UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT ”SIMION BĂRNUȚIU”

MASTER SPECIALIZAREA ȘTIINȚE PENALE

SEMESTRUL I

ETICA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

INSTITUȚIA FAMILIEI
DE LA TRADIȚIE LA MODERNISM
(de la Adam și Eva la Schalk și Kopf)

COORDONATOR:
Lect. univ. dr. Emanuel TĂVALĂ

Masterand: Dănuț-Petru Cîrstea

-SIBIU 2020-
 CUPRINS:

Introducere.................................................................................................................. 4
Capitolul 1 - Considerații generale privind căsătoria..............................................4
1.1. Noțiunea de căsătorie în actualul Cod civil.........................................................4
1.2. Căsătoria în antichitatea romană..........................................................................4
1.3. Căsătoria în perioada medievală..........................................................................4
1.3.1. Căsătoria la popoarele germanice..................................................................4
1.3.2. Influența creștinismului asupra căsătoriei.....................................................4
1.3.3. Căsătoria la saxoni și danezi.........................................................................4
1.3.4. Căsătoria în codurile românești.....................................................................4
1.4. Căsătoria în dreptul canonic................................................................................4
1.4.1. Binecuvântarea religioasă a căsătoriei...........................................................4
1.4.2. Conciliul de la Lateran și Trento..................................................................4
1.4.3. Conciliul........................................................................................................4
1.5. Căsătoria în epoca modernă.................................................................................4
1.5.1. Epoca modernă în Franța secolului al XVI-lea..............................................4
1.5.2. Epoca modernă în Anglia și Scoția................................................................4
1.5.3. Căsătoria în Europa secolului al XIX-lea......................................................4
Capitolul 2 - Instituția familiei în dreptul românesc................................................4
2.1. Secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea................................4
2.2. Codul Civil al lui Cuza........................................................................................4
2.3. Codul Civil al Vechiului Regat............................................................................4
2.4. Familia în comunism...........................................................................................4
2.5. Familia în noul Cod civil.....................................................................................4
Capitolul 3 - Parteneriatul civil..................................................................................4
3.1. Cuplurile în uniune de fapt în legislația canadiană..............................................4
3.2. Comitetul consultativ cu privire la dreptul familiei.............................................4
3.3. Statutul de părinte VS statutul de soț...................................................................4
3.4. Familia monoparentală........................................................................................4
 3.5. Pactele civile de solidaritate................................................................................4
3.6. Concubinajul în societatea românească...............................................................4
Capitolul 4 - CEDO și drepturile LGBT...................................................................5
4.1. Cauza Schalk și Kopf împotriva Austriei............................................................5
4.2. W.B. împotriva Republicii Federale a Germaniei................................................5
4.3. X împotriva Marii Britanii...................................................................................5
4.4. Dudgeon împotriva Regatului Unit......................................................................5
4.5. Rees împtriva Regatului Unit..............................................................................5
4.6. Cossey împotriva Regatului Unit.........................................................................5
4.7. Christine Goowin împotriva Regatului Unit........................................................5
4.8. Mata Estevez împotriva Spaniei..........................................................................5
4.9. Karner împotriva Austriei....................................................................................5
Capitolul 5 - Parteneriatul civil în legislația statelor europene...............................5
Concluzii......................................................................................................................5
Bibliografie..................................................................................................................5
I. Tratate și lucrări de specialitate...............................................................................5
II. Acte normative.......................................................................................................6
III. Resurse electronice...............................................................................................6

3
Introducere
1. Considerații generale privind căsătoria

1.1. Noțiunea de căsătorie în actualul Cod civil

În actualul Cod civil (din 2009), logodna1 este o „etapă” prenupţială informală, legea
definind-o simplu, ca promisiune reciprocă de a încheia căsătoria, art. 266 alin. (3) C.
civ. precizând că încheierea sa nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită
cu orice mijloc de probă. Logodna nu condiţionează în niciun fel încheierea căsătoriei,
rolul reglementării sale legale fiind de a stabili ce se întâmplă, mai ales din punct de
vedere patrimonial, în cazurile de rupere a logodnei. Codul civil reglementează
restituirea darurilor primite de logodnici şi despăgubirile pentru ruperea abuzivă a
logodnei, nefiind preocupat în niciun fel de definirea „stării” de logodnă.
1 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiaţia, ed. a 5-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pp. 22-30; M. Avram, Drept civil. Familia, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2016, pp. 30-36.
Putem conchide că reglementarea căsătoriei este complet autonomă faţă de „instituţia”
logodnei, singurul rol al acesteia din urmă fiind de a da o reglementare particular
cazurilor de răspundere civilă delictuală sau de îmbogăţire fără justă cauză ce ar putea
fi ocazionate de o promisiune nefinalizată de a încheia căsătoria, logodna nemaifiind o
„anticameră” a căsătoriei şi, cu atât mai puţin, o modalitate alternativă de a obţine
efectele căsătoriei3. În ceea ce priveşte formalităţile pentru încheierea căsătoriei,
acestea sunt reglementate în prezent în principal de art. 278-289 C. civ., dar şi de
prevederi ale Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Aceste prevederi
conturează căsătoria ca un act juridic solemn, cu solemnităţi sui-generis. Căsătoria
este, aşadar, un act public, care nu poate fi încheiat spontan, fiind precedat de o serie
de formalităţi prealabile obligatorii. Astfel, înainte de a încheia căsătoria propriu-zisă,
viitorii soţi trebuie să îşi comunice starea de sănătate şi să facă declaraţia de căsătorie.
Pe baza acestei declaraţii, ofiţerul de stare civilă dispune afişarea unei publicaţii de
căsătorie, prin care terţii sunt informaţi de încheierea acesteia, pentru a putea formula
opoziţii privind neîndeplinirea condiţiilor legale. Această publicitate prealabilă
urmăreşte informarea societăţii despre viitoarea căsătorie şi, mai ales, deschiderea
posibilităţii pentru orice persoană de a informa ofiţerul de stare civilă, pe calea
opoziţiei, despre existenţa unor impedimente la căsătorie sau neîndeplinirea altor
cerinţe ale legii pentru încheierea sa valabilă. În ceea ce priveşte oficierea căsătoriei,
4
aceasta se face de ofiţerul de stare civilă, de regulă la sediul oficiului de stare civilă, în
mod public, în prezenţa a doi martori. Se poate încuviinţa oficierea căsătoriei în alt loc,
dar numai cu asigurarea cerinţelor de publicitate a ceremoniei, chiar dacă nu asistă
efectiv nimeni altcineva decât ofiţerul de stare civilă, viitorii soţi şi cei doi martori.

1.2. Căsătoria în dreptul roman

În dreptul roman, căsătoria cum manu (care ducea la intrarea soţiei sub autoritatea
deplină a soţului) putea îmbrăca diverse forme, de la tradiţionalul confarreatio,
rezervat patricienilor4, la forme specifice transferului de drepturi patrimoniale, cum
erau
2 E. Florian, op. cit., p. 22.
3 Ibidem, pp. 24-25.
4 A. Esmein, Mélanges d'histoire du droit et de critique. Droit romain, L. Larose et Forcel, Paris,
1886, pp. 6-7.
coemptio, formă de căsătorie civilă accesibilă plebeilor5, şi usus, care iniţial salva
căsătoriile unde celelalte formalităţi fuseseră defectuos îndeplinite, pentru ca, ulterior,
să devină o formă autonomă de căsătorie6.
Căsătoria romană a devenit, în timp, din ce în ce mai puţin solemnă, un veritabil
act consensual, unde singurul aspect care mai conta cu adevărat era acordul de voinţe,
nudoar al viitorilor soţi, ci şi al pater familias, dacă era vorba de soţi aflaţi sub puterea
părintească7. Logodna (sponsiones) reprezenta o promisiune încheiată între titularii
puterii părinteşti pentru a încheia viitoarea căsătorie, sub sancţiunea unor despăgubiri
prestabilite8. Doar forma veche şi patriciană a căsătoriei cum manu, confarreatio, avea
pe deplin solemnitatea pe care astăzi o ataşăm căsătoriei. Ea era oficiată de doi înalţi
membri ai clerului, Pontifex Maximus şi Flamen Dialis, în templul lui Jupiter, în
prezenţa a zece martori, oferind drept ofrandă lui Jupiter o turtă de cereale, într-o
ceremonie religioasă în care se rosteau cuvinte sacramentale9. Această formă de
căsătorie căzuse în desuetudine încă din epoca clasică a dreptului roman, rămânând să
fie utilizată, rezidual, doar de membri ai clerului.
Coemptio era o „vânzare” fictivă a viitoarei soţii, de către titularul puterii
părinteşti către viitorul soţ, prin rostirea unor cuvinte prestabilite, adaptând ritualul
flexibil al mancipaţiunii10. Ritualul avea loc în prezenţa a cel puţin cinci martori şi a
unui libripens (funcţionar însărcinat cu cântărirea în balanţă în ceremonialul
mancipaţiunii), preţul simbolic pus în balanţă pentru „cumpărarea” miresei fiind o

