât este posibil,niciun obiect nu este atins sau
mișcat de la locul său. Se procedează la fixarea poziției obiectelor principale, a victimei (dacă
este cazul) și, în general a întregului ansamblu al locului,în scopul formarii unei imagini
asupra naturii faptei,momentului și modului în care s-ar fi putut desfăsura.78
Aceasta are ca scop fixarea exactă a locului şi poziţiei cadavrului, stării îmbrăcăminţii
acestuia şi poziţia faţă de alte obiecte.
Etapa dinamică este cea de-a doua etapă a cercetării cadavrului, unde are loc modificarea
poziţiei iniţiale a cadavrului. Cercetarea cadavrului în a II-a fază permite o focalizare mai în

77
E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pag. 689.
78
E. Stancu, Metodologia investigarii infractiunilor de omucidere, Tratat de criminalistica, Ed. Universul
juridic, Bucursti, 2001, pag.502.

56
detaliu a tuturor urmelor de pe corpul persoanei decedate, precum şi fixarea acesteia din
diferite poziţii, în scopul relevării tuturor semnalmentelor de pe cel decedat.
Informaţiile primite în prima fază, precum şi cele obţinute în cea de-a II-a, permit elaborarea
şi deducerea ipotezelor privitoare la modul de producere a faptei ilicite.
Ca regulă generală, la locul comiterii faptei ilicite se avansează ipoteze standart de către
expertul criminalist, care se adaptează la fiecare caz în parte. În cadrul examinării cadavrului
la faţa locului vor fi obligatoriu emise şi, după caz, verificate, trei ipoteze cu privire la fapta
ilicită79
a. omorul;
b. suicidul;
c. accidentul.
Pentru ca anchetatorul să evite ulterior minimalizarea sau ignorarea unor piste de lucru, este
inadmisibilă, chiar dacă există probe evidente, excluderea precipitată a unora dintre aceste
ipoteze. Examinarea cadavrului de către expertul medico-legal este reglementată de
metodologia de efectuare a autopsiei medico-legale, de baza normativă cu privire la acest
domeniu şi de recomandările la nivel internaţional privind examinarea corpului celui decedat.
Cu privire la cele două etape de cercetare la faţa locului, literatura de specialitate
criminalistică, dar şi cea de medicină legală, abundă în detalii şi explicaţii, relevînd cele mai
importante aspecte dar şi cei mai importanţi paşi pentru desfăşurarea cît mai corectă a
cercetării cadavrului. Astfel, în faza statică se procedează la:
1. luarea de măsuri de salvare a victimelor în viaţă, de acordare a primului ajutor şi
transportarea acestora la unităţile sanitare;
2. delimitare a perimetrului câmpului infracţional şi îndepărtarea terţilor din zona
comiterii faptei;
3. identificarea potenţialilor martori sau chiar prinderea şi reţinerea făptuitorului, după
caz, cercetarea pe urme fierbinţi a făptuitorului;
4. fixarea locului infracţiunii aşa cum a fost găsit de organele de anchetă şi stabilirea
eventualelor modificări intervenite de la comiterea faptei până la sosirea echipei
complexe de cercetare.
În faza dinamică principalele momente ale cercetării vizează:
1. examinarea obiectelor principale din câmpul infractional, fotografierea acestora,
surprinderea urmelor infracţiunii;
2. examinarea cadavrului – atât a corpului, a urmelor prezente (răni, leziuni, pete de
sânge şa.) cât şi îmbrăcămintea şi obiecte aflate asupra acestuia. Operaţiunea este
derulată cu concursul medicului legist care poate formula concluzii preliminare cu
privire la cauza şi momentul morţii;
3. examinarea celorlalte obiecte din câmpul infracţiunii80.
Conform doctrinei de specialitate, cercetarea cadavrului trebuie efectuată de către expertul
criminalist şi medicul legist81.
În faza statică se determină, în principal, următoarele82:

79
G. Labo, Cercetarea criminalistică, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti 2013, pag. 74
80
R.Marian, Metodologie criminalistică, Ed. Universului Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 100.
81
J.G.Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, manual destinat poliţiei criminale, Stuttgart, Germania,
1946, p.50.

57
 a. Locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea acestuia în raport cu urmele şi
obiectele din jurul său (mobilă, elemente de construcţie, vegetaţie etc, potrivit
particularităţilor locului), distanţa până la acestea, precum şi sexul, talia şi vârsta
aproximativă a victimei.
Aceste date preliminare permit expertului criminalist să întocmească portretul primar al scenei
infracţiunii, să facă deducţii care i-ar permite ulterior să definească şi stabilească cadrul
săvîrşirii infracţiunii.
b. Poziţia corpului (pe spate, cu faţa în jos sau lateral), precum şi poziţia membrelor şi a
capului. De exemplu, membrele pot fi în extensie sau îndoite (flectate), capul întors
într-o parte etc.
În faza dinamică, vor fi examinate, în ordine:
a. Îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului, (culoarea, croiala, materialul din care sunt
confecţionate, diverse accesorii), precum şi urmele sau petele existente pe acestea
(sînge, salivă, spermă, etc).
De asemenea, se vor examina şi lipsa unor părţi din îmbrăcăminte sau încălţăminte, care, în
mod normal, trebuiau să existe (pantofi, pantaloni, fustă, lenjerie), inclusiv lipsa unor obiecte
de genul ceasului sau a verighetei ce lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete.
Va fi cercetat cu atenţie fiecare buzunar, indicându-se conţinutul şi poziţia acestuia (normal
sau scos în afară), precum şi urmele de murdărie sau pete83.
Întreaga îmbrăcăminte trebuie bine verificată pentru a nu scăpa cercetării buzunarele
practicate în locuri mai puţin obişnuite.
b. Corpul cadavrului se examinează, care se examinează mai întîi la general, expertul
criminalist fiind obligat să constate constituţia fizică, culoarea pielii, semnalmentele
individuale, cicatrici, răni, etc.
După stabilirea şi consemnarea elementelor generale, se va trece la examinarea amănunţită a
întregului corp, începând cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului,
regiunea dorsală, a membrelor superioare şi inferioare.
c. Leziunile vizibile. Acestea vor fi fixate şi descrise în dependenţă poziţie, formă,
mărime, etc.
d. Mâinile şi unghiile cadavrului. Aici se va examina dacă pe aceste zone ale cadavrului
sunt fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire de textile sau nasturi smulşi în timpul
luptei cu agresorul,etc.
e. Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal sunt
examinate cu atenţie. În literatura de specialitate găsim opinii potrivit cărora
examinarea dată trebuie efectuată doar în condiţii de laborator şi că analiza acestora la
faţa locului ar fi inadmisibilă, în ipoteza în care condiţiile de la faţa locului ar putea
periclita examinarea atentă a cadavrului (praful, murdăria, etc.).
Sunt de părere că totuşi examinarea acestor porţiuni la faţa locului sunt absolut necesare,
deoarece cercetarea la faţa locului permite fixarea datelor primare despre cadavru, date care,
în condiţiile transportării cadavrului la morgă, ar putea dispărea sau ar putea îngreuna
procesul de studiere şi examinare a corpului celui decedat.

82
Ch. E. O’Hara, Principii de bază ale cercetării penale, Ed. C. Thomas, S.U.A., 1976 (trad. în lb. română,
manuscris), p.575.
83
E.Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pag. 691.

58
De exemplu, în gură se descoperă materiale folosite pentru a împiedica victima să strige
(batiste, cârpe, hârtie ş.a.), iar în celelalte orificii, urme de natură biologică sau diverse
obiecte. Totodată, vor fi făcute menţiuni exacte cu privire la cercetarea obiectelor sau
materialelor ce au servit la imobilizarea ori la strangularea victimei, cum sunt: bucăţi de
frânghie, sfoară, sârmă etc
Este extrem de important în a respecta aceste faze în procesul de cercetare şi examinare a
cadavrului. Neatenţia sau nerespectarea acestora de către expertul criminalist poate duce la
elaborarea unor deducţii incorecte, fapt ce ar duce la schimbarea întregului portret al săvîrşirii
faptei infacţionale.
Conform literaturii de specialitate, cadavrul poate fi examinat în 2 moduri si anume:
examinarea externa a cadavrului si examinarea interna.
La fel, este necesară şi descrierea îmbrăcămintei cadavrului, pentru a se releva şi identifica
principalele elemente de pe cadavru.
La cercetarea îmbrăcămintei cadavrului, se i-au în considerare următoarele momente:
enumerarea,materialul din care este confectionata,culoarea,deteriorari,
defecte,impuritati,continutul buzunarelor etc.
La identificare unor rupturi, urme de alunecare, secţionări, arsură, defecte de ţesătură, urme
caracteristice (urme de funingine, vopsea, desenul negativ al anvelopei sau radiatorului) sau
impregnări asemănătoare cu sângele, conţinutul gastric, substanţele corosive sau alte
substanţe chimice, expertul criminalist ia măsuri de conservare şi punere la dispoziţia
organelor de urmărire penală.
Examinarea externă a cadavrului începe odată cu stabilirea sexului, vârstei biologice,
grupului etnic, taliei, greutăţii, caracteristicilor speciale (de exemplu: cicatricile, tatuajele sau
amputările).
La cadavrele cu identitatea necunoscută, descrierea se va efectua prin metoda „portretului
vorbit”, unde expertul criminalist urmează să identifice cadavrul din spusele martorilor sau
celor care recunosc cadavrul după semnalmentele exterioare.
Urmează descrierea semnelor morţii reale:
a) localizării şi intensităţii rigidităţii cadaverice,
b) temperaturii corporale,
c) semnelor de deshidratare,
d) aspectului,
e) coloraţiei,
f) reversibilităţii şi localizării lividităţilor cadaverice,
g) semnelor de putrefacţie sau altor modificări cadaverice tardive (adipoceara,
mumificarea, scheletizarea etc).
Se vor examina atent toate regiunile anatomice ale corpului:
a) capul şi orificiile faciale;
b) gâtul;
c) toracele;
d) abdomenul;
e) anusul şi organele genitale;
f) extremităţile.

