Motivele de Divort

Motivele de divorţ de-a lungul istoriei au fost reglementate şi percepute în numeroase

moduri, determinate de contextul religios, social şi politic ce a caracterizat fiecare etapă istorică.
Democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu au determinat o mai mare
permisivitate şi în ceea ce priveşte divorţul având ca rezultat creşterea ratei divorţialităţii mai
ales după a două jumătate a anilor 60.
Cauzele concrete ale desfacerii căsătoriei nu sunt individualizate în legislaţia noastră; ele pot fi
de natură subiectivă, fondate pe conduita culpabilă a unui dintre soţi sau de natură obiectivă,
neimputabile vreunuia dintre soţi, este vorba despre boala gravă a unuia dintre soţi. După natura
subiectivă sau obiectivă a motivelor de divorţ, distingem: concepţia divorţului – sancţiune,
concepţia divorţului – remediu, concepţia mixtă a divorţului.
Legiuitorul a reglementat trei sisteme diferenţiate după cum legea enumeră sau nu motivele de
divorţ. Ca urmare, temeinicia motivelor de divorţ este lăsată la aprecierea instanţei de judecată
care are şi obligaţia de a stabili cauza reală a neînţelegerilor dintre soţi.
O reglementare riguroasă a motivelor de divorţ este atât în interesul celor ce se vor căsători, cât
şi al societăţii pentru că redactarea noua menţine sistemul de a nu enumera motivele de divorţ.
1. CONSIDERAŢII GENERALE
Un cuplu poate fi sortit eşecului, atunci când dorinţele şi idealurile nu pot fi măcar într-o mică
parte comune, sau dimpotrivă, atunci când nu există decât "dorinţe" comune, nepermiţându-i
celuilalt de a avea idealuri şi dorinţe proprii, sufocându-l şi încercând să-i anihilezi
personalitatea, sau altfel spus atunci când există doar cuvântul "noi", fără a mai putea exista în
acelaşi timp şi cuvântul "eu".
Divorţul reprezintă însă disoluţia sau ineficacitatea căsătoriei survenită în timpul vieţii soţilor, fie
datorită unor motive temeinice, imputabile soţului pârât sau ambilor soţi, fie, în cazuri
excepţionale, datorită dorinţei liber exprimate a ambilor soţi. Din punct de vedere civil, Codul
familiei, în art. 38, stabileşte: „Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci
când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea
căsătoriei nu mai e posibilă”.
Astfel din formularea art. 38 alin. 1 C. fam., motivele temeinice de divorţ constituie una dintre
condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru desfacerea căsătoriei. Rezultă că în absenţa unor
motive temeinice nu se poate discuta despre divorţ. În astfel de condiţii, aceste motive temeinice
sunt tocmai elementele de fapt (împrejurările din căsătorie) pe care soţul reclamant le invocă prin
acţiunea ce o promovează, iar consecinţa firească a existenţei acestor motive temeinice este
tocmai imposibilitatea continuării căsătoriei .
Fiind vorba de motive temeinice, înseamnă că divorţul se va putea pronunţa numai în cazuri
justificate, nu când este vorba de o neînţelegere trecătoare între soţi, ori când traiul mai departe
în comun al soţilor mai este posibil.
1.1. Istoricul motivelor de divorţ
Pentru a putea înţelege prezentul este nevoie în primul rând să cunoaştem trecutul, acest lucru
oferindu-ne o imagine într-adevăr completă a aspectelor ce doresc a fi cercetate.
Motivele de divorţ de-a lungul istoriei au fost reglementate şi percepute în numeroase moduri,
determinate de contextul religios, social şi politic ce a caracterizat fiecare etapă istorică.
În prima legiure civilă a Ţării Româneşti, Codul Caragea se ocupă în parte de căsătorie, divorţ şi
motivele de desfacere a acesteia în capitolul XVI.
Motivele sunt expres prevăzute de lege. Divorţul se putea pronunţa când: bărbatul era impotent şi
nu putea îndeplini îndatorirea de soţ timp de trei ani; femeia este bolnavă de o boală incurabilă
care face imposibil actul sexual; soţii voiesc a se călugări; bărbatul dovedeşte că femeia nu a fost
fecioară la încheierea căsătoriei; când niciunul dintre ei nu doreşte continuarea căsătoriei timp de
trei ani etc.
În aceeaşi perioadă ca şi în Ţara Românescă, în Moldova apare Codul Calimach care unifică şi el
cutumele şi obiceiurile pământului cu cele boiereşti şi bisericeşti. Capitolul a doilea a acestui cod
este rezervat „dritului căsătoriei” reglementând tot ce ţine de logodnă, căsătorie şi desfacerea ei.
Motivele de desfacere a căsătoriei sunt enumerate expres, fiind prevăzute cazuri ce pot fi
invocate de bărbat (participarea la petreceri cu mâncare şi băutură sau scăldatul împreună cu
străini; participarea la spectacole de teatru sau alte petreceri fără consimţământul soţului; avortul
sau pruncuciderea săvârşită cu vinovăţie şi altele) şi cele ce pot fi invocate de femeie (depunerea
unei plângere de preacurvie împotriva soţiei sale, plângere ce nu a putut fi dovedită;
condamnarea soţului pentru o crimă capitală; conspiraţia soţului împotriva vieţii femeii sale;
căderea în patima beţiei a soţului), împreună cu despăgubirile materiale la care va fi osândit soţul
găsit vinovat .
Intrarea în vigoare a Codului civil român de la 1864 a unificat reglementările privitoare la
desfacerea căsătoriei extinzându-le în întregul Regat al României. Codul civil admitea
următoarele cauze determinate de divorţ: adulterul , excese şi cruzimi, insulte grave, osândirea la
muncă silnică sau recluziune, faptul unui soţ de a atenta la viaţa celuilalt.
Apariţia Codul familiei a însemnat o schimbare radicală în ceea ce priveşte reglementarea
motivelor de divorţ. Dacă în legiuirile anterioare a funcţionat sistemul enumerării motivelor de
divorţ, Codul familiei a introdus sistemul stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorţ
cu păstrarea însă a enumerării câtorva dintre motivele de divorţ.
În redactarea iniţială a art. 38 din C. fam., se stipula că: „La cererea de divorţ a oricăruia
dintre soţi, căsătoria poate fi desfăcută prin hotărâre judecătorească, dacă, din pricina unor
motive
temeinice, continuarea căsătorie nu mai este cu putinţă pentru cel care cere desfacerea ei.