5
monedă de cupru şi viitorii soţi trebuind să rostească cuvinte predeterminate prin care
să îşi exprime acordul la căsătorie şi, implicit, la dobândirea puterii maritale (manus)
de către soţ asupra viitoarei soţii11. Această formă de căsătorie fusese foarte
răspândită printre plebei în perioada preclasică, lor fiindu-le interzisă confarreatio, dar
în perioada clasică ea decăzuse ca frecvenţă, din cauza popularităţii căsătoriei libere
sine manu, iar în dreptul postclasic din secolul al VI-lea nici nu mai era menţionată12.
A treia formă de căsătorie cu dobândirea puterii maritale (cum manu), usus, era o
formă atipică de căsătorie, o pseudo-uzucapiune a stării civile datorită coabitării
continue a soţilor timp de cel puţin un an, fără niciun fel de ceremonial, intervalul
putând fi întrerupt prin lipsa soţiei timp de trei zile din domiciliul conjugal13. În epoca
imperială, pe lângă cele trei forme de căsătorie cum manu, care căzuseră treptat în
desuetudine14, existau şi alte forme de căsătorie, sine manu, care nu duceau la
dobândirea de către soţ a puterii asupra soţiei (manus) şi nu erau caracterizate de
niciun fel de ceremonial sau formalităţi specifice15.
5 A. Esmein, op. cit., p. 9; M.D. Bob, Manual elementar de drept privat roman, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016, p. 107.
6 A. Esmein, op. cit., p. 9.
7 Ibidem, pp. 14-15.
8 Ibidem, p. 16.
9 B.W. Frier, T.A.J. McGinn, A Casebook on Roman Family Law, Oxford University Press,
New York, 2004, p. 54; M.D. Bob, op. cit., p. 107; C. Donahue, jr., Common Law Marriage: A Legal
Institution for Cohabitation, Oxford University Press, New York, 2008, p. 38.
10 B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 55; M.D. Bob, op. cit., p. 107.
11 C. Donahue, jr., op. cit., pp. 38-39.
12 Ibidem.
13 B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 55; M.D. Bob, op. cit., p. 107.
14 M.D. Bob, op. cit., p. 107.

15 Ibidem, p. 108.ERIATUL CIVIL

Încheierea căsătoriei în epoca romană clasică şi postclasică era mai degrabă un
proces decât un simplu ceremonial16. Căsătoria se caracteriza, asemenea posesiei, prin
reunirea unui element intenţional (affectio maritalis – intenţia de a duce o viaţă
comună) cu un element material (honor matrimonii – convieţuirea propriu-zisă)17.
Una dintre variantele de a dovedi o căsătorie sine manu era deductio in domum mariti,
care implica dovedirea conducerii viitoarei soţii, într-o veritabilă procesiune, la
locuinţa viitorului soţ ca domiciliu conjugal18, altele fiind legate de petrecerea cu

6
ocazia căsătoriei (festivitas nuptiarum), întocmirea unui act dotal (instrumentum
dotale) sau mărturiile vecinilor19. Înaintea căsătoriei, pentru a asigura viitoarei soţii
un patrimoniu independent de succesiune în caz de predeces al soţului, se practica
donatio ante nuptias, la început cu character simbolic (un inel), iar apoi, în dreptul
roman postclasic, devenită obligaţie legală20.
Logodna (sponsalia) semăna, la începuturile sale romane, cu forma sa modernă,
având un caracter informal şi dând naştere unor efecte preponderent morale21, dar
putând da naştere unor litigii legate de încălcarea promisiunilor făcute cu această
ocazie. Treptat, logodna devine, în epoca clasică, o etapă iniţială a căsătoriei, unde
logodnicii dobândesc unele drepturi şi obligaţii ale soţilor. Aceasta era frecvent
aranjată de intermediari, nu de viitorii soţi, iar durata sa putea fi extrem de
îndelungată, pentru felurite motive, variind de la starea de sănătate a unuia dintre soţi
până la cazurile de deces într-una dintre familii22.
Logodna romană în epoca clasică era un simplu acord, ce putea să nici nu
implice acordul celor vizaţi, ci al unor intermediari, care puteau fi pater familias sau,
mai târziu, chiar intermediari profesionişti. Denumirea însăşi a instituţiei făcea referire
la schimbul de promisiuni formale (sponsiones) de a încheia căsătoria, încălcarea lor
justificând o acţiune în despăgubiri pentru încălcarea promisiunii, aspect la care s-a
renunţat în epoca dreptului clasic, pentru a respecta libertatea căsătoriei23.
Logodna în epoca lui Iustinian devenise însă un veritabil ceremonial, donatio
ante nuptias fiind menţinută pe jumătate dacă moartea viitorului soţ – donator – avea
loc după ceremonie (osculum) şi fiind caducă dacă decesul avea loc anterior acestui
ceremonial premarital24.
1.3. Căsătoria în perioada medievală

1.3.1. Căsătoria la popoarele germanice

Încă din epoca barbară a Evului Mediu Timpuriu, căsătoria la popoarele
germanice (burgunzi, vizigoţi, franci) se încheia într-o formă similară cu coemptio
romană, printr-o cumpărare simbolică a soţiei sau, mai exact, a autorităţii asupra soţiei
(mundium), de la părinţi sau familia extinsă (cei care ar fi putut pretinde despăgubiri –
wergeld – în caz de
16 B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 63.
17 M.D. Bob, op. cit., p. 108.
18 B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 56; M.D. Bob, op. cit., p. 108.
7
19 M.D. Bob, op. cit., p. 108.
20 A. Esmein, op. cit., p. 61.
21 M.D. Bob, op. cit., p. 106.
22 B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 63.
23 Ibidem, pp. 65-66.
24 A. Esmein, op. cit., p. 62; P. Viollet, Histoire du droit civil français, L. Larose et Forcel, Paris,
1893, pp. 420-421.
ucidere a soţiei), de către viitorul soţ, cumpărare precedată de o promisiune reciprocă
de încheiere a căsătoriei (desponsatio), încheiată între viitorul soţ şi reprezentantul
familiei viitoarei soţi. Aceste căsătorii, numite matrimonia venalia, erau uşor de
dovedit, celelalte forme ale căsătoriei fiind privite iniţial cu dispreţ, ca un fel de
concubinaje. Căsătoria fără acordul părinţilor sau familiei soţiei putea spori de trei ori
preţul (wittemon sau nuptiale pretium) care trebuia plătit, alături de o amendă, care
varia în funcţie de statutul social al acestuia25.
„Cumpărarea” soţiei căpătase un rol simbolic încă din vremea legii salice a
francilor (secolul al VI-lea), nemaifiind nici menţionată explicit în legea francilor
ripuari, momentul în care căsătoria începea să-şi producă efectele fiind cel în care
logodnica era condusă solemn la soţul său şi avea loc consumarea căsătoriei26.
În ceea ce priveşte logodna, vizigoţii sancţionau cu o amendă neîndeplinirea
promisiunii de a se căsători în decurs de doi ani de la încheierea logodnei şi considerau
asimilabilă adulterului situaţia logodnicului care îşi încalcă promisiunea de a se
căsători, logodna putând fi însă ruptă pentru motive temeinice sau prin acordul
părţilor27. Treptat, ceremoniile legate de căsătorie devin un simplu pretext pentru a
asigura primirea şi transmiterea de liberalităţi către viitorii soţi, liberalităţi care să
asigure prosperitatea căsniciei28.