59
În cazul existenţei semnelor de violenţă, se precizează localizarea, tipul leziunii, forma,
culoarea, dimensiunile, relieful, aspectul marginilor, pereţilor, extremităţilor, fundului şi alte
aspecte. Dacă este necesar, se va recurge la metode speciale de examinare, cum ar fi:
a) incizarea locală a echimozelor;
b) în cazul plăgilor, prelevări pentru investigaţii ulterioare histologice şi histochimice;
c) efectuarea mulajelor în cazul mărcilor dentare prin muşcătură; efectuarea investigaţiilor
radiologice etc.
Examinarea internă a cadavrului presupune deschiderea şi examinarea obligatorie a tuturor
cavităţilor naturale. Această examinarea se face numai în tandem cu expertul medico-legist.
Succesiunea deschiderii şi examinării cavităţilor va fi aleasă de expertul medico-legal în
funcţie de particularităţile cazului, obiectivele expertale stabilite şi recomandările
metodologice. Dar, în toate cazurile se va respecta principiul sistemic de examinare şi de
descriere a rezultatelor84. Dacă există posibilitatea, secţionarea ţesuturilor moi se va efectua
fără să fie interesate leziunile externe, plăgile postoperatorii, tuburile de dren etc., precum şi
corpurile străine din plăgi.
La examinarea capului se vor descrie: ţesuturile moi (culoarea, prezenţa sau absenţa leziunilor
sau revărsatelor sanguine, iar în caz afirmativ, aspectul, culoarea, forma şi dimensiunile
acestora); oasele calotei şi bazei craniului (grosimea, existenţa, aspectul, dimensiunile
leziunilor traumatice); duramater (integritatea, colecţii sanguine sau purulente sub- sau
extradurale); creierul (relieful, arhitectura, leziuni traumatice, consistenţa), învelişurile şi
vasele acestuia; regiunea orală (existenţa corpurilor străine, leziuni ale limbii, buzelor).
La regiunea gâtului se vor urmări şi descrie ţesuturile moi (revărsate sanguine, forma,
dimensiunile, localizarea), glanda tiroidă (dimensiuni, aspect, culoarea, consistenţa), esofagul
(culoarea mucoasei, conţinutul lumenului), cartilagele laringiene şi osul hioid (integritatea,
revărsate sanguine, fracturi); laringe (starea mucoasei, permeabilitatea lumenului).
Examinarea peretelui toracic şi organelor cavităţii toracice include descrierea stării ţesuturilor
moi şi peretelui osos (coaste şi stern), pleurelor, mediastinului, plămânilor, inimii, aortei,
esofagului, traheei şi bronhiilor. Succesiunea examinării organelor abdominale va fi stabilită
de expertul medico-legal. În caz de suspiciune de intoxicaţie se vor efectua ligaturi la nivelul
esofagului, stomacului, intestinului gros şi intestinului subţire.
Se examinează integritatea, starea pereţilor şi conţinutul stomacului, intestinelor. Prin
examinarea ficatului, splinei, pancreasului, rinichilor şi suprarelalelor se stabilesc
dimensiunile, consistenţa, culoarea, arhitectura acestor organe, precum şi caracteristicile
eventualilor leziuni traumatice. Se descrie cantitatea şi aspectul conţinutului vezicii urinare,
precum şi aspectul pereţilor vezicii. Se evaluează conformaţia şi aspectul organelor genitale.

2.2.Stabilirea datei morții și a eventualelor modificări în poziția cadavrului

Odată cu examinarea cadavrului, un interes deosebit îl prezintă şi stabilirea momentului la
care a survenit decesul persoanei, precum şi a eventualelor modificări care au avut loc în ceea
ce priveşte poziţia cadavrului.

84
Medicină legală, note de curs, Universitatea Hyperion, Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2012, pag. 154.

60
Desigur că aceste date vor fi determinate cu mai mare precizie în urma necropsiei, însă, chiar
din momentul examinării la faţa locului a victimei, pot fi obţinute o serie de informaţii apte să
servească la orientarea operativă a cercetărilor în direcţia descoperirii autorului omorului85.
În acest scop, se procedează la studierea semnelor specifice morţii, mai ales a celor precoce şi
semitardive86. Siguranţa în stabilirea datei morţii însă scade pe măsură ce intervalul de timp
scurs între momentul decesului şi cel al descoperirii cadavrului creşte.
Doctrina de specialitate criminalistică a evidenţiat un set de elemente caracteristice fiecărui
semn enunţat mai sus. Astfel87, în cazul semnelor precoce, de o importanţă majoră prezintă
pupila ochiului şi reacţia acesteia la unele substanţe chimice, care se produc în limita de 4 ore
de la deces, în cazul atropinei, ori a 6 ore în cazul policarpinei. De asemenea, contractarea
locală a vaselor la adrenalină se produce în cel mult 24 de ore de la deces.
În cazul semnelor semitardive, se întîlnesc anumite complexităţi, aici luîndu-se în calcul
semnele clinice şi condiţiile în care a fost găsit cadavrul. În cazul acestor semne, literatura de
specialitate se axează asupra următoarelor aspecte:
a) Pierderea de căldură, care scade cu un grad pe oră, cadavrul ajungând la căldura
mediului ambiant în aproximativ 20 de ore, aici contribuind mai mulţi factori (temperatura
mediului înconjurător, condiţiile de loc şi de timp, vârstă şi constituţia fizică a victimei,
îmbrăcămintea);
b) Rigiditatea cadaverică ce se instalează începând cu muşchii maxilarului inferior şi
coboară treptat spre membrele inferioare, după care cunoaşte o rezoluţie în acelaşi sens, întreg
ciclul fiind cuprins între 2 şi 36 de ore de la deces, rigiditatea maximă fiind la aproximativ 10
ore, dar şi aici în funcţie de cauza morţii, în cazul traumatismelor cerebrale masive întâlnindu-
se şi rigiditatea cataleptică (împuşcare în cap, electrocutare)88.
c) Lividilăţile cadaverice. Acestea apar după aproximativ 5 ore, sunt evidente după circa
10-15 ore şi nu se mai modifică prin schimbarea poziţiei cadavrului după aproximativ 12 ore
din momentul morţii.
Lividităţile cadaverice comportă un rol aparte în stabilirea şi relevarea unor eventuale
modificări ale cadavrului. De exemplu, dacă la faţa locului cadavrul este descoperit în poziţia
de decubit ventral (cu faţa în jos), iar lividităţile cadaverice se găsesc pe partea dorsală, este
evident faptul să ne aflăm în faţa unei schimbări a poziţiei cadavrului la aproximativ 12 ore
după deces.
Referitor la semnele precoce şi semitardive, în literatura de specialitate se indică
următoarele:
a) Corpul cald şi suplu, cu corneea umedă şi transparentă, fără lividităţi, denotă că moartea
s-a produs de 1-2 ore.
b) Apariţia lividităţilor la nivelul gâtului, răcirea şi rigiditatea articulaţiei maxilarului se
face la 3-4 ore.
c) Apariţia petei negre scleroticale indică cea. 6 ore din momentul instalării morţii.

85
Ibidem, pag. 192
86
Idem.
87
M.Minovici, Tratat complet de medicină legală, Bucureşti, 1928-1930, p.882; M. Kernbach op.cit., p.435; I.
Moraru, op.cit., p.70; Gh.Scripcaru şi M.Terbancea, op.cit., p.63-66; Zander I. Beligan, Medicina legală, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966. p. 85-87. Vl.Beliş, Medicină legală, p.45.
88
E.Stancu, Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pag. 693.

61
d) Confluenţa lividităţilor pe suprafaţă mare şi rigiditatea întregii musculaturi scheletice
însoţită de pierderea transparenţei corneei este tipică pentru 8-10 ore.
e) Persistenţa la presiune a lividităţilor şi nemodificarea poziţiei lor este specifică morţii
instalate de aproximativ 12 ore.
În stabilirea momentului în care s-a instalat decesul, sunt luaţi în calcul mai mulţi factori, cum
ar fi, starea digestiei alimentare din stomac, prezenţa faunei cadaverice, rezultatele unor
examene histochimice sau biochimice, aceasta, însă, numai în condiţii de laborator, iar nu în
cele ale cercetării la faţa locului.

2.3.Metodata descrierii semnalmentelor la identificarea persoanelor si a cadavrelor.

Metoda la care se apelează cel mai des atunci cînd este vorba despre descrierea
semnalmentelor este numită „metoda portretului vorbit”. Aceasta îşi găseşte aplicare în
practica urmăririi penale, şi anume în:
a) Identificarea infractorului prin descrierea semnalmentelor acestuia de către martorii
oculari sau secundari;
b) Urmărirea infractorilor care se ascund de organele de urmărire penală, precum şi la
urmărirea persoanelor dispărute;
c) Identificarea persoanelor şi a cadavrelor necunoscute;
d) Identificarea persoanelor şi cadavrelor după fotografie.
Atît martorii oculari ai infracţiunii, precum şi învinuitul, pot da organului de urmărire penală
informaţii preţioase despre semnalmentele unor persoane pe care le-a văzut, observat, etc. O
deosebită importanţă se acordă procesului de recunoaştere a infractorului de către martorii
oculari, sau chiar de către cei secundari. Practica demonstrează însă că de cele mai multe ori,
acest proces este afectat de către mai mulţi factori, cum ar fi:
a) Procesul de interogare a matorilor a fost prea scurt;
b) Martorul nu a putut reda informaţii veridice din cauza stării de afectivitate sau a şocului
emotiv;
c) Descrierea persoanelor se face în mod defectuos şi cu termeni improprii.
Organul de urmărire penală, alături de expertul criminalist, trebuie să ţină cont de toate
condiţiile care pot determina o descriere eronată a persoanei decesate sau dispărute ori a
infractorului, condiţii datorate fie împrejurărilor în care martorul a cunoscut persoana dată, fie
formei nepotrivite de exprimare a acestuia.
La folosirea declaraţiilor celui interogat, cel care responsabil de acest proces, va căuta să
obţină toate caracteristicile păstrate în memoria celui ascultat, să precizeze cît mai exact
detaliile acestor caracteristici, pentru a-şi face o imagine cît mai în detaliu şi mai apropiată
despre persoana care urmează a fi identificată89.
Cel ascultat va fi lăsat să descrie semnalmentele persoanei văzute cu terminologia sa proprie,
fără a-l obliga să folosească diferiţi termeni de specialitate. În procesul de interogare, de
asemenea, se va axa pe probleme ca:
a) Distanţa de la care a văzut persoana;
b) Condiţiile în care a văzut persoana ce urmează a fi identificată (lumină, întuneric, etc.);
89
F.Ionescu, Criminalistica, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, pag. 125.