1.3.2. Influența creștinismului asupra căsătoriei

În Evul Mediu, sub influenţa creştinismului, căsătoria capătă treptat un
character religios. Deşi se considera că orice căsătorie se încheia prin simplul acord de
voinţe al viitorilor soţi, cutuma împământenită deja în secolele X-XI era de a solicita
preotului binecuvântarea căsătoriei, fără ca aceasta să fie însă o condiţie de
valabilitate, fiind considerată doar o „cutumă pioasă”. În cazul populaţiilor recent
creştinate, obiceiurile vechi legate de căsătorie continuau să se păstreze, aceasta având
oricum la unele popoare (cum sunt celţii din Irlanda) un caracter sacramental, soţia
fiind frecvent „cumpărată” de soţ de la părinţii săi, uneori chiar fără a i se solicita

8
acordul, în schimbul unor liberalităţi făcute de viitorul soţ către părinţii acesteia şi al
unor liberalităţi în favoarea soţiei29.
1.3.3. Căsătoria la saxoni și danezi
În acelaşi timp, alte populaţii medievale (saxonii şi danezii din Anglia) nu
vedeau căsătoria ca pe un act religios, înainte de perioada creştinării, ci ca pe un raport
legal stabilit între un bărbat şi o femeie. Pe de altă parte, diferenţa dintre căsătoria
legitimă (ae/aew) şi „căsătoria” nelegitimă/concubinaj (văzut ca o varianta inferioară
de căsătorie, care putea duce chiar la pierderea unor drepturi de accesiune la tron ale
celui implicat) rezulta din raportul direct stabilit între bărbat şi femeie (în cazul
concubinajului), fără logodna şi ceremoniile prealabile specifice căsătoriei. Cel care
dorea să aibă o soţie legitimă (bewedode wif/legitima uxor) trebuia neapărat să se
logodească în prealabil (beweddian), ceea ce însemna că părinţii viitorului soţ declarau
părinţilor viitoarei soţii că acesta avea intenţia de a se căsători cu ea şi de a-şi îndeplini
toate obligaţiile pe care le implică mariajul, părinţii fiind garanţii îndeplinirii acestei
promisiuni, precum şi ai angajamentului că viitorul soţ are destule bunuri pentru a
întemeia o familie. După acceptarea acestor promisiuni de către părinţii soţiei, părinţii
soţului le remiteau „preţul” căsătoriei şi trebuia anunţat şi care va fi cadoul de nuntă al
soţului pentru viitoarea sa soţie (morgengab) şi bunurile rezervate soţiei pentru cazul
predecesului
25 E. Glasson, Le mariage civil et le divorce dans l'antiquité et dans les principales législations
modernes de l'Europe, 2e éd., A. Durand et Pedone-Lauriel, Paris, 1880, pp. 181-182, 238.
26 Ibidem, pp. 229-230.
27 Ibidem, p. 182.
28 Ibidem, pp. 182-183.
29 Ibidem, pp. 191-192.
soţului (douaire). Chiar dacă „negocierile” prenupţiale se purtau între părinţi, viitoarea
soţie nu putea fi însă constrânsă să se căsătorească fără acordul său. Până la
îndeplinirea formalităţilor logodnei, oricare dintre viitorii soţi putea să se răzgândească
dar, dacă logodnicul era cel care se răzgândea, pierdea „preţul” căsătoriei30.
Cutuma medievală creştină din Ierusalim, edictată în 1099 de Godefroy de
Bouillon (Assises et bons usages du royaume de Jérusalem)31, care reprezenta o
culegere de cutume franceze din epocă pentru uzul regatului cruciat din Ierusalim,
prevedea, legat de obiceiurile privind căsătoria, că fiecare bărbat care dorea să se
căsătorească trebuia să jure pe toţi sfinţii că nu are o altă soţie în viaţă, nici nu a
încheiat promisiuni de căsătorie cu altă femeie, iar jurământul său trebuia întărit de

9
jurământul altor doi bărbaţi. Similar, şi femeia trebuia să jure că nu are un alt soţ în
viaţă sau promis, iar jurământul său trebuia confirmat de alte două femei. După fixarea
zilei nunţii, preotul trebuia să anunţe în prealabil de trei ori, în biserică, în zile diferite,
la prima liturghie, că acel bărbat şi acea femeie se vor căsători dacă nimeni nu aduce la
cunoştinţă motive pentru care respectiva căsătorie nu trebuie să aibă loc32. Aceste
formalităţi nu aveau însă o valoare juridică, facilitând totuşi dovedirea încheierii
căsătoriei.
Cutumele medievale franceze, până la Ordonanţa din Blois din 1579, care a
impus şi ea încheierea căsătoriei la biserică, defineau căsătoria ca pe o stare, nu ca pe
un moment anume, prin acţiunile şi comportamentul cotidian al soţilor, care
demonstrau starea lor de persoane căsătorite33.
Logodna şi căsătoria au ajuns să se confunde în Evul Mediu târziu, singura
diferenţă între ele fiind caracterul viitor (sponsalia per verba de futuro), în cazul celei
dintâi, respectiv caracterul actual (sponsalia per verba de praesenti), în cazul celei de-
a doua, al promisiunii de căsătorie, ambele având, în principiu, un caracter consensual,
până la instituirea obligativităţii ceremoniei religioase pentru căsătorie în secolul al
XVI-lea34.
Şi în Anglia medievală cutuma era ca logodnicii să se ducă la uşa bisericii, unde
îşi făceau jurămintele de căsătorie, intrând ulterior în biserică şi îngenunchind pe
treptele altarului, participarea preotului la acordul lor de voinţe fiind în calitate de
invitat, nu de reprezentant al bisericii35.

1.3.4. Căsătoria în codurile românești

În Moldova şi Ţara Românească, anterior intrării în vigoare a Codului civil din
1864, căsătoria avusese un caracter pur religios, de taină bisericească, domnitorii
prescriind o serie de reguli de comportament pentru soţi, cu vădită tentă religioasă36.
Logodna, în Codul Calimach sau în Pravila lui Matei Basarab, era considerată o
veritabilă legătură juridică, căsătoria cu o femeie deja logodită cu altcineva fiind
considerată chiar o formă de adulter37.
30 Ibidem,

10
 1.4. Căsătoria în dreptul canonic
În dreptul canonic, viziunea asupra logodnei fusese împrumutată din dreptul
roman, existând obiceiul ca biserica să binecuvânteze logodna şi aceasta să fie
considerată o etapă indispensabilă viitoarei căsătorii, chiar dacă în unele dioceze
ceremonia de logodnă era oficiată abia după proclamaţiile de căsătorie, deci mult după
acordul de voinţe al viitorilor soţi că se vor căsători împreună38. Căsătoria avusese, în
dreptul roman clasic, o natură pur civilă, nu religioasă, şi abia Novela 89 a împăratului
bizantin Leon al VI-lea Filosoful (866-912) a consacrat principiul obligativităţii
căsătoriei religioase39, până atunci aceasta fiind doar o recomandare chiar a celor mai
pioşi împăraţi romani. Ideea căsătoriei religioase a fost poate mai uşor acceptată de
populaţiile barbare creştinate, care aveau oricum un anumit ceremonial precreştin al
căsătoriei, dificultatea în cazul acestora fiind la a-i convinge să renunţe la ideea de
căsătorie ca „vânzare”, care capătă un caracter definitiv abia prin consumare şi poate fi
revocată/rezoluţionată în caz de eroare. Aceste cutume erau atât de înrădăcinate în
anumite zone încât, chiar după consacrarea obligativităţii căsătoriei religioase,
binecuvântarea religioasă a căsătoriei se solicita abia după consumarea acesteia40,
dictonul cutumiar străvechi redat de Loysel fiind că o căsătorie se încheie în cer, dar se
consumă pe pământ41. Dreptul canonic, preluând tradiţia romană, este cel care are
meritul de a fi mutat accentul, cu privire la momentul de început al căsătoriei, de la
consumarea căsătoriei sau coabitarea soţilor, la momentul realizării acordului de voinţe
între aceştia42, transformând căsătoria într-un veritabil act juridic, nu o simplă stare
sau proces de durată.