62
c) Intervalul de timp, etc.
După relatarea liberă de către cel ascultat, acestuia i se vor pune întrebări adiţionale de
precizare, unde se urmăreşte ca cele relatate să fie cît mai exacte şi să corespundă realităţii.
De cele mai dese ori, martorii reţin mai uşor anumite caracteristici, cum ar fi: înălţimea,
vîrsta, sexul, mersul, starea de obezitate sau de slăbire, patomimica, vocea, mărimea nasului, a
buzelor, conturul spîncenelor, etc.
În mod obişnuit, dar şi demonstrat de criminalistică şi alte ştiinţe, forma urechilor, a gurii, a
ochilor, nu se reţin, cu excepţia cazului cînd cele enunţate prezintă nişte malformaţii sau au
unele particularităţi care ies în evidenţă. Acestea (malformaţiile) sunt uşor recunoscute şi pe
cadavrul persoanei.
Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrului, se efectuează după anumite reguli tactico-
criminalistice, absolut inerente în activitatea criminalistică, întru asigurarea obiectivităţii
rezultatelor90.
Prezentarea spre recunoaştere a cadavrelor sau a persoanelor, parcurge 3 etape, şi anume:
a) Pregătirea prezentării;
b) Efectuarea prezentării;
c) Verificarea rezultatelor obţinute.
În etapa pregătitoare, se efectuează o reascultare a persoanei care urmează să recunoască pe
cineva, stabilindu-se în ce măsură memoria acesteia este suficient de lucidă pentru a nu uita
datele declaraţiilor făcute anterior procesului de recunoaştere. De asemenea, persoanei ce
urmează a recunoaşte pe cineva, i se prezintă desene, indicîndu-se mai multe variante ale
aceloraşi semnalmente. Se va marşa pe ideea caracteristicilor de bază ale semnalmentelor
persoanei care urmează a fi recunoscute.
Persoana care urmează a fi recunoscută este prezentată împreună cu cel puţin 3 persoane, care
nu au nici o legătură cu cauza cercetată, dar care prezintă unele semnalmente, identice cu
persoana în cauză: vîrsta, sexul, statură, culoarea părului, îmbrăcămintea, etc.
Cadavrul ce urmează a fi prezentat spre recunoaştere trebuie să fie acoperit cu o plapumă,
pentru a se respecta demnitatea celui decedat, dar şi pentru respectarea Codului de Etică a
expertului criminalist sau a colaboratorului organului de urmărire penală. Înainte de
recunoaştere, persoana ce urmează a identifica este preîntîmpinată de posibilul şoc psihologic
pe care aceasta îl va putea avea, se vor reaminti circumstanţele în care a fost găsit cadavrul şi
motivul decesului. Pe lîngă acestea, este imperios necesar a conchide faptul că recunoaşterea
cadavrului trebuie să fie efectuată în locuri special amenajate, cum ar fi morga, acolo unde,
înainte de recunoaştere, cadavrul este îngrijit de către medicul legist, sau chiar la locul faptei.
În procesul de recunoaştere, este absolut necesară şi prezenţa unei echipe medicale de urgenţă
sau prezenţa medicului legist, echipat cu trusa de prim-ajutor, care, să fie folosită în cazurile
de leşin şi pierdere a cunoştinţei de către persoana ce urmează a recunoaşte.
În timp ce persoana care face recunoaşterea cercetează cadavrul sau persoanele prezente (în
cazul persoanelor vii), organul de urmărire penală nu mai are dreptul de a pune întrebări,
pentru a nu crea condiţii ce pot împiedica procesul de recunoaştere. Dacă procesul de
recunoaştere cuprinde şi cîteva elemente dinamice, persoanele vor fi rugate să execute

90
C.Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 444.

63
anumite mişcări, pentru a se putea concretiza detaliile cu privire la recunoaştere, cum ar fi:
mersul, aşezatul sau ridicatul de pe scaun, întoarcerea în profil sau cu spatele, etc.
Dacă persoana care face recunoaşterea, a identificat pe unul din cei prezenţi, se va executa
obligatoriu o fotografie a întregului grup, şi una separată cu persoana identificată, pentru ca la
dosarul cauzei, să se poată controla obiectivitatea condiţiilor în care acest proces recunoaştere
a avut loc91.
Dacă recunoaşterea are loc numai după voce, persoanele prezente nu trebuie să fie văzute de
către cel ce face recunoaşterea pentru a se evita anumite influenţări, iar pentru a fi evitată
încercarea de modificare a timbrului vocii, vorbirea va fi provocată, fără ca cel ce urmează a
fi recunoscut să-şi de-a seama că este ascultat.
Sunt cazuri cînd persoana care urmează să-l recunoască pe infractor, deşi l-a identificat în
primă instanţă, nu-l demască, din varii motive, cum ar fi: teama, motive de rudenie, etc. Cînd
se presupune acest lucru, persoana va fi din nou ascultată de organul de urmărire penală şi se
va insista asupra motivelor care au determinat-o să nu recunoască persoana.
Nu este recomandat ca în procesul de recunoaştere să fie invitate mai multe persoane, căci s-
ar pune în pericol întreg procesul, acestea putîndu-se influenţa reciproc.
Prezentarea spre recunoaştere a unui cadavru necunoscut necesită pregătiri mai puţine. Înainte
de începerea procesului de recunoaştere, persoana respectivă este ascultată asupra
semnalmentelor cadavrului, insistîndu-se, ca şi la corpurile vii, asupra particularităţilor feţei
sau corpului.
Dacă faţa cadavrului este acoperită cu diverse substanţe sai sînge, aceasta va fi ştearsă cu o
cîrpă umedă, iar dacă cadavrul este desfigurat în urma unor traume fizice sau este în stare de
putrefacţie, i se va face o „toaletă” a feţei de către medicul legist.
Înainte de recunoaştere, cadavrul va fi fotografiat. Recunoaşterea unui corp decedat este
posibilă şi după fotografiile de bust ale acestuia.
Pe lîngă metoda „clasică” prezentată mai sus, criminalistica cunoaşte şi alte metode de
recunoaştere a cadavrelor, motiv din care, considerăm util a le prezenta. Astfel, tactica
criminalistică cunoaşte următoarele metode de identificare a cadavrelor92:
a) Dactiloscopia;
b) Reconstituirea fizionomiei după craniu;
c) Folosirea supraproiecţiei;
d) Identificarea după resturile de oase.
Dactiloscopia este unul dintre principalele mijloace de identificare a cadavrelor necunoscute,
dar la fel ca şi metoda identificării cadavrelor după resturile de oase, este mult prea voluminos
a o expune în lucrarea de faţă.
Reconstituirea fizionomiei după craniu este o metodă care aparţine mai mult domeniului
medical, însă ea se va ghida şi de metoda „portretului vorbit” combinată cu elementele de
anatomie facială. Studiind craniul, în primul rînd se pot face cîteva constatări, cum ar fi:
apartenenţa la un sex, stabilirea aproximativă a vîrstei, etc.

91
M.Ruiu, Metodologie criminalistică – curs universitar, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 100.
92
I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2010, pag. 189.

64
După stabilirea caracteristicilor generale ale unui craniu, se trece la analiza particularităţilor în
detalii, precum şi la reconstituirea ţesuturilor moi ale corpului. De obicei, se face şi o analiză
craniană, stabilindu-se principalele puncte de reper.
Metoda supraproiecţiei constă în compararea prin proiecţie fotografică a imaginii unui craniu
necunoscut cu fotografia unei persoane dispărute, în presupunerea că acest craniu ar putea
eventual să-i aparţină.
Această metodă a fost folosită pentru prima dată în 1960, la Calcuta, de un grup de cinci
experţi din domeniii diferite (chimie, fizică, medicină-judiciară, anatomie, fotografie), avînd
rezultate satisfăcătoare93.
Dintr-un cadavru nu s-a descoperit decît un schelet cu craniu complet, fără nici un alt indiciu,
dar în acelaşi timp se deţinea o fotografie a unei persoane dispărute, ale cărei caracteristici
putînd fi stabilite în mare măsură: vîrsta, sexul, înălţimea, etc.
Mai apoi, s-a executat un negativ după fotografia persoanei dispărute, pe care s-a trasat cîteva
linii pentru a accentua unele trăsături (fruntea pe linia ei verticală, linia transversală care leagă
oasele faciale, proeminenţa nasului şi conturul orbitelor)94.
Craniul a fost aşezat pe un suport cu „cap universal”, pentru a-l putea manevra din orice
poziţie, apoi, cu ajutorul unui aparat de fotografiat cu geam mat, în care s-a introdus negativul
fotografiei persoanei dispărute, s-a prins craniul în aceeaşi poziţie faţă de geamul mat ca şi
negativul introdus pentru comparaţie.
S-a executat o fotografie la aceeaşi scară şi în aceeaşi poziţie a craniului, iar negativul obţinut
a fost suprapus peste negativul fotografiei persoanei şi s-a scos, prin suprapunerea celor două
negative, o singură copie pozitivă, care indica o perfectă încadrare a imaginii craniului în
imaginea capului persoanei dispărute95.

3. Particularitășiile cercetarii crimelor în funcție de mijloacele și procedeele folosite de

criminali în serie.

Pentru a lămuri unele aspecte referitoare la mijloacele şi procedeele utilizate de către

făptuitor pentru suprimarea vieţii victimei, încă de la începutului cercetării este necesar să se
ţină cont de caracteristicile leziunilor produse de agenţii vulneranţi.

3.1.Crime săvârșite cu arme albe și corpuri contondente.

În practica judiciară sunt foarte des întâlnite omorurile săvârşite cu arme albe de mai multe
forme ( obiecte înţepătoare, tăioase şi obiecte despicătoare ). Leziunile produse de obiectele
tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului, lungimea lor fiind în funcţie de distanţa
parcursă de lama obiectului pe suprafaţa corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede,
având un specific liniar, semicircular sau în unghiuri, iar adâncimea rănii depinde rezistenţa

93
L.Ionescu , Buzatu Nicoleta-Elena, Experimente şi simulari în laboratorul de criminalistică, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2010, pag. 45.
94
Ibidem ,pag.45
95
Idem.

65
ţesutului şi de forţa loviturii96. Forma rănii nu arată instrumentul folosit decât pe categorii
foarte largi şi aproximative în volum.
Urmele de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte tăioase, la faţa locului, apar atât sub
formă de împroşcare, cum este cazul plăgii arteriale, cât şi sub formă de bălţi, în cazul plăgilor
venoase.
Leziunile care sunt produse de obiecte înţepătoare sau înţepător – tăioase, cum ar fi cuţitul cu
vârf ascuţit, baioneta, foarfece, etc, au o formă apropiată de obiectul vulnerant iar lungimea
plăgii este raportată la gradul de înclinaţie dintre lama obiectului şi suprafaţa penetrantă,
practic aflându-se în faţa unei acţiuni concomitente de tăiere şi perforare.
În cazul leziunilor produse de obiecte despicătoare şi avem aici topoare, bardă, satâr, sapă,
etc, acestea se prezintă având plăgi tăiate sau zdrobite, în funcţie de lamă ( care poate fi
ascuţită sau neascuţită ) iar lungimea rănii depinde în egală măsură fie de lungimea lamei
obiectului, fie de unghiul de înclinare. În cea mai mare parte a cazurilor, leziunile se produc în
zona capului şi uneori sunt situate paralel, iar alteori într-o formă neregulată. Loviturile
paralele sunt întâlnite în cazurile când victima a fost surprinsă dormind sau este imobilizată în
timpul agresiunii. Aceste leziuni cauzate de topor, le întâlnim chiar şi în sinucideri,
prezentându-se sub forma mai multor lovituri îndreptate concentric spre frunte, datorită
poziţiei centrale a celor două mâini care acţionează toporul. Identificarea armelor albe se
poate spune că e relativă, determinarea trăsăturilor de grup ale obiectului vulnerant
realizându-se prin analizarea lungimii şi adâncimii plăgii, care însă nu este în concordanţă
mereu cu lungimea lamei. Leziunile produse prin penetrarea oaselor late permit determinarea
cu mare precizie a lăţimii lamei obiectului vulnerant.
Procesul de identificare a obiectelor despicătoare, pe baza urmelor lăsate în calota craniană,
unde sunt întâlnite cel mai frecvent, era considerată imposibilă, datorită structurii spongioase
a osului care nu permite reţinerea caracteristicilor profilului lamei. Cu toate acestea, în
practica de specialitate recentă, s-au întâlnit cazuri de identificare a unei securi pe baza
microstriaţiilor formate pe oasele calotei craniene97. Astfel:
În cazul unui omor care a avut loc în anul 1986, la examinarea cadavrului s-au descoperit
numeroase lovituri de secure, dintre care trei plăgi penetrante în regiunea parietală şi
temporală dreaptă. La început, pentru identificarea agentului vulnerant, nu s-au luat în
considerare urmele acestuia, cercetările fiind îndreptate spre descoperirea altor categorii de
urme sau probe materiale. Cu toate acestea, ulterior, s-a procedat şi la examinarea la micro-
scopul comparator a fragmentelor de os, cu lamele securilor ridicate de la persoanele suspecte,
în acest fel reuşindu-se identificarea securii pe baza urmelor formate pe suprafaţa osoasă.
Diferenţa omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea modului în care se prezintă
aceste leziuni. Astfel, de regulă, sinucigaşii preferă zona gâtului, a toracelui, arterele radiale
sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gâtului sau a mâinii şi
frecvent, sinucigaşul execută mai multe tăieturi paralele, până când reuşeşte să execute
tăietura fatală, tăieturile fiind mai adânci în punctul de plecare şi mai superficiale la sfârşit98.

96
Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologie medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.208-
213.
97
V. Pop, Identificarea securii cu care a fost comis omorul, cu ajutorul microstriaţiilor lăsate de lama securii pe
os, în revista „Probleme de criminalistică şi criminologie”, nr. 4/1981, p.56-57.
98
Gh. Vintilă, op.cit., p.453.

66
Deseori, ei încearcă sau recurg şi la alte mijloace de sinucidere ( spânzurare, otrăvire,
împuşcare ). Plăgile tăiate produse de mâini străine sunt de obicei unice sau multiple, dar
profunde, grave. Ele ating şi părţi inaccesibile pentru mâna proprie, se întâlneşte ceva mai des
lezarea hainelor. Victima în apărare suferă leziuni tăiate, secundare, mai ales pe antebraţ sau
pe mâna cu care încearcă să prindă instrumentul vulnerant. În cazurile suspecte, o serie de alte
date criminalistice, ca direcţia scurgerii sângelui, poziţia cadavrului, locul de găsire a
instrumentului vulnerant şi altele ne ajută la diferenţierea omuciderii de accident sau
sinucidere. Amintim că leziuni de tip tăiat pot fi produse accidental, mai ales în cursul
traumatismelor de circulaţie. Identificarea instrumentului devine posibilă prin aşchii ale
obiectului rămase în plagă şi sângele victimei găsit pe instrumentul vătămător99.
Tot pentru diferenţiere, un element destul de important îl reprezintă starea îmbrăcămintei,
sinucigaşul pregătindu-şi autolezarea prin desfacerea hainei şi a cămăşii prin ridicarea
mânecii. În cazul omuciderii, victimele sunt încheiate la haină sau la cămaşă, uneori existând
chiar o simetrie între punctul de perforare a îmbrăcămintei şi plaga de pe corp, cât şi o lipsă a
acesteia, care se explică prin mişcările victimei în încercarea de a se apăra de agresor.
Când pe mâini se întâlnesc plăgi tăiate, specifice încercărilor de apă-rare activă prin apucarea
cuţitului sau de apărare pasivă prin acoperirea feţei sau chiar a toracelui, se exclude de la
început posibilitatea sinuciderii, ca şi în cazul leziunilor de pe zona spatelui, inaccesibilă cu
siguranţă pentru auto-lezare. Cu toate că autolezarea în sinuciderea cu toporul pare
imposibilă, to-tuşi au existat asemenea exemple în practică ( un individ s-a sinucis după ce şi-
a aplicat două lovituri cu o toporişcă în zona occipitală ).
La obiectele contondente, leziunile se prezintă sub forma unor plăgi plesnite sau zdrobite şi
reflectă destul de bine forma suprafeţei agentului vulnerant pe oasele plate, în special cutia
craniană şi asta datorită fracturii osu-lui. Dar forma obiectului poate fi reţinută şi pe
îmbrăcămintea victimei. Abia după ce au fost descoperite obiectele vulnerante, de pe aceste
obiecte se vor putea ridica urmele biologice şi cele de mâini în vederea examenelor
comparative.

3.2.Crime săvârșite prin asfixie.

Moarte violentă săvârşită prin asfixie mecanică, denumită în practica medicală,

„anoxie acută de tip ventilator”, este o modalitate foarte frecventă de omucidere dar şi de
sinucidere, de unde rezultă o serie de probleme ce se cer a fi rezolvate, datorită diversităţii
modurilor în care se realizează: spânzurare, ştrangulare, astupare căilor respiratorii,
comprimarea toraco - abdominală şi înecarea100.
Spânzurarea are loc prin strângerea gâtului într-un laţ, sub acţiunea greutăţii corpului,
care va comprima vasele acestuia, în special, artera carotidă şi căile respiratorii superioare,
adică traheea. Pentru strângerea laţului nu este nevoie de întreaga greutate a corpului, lucru
demonstrat în practică de cele mai diversificate modalităţi în care pot fi găsişi spânzuraţi,
unele dintre acestea având caracter atipic, spre exemplu spânzurarea de clanţa uşii, sub pat,

99
Z. Ander, I. Bilegan, V. Molnăr, Medicină legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, op.cit., p.71.
100
Gh. Scripcaru, M. Torbancea, op. cit., p.287.

67
etc. Inima mai continuă să bată, dar moartea survine doar după câteva minute, în plină
inconştienţă101.
Caracteristicile pentru acest gen de asfixie este şanţul de spânzurare, care uneori este
complet, alteori numai parţial. Şanţul de spânzurare poate indica, în unele cazuri, cu aspect de
mulaj, chiar şi forma frânghiei imprimată în ţesături moi. Acesta va fi puţin mai accentuat, în
partea opusă nodu-lui şi va avea o lăţime egală cu cea a laţului. Laţul poate, sub acţiunea
greutăţii corpului, să alunece de-a lungul gâtului şi să formeze mai multe şanţuri, atât în cazul
omorului, cât şi al sinuciderii. Anumite persoane recurg însă la spânzurare după ce iniţial, au
mai încercat o altă modalitate de sinucidere: tăierea venelor, otrăvirea sau armă, medicului
legist revenindu-i sarcina de a stabili cauza reală a morţii. Mai există unele cazuri în care
sfoara folosită se rupe din primul moment iar persoana spânzurată cade şi se loveşte la cap,
sau altele, când repetându-se actul de spânzurare, datorită leziunilor formate, prin cădere, să
se creeze aspectul unui omor.
Trebuie menţionat faptul că spânzurarea se poate produce şi accidental, această
modalitate este întâlnită în special la copiii mici dar se poate întâlni şi la adulţi, spre exemplu,
un alpinist ce a căzut în coardă.
Cele mai importante semne clinice externe sunt cianozarea (învineţirea ) feţei şi a
degetelor de la mâini, hemoragii punctiforme pe conjunctivită palpebială (pleoape), lividităţi
cadaverice accentuate şi de culoare albastru-închis, dilatarea pupilei, emisie de urină, fecale şi
spermă.
Pentru a deosebi omuciderea de sinucidere în cadrul spânzurării trebuie să se acorde o
atenţie deosebită semnelor cadaverice. În cazul în care acestea se vor găsi deasupra laţului sau
pe spatele cadavrului, indică în mod cert existenţa morţii înainte de spânzurare. Tot astfel,
când cadavrul este atârnat la o anumită înălţime, iar în preajmă nu există nici un mijloc de
urca-re, înseamnă că a ajuns acolo cu ajutorul altor persoane.
Ştrangularea reprezintă tot o formă a asfixiei mecanice ce se realizează prin strângerea
gâtului cu un laţ sau cu mâinile (sugrumare). De obicei, ştrangularea cu laţul se întâlneşte în
cazul omuciderii, însă nu trebuie exclusă posibilitatea sinuciderii, care este extrem de rară,
căci auto sugrumarea cu mâinile nu este practic posibilă, datorită instalării tulburărilor
anoxice care determină scăderea forţei musculare, în final ajungându-se la încetarea
compresiunii102.
De cele mai multe ori semnele asfixiei prin ştrangulare sunt aceleaşi ca în cazul
spânzurării, dar, de obicei, şanţul de sugrumare este situat mai jos decât şanţul de spânzurare.
La sugrumarea cu mâinile, în general, apar echi-moze, escoriaţii, determinate de acţiunea
degetelor sau a unghiilor, iar într-un astfel de caz, nu trebuie pierdut niciodată din vedere să se
încerce ridica-rea eventualelor urme papilare de pe pielea din zona gâtului sau a feţei
cadavrului.
Sufocare şi ocluzia orificiilor respiratorii (gura şi nasul) se pot face cu mâna, cu
obiecte moi (perne, plapumă, sac de dormit), cu pungi de plastic, prin presarea feţei pe o
suprafaţă dură sau pe pământ, în nisip, ş.a., fie, de exemplu, împiedicarea victimei să ţipe,
situaţii întâlnite frecvent în cazul tâlhăriilor sau violurilor, după cum, poate fi consecinţa unei

101
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972, p.605
102
C. Suciu, op. cit., p.605.

68
intenţii directe de a provoca moartea persoanei. Atunci când sufocarea se face cu mâna sau cu
corpuri dure, vor apărea echimoze şi escoriaţii specifice103.
Asfixiile prin obstruarea căilor respiratorii se datorează pătrunderii unor corpuri
străine, care astupă laringele sau traheea şi se poate datora, fie unor alimente îngurgitate
greşit, fie a vomării sau a sângelui aspirat în stare de ebrietate sau comă. Sunt cunoscute unele
cazuri de asfixie în stare de ebrietate, prin pătrunderea în laringe a unei bucăţi de carne sau
chiar a sân-gelui scurs din nas în timpul somnului dar şi cazuri de asfixie accidentală,
determinată de aspirarea efectivă a bolului alimentar, cazuri întâlnite mai frecvent la bolnavii
mintali, copii mici şi bătrâni.
Asfixiile prin compresiune toraco- abdominală sunt tot o formă a asfixiilor mecanice.
Pentru realizarea ei este necesară o greutate de aproximativ 40-60 de kg, repartizată pe
întreaga suprafaţă. Compresiunea opreşte căile respiratorii ale plămânilor şi trebuie să dureze
un anumit timp pentru ca moartea să survină. Aceste situaţii le putem întâlni în cazuri de
panică a mulţimii, când unele persoane pot fi presate peste măsură sau chiar călcate în
picioare. De asemenea, survin la prăbuşirea malurilor sau a diferitelor obiecte grele. În mod
obişnuit, aceste asfixii provin din accidente, dar nu este exclusă nici posibilitatea organizării
criminale a acestei forme de asfixii104.
La cazurile de spânzurare şi sugrumare trebuie să se studieze, cu deosebită atenţie,
materialul din care s-a confecţionat laţul, capetele indicând felul tăierii şi vechimea acesteia,
precum şi modul culisant folosit. În cazul anumitor situaţii sunt unele forme de înnodare a
frânghiei sau a sforii, pe care nu îl execută decât unele persoane care au profesat îndelung o
anumită meserie. Modul în care nodul a fost legat se va descrie în procesul - verbal ori nodul
se va denumi cu termenul tehnic respectiv, acest lucru nefiind suficient şi fiind necesar,
desenare sau fotografierea lui. Dacă există presupune-rea că spânzurarea este doar simulată,
se va păstra atât frânghia, cât şi laţul, cu mare grijă, pentru a nu se schimba poziţia firişoarelor
exterioare care pot indica direcţia de trecere peste un obstacol a unei greutăţi.
Înecare sa submersia, reprezintă o moarte prin asfixie, ca o consecinţă a astupării
căilor respiratorii cu lichide sau substanţe cu o fluiditate ceva mai densă, aşa cum este noroiul.
Procesul de înecare, nu presupune prezenţa apei, ca şi condiţie esenţială, ci acest lucru
se poate realiza cu orice altă substanţă în stare lichidă sau vâscoasă şi nu este necesar ca
întregul corp să fie în submersie, fiind destul ca, nasul şi gura să se găsească mai mult timp
astupate de un lichid. Este cunoscut cazul unei persoane care, întorcându-se acasă, în stare
avansată de ebrietate, a dorit să bea apă dintr-o găleată şi, adormind între timp, s-a înecat
având numai capul introdus în găleată.
În vorbirea zilnică, confundarea noţiunii de moarte prin înecare cu moartea în apă este
greşită, deoarece o persoană poate muri în timp ce se află în apă din cu totul alte motive, cum
ar fi insuficienţa cardiacă, din cauza unei congestii cerebrale sau chiar un şoc.
Înecul parcurge mai multe faze până la ultimul stadiu numit convulsie şi este de mai
multe feluri. Cea mai frecventă formă este aceea a astupării căilor respiratorii şi în acelaşi
timp a pătrunderii lichidului în sânge, determinând creşterea dioxidului de carbon. O altă
formă a înecării se produce prin astuparea căilor respiratorii cu conţinutul gastric la