1.4.1. Binecuvântarea religioasă a căsătoriei

Binecuvântarea religioasă a căsătoriei a intrat treptat în obiceiurile romanilor şi
ale populaţiilor barbare, fiind însă privită mai degrabă ca o recomandare decât ca o
obligaţie, biserica însăşi arătând că este o „uzanţă pioasă”, nu o obligaţie legală,
acceptând frecvent chiar condiţii mai laxe decât dreptul laic, prin aceea că acordul de
voinţe al viitorilor soţi era suficient pentru încheierea tainei căsătoriei, chiar fără
acordul părinţilor. Această toleranţă şi flexibilitate a bisericii în ceea ce priveşte
căsătoria religioasă au dus la pierderea treptată a caracterului laic/civil al căsătoriei, în
Evul Mediu timpuriu (secolul al IX-lea) fiind suficient simplul acord de voinţe al

11
viitorilor soţi chiar pentru încheierea tainei căsătoriei, fără intervenţia directă a
bisericii43. Acest „neintervenţionism” al bisericii la sfânta taină a căsătoriei nu a fost
de durată, apărând obiceiul, iniţial facultativ, de a solicita intervenţia bisericii în
ceremonia nupţială, prin binecuvântarea preotului în biserică (benedictio sacerdotalis
in ecclesia)44.
Caracterul obligatoriu al binecuvântării preoţeşti a căsătoriei era încă incert în
Evul Mediu timpuriu, căsătoria fiind considerată practic „consensuală” şi valabil
încheiată, chiar şi din punct de vedere religios, prin simplul acord de voinţe al soţilor.
Biserica recomanda însă binecuvântarea uniunii de către un preot în biserică şi
publicarea unor „proclamaţii” privind viitoarea căsătorie45. Căsătoriile încheiate
informal, fără binecuvântarea preotului
38 E. Glasson, op. cit., p. 243.
39 D. Alexandresco, op. cit., pp. 203-204; P. Viollet, op. cit., p. 426.
40 E. Glasson, op. cit., pp. 203-206.
41 A. Loysel, op. cit., p. 145.
42 E. Glasson, op. cit., p. 230.
43 E. Glasson, op. cit., pp. 206-208; P. Viollet, op. cit., pp. 424-425.
44 P. Viollet, op. cit., pp. 424-425; E. Glasson, op. cit., p. 208.
45 E. Glasson, op. cit., p. 208.MILIA
ŞI PARTENERIATUL CIVIL
şi fără existenţa unor proclamaţii publice, erau însă privite defavorabil, cu suspiciune,
drept căsătorii clandestine (matrimonium clandestinum), şi expuneau participanţii unor
sancţiuni religioase, fără a fi însă considerate nevalabile pentru aceasta, fiind
considerate valide chiar şi căsătoriile secrete, pentru că acordul de voinţe al soţilor era
privit ca fiind elementul esenţial, nu ceremonia46.

1.4.2. Conciliile de la Lateran și Trento

Pentru a avea o aparenţă de căsătorie (matrimonium putativum)47, devenise
necesar ca acea căsătorie să fie încheiată în faţa bisericii, al patrulea Conciliu de la
Lateran din 1215 impunând obligativitatea proclamaţiilor de căsătorie înainte de
oficierea acesteia48. De la acel moment nu s-ar mai fi putut susţine buna-credinţă a
unui soţ, care i-ar fi conferit beneficiul putativităţii, dacă era vorba de o căsătorie
nepublică.
Mai târziu, la Conciliul de la Trento din 1563, s-a stabilit în mod explicit şi
neechivoc nevalabilitatea căsătoriilor care erau încheiate, de atunci încolo, fără să fi
avut loc o ceremonie desfăşurată în faţa preotului paroh şi în prezenţa a doi martori49.

12
La Conciliul de la Lateran din anul 1215 s-a stabilit pentru prima oară, prin
canonul 51, că nu se va aplica beneficiul putativităţii căsătoriei celor care nu
respectaseră cerinţele de formă la încheierea acesteia50. Aceste cerinţe de formă
includeau, în primul rând, facerea prealabilă a proclamaţiilor de căsătorie (banna sau
denunciationes), care nu erau altceva decât echivalentul medieval al publicaţiilor de
căsătorie de astăzi şi constau în anunţurile făcute de preot cu privire la intenţia
logodnicilor de a se căsători la o anumită dată, scopul acestora fiind de a stimula
dezvăluirea eventualelor impedimente la căsătorie51.
Conciliul de la Lateran din 1215 a adoptat o atitudine mult mai rigidă faţă de
căsătoriile clandestine. Un preot care ar fi participat la oficierea unei asemenea
căsătorii, fără îndeplinirea cerinţelor prealabile de publicitate prescrise de canon, urma
să fie suspendat din funcţie. Conciliul nu prescrisese însă nicio penitenţă anume
(condign penitentia) pentru părţile care încheiaseră o asemenea căsătorie, în afară de
pierderea beneficiului putativităţii, dacă erau ulterior considerate nule, şi nici nu le
declarase intrinsec nevalabile pentru acest motiv. Aceste căsătorii erau privite ca fiind
ilegitime, dar erau totuşi considerate căsătorii52.
Dificultăţile pe care le puteau naşte căsătoriile clandestine şi pur consensuale –
căsătorii pripite, greu de dovedit, existenţa unor diverse fraude, deghizarea
concubinajului drept căsătorie, inducerea în eroare a celuilalt soţ asupra existenţei
căsătoriei, precum şi efectul Reformei religioase din epocă – au dus la triumful
formalizării căsătoriei religioase în cadrul Conciliului de la Trento din 11 noiembrie
156353. Atunci s-a stabilit în mod decisiv, sub sancţiunea nulităţii, că o căsătorie se
putea încheia doar de preotul paroh al uneia dintre părţi, în prezenţa a doi sau trei
martori, unul dintre scopurile respectivei reglementări fiind ca, prin aceste solemnităţi
obligatorii, să se elimine căsătoriile clandestine, să se faciliteze dovedirea căsătoriei şi
să se creeze o distincţie clară şi vizibilă faţă de simplul concubinaj54.
46 Ibidem, p. 209; P. Viollet, op. cit., p. 425.
47 A se vedea şi M. Floare, Istoricul unui concept: putativitatea căsătoriei în gândirea juridică
medievală şi contemporană, în Studia nr. 4/2016, pp. 43-45.
48 P. Viollet, op. cit., p. 439.
49 C. Donahue, jr., op. cit., pp. 633-644.
50 Ibidem, p. 41.
51 A. Esmein, Le mariage en droit canonique, t. I, L. Larose et Forcel, Paris, 1891, pp. 180-181.
52 Ibidem, p. 32.
53 P. Viollet, op. cit., p. 426; E. Glasson, op. cit., pp. 209-210.
54 E. Glasson, op. cit., p. 210; P. Viollet, op. cit., pp. 426-427.

13
 S-a remarcat însă de multă vreme55 că scopul formalismului religios
obligatoriu pentru căsătorie era şi de a întări poziţia bisericii, prin crearea unui rol
central pentru aceasta într-unul dintre actele cele mai importante ale vieţii civile:
căsătoria. Orice cerinţă obligatorie de formă este, până la urmă, o sursă de putere
pentru cel care îndeplineşte respectiva formalitate.
Din momentul în care biserica şi-a asumat formalităţile specifice căsătoriei, ea a
intrat în conflict cu puterea seculară, care nu avusese de obiectat la ceremonialul
religios, atât timp cât căsătoria era văzută ca fiind un act pur consensual, fără
formalităţi obligatorii56. Compromisul la care s-a ajuns a fost ca statele să „integreze”
formalităţile stabilite de Conciliul de la Trento, preotul preluând în unele ţări rolul
dublu de reprezentant al bisericii şi „agent instrumentator” al puterii seculare, pentru
actul juridic al căsătoriei, sacramentul şi actul juridic devenind astfel indisolubil
legate57.