103
Gh. Vintilă, op.cit., p.455.
104
C. Suciu, op.cit., p.606.

69
persoanele aflate în apă cu stomacul plin. Stomacul supraalimentat poate determina înecarea
prin compresiunea inimii.
Înecarea poate surveni datorită perforaţiei timpanului, iar pătrunderea apei în urechea
medie şi de aici în cea internă, determină excitaţii vestibulare, care duc la pierderea
echilibrului şi a simţului de orientare, înotătorul neputând să iasă la suprafaţă, iar vomarea
conţinutului stomacului va produce înecul. Înecaţii pot avea aspectul de paliditate excesivă,
când moartea urmează unui exces de dioxid de carbon în sânge, sau un aspect cianotic, când
partea dreaptă a inimii rămâne plină de sânge.
O formă mai rar întâlnită a morţii în apă este aceea produsă în urma „şocului prin
frig”, în cazul persoanelor predispuse la stări alergice prin frig, dacă in acelaşi timp sunt
surmenate fizic, sau trec de la o insolaţie puternică direct într-o apă rece105.
De cele mai multe ori înecul are loc în afara săvârşirii vreunei infracţiuni, datorându-
se victimei sau unui caz fortuit. Însă sunt şi cazuri în care înecul este folosit ca mijloc de a
ucide sau pentru acoperirea unui alt gen de omor. Cele mai multe victime ale omorului prin
înec sunt, în general, copii mici sau persoane care nu ştiu să înoate şi sunt aruncate in apă în
locuri izolate.
Cadavrele persoanelor înecate trebuie examinate cu mare atenţie pentru a descoperi
urmele lovirii victimei sau chiar omorul săvârşit cu alte mijloace decât înecul, care a fost
folosit doar ca mijloc de simulare. De obicei cadavrele înecaţilor prezintă echimoze şi
zgârieturi pe mâini şi pe picioare, indicându-se prin acestea eforturile depuse de victima
pentru a se salva. Dacă corpul celui înecat este legat de obiecte grele menite să-l tragă la
fundul apei, se poate vorbi atât de o sinucidere, cât şi de omucidere, rămânând să se
stabilească ce alte urme de violentă mai poartă cadavrul, deoarece acestea pot purta urmele a
numeroase loviri de corpuri contondente, fără ca acestea să fie de natură infracţionala, ci să se
datoreze lovirilor de fundul stâncos al apei, bolovani etc. În apele curgătoare, dată fiind
alunecarea pe fundul apei, cadavrele pot prezenta zgârieturi pe faţă, pe mâini şi pe laba
picioarelor.

3.3.Crime săvârșite prin împuscare.

Moartea produsă prin arme de foc şi vătămările rezultate sunt destul de frecvente, cu
toate că armele de foc în majoritatea ţărilor pot fi deţinute de particulari decât cu aprobări
speciale.
În cazul cercetării omorului săvârşit prin arme de foc prezintă o importanţă majoră sub
raport medico-legal şi criminalistic, urmele principale ale tragerii adică orificiul de intrare,
canalul, orificiul de ieşire(dacă acesta există), dar şi urmele secundare cum ar fi rupturile
provocate de gaze, arsurile, tatuajul împuşcăturii, afumările, inelul de ştergere, inelul de
metalizare, urma gurii ţevii etc.
Trebuie descrise în amănunt atât orificiul sau orificiile de intrare, cât şi zona capului
unde sunt amplasate, aspectul exterior al leziunii cu lipsa de substanţă la nivelul pielii în
formă rotundă sau ovală, având margini fin dinţate şi fiind înconjurată de o zonă foarte

105
C.Suciu,op.cit.,p.607

70
îngustă de 1 până la 3mm, prezentând escoriaţii de culoare roşie, pergamentoasă ;după
moarte, devenind brună şi formând aşa-numitul „guleraş de eroziune” -orificiile de ieşire, dar
nu trebuie uitate nici semnele secundare ale împuşcăturii cum sunt arsurile în jurul orificiului
de intrare, de pulbere nearsă (în special pe hainele victimei), dispuse în formă de cerc în jurul
orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul ţintei sau ovală, alungită
dacă tragerea s-a făcut oblic, inelul de metalizare sau urmele de ştergere şi urmele de
unsoare106.
În cazul omorului săvârşit prin împuşcare căutarea şi descoperirea armei cu care s-a
tras este una din sarcinile foarte importante ale cercetării la faţa locului, aceasta fiind căutată
atât în imediata vecinătate a cadavrului, cât şi în locurile unde făptuitorul a lăsat urme sau pe
căile de acces, iar tuburile trase se vor căuta începând cu zona în care se presupune că a stat
infractorul. În raport de împrejurările în care s-a comis fapta, gloanţele pot fi descoperite în
locuri diverse: în pereţi, tavan, mobilier, pe sau chiar în podea, tocul uşilor sau al ferestrelor,
în cadavru sau alte locuri.
După ce au fost găsite arma, tuburile şi gloanţele trebuie să se stabilească şi poziţia lor
faţă de cadavru, cât şi a unora faţă de celelalte, iar toate acestea, coroborate cu leziunile de pe
cadavru duc la stabilirea direcţiei, distanţei de la care s-a tras şi unghiul de tragere , în acest
mod putându-se stabili cu certitudine de unde s-a executat tragerea.
Utilizarea armelor de foc o întâlnim atât în omoruri cât şi în sinucideri sau de ce nu,
accidente iar leziunile provocate sunt examinate încă din faza cercetării locului faptei de către
medicul legist , organul de urmărire penală limitându-se doar la descrierea lor exterioară.
Inelul de frecare depune la orificiile de intrare substanţele pe care le-a ridicat de pe
canalul ţevii sau în urma traversării diferitelor obiecte, iar inelul de metalizare se formează
prin depunerea în corpurile dure a unei părţi din metalul glonţului. Gazele care ies din ţeavă
odată cu proiectilul vor avea o acţiune mecanică şi una chimică. Acţiunea mecanică constă în
ruperea ţesuturilor în formă stelară, datorită presiunii mari cu care intră în orificiul de intrare.
Gazele nu produc arsuri, dar determină reacţii chimice prin transformarea oxihemoglobinei în
carboxihemoglobină pe prima porţiune a canalului. Arsurile sunt produse de flacără de la gura
ţevii armei, temperatura de explozie fiind de 2500 grade, acestea formându-se pe piele, haine
şi păr.107 Aceste arsuri pe piele lasă o urmă pergamentoasă neagră în jurul orificiului de
intrare iar pe haine şi par urme de pârlire.
În cercetarea cadavrelor având urme lăsate de arme de foc, esenţială este stabilirea
felului morţii şi anume, dacă este vorba despre un omor, de o sinucidere sau un accident.
Pentru a face diferenţa dintre o sinucidere şi un omor, se vor lua în considerare, în
primul rând urmele secundare ale împuşcăturii şi se va ţine seama de urmele lăsate de tragere
pe mâna victimei şi de direcţia din care s-a format urma. În mod obişnuit sinucigaşii trag în
tâmplă, în frunte, în inimă sau în cerul gurii. Pe mâna sinucigaşului se pot descoperi arsuri
provocate de gaze, funingine, resturi organice din propriul său corp şi leziuni provocate de
reculul închizătorului.
Se va analiza cu atenţie raportul dintre poziţia de cădere a cadavrului şi poziţia armei
ce se presupune că a fost folosită. Există cazuri când arma sinucigaşului nu se găseşte în

106
V.Macelaru,Urmele create prin folosirea armelor de foc,in Tratat practic de criminalistica, vol.1,Ministerul
de Interne,Bucuresti,1976,p.275-282
107
C.Suciu,op.cit.,p.612

71
apropierea cadavrului, fie pentru că sinucigaşul, nemurind imediat, a avut timp să o ascundă,
fie pentru că altă persoană a luat arma de lângă cadavru.
Spre exemplu, o persoană care s-a sinucis trăgându-şi într-o noapte un glonţ (în cap),
pe podul Mihai Vodă din Bucureşti, pentru a se amuza pe seama organelor care urmau să facă
cercetarea, a legat de pistol un pietroi pe care apoi l-a trecut peste parapetul podului. După
descărcarea armei, pietroiul a tras pistolul în Dâmboviţa, lăsând cadavrul sinucigaşului fără
nici o arma în jurul lui.
În cazul accidentelor cu arme de foc, acestea pot cauza moartea persoanei care manipulează
arma sau a altor persoane, fie în timpul curăţirii armei, în cursul vânătorii, prin căderea armei
sau fie prin acţionarea fără intenţie a trăgaciului. În cele mai multe cazuri, leziunile mortale
prin armele de foc sunt provocate de armele de vânătoare prin snopi de alice având diferite
mărimi.

3.4.Moartea violentă determinată de alți factori.