1.5. Căsătoria în epoca modernă

1.5.1. Epoca modernă în Franța secolului al XVI-lea
Regalitatea franceză s-a preocupat şi de reglementarea logodnei, în epoca
postmedievală, aceasta putând fi încheiată atât de viitorii soţi, cât şi de părinţii
acestora. În cazul încheierii logodnei de către părinţi pentru copiii lor minori, aceştia
din urmă se puteau dezice de logodnă, odată ce ajungeau la majorat, dar erau legaţi de
aceste promisiuni, dacă le ratificaseră sau dacă la încheiaseră personal la majorat, sub
jurământ. Logodna era considerată o perioadă de reflecţie serioasă asupra viitoarei
căsătorii, dând dreptul la despăgubiri pentru ruperea sa unilaterală şi abuzivă, fără
motive serioase, şi împiedicând încheierea unei alte căsătorii până la ruperea logodnei.
După o ordonanţă din 1639 din Franţa, logodna era considerată doar o etapă prealabilă
obişnuită a căsătoriei, fără a mai fi obligatorie, impunându-se redactarea unui înscris în
dublu exemplar ad probationem, în prezenţa unui număr de patru persoane înrudite,
fiind interzisă explicit proba cu martori a promisiunilor de căsătorie58. După Conciliul
de la Trento din 1563, când Biserica Catolică a reglementat mult mai precis
formalităţile căsătoriei, puterea seculară a început să se preocupe şi ea de
reglementarea căsătoriei, asimilând sau înlăturând reglementările ecleziastice59. Din
punctual de vedere al formalităţilor prealabile căsătoriei, ordonanţele regale din Franţa

14
Vechiului Regim prerevoluţionar, începând cu secolul al XVI-lea, au stabilit că sunt
necesare trei proclamaţii privind căsătoria, făcute în parohia fiecărui soţ, într-o zi de
duminică sau de sărbătoare, fiind necesare prezenţa a patru martori şi oficierea
căsătoriei de preotul paroh sau vicar al unuia dintre viitorii soţi60.
Încă din 1556, în Franţa fuseseră interzise căsătoriile clandestine prin edict, iar
prin marea Ordonanţă din Blois din 1579 a regelui Henric al III-lea s-au înfiinţat
register de stare civilă pentru căsătorii şi decese, reglementându-se explicit
formalităţile care asigurau publicitatea căsătoriei. Prin această ordonanţă din 1579, li s-
a interzis explicit
55 E. Glasson, op. cit., p. 210.
56 Ibidem, pp. 210-211.
57 Ibidem, pp. 210-212.
58 Ibidem, pp. 243-244; P. Viollet, op. cit., p. 422.
59 D. Alexandresco, op. cit., p. 204; E. Glasson, op. cit., pp. 227-228.
60 E. Glasson, op. cit., pp. 227-228.PARTENERIATUL CIVIL
notarilor, sub pedeapsă corporală, să înregistreze căsătorii propriu-zise (sponsalia de
praesenti), întrucât caracterul consensual al căsătoriilor de până atunci crease nevoia
de a le înregistra la notar pentru preconstituirea de probe. Notarii puteau însă înregistra
în continuare logodne (sponsalia de futuro), adică promisiuni de a se căsători în viitor,
promisiuni care, chiar şi înainte de introducerea formalismului în materie de căsătorie,
nu duceau la încheierea căsătoriei propriu-zise decât de la momentul exprimării unui
nou consimţământ sau al consumării căsătoriei61.
Conform reglementărilor seculare franceze din secolele XVI-XVIII, căsătoria se
oficia, de regulă, de preotul paroh al unuia dintre soţi, în prezenţa a cel puţin patru
martori, sub pedeapsă de nulitate, iar această căsătorie trebuia înregistrată în registrul
special de căsătorii, ţinut de fiecare parohie. Consimţământul nu trebuia exprimat în
vreo formulă sacramentală şi nici nu era obligatorie prezenţa personală a ambilor soţi,
căsătoria putându-se încheia şi prin mandatar cu procură specială, atât timp cât
mandatarul îşi îndeplinea personal mandatul şi procura sa nu fusese revocată62.

1.5.2. Epoca modernă în Anglia și Scoția

Şi în Anglia au apărut registrele de stare civilă în 1538, fiind ţinute de parohii
până în epoca lui William al III-lea, ulterior fiind ţinute de funcţionari civili, dar fără
ca această căsătorie civilă să capete caracter obligatoriu. Ulterior transferului acestor
registre către funcţionarii civili, şi căsătoria religioasă trebuia să îndeplinească anumite
15
condiţii de formă ale dreptului civil, nefiind suficient ca publicaţiile de căsătorie să fie
făcute de biserică, ele trebuind făcute, cu un anumit interval înaintea căsătoriei, de
ofiţerul de stare civilă, iar dovada îndeplinirii acestei formalităţi sau acordarea unei
dispense în acest sens, eliberată de ofiţerul de stare civilă (registrar), trebuia
prezentată preotului care urma să oficieze căsătoria religioasă. După oficierea
căsătoriei, de un preot anglican sau într-un alt loc autorizat de stat pentru oficierea de
căsătorii, care putea fi un oficiu de stare civilă sau un lăcaş de cult al altei religii decât
cea anglicană, actul de căsătorie trebuia înscris nu doar în registrele parohiei, ci şi în
cele seculare de stare civilă63.
În Scoţia, în epoca modernă, s-au păstrat formele de căsătorie anterioare
Conciliului de la Trento din 1563, căsătoria putând fi ori încheiată cu toate
formalităţile, oficiată de preot, incluzând publicaţii de căsătorie şi martori, ori
încheiată prin simplul acord de voinţe actual (verba de praesenti) – aşa-zisa căsătorie
„neregulată”, cu aceleaşi efecte precum căsătoria formală64. Promisiunea reciprocă de
a încheia căsătoria în viitor (verba de futuro) însemna, de regulă, o simplă logodnă dar,
dacă era urmată de coabitare, căsătoria era considerată, astfel, încheiată prin
îndeplinirea promisiunii anterioare65.

1.5.3. Căsătoria în Europa secolului al XIX-lea

Nici Codul civil francez din 180466 şi nici Codul nostru civil din 186467 nu au
mai recunoscut logodna ca veritabil act juridic, aşa cum era în vechiul drept francez
prerevoluţionar sau în dreptul nostru anterior, preferând să lase viitorilor soţi libertatea
de a încheia sau nu căsătoria până în momentul oficierii sale solemne, „contractele”
prin care se promitea căsătoria fiind privite ca nule, având în vedere cauza lor ilicită.
Pe de altă parte, în ambele sisteme se recunoştea posibilitatea recuperării
prejudiciilor68 cauzate prin ruperea abuzivă a promisiunii de căsătorie, fără un motiv
întemeiat.
61 Ibidem, pp. 234-235; P. Viollet, op. cit., pp. 421-422.
62 E. Glasson, op. cit., pp. 235-237.
63 Ibidem, pp. 312-314.
64 D. Alexandresco, op. cit., pp. 205-206; E. Glasson, op. cit., p. 315; P. Viollet, op. cit., p. 428.
65 E. Glasson, op. cit., p. 315.
66 Ibidem, pp. 270-271.
67 D. Alexandresco, op. cit., pp. 212-213.
68 Ibidem, p. 213.

16
 În ceea ce priveşte oficierea căsătoriei, Codul civil francez din 1804 a păstrat
din dreptul revoluţionar primatul căsătoriei civile asupra celei religioase, căsătoria
trebuind încheiată în mod obligatoriu în faţa ofiţerului de stare civilă, înainte de
oficierea căsătoriei religioase, în mod similar Codului familiei din 1953, dar diferit faţă
de forma originală a Codului civil român din 1864, care impunea oficierea căsătoriei
religioase înaintea celei civile69. Legislaţia şi doctrina civilă română s-au raliat însă
treptat modernităţii şi, sub influenţa Constituţiei din 1923, au consacrat caracterul pur
civil al căsătoriei, binecuvântarea religioasă rămânând facultativă şi neputând înlocui
ceremonia civilă70.
În Italia, Codul civil albertin din 1837 din Regatul Sardiniei recunoştea încă
logodnele încheiate în faţa bisericii, dar Codul civil italian din 1865, după model
francez, nu mai reglementează propriu-zis logodna, prevăzând doar despăgubirile
pentru cheltuielile făcute în vederea viitoarei căsătorii, în caz de refuz nejustificat de a
mai încheia căsătoria71.
2. Instituția familiei în dreptul românesc

2.1. Secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea

Ce însemna familia românească în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al
XX-lea?3 Cercetările sociologice au arătat că familia ţărănească (paradigmatică pentru
majoritatea covârşitoare a populaţiei româneşti în perioada vizată) funcţiona ca o
„comunitate familial-patrimonială”4, ai cărei membri – prin capacităţile şi
priceperile/calificările lor – au roluri determinate şi interdependente sub conducerea
capului acesteia. Este un grup restrâns, repliat asupra lui însuşi prin faptul că îşi este
autosuficient şi grupat în jurul pământului familial pe care îl munceşte şi al industriei
casnice pe care o desfăşoară. Devălmăşia tradiţională ce caracteriza familiile de ţărani
liberi români făcea ca averea să aparţină familiei ca grup, membrii săi având mai
degrabă folosinţa asupră-i5.
Regimul juridic ce guverna familia astfel constituită determina dependenţa oricărui
membru faţă de grup şi interdependenţa tuturor membrilor, grupaţi în consecinţă sub
autoritatea şefului familiei. Toate aceste aspecte au concurat la autonomia întregului
grup faţă de circumstanţele externe şi credem că aici se găseşte una dintre cauzele
rezistenţei mediului nostru rural la penetrarea Codului civil modern de la 1864.

17
Istoricul dreptului Ion Peretz evidenţiase într-un amplu studiu6 neîncrederea ţăranului
român faţă de reglementarea importată de subţirea pătură cultivată a societăţii
româneşti de secol al XIX-lea. În opinia sa, această atitudine a făcut ca noul cod, prea
2 A se vedea volumul concluziv al cercetării în cauză: Familie şi moştenire în România, M.D. Bob (coord.), Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
3 M. Cernea, Schimbări ale structurii familiei ţărăneşti în cooperativele agricole de producţie, în Revista de
filozofie 16 (1969) [citat în continuare „Cernea, Schimbări”], pp. 1009-1011, cu autorii citaţi acolo.
4 Grofşoreanu, Raport asupra anchetei etico-juridice la Belinţ, p. 340, apud Cernea, Schimbări, p. 1012.
5 Costa-Foru, Cercetarea, pp. 31-32, apud Cernea, Schimbări, p. 1010.
6 I. Peretz, În marginea codului civil, în C. Jud. (31) 1922, 19, pp. 272-277. În acelaşi sens: „[…] ţăranii se
împart şi astăzi tot după «obiceiul pământului», după normele venite lor din adâncul veacurilor, fără formalităţi
sau mijlocirea judecătorului şi fără a se preocupa câtuşi de puţin de ceea ce prescrie condica civilă. [...] Cea mai
evidentă dovadă despre aceasta este nemărginitul dispreţ cu care, şi astăzi, masa cea mare a populaţiei tratează
unele prescripţii isvorâte din minţile sofisticate ale unor amatori de simetrie – păcatul raselor latine” (E. Cerkez,
Obiceiul pământului, în „Din vremuri trecute”, Bucureşti, 1924, pp. 48 şi 50).
ŞI PARTENERIATUL CIVIL
francez pe fond, să fie literă moartă la sate şi să aibă nevoie de o perioadă de asimilare
în ţara sa de adopţie – încheiată abia la finele primei conflagraţii mondiale. Părerea
noastră este că Peretz are dreptate când identifică aici o aplicaţie în juridic a teoriei
maioresciene a formei fără fond. Credem însă că la cantonarea timp de şase decenii a
Codului civil de la 1864 în stadiul de literă moartă a contribuit şi modul de funcţionare
a familiei ţărăneşti, schiţat mai sus: un grup social opac la impactul unei codificări
conţinând reguli dintre care unele îi erau străine şi care, în final, nici nu îi erau
necesare pentru buna sa funcţionare.

2.2. Codul Civil al lui Cuza

Noţiunea de familie nu se suprapunea total, în concepţia Codului lui Cuza, cu
cea de rudenie, iar vocaţia succesorală nu ieşea din familia legitimă7. Era, în fond, o
concepţie cu o venerabilă vechime, originată în influenţele creştine asupra legislaţiei
promulgate în materie de către Iustinian şi prezentă atât în vechiul drept francez, cât şi
în vechiul drept românesc. Codul Napoléon a dorit la 1804 să favorizeze căsătoriile,
astfel că a întemeiat vocaţia succesorală a descendenţilor pe legitimitatea dată de
mariaj.
Ideile umaniste promovate de Revoluţia franceză din 1789 au reuşit totuşi să nu
lase copiii naturali fără niciun drept, iar Codul lui Cuza a mers chiar mai departe de
atât: pe linia tradiţiei juridice româneşti, le-a acordat vocaţie numai faţă de mamă (art.
652 alin. 2). Această soluţie a ajuns să fie criticată pentru că nu ţinea seama de o

18
realitate: numărul mare de copii nelegitimi, în pofida interdicţiilor tradiţionale de ordin
religios.
Aceştia nu erau numai fructul adulterelor, dar şi consecinţa convieţuirilor
consensuale (peiorativ numite „concubinaj”) – răspândite atât în mediul urban, cât şi în
cel rural încă din secolul al XIX-lea8. Ca urmare, contemporanii au adoptat un punct
de vedere moderat, în care legitimitatea familială nu trece principial dincolo de cadrul
căsătoriei: „Sistemul legii române este de neînţeles, lipsit de logică şi de echitate.
Copilul natural nu este cu nimic vinovat de greşeala părinţilor. Desigur că, într-o
legislaţiune bine chibzuită, situaţiunea sa juridică nu poate fi echivalentă cu a copiilor
legitimi; legea are prea mare interes, din punct de vedere social, să sprijine şi să
încurajeze familia pentru a da copiilor naturali avantaje sau prerogative identice cu ale
copiilor născuţi dintr-o căsătorie regulată. Această chestiune de principiu pare a fi
scăpat din vedere legiuitorului nostru”9.
Occidentul european a cunoscut ulterior (în unele cazuri chiar din secolul al
XVIII-lea), pe măsura migrării în mediile industrializate, o scădere în importanţă a
bunurilor moştenite legate de ocupaţiile agricole (bunurile „familiale”) şi creşterea
corelativă a ponderii patrimoniale a bunurilor achizite, rezultat al muncii fiecăruia.
Migrarea populaţiei către oraş s-a efectuat, de obicei, în formula părinţi plus copii,
ceea ce a dus la o „dispersare a legăturilor de rudenie de la sate”10 şi a augmentat
substanţial ponderea7
Mai precis: din familia de sânge. De asemenea, fără a intra aici în detaliile controversei, mergem pe
ideea că statul venea la moştenire în virtutea suveranităţii sale – nu a calităţii de moştenitor de ultim recurs.8
M. Ioniţă-Niculescu, Căsătoria şi familia în nordul Olteniei în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi începutul secolului XX, teză, Cluj-Napoca, 2012 [citată în continuare: „Ioniţă-Niculescu,
Căsătoria”], pp. 100-105. Pentru sinteza cauzelor acestei realităţi, a se vedea şi p. 179. Pentru
situaţia similară din Transilvania, a se vedea I. Bolovan, Illégitimité, în I. Bolovan [şi] C. Pădurean
(coord.), „Concubinage, illegitimacy and morality on the Romanian territory between the 17th and
the 20th century”, Ed. Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2005.
9 C. Hamangiu [şi] I. Rosetti-Bălănescu [şi] Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I,
Ed. „Naţionala” S. Ciornei, Bucureşti, 1928, nr. 800, p. 497.
10 J. Goody, Familia europeană. O încercare de antropologie istorică, trad. S. Doboş, Ed. Polirom,
Iaşi, 2003 [citat în continuare „Goody, Familia”], pp. 78 şi 160.
afectivă şi pecuniară a rolului jucat de soţie. Urmarea este că tânărul cuplu depinde
mai puţin de mijloacele de producţie pe care ascendenţii „binevoiesc” (sau nu) să i le
pună la dispoziţie la intrarea în mariaj, veniturile din noile activităţi asigurând-i
confortul necesar. Chiar şi comportamentul ascendenţilor se schimbă, constituirile de
zestre fiind treptat înlocuite cu ajutoare (mai puţin consistente) pentru educaţie şi
pentru procurarea unei locuinţe. Consecinţa în planul moştenirii este că legătura de