Pe lângă mijloacele menţionate mai sus, moartea violentă poate fi produsă şi de alţi
factori cum ar fi acţiunea temperaturii, a electricităţii, a radiaţiilor şi a presiunii atmosferice.
Spre exemplu schimbările hipo şi hipertermiei, pot constitui cauza morţii atunci când
depăşesc mijloacele de protecţie de care dispune o persoană ori când persoana intră în contact
direct cu sursa termică. Ca şi acţiune generală, frigul determină o tulburare a termoreglării
organismului, având drept consecinţă dereglarea proceselor metabolice, astfel încât consumul
complet al glicogenului hepatic atrage paralizia sistemului nervos central, iar tulburările
locale apar sub formă de degerături.
În cea mai mare parte a cazurilor, moartea prin frig este un accident, omorurile
întâlnindu-se în cazurile copiilor, al bătrânilor şi al persoanelor bolnave, iar sinuciderile în
acest mod sunt extrem de rare.
O altă modalitate, care se datorează arsurilor, opăririlor sau insolaţiilor este moartea
prin căldură. Arsurile se produc prin flacără, obiecte incandescente, gaze supraîncălzite şi
căldură radiantă, iar opărirea se datorează fie aburului, fie lichidelor supraîncălzite, a
substanţelor semisolide topite. Arsurile se împart în două categorii: arsuri propriu-zise şi
opăriri. Despre urmele acestora putem spune că apar ca eriteme, flictene, escare şi
carbonizare, iar primele două ating doar epiderma, spre deosebire de escare şi carbonizare,
care sunt profunde.
În majoritatea cazurilor, moartea prin arsuri se datorează şocului, iar cei care reuşesc
să treacă de şocul primar pot muri din cauza infecţiilor sau a fenomenelor metabolice şi toxice
generale. O problemă deosebită ce trebuie clarificată în cazul cadavrelor prezentând arsuri sau
care sunt complet carbonizate este aceea a leziunilor de altă natură decât focul, deoarece
aceste leziuni pot proveni din împrejurările locului: căderea persoanei, căderea grinzilor,
prăbuşirea pereţilor sau se pot datora unor cauze exterioare, în unele cazuri focul servind doar
pentru acoperirea sau distrugerea urmelor unui omor.
Atât pielea, cât şi ţesuturile moi ale cadavrelor arse prezintă crăpături, având marginile
netede, acestea putând fi confundate cu uşurinţă cu rănile tăiate. Cel mai mare grad de ardere

72
îl prezintă extremităţile mâinilor şi picioarelor, însă în cazurile în care arderea nu a fost
completă iar părţile acoperite ale corpului cu obiecte de îmbrăcăminte sunt mai puţin arse.
În continuare, se vor examina căile respiratorii şi sângele pentru a se putea stabili dacă
arsurile s-au produs în timpul vieţii victimei. În acest sens, căile respiratorii vor fi acoperite de
funingine, uneori până la nivelul alveolelor, iar sângele va fi încărcat cu dioxid de carbon.
Faptul că există flictene nu constituie un argument, însă dacă în conţinutul acestora se atestă
microscopic prezenţa leucocitelor şi a fibrinei, reacţia vitală este sigură.
Pentru a arde în mod complet un cadavru este nevoie de un timp destul de lung şi de o
temperatură ridicată şi asta pentru că un cadavru de copil poate arde în întregime în doua ore-
doua ore si jumatate,un cadavru îmbucăţit şi îmbibat cu petrol va arde în zece ore, arderea
unui cadavru normal are loc în 40-50 ore, însă dacă este gras arde mai repede, fiind
combustionat de propria sa grăsime.
Omorurile prin ardere sunt destul de rare iar sinuciderile ceva mai întâlnite. Cadavrele
arse se găsesc în poziţie de boxer, datorită coagulării proteinelor musculare care determină
reacţia muşchilor, acest fenomen întâlnindu-se şi în cazul arsurilor survenite postmortem
Identificarea cadavrelor arse se face cu mare greutate când acestea se află într-o stare
avansată de carbonizare, deoarece nu se pot ghida nici după semnalmente şi nici după desenul
papilar. Rămâne să se examineze dinţii pentru că aceştia rezistă mai mult la căldură. Se va
face examen osteologic, pentru a se stabili apartenenţa de specie şi de sex a persoanei în
cauză.
Spre exemplu, în ruinele unei case izolate, arse, s-a găsit cadavrul unei femei. Aceasta
nu prezenta leziuni în afară de cele produse de foc, totuşi căile respiratorii ale cadavrului nu
conţineau depuneri de funingine, ceea ce indica survenirea morţii înainte de acţiunile flăcării.
S-a concluzionat că a fost vorba de un accident. Ulterior, s-a primit un denunţ că locatara
casei, o bătrână, a fost omorâtă şi jefuită de bani şi de bijuterii de către un necunoscut, iar casa
incendiată pentru a şterge urmele infracţiunii. Aceştia au procedat astfel: în timpul nopţii au
făcut o gaură mică în peretele casei care corespundea camerei ocupate de bătrână. Pe această
gaură au introdus o ţeavă pe care au pus-o în legătură cu ţeava de eşapament a maşinii iar
gazele de evacuare au cauzat moartea bătrânei în timp ce aceasta dormea. După jefuirea casei,
i-au dat foc.
Moartea prin electrocutare se poate datora electricităţii atmosferice sau electricităţii de
reţea şi poate avea loc prin contact direct unipolar, prin contact direct bipolar şi prin arc
voltaic. Efectele curentului electric asupra organismului sunt de natură mecanică, calorică şi
biochimică ce determină un sindrom local şi unul cu caracter general.
În locurile prin care a intrat şi a ieşit curentul din corp, rămân anumite urme numite
însemnarea sau marcajul electric, acesta din urmă prezentându-se sub forma unor pete având
culoarea deschisă sau chiar a unor rozete cu centrul alb-cenuşiu şi se formează ca urmare a
arderii epidermei. În cazul marcajelor electrice puternice se pot identifica particule de metal
provenite de la conductorul electric, acestea având o culoare galbenă-brună pentru conductorii
de cupru şi negricioasă pentru aceia de fier. Descoperirea acestor particule metalice se face
apelând la spectografie.
În locurile corespunzătoare marcajului electric, articolele de îmbrăcăminte pot fi arse
sau rupte, ori pot prezenta destul de multe găuri mici având marginile arse. De cele mai multe

73
ori, moartea prin electrocutare este rezultatul unui accident, însă se cunosc şi situaţii de omor
intenţionat.
Moartea prin electrocutare cu electricitate atmosferică se întâlneşte destul de rar,
efectele trăsnetului manifestându-se prin rupturi cauzate îmbrăcămintei, topirea sau aruncarea
la distanţă a obiectelor de metal din buzunare, unele rupturi ale organelor interne sau un
eritem al pielii numit „figură de trăsnet”, care nu durează însă prea mult timp108.
Prin tratarea unor aspecte mai importante, de natură să particularizeze cercetarea
infracţiunii de omor în funcţie de mijloacele folosite de infractor, are drept sublinierea
diversităţii problematicii la care trebuie să se refere activitatea echipei de cercetare în fiecare
caz în parte, Este foarte important ca întreaga cercetare efectuată de echipă la faţa locului şi
actele de urmărire penală, să fie îndeplinite cu deosebită atenţie, minuţiozitate şi
conştiinţiozitate, astfel încât să nu fie omis ori neglijat vreun element de fapt, nici o
împrejurare aptă să servească la o dreaptă soluţionare a cauzei.
Trebuie evidenţiat faptul că în contextul respectării regulilor generale de cercetare la
faţa locului, prin asigurarea unei investigaţii cât mai eficiente, uneori, în situaţii ample,
cercetarea poate fi întreruptă în timpul nopţii şi reluată dimineaţa în condiţii de vizibilitate
bună şi de odihnă a organelor de cercetare penală.

4. Expertiza criminalistică
Lămurirea problemelor multiple şi diverse pe care le ridică soluţionarea legală şi
temeinică a cauzelor privind infracţiunea de omor, în toate formele sale, impune valorificare
ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă, descoperite şi ridicate de la faţa locului,
prin intermediul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice.
Urgenţa dispunerii constatărilor tehnico-ştiinţifice criminalistice este dată, fie de
pericolul dispariţiei unor mijloace de probă ori de schimbarea unor situaţii de fapt, fie de
necesitatea lămuririi fără întârziere a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.109
În raport cu modalităţile concrete în care s-a săvârşit infracţiunea, la faţa locului pot fi
găsite-aşa cum s-a precizat o mulţime de urme: urme ale omorului ( atat urme forme cat si
urme materiale), urme ale animalelor, urme ale vegetalelor cat si urme ale obiectelor
(imbracaminte,incaltaminte,mijloace de transport, substante pulverulente)110.
Ne propunem exemplificarea problemelor de ordin general, considerându-le strict
necesare pentru formularea corectă a întrebărilor ce se adresează specialiştilor.

4.1.Urme dactiloscopice.

4.1.1. Urmele de mâini.

În cazul urmelor de mâini, când se prezintă urma şi modul de comparaţie, specialistului i se

solicită să stabilească dacă urma ridicată cu ocazia cercetării locului faptei şi amprenta, sunt
sau nu create de aceeaşi persoană. În opinia unor autori, constatarea tehnico-ştiinţifică sau
108
C.Suciu, op.cit., p.610.
109
Gh. Vintilă, op.cit., p.461
110
Gh. Păşescu, Noţiunea şi clasificarea generală a urmelor, în „Tratat practic de criminalistică”, vol.I,
Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p.117-119.

74
expertiza dactiloscopică poate avea ca obiect, şi stabilirea faptului dacă amprentele de la
cadavru şi amprentele presupuselor rude ale acestuia conţin dermatoglife caracteristice care să
confirme rudenia.111
În situaţia în care specialistului i se prezintă doar urma în litigiu ori obiectul purtător
de urme, constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza dactiloscopică va avea posibilitatea să
lămurească probleme de genul:
- dacă obiectul ridicat din câmpul infracţiunii prezintă sau nu urme şi, în caz afirmativ,
numărul şi natura acestora-digitale sau palmare;
- tipul, subtipul şi varietatea urmelor respective;
- dacă urmele în cauză reprezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- mecanismul de formare a urmelor;
- dacă desenul papilar a fost impregnat cu vreo substanţă în momentul creării urmelor,
precum şi natura acelei substanţe;
- vechimea urmelor112.

4.1.2. Urmele de picioare.

Expertiza urmelor de picioare-urme plantare şi de încălţăminte-permite identificarea

creatorului urmei pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie
ale ciorapului sau încălţămintei, după cum urma a fost formată de piciorul gol sau încălţat.
Fireşte că identificarea se realizează, ca şi în cazul urmelor de mâini, printr-un examen
comparativ cu impresiunile luate persoanelor suspecte.
Nu se ridică nici un fel de probleme atunci când se prezintă şi persoana bănuită de
comitere a omorului, sarcina constatării ori expertizei fiind aceea de a stabili dacă urma
descoperită la faţa locului şi modelele pentru comparaţie au fost create sau nu de aceeaşi
persoană.
De cele mai multe ori, în faza iniţială a cercetărilor, nu poate4 fi prezentată şi persoana
care se presupune că a creat urma, iar specialiştii vor fi solicitaţi în acest caz să răspundă la o
serie de întrebări, de genul:
- natura urmei prezentate spre examinare;
- dacă urma plantară prezintă suficiente elemente individuale de identificare;
- piciorul de la care provine urma;
- mecanismul de formare;
- substanţa cu care a fost creată şi vechimea aproximativă a urmei;
-direcţia de mers a persoanei care a creat urma;
- sexul, greutatea aproximativă şi vârsta persoanei care a creat urma plantară;113
- eventualele particularităţi anatomo-patologice ale persoanei respective.
Elementele preţioase de individualizare oferă, de asemenea, cărarea de urme, formată
de autor în câmpul infracţiunii. Este tipică, în acest sens, identificarea autorului unui omor

111
I.R.Constantin, Urmele mâinilor, în Tratat practic de criminalistică, vol I, Ministerul de Interne, Bucureşti,
1976, p.148.
112
I.R. Constantin, op.cit., p.148
113
D. Ionete, Urmele piciorelor”, în Tratat practic de criminalistică, vol I, Ministerul de Interne, Bucureşti,
1976, p.157-158.