19
sânge nu încetează să fie temei al vocaţiei succesorale legale: este doar pusă tot mai
mult în umbră de colaborarea afectivă şi pecuniară a partenerului de viaţă11.
Fenomenul se observă şi în România (în pofida rămânerilor în urmă istorice),
fiind constatat cel târziu de la începutul secolului al XIX-lea12 şi accentuat după
cooperativizarea comunistă13. Populaţia rurală a României reprezenta 77% în 192014,
în timp ce la 1 ianuarie 2015 a ajuns la proporţia de 46,2%15. Durata medie de viaţă a
crescut sensibil în secolul al XX-lea: aceasta se ridica în România la 42 de ani în anii
1930-193216, la 63,2 ani în 195617, pentru ca Institutul Naţional de Statistică să ne
indice pentru anul 2014 valorile de 78,9 ani pentru femei şi 72 de ani pentru bărbaţi18.
Moştenirea – mod de dobândire a proprietăţii a ajuns astfel şi aici ca, în decurs de mai
puţin de un secol, să nu mai aibă pentru descendenţii ajunşi la vârsta maturităţii
importanţa pe care o poate avea faţă de partenerul de viaţă ce a convieţuit ani buni cu
de cuius.
Sprijinul afectiv şi colaborarea patrimonială a soţului au devenit realităţi tot mai
pregnante începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
pe măsură ce – din perspectivă sociologică – familia elementară (părinţii plus copiii)
tinde să o înlocuiască pe cea patriarhală (sau extinsă, bazată pe convieţuirea şi
întrajutorarea rudelor de sânge)19 şi conceptul exclusivist al succesiunii cognatice
11 A se vedea şi Y. Loussouarn, Rapport particulier, în „Les procédés de défense des intérêts
patrimoniaux de la famille légitime – Journées canadiennes, Travaux de l’Association Henri
Capitant des amis de la culture juridique française. T. XII, 1958”, Paris, 1961, pp. 50-51.
12 Goody, Familia, pp. 163-164; C. Negrea, Dreptul de moştenire ab intestat între soţii
căsătoriţi, în Consiliul Naţional al Femeilor Române. Comisiunea legislativă, „Drepturile femeii în
viitorul cod civil – Studii, comunicări şi propuneri în vederea reformei”, C.C. Botez (coord.),
Bucureşti, 1924, p. 126.
13 R. Popescu, Familia ţăranului colectivist, în Revista de filozofie (11) 1964 [citată în
continuare „Popescu, Familia”], pp. 739-742.
14 http://moldova.go.ro/pagini/populatie.htm#1930 (consultat la 1 iulie 2012).
15 http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/romania_in_figures.pdf, p. 10
(consultat pe 20 noiembrie 2016).
16 V. Gheţău, Speranţa de viaţă a populaţiei din România, în Viitorul social (7) 1978, 1, p. 143,
online la http://adatbank.transindex.ro/html/cim_pdf608.pdf (consultat pe 20 noiembrie 2016).
17 Ibidem, p. 145.
18 http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/romania_in_figures.pdf, p. 15
(consultat pe 20 noiembrie 2016).
19 Pentru detalii, a se vedea Al. Otetelişanu, Curs de drept civil. Anul III licenţă. Succesiuni şi
testamente, (lito), Bucureşti, 1941-1942 [citată în continuare „Otetelişanu, Curs III”], p. 143; idem,
Curs de drept civil comparat. Materia specială. Dreptul de succesiune al soţului supravieţuitor în
dreptul comparat, (lito), Bucureşti, 1947, pp. 19-26 şi 253-260; J. Flour, Cours de droit civil. Licence
4ème année, lito., Paris, 1966/67, pp. 12-13; S. Gaudemet [şi] Fr. Terré [şi] Y. Lequette, Droit civil.
Les successions. Les libéralités, Dalloz, Paris, 2013, pp. 16-17; G. Brière, Traité de droit civil. Les
successions (coord. P-A. Crépeau), Yvon Blais, Montréal, 1994, p. 47; M. Brie, Familie şi societate în
nord-vestul Transilvaniei (a doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX), Ed. Universităţii
din Oradea, 2008 [citată în continuare: „Brie, Familie”], pp. 420 şi 426; U. Spellenberg [şi]
C.N. Himonga [şi] C. Adjmagbo-Johnson, Recent developments in succession law, în „Law in motion:
recent developments in civil procedure, constitutional, contract, criminal, environmental, family &
20
succession, intellectual property, labour, medical, social security, transport law”, coord. de
Despre devenirea familiei in dreptul roman şi perspectivele legislative ale parteneriatului civil
PARTENERIATUL CIVIL
(fundamentate pe înrudirea de sânge) să fie înlocuit progresiv cu cel al
succesiuniimenaj20.
Putem spune deci că sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului
al XX-lea au adus progresiv trecerea de la familia patriarhală, întemeiată pe legăturile
extinse şi indestructibile între rudele de sânge, la familia-menaj (elementară), relative
independentă de restul rudelor şi centrată tot mai mult pe legătura cu partenerul de
viaţă căsătorit21. Ca urmare, familia românească devine acum un microgrup social
legal constituit prin căsătorie şi format, în principiu, din soţ-soţie-copii, caracterizat
printr-o locuinţă comună, cooperare economică şi reproducere22. Rudenia nu este
întotdeauna strict delimitată de noţiunea de familie, în condiţiile în care relaţiile de
rudenie constituie un element al grupului social în cauză23.
Analiza pe care o facem nu are neapărat cea mai mare acurateţe terminologică,
căci provine din limbajul uzitat de tagma juriştilor. Am scris mai sus despre „familia
elementară”, în timp ce autorii jurişti (dar şi o serie de sociologi) pe care i-am citat
scriu mai degrabă despre cea „nucleară”. Or, literatura sociologică şi istorică arată că
„familia nucleară” (mai sus definită) a apărut de multe ori din epocile preistorice şi
până astăzi, nefiind o invenţie modernă. Mai mult, este reducţionist să vedem o
opoziţie categorică între cele două categorii de familii, patriarhală (extinsă) şi nucleară
(elementară)24.
Precizia terminologică ni se pare importantă şi pe fondul preocupărilor actuale
din România legate de restaurarea unei aşa-zise „familii tradiţionale”: un grup social
care ar fi
R. Blancpain, Kluwer Law International, Haga, 1997, pp. 720 şi 734. A se vedea şi consideraţiile lui
J. Auger, Les principes de désignation des héritiers légaux. Unité – proximité – égalité, în „Mélanges
Roger Comtois”, Thémis, Montréal, 2007, p. 82.
20 P. Voirin, La famille et l’héritage, în „Le maintien et la défense de la famille par le droit”,
Recueil Sirey, Paris, 1930, p. 154; L. Genghini [şi] C. Carbone (coord.), Le successioni per causa di
morte, în „Manuali notarili” (coord. L. Genghini), vol. IV, CEDAM, Milano, 2012, t. 1, p. 512;
S. Gaudemet, loc. cit. Pentru detaliile ce ţin de sociologia familiei în România, a se vedea M.D. Bob,
Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
pp. 47-48.
21 Pentru diverse cauze ale desprinderii cuplului din familia extinsă, a se vedea şi I. Bolovan,
S.P. Bolovan, Familia în Europa Centrală în timpul primei tranziţii demografice, în I. Bolovan [şi]
D. Covaci [şi] D. Deteşan [şi] M. Eppel [şi] E.C. Holom, „În căutarea fericirii – Viaţa familială în
spaţiul românesc în sec. XVIII-XX”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010 [citată în continuare
„Bolovan ş.a., În căutarea fericirii”], pp. 303-304.
22 Gh. Cordoş, Relaţiile sociale ale familiei nucleare, Cluj-Napoca, 1978 [citată în continuare
„Cordoş, Relaţii”], p. 46; A. Băran-Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis,

21
Bucureşti, 2004 [citată în continuare „Băran-Pescaru, Familia”], p. 13. Definiţia este dată de autor
pentru familia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, dar este superpozabilă perioadei pe
care o discutăm aici. Definiţii şi tipuri de familie există numeroase, fiind evidenţiate ca atare în
literatura de specialitate [a se vedea, e.g.: definiţiile analizate de C. Rada, Valori identitare ale
familiei româneşti contemporane în contextul globalizării – o abordare antropologică, Ed. Muzeului
Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013 [citată în continuare „Rada, Valori”], pp. 44-45;
tipologia reţinută în Băran-Pescaru, Familia, pp. 17-42; definiţiile şi tipologia la A. Fofiu, M. Székely,
Extinderea familiei monoparentale în prezent: între disfuncţie şi normalitate, în „Familia monoparentală
în România şi fenomene conexe”, P. Iluţ (coord.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2009, pp. 158-161]; ne-am oprit la definiţia care interesează concepţia reţinută de legiuitorul civil
în Codul de la 1864.
23 Avem în vedere aici sensul de drept comun al noţiunii de familie. Legislaţia specială incidentă
în diferite domenii conţine definiţii şi componenţe familiale diferite de acesta.
24 A se vedea şi R. Popescu, Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea
contemporană, Ed. Polirom, Bucureşti, 2009 [citat în continuare „Popescu, Introducere”], p. 32.

fost mult mai unit, stabil şi mai moral în trecut decât este astăzi. Astfel de tendinţe de
mitizare au mai existat, fiind reputate ca perioade „tradiţionale”: societatea
preindustrială, societatea victoriană şi societatea americană din al şaselea deceniu al
secolului al XX-lea25.
Ca urmare, sintagma pe care ne-am însuşit-o mai sus trebuie înţeleasă în sensul
că este „elementară” („nucleară”) familia formată din părinţi plus copiii acestora şi
care s-a desprins (total sau parţial şi, în primul rând, spaţial) din cortegiul de
(inter)dependenţe specifice legăturilor extinse din lumea rurală de odinioară, în care
toţi cei înrudiţi întreţineau o colaborare şi ajutorare reciprocă26.

2.3. Codul Civil al Vechiului Regat

Politica este unul dintre motoarele dreptului şi îi putem vizualiza influenţa
examinând configuraţia familială avută în vedere de Codul civil român din 1940.
Acesta a cunoscut o primă versiune în 1939, care a fost supusă apoi unei amendări
masive. Motivaţiile fundamentale ale acestei întreprinderi legislative ne vor ajuta să
cunoaştem o etapă conceptuală în evoluţia noţiunii de familie din România. Raţiunea
modificărilor operate în 1940 este expusă în Raportul prezentat de ministrul justiţiei:
„Sectorul dreptului privat nu poate rămâne în afara îndrumărilor fundamentale de
înnoire, în limitele Statului autoritar. […] Codul civil al Vechiului Regat constituie,
după modelul Codului Napoleon, un monument legislativ al concepţiei individualiste.
[…] vremurile de astăzi îi opun o concepţie organică şi istorică, în care interesul
individual nu poate fi despărţit de interesul social, dreptul individual nu poate fi
despărţit de datorie, individul nu poate fi despărţit de idealul comunităţii naţionale.

22
[…] Libertatea reală impune ca o condiţie necesară a existenţei ei autoritatea reală.
[…] Codul civil din 8 Noemvrie 1939 cuprinde în el structura precisă şi sigură a
individualismului şi imperialismului juridic, deşi noua lege fundamentală intrase în
vigoare de la 27 Februarie 1938. Prin proiectul modificator, s-a urmărit revizuirea
textelor codului civil printr-o accentuare vie, incisivă, a tendinţelor de socializare a
dreptului şi punerea de acord a legii civile cu structura legii fundamentale. […]
Tradiţia, disciplina, ierarhia, familia, asociaţiunea şi contractul, autoritatea şi
răspunderea sunt punctele de sprijin ale unei societăţi care se leagă de veşnicie. […]
Drepturile individuale care fixează personalitatea individului sunt păstrate. Sensul lor
este determinat însă, nu de valoarea individului în sine, nu de valoarea absolută a
individului, ci de înţelesul nou al individului care este un element al comunităţii
româneşti. […]
Astfel familia, privită în cele trei elemente: căsătorie, organizarea şi
funcţionarea familiei şi ocrotirea celor lipsiţi de capacitate capătă în proiectul
modificator o aşezare impusă, în mare măsură, de noile principii ale comunităţii
româneşti. […] Căsătoria nu este un simplu act juridic […]; nu este un simplu contract,
un mijloc convenabil în viaţă, necesar atât timp cât leagă de el un număr de plăceri
trecătoare şi îndestulări felurite. Căsătoria înseamnă familie; înseamnă copilul,
înseamnă o instituţie socială pe care legea o reglementează în interesul comunităţii
sociale şi naţionale, care se sprijină în structura ei actuală – aşa cum se desprinde din
legea constituţională din 27 februarie 1938, pe familia legitimă, trainică. Căsătoria
înseamnă copilul; copilul înseamnă destinul neamului românesc; înseamnă vatra
tradiţiilor româneşti; înseamnă focul nestins al conştiinţei
25 A se vedea, pentru dezvoltări: Băran-Pescaru, Familia, p. 19 sqq.; Popescu, Introducere,
pp. 28-29; A. Giddens, Sociologie, trad. O. Gheorghiu, Bucureşti, 2010 [citată în continuare
„Giddens, Sociologie”], pp. 205-206.
26 A se vedea şi: Goody, Familia, pp. 78 şi 178; C. Ciupercă, Cuplul modern, între emancipare şi
disoluţie, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2000 [citată în continuare: „Ciupercă, Cuplul”], pp. 97-99.
Despre devenirea familiei in dreptul roman şi perspectivele legislative ale parteneriatului civil
româneşti; copilul înseamnă căminul care îi păstrează propriul lui suflet, curat şi
mândru, pe care se aşază sufletul însuşi al naţiei. […] Familia este celula organică a
neamului. […] Proiectul acesta de modificare pune bazele unei familii temeinice, unei
familii sănătoase, unei familii durabile, unei familii unitare. […] Principiul familiei
unitare transformă drepturile părinţilor asupra copiilor, cu un rol hotărâtor pentru
bărbat, într-o magistratură casnică; aceeaşi idee pentru afacerile căsniciei, în interesul

23
familiei. Dreptul acesta de prioritate pentru bărbat în luarea deciziei în afacerile
căsniciei nu este un drept individual, ci un drept social; el se găseşte precizat cu
dreptul femeii de a nu urma hotărârea bărbatului dacă această hotărâre constituie un
abuz de drept, fără să mai fie îndatorată să ceară, în prealabil, tribunalului să constate
abuzul de drept. […] În noua aşezare a Statului, familia este celula socială de bază
care, în interesul comunităţii naţionale, trebuie să reziste tuturor capriciilor trecătoare,
tuturor pasiunilor, tuturor impulsiunilor aparente, îngăduindu-se divorţul numai în
cazurile în care viaţa în comun a devenit cu neputinţă. Disciplina familiei, creată prin
voinţa liberă a soţilor, trebuie să aşeze sprijinul moral necesar ca să se învingă orice
contraziceri superficiale în viaţa căsniciei. În aceeaşi grijă de a se asigura stabilitatea
căsătoriei, legea statorniceşte un termen de un an după care orice motiv de divorţ se
găseşte iertat.”27
Am redat pasaje in extenso din Raportul ministrului justiţiei pentru că sunt prin
ele însele edificatoare asupra ideologiei ce le-a animat. Versiunea promulgată în 1939
altoise contribuţiile jurisprudenţei şi autorilor de specialitate pe trunchiul de inspiraţie
tradiţional franceză al Codului lui Cuza. Rezultatul fusese o recodificare prudentă, o
punere în acord a vechiului cod (împământenit între timp) cu evoluţiile din cele
aproape opt decenii scurse de la adoptarea sa – după cum reiese şi din Referatul
ministrului de resort, prezentat pe 6 noiembrie 193928. Acest mod de procedare a fost
demolat de succesorul său la cârma ministerului, în al cărui Referat se preciza: „[…]
tendinţa de accentuat respect al vechiului nostru cod a condus la o prea largă înlăturare
a materialului bogat pe care dreptul