75
săvârşit la începutul anilor′89, la un liceu din Bucureşti, a cărui victimă a fost o îngrijitoare,
făptuitorul, un fost elev al liceului, lipsit de discernământ. Acesta a fost identificat pe baza
urmelor de picioare lăsate pe holul şcolii.

4.1.3. Urmele de buze.

Ţara noastră se situează printre primele ţări din lume privind identificarea persoanelor după
urmele de buze. Acest fel de urme se găsesc destul de rar la locul săvârşirii infracţiunii, totuşi,
nu este exclus ca urmele de buze să fie descoperite pe alimente, pe obiecte de sticlă-pahare,
căni, sticle, etc-, porţelan, lut ars smălţuit, etc.
Pornind de la faptul că desenele coriale sunt unice la o persoană, în prezent, în
unanimitate s-a acceptat ideea potrivit căreia urmele de buze pot duce cu certitudine la
identificarea unei persoane în aceeaşi măsură ca şi urmele desenului papilar.
Între problemele la care se pot da răspunsuri prin expertiza urmelor de buze, amintim:
-dacă obiectul ridicat de la faţa locului prezintă sau nu urme de buze şi natura acestora;
-dacă urmele de buze au fost lăsate de una sau mai multe persoane şi dacă prezintă
suficiente elemente caracteristice de identificare;
-dacă urmele au fost create de buza superioară sau inferioară;
-dacă urmele prezintă eventuale malformaţii congenitale- „buza de iepure”, „gura de
lup” şi macrostonia – sau malformaţii patologice pe care le prezintă persoana care a creat
urmele;
-sexul, vârsta aproximativă şi tipul antropologic al persoanei;
-mecanismul de formare al urmelor;
-particule adiacente ce se găsesc în urmele de buze, şi, eventual, vechimea lor;
-grupa sanguină a persoanei care a creat urmele de buze şi dacă aceasta coincide cu
modelul de comparaţie, etc114.

4.1.4. Urmele de dinţi, urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpul
uman.(anexa6)

Expertiza urmelor de dinţi şi de buze face parte din examinările care, prin natura
împrejurărilor se conjugă cu expertizele serologice, ultima destinată eventualei reconstituiri a
fizionomiei după urma de muşcătură115.
Urma de dinţi formată în condiţii bune permite identificarea persoanei prin compararea
modelelor obţinute experimental, iar, în lipsa acestora, serveşte la stabilirea sexului şi vârstei
aproximative, a tipului antropologic, a mecanismului de formare, etc.116.

114
I.R. Constantin, op.cit., p.159-164
115
Pătru Firu şi Constantin Riscutia, în lucrarea colectivă, „Tratat practic de criminalistică”, vol. II, supra cit.,
p.80-97.
116
Gh. Asanache şi Gh. Pasescu, “Tratat practic de criminalistică”, vol. II, supre cit., p.68-74

76
 În ipoteza urmelor de dinţi, care se prezintă sub forma muşcăturilor, descoperite pe
corpul victimei sau al agresorului, este necesar să fie examinate imediat, datorită deformării
lor rapide prin procesele lor patologice ce au loc la nivelul tegumentului.
În scopul identificării persoanelor care au creat urme de dinţi, urechi, nas sau ale altor
părţi ale feţei şi corpului uman, organele de urmărire penală pot solicita concursul
specialiştilor pentru a elucida numeroase probleme, cum ar fi:
-dacă urmele descoperite la faţa locului au fost create de un corp uman şi, în caz
afirmativ, de care parte a acestuia;
-dacă urma de dinţi a fost creată de dantura umană şi care sunt caracteristicile danturii
persoanei, dacă a suferit vreun tratament stomatologic;
-dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane şi dacă prezintă sau nu
elemente de identificare.

4.2. Urme biologice.

Urmele materie de natură umană, denumite fie urme biologice, fie urme biocriminalistice se
întâlnesc după cum s-a mai precizat, în locul unde s-a săvârşit infracţiunea de omor. Indiferent
de faptul că urmele sunt de sânge, de salivă, de spermă, de natură piloasă, osteologică, etc,
examinarea acestora-în condiţii de laborator-poate oferi indicii preţioase necesare desfăşurării
unor activităţi operative, de natură să conducă la identificarea şi prinderea făptuitorului.
În funcţie de natura urmelor descoperite la faţa locului, constatarea tehnico-ştiinţifică
sau expertiza biologică poate lămuri o serie de probleme extrem de variate.
În cazul urmelor de sânge se pot lămuri următoarele probleme:
-natura urmei-dacă este sânge uman sau animal;
-stabilirea grupei sanguine;
-vechimea aproximativă a urmei de sânge;
-poziţia corpului victimei în momentul sângerării;
-regiunea anatomică de unde provine sângele-în cazul sângelui proaspăt şi lichid117.
În ceea ce priveşte urmele de salivă, specialistul sau expertul se poate pronunţa cu
privire la următoarele aspecte:
-dacă pe obiectul ridicat de la locul faptei se găsesc sau nu urme de salivă;
-dacă saliva este de natură umană, şi în caz afirmativ, caracterul secretor sau
nesecretor al persoanei de la care provine;
-grupa sanguină de la care provine urma şi indiciile ce atestă starea de sănătate a
persoanei, mediul profesional al acesteia, tratamente medicamentoase urmate, inclusiv unele
vicii118 .
La urmele de spermă se ridică, de obicei, aceleaşi probleme:
-natura urmelor;
-grupa sanguină a persoanei de la care provin;
-vechimea aproximativă a urmelor;

117
V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea şi E.I. Sandu, op.cit., p.58
118
M. Dragomir, Gh. Asanache, p.206-207.

77
 -dacă persoana care a creat urmele suferă de vreo boală venerică ori altă afecţiune
patologică.
În cazul examinării firului de păr se pot elucida anumite aspecte, care, coroborate cu
alte probe, pot conduce la identificarea autorului, şi implicit la dovedirea vinovăţiei:
-natura firului de păr-dacă este de natură umană sau animală;
-partea din corp sau zona de unde provin firele de păr, modul de detaşare, existenţa
urmelor de distrugere, sânge, paraziţi ori a unor alteraţii patologice;
-culoarea naturală-în cazul în care părul prezintă urme de vopsire;
-sexul şi vârsta probabilă a persoanei.
După lămurirea acestor probleme, prin prezentarea firelor de păr pentru comparaţie,
specialistul se poate pronunţa dacă urma are sau nu aceleaşi caracteristici generale sau
individuale cu probele prelevate de la persoana suspectă.119
În cadrul urmelor de natură animală şi de natură vegetală problemele se pun în mod
asemănător, totuşi întâlnindu-se unele particularităţi.
Astfel, dacă în cazul urmelor formă se va cere specialistului sau expertului să se
precizeze dacă urma a fost creată cu cea de la care provine modelul de comparaţie120, în cazul
urmelor biologice de natură vegetală interesează, printre altele, următoarele:
-zona de provenienţă a plantei, stadiul de vegetaţie şi anotimpul căreia îi corespunde;
-eventualele prelucrări şi modalităţile ori particularităţile cauzate de detaşare-, cu
evidenţierea legăturilor ce există cu activitatea desfăşurată de către făptuitor;
-dacă există corespondenţă de gen şi specie între urma în litigiu şi modelul prelevat
prin comparaţie.

4.3.Urmele existente pe cadavru ( raport urmă-instrument)

La identificarea urmelor existente pe cadavru, se vor examina tegumentele,fără a se omite
zonele mai puțin accesibile,după care se va mentiona tipul leziunilor traumatice,dispunerea lor
și dimensiunile între care variază.
a. În cazul plăgilor tăiate sau înțepate, în funcţie de caracteristicile sale, medicul legist va
indica, în limita posibilului, tipul de agent vulnerant folosit, numărul de muchii ascuţite,
eventual limitele între care poate varia lăţimea lamei la armele albe; uneori morfologia
leziunilor indică producerea lor prin acţiunea mai multor corpuri cu caractere diferite.
b. În cazul cadavrelor găsite spânzurate, se va examina atent şanţul de spânzurare,
dispunerea şi orientarea acestuia. Se vor căuta şi descrie eventuale alte leziuni traumatice
externe constatate în afara şanţului de spânzurare, precizându-se dacă sunt vechi sau
recente, dacă s-au putut produce în contextul mişcărilor convulsive şi spasmodice din
minutele anterioare decesului sau prin încercarea de slăbire a laţului sau care alt mecanism
de producere este posibil – pentru a evidenţia eventualele cazuri de disimulare, prin
spânzurarea unui cadavru.
c. în cazul căderilor de la înălțime, se va încerca interpretarea ansamblului lezional,
estimându-se dacă toate leziunile traumatice se pot datora politraumatismului prin cădere.
Interpretarea se face corelând felul leziunilor cu: înălţimea posibilă sau cunoscută de la
care a căzut cadavrul, tipul de sol pe care a căzut (asfalt, beton, iarbă, pământ, diverse

119
M. Dragomir, Gh. Asanache, op.cit, p.213-214
120
Gh. Asanache, M. Constantinescu, op.cit., p.239

78
 corpuri, pietre, garduri, copaci etc.), diversele corpuri pe care le putea atinge în cădere şi
poziţia în care a fost găsit căzut.
d. În cazul leziunilor produse prin împuscare, singurele informaţii referitoare la acestea pe
care medicul legist le poate da la faţa locului le constituie numărul orificiilor de
împuşcare, dispunerea lor şi, în limita posibilităţilor de examinare, dimensiunile acestora.
Morfologia şi topografia leziunilor poate permite ca medicul să aprecieze dacă s-a tras cu
o armă ce foloseşte cartuşe cu proiectil sau cu alice. Mâinile cadavrului se vor examina
pentru a evidenţia eventualele urme vizibile macroscopic.
e. În cazul în care se găsesc cadavre prezentând arsuri sau cadavre carbonizate, pot exista
probleme multiple. Uneori, în carbonizări avansate, este imposibilă identificarea şi chiar
determinarea sexului cadavrului la faţa locului. Carbonizarea face de multe ori imposibilă
evidenţierea la examenul extern a modificărilor cadaverice, a unor leziuni traumatice.
Caracterul vital al arsurii, ca şi al unor eventuale alte leziuni traumatice nu poate fi, cel
mai adesea, precizat înaintea autopsiei medico-legale. Se va stabili poziţia cadavrului faţă
de posibila sursă a arsurilor (lichid sau vapori fierbinţi, flacără, explozie, corpuri
incandescente; surse de înaltă tensiune), de alte obiecte afectate de temperaturile foarte
ridicate (topite, arse), poziţie care se va corela cu dispunerea, întinderea şi gradul arsurilor.
Atunci când acestea sunt vizibile, se vor descrie atât modificările cadaverice, cât şi
eventuale alte leziuni traumatice în afara celor de arsură.Dacă pe un cadavru coexistă
leziuni de arsură şi leziuni traumatice vizibile produse prin alt mecanism, se încearcă
stabilirea gravităţii celor din urmă, pentru a se stabili dacă acestea ar fi putut determina
decesul sau ar fi făcut imposibilă deplasarea victimei din aria în care s-au produs arsurile.
f. În cazul în care (în special în agresiunile cu motivaţie sexuală) se găsesc mărci muşcate
pe corpul cadavrului, prima manevră va fi efectuată de către criminalişti şi va consta în
ştergerea suprafeţelor lezate cu tampoane sterile speciale, conform metodologiei, pentru
prelevarea eventualelor urme de salivă, pentru determinarea ulterioară a profilelor ADN.
121
Recoltarea şi fixarea fragmentelor cutanate respective, în vederea efectuării de mulaje,
se vor face în cadrul necropsiei. Dacă pe diverse corpuri din aria de cercetare (fragmente
de alimente, gumă de mestecat etc.) se constată urme de muşcare, acestea vor fi recoltate
pentru determinarea profilului ADN de pe eventualele urme de salivă, iar obiectele în sine,
după fotografiere metrică, vor fi înaintate expertului odontostomatolog pentru efectuarea
mulajelor şi eventuale comparaţii cu mulaje după dantura eventualilor suspecţi, dar şi a
victimei (pentru excludere).

121
P. Firu, C. Rişcuţia, Expertiza reconstituirii fizionaomiei după urmele dinţilor, în „Tratat practic de
criminalistică”, vol. II, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, p.80-83

79
 CONCLUZII

În România fenomenul de crimă repetată, de criminal în serie nu este foarte cunoscut,

cu excepţia câtorva cazuri, dintre care cel mai cunoscut este cazul Râmaru. Această stare de
fapt îşi are originea în modul de a gândi, în modul în care a fost învăţat să gândească românul.
Dar lucrurile acestea nu înseamnă, că astazi fenomenul de criminal în serie nu poate
lua amploare şi în România. De aceea orice tendinţă de apariţie a acestuia trebuie prevenită. Şi
de ce nu,implementat un program de supraveghere la nivel naţional prin intermediul unor
cercetări şi statistici realizate de sociologi şi criminologi.
Din multe puncte de vedere, extinderea crimelor în serie nu reprezintă o problemă care
să ţină numai de resortul criminologilor; este o problemă a societăţii, a valorilor şi credinţelor
fundamentale pe care se bazează aceasta. Crima în serie poate fi unul dintre puţinele tipuri de
omucidere cu şanse de prevenire.
Există doar instinctul sau avem de-a face şi cu raţiunea criminalului în serie? Aceasta
este întrebarea la care am încercat să răspund pe parcursul acestei lucrări.Instinctul este latura
dominantă în actul criminal. Criminalul în serie acţionează impulsionat de o nevoie căreia nu i
se poate opune. Este la fel ca un animal care vânează din instinct. Ucigaşul simte nevoia de a
ucide, el ucide din plăcere sau pentru simplul fapt că aşa îi dictează conştiinţa. El nu se poate
controla, nu se poate împotrivi instinctului.
Însă şi raţiunea îşi are rolul ei în săvârşirea crimelor. Fără o logică sau fără o pregătire
prealabilă cea mai mare parte a criminalilor ar fi fost prinşi şi nu ar fi săvârşit şi restul
crimelor, implicit nu ar mai fi fost numiţi criminali în serie.
Cu toate că unii dintre ei îşi dau seama de gravitatea faptelor lor nu se pot opri decât atunci
când sunt prinşi. Ultimele cuvinte ale lui Andrei Cikatilo în finalul procesului său au fost:
“Știu ca trebuie să fiu distrus.Eu sunt o greşeală a naturii.”

80
 Bibliografie

I. Tratate, Cursuri, Monografi

1. Stancu,E. Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004.

2. Minovici M., Tratat complet de medicină legală, Bucureşti, 1928-1930.
3. Mateuț Gh, Tratat de procedură penală.Partea generală, Ed.
C.H.beck,București,2012.
4. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993.
5. Constantin I.R. ,Urmele mâinilor, în Tratat practic de criminalistică, vol I, Ministerul
de Interne, Bucureşti,1976
6. Ionete D., Urmele piciorelor, în Tratat practic de criminalistică, vol I, Ministerul de
Interne, Bucureşti, 1976.
7. Firu P. Rișcuția C., în lucrarea colectivă, „Tratat practic de criminalistică”, vol. II.,
București, 1978.
8. Aioniţoaie C., Stancu E., Deontologia organelor de urmărire penală, în Tratat de
criminalistică, Ed.Carpaţi, Craiova, 1992.
9. Stancu E., Metodologia investigarii infractiunilor de omucidere, Tratat de
criminalistica, Ed. Universul juridic, Bucursti, 2001
10. Vasiliu T.,.Pavel D., Antoniu G., Lucinescud., Papadopol V.,Rămureanu V., Codul
penal comentat și adnotat, Bucuresti.
11. Udroiu M., Drept penal.Partea specială, ediția 3, Ed. C.H.Beck, București, 2016.
12. Stoica O., Drept penal,Partea speciala, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976.
13. Cioclei V., Drept penal.Partea specială, Ed. Universul Juridic, București,2007
14. Cârjan L., Compediu de criminalistică, Ed. Fundația România de Mâine, București,
2004.
15. Bulai C., Curs de drept penal.Partea specială, ediția aII-a, T.U.B. 1976.
16. Scripcaru G. Terbancea M., Medicina legală, Ed. Didactică și pedagogică, București,
1970.
17. Beliș V. Panaitescu V. Eugen G., Medicina legală, Ed. Teora, București, 1992
18. Kernbach M., Medicina judiciară, Ed.Medicală, București, 1958
19. Moraru I., Medicina legală, Ed.Medicală, București
20. Dobrinescu I., Infracțiuni contra vieții persoanei , Ed. Academiei Române, București,
1987.
21. Rădulescu S.M., Baciu D., Sociologia crimei și criminalității,București, 1996.
22. Cioclei V., Manual de criminologie, Ed 4, C.H.Beck, Bucuresti, 2007.
23. Negrier-Dormont L., Nossintchouk R., Tueurs en serie, Ed. Dominos Flammarion,
Paris,2001.
24. Montet L., Tueurs en serie, Ed. Dominos Flammarion, Paris,2001.
25. Butoi T., Ţîru G., L Păduşi V.,Investigarea criminalistică a infracțiunilor cu
violență, Ed.Asociația criminalistilor din România..
26. Gebert V., Practical Homicide Investigation, Editura Taylor & Francis, New York,
1980.

81
27. Ţurai C., Elemente de criminalistică şi tehnică criminală, Bucureşti, 1974.
28. Poenaru I., Prezent şi perspectivă în ştiinţa criminalistică, Editura M.I., București
1979.
29. Stancu E., Criminalistică, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1995.
30. Bogdan T., Sântea I., Cornianu R., Comportamentul uman în procesul judiciar,
Editura M.I., 1983.
31. Tardin T., Cei mai odioși 100 criminali români, Ed.Tritonic, București,2008.
32. Tandin T., Cazul Râmaru-Carte document, Ed.Phobes,București,2002.
33. Stancu Em. , Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor ,Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
34. Vasile V., Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii,
integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei, Bucureşti, 2013.
35. Suciu C., Criminalistica, Editura Didactică si pedagogică, Bucureşti, 1972.
36. Bercheşan V. ,Mijloacele Auxiliare de Probă şi Procedeele de probaţiune, în
Cercetarea Penală, Editura şi Tipografia „ICAR” , Bucureşti, 2002
37. V.Bercheşan, Cercetarea penală (Criminalistică - Teorie şi Practică) - Îndrumar
complet de cercetare penală, Ed. Icar, Bucureşti, Ediţia a doua revăzută şi adăugită.
38. Manea V., Curs de tehnică criminalistică, Vol. I, Ed.Academia de poliţie „Alexandru
Ioan Cuza”, Bucureşti, 1993.
39. Aioniţoaie C., Stancu E., Deontologia organelor de urmărire penală, în Tratat de
criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992.
40. Bercheşan V., Investigarea criminalistică a omorului, Ed.Paralela 45, Piteşti, 1998.
41. Suciu C.,Cercetarea propriu-zisă a locului faptei,în Criminalistică , Ed.Didactică şi
Pedagogică , Bucureşti, 1972.
42. Labo G., Cercetarea criminalistică, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti 2013.
43. Marian R, Metodologie criminalistică, Ed. Universului Juridic, Bucureşti, 2013.
44. Wilhelm J.G., Introducere în practica criminalistică, manual destinat poliţiei
criminale, Stuttgart, Germania, 1946.
45. Ionescu F., Criminalistica, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008
46. Scripcaru G. Terbancea M., Patologie medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978.
47. Macelaru V.,Urmele create prin folosirea armelor de foc,in Tratat practic de
criminalistica, vol.1,Ministerul de Interne,Bucuresti,1976

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ŞI NOTE DE

JURISPRUDENŢĂ

1. N. Cochinescu, Introducere în deontologia judiciară, Revista Dreptul nr. 4/1995

2. Cozma C. Măgurianu L., Valori etice fundamentale, între constanţă şi metamorfoză,
în MonaMaria Pivniceru.
3. Cătălin Luca, Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, Ed.a
Hamangiu, Bucureşti, 2008.

82
4. V. Pop, Identificarea securii cu care a fost comis omorul, cu ajutorul microstriaţiilor
lăsate de lama securii pe os, în revista „Probleme de criminalistică şi criminologie”,
nr. 4/1981
5. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, adoptat prin Hotărârea C.S.M. nr.
328 din 24.08.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 815 din
08.09.2005.
6. Ionescu L , Buzatu N.E., Experimente şi simulari în laboratorul de criminalistică, Ed.
CH Beck, Bucureşti, 2010.

III. JURISPRUDENTĂ

1. Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998.

2. Cauza nr. 8416/1979, X. C. Marii Britanii, Decizia din 13 mai 1980
3. Cauza nr.53924/2000, Vo. C. Franței
4. Cauza nr. 2346/2002, Pretty c. Marii Britanii, hotărârea din 29 aprilie 2002
5. Cauza Yasa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998
6. Decizia penală nr. 497/1978 a Tribunalului Suprem,în Revista Română de Drept,
nr.7/1978

IV. SITE-URI DE INTERNET

1. http://hotararicedo.ro/
2. http://jurisprudentacedo.com
3. http://miscareaderezistenta.ro/reportaj/blestemul-familiei-rimaru-povestea-familiei-rimaru-
ion-rimaru-criminal-in-serie-fiul-si-tatal-criminali-in-serie-elena-udrea-victima-lui-florea-
rimaru-13874.html.
4. http://miscareaderezistenta.ro/reportaj/blestemul-familiei-rimaru-povestea-familiei-rimaru-
ion-rimaru-criminal-in-serie-fiul-si-tatal-criminali-in-serie-elena-udrea-victima-lui-florea-
rimaru-13874.html
5. http://crimetv.ro/2010/09/16/crime-in-serie-totul-despre-ion-ramaru/
6. http://www.alexandrinaradulescu-csm.ro/docs/lucrare-independentaimpartialitate.pdf.

83
Anexe

84
Anexa 1

Imagine 1: Florea Râmaru

85
Anexa 2

Imagine 2 : Ion Râmaru

86
Anexa 3

Imaginea 3 : Victima nr. 1

87
Anexa 4

Imagine 4 : Victima nr.2

88
Anexa 5

Imagine 5 : Cercetarea la fața locului a cadavrului

89
Anexa 6

Imagine 6 : Mulaj după mușcatura lui Râmaru.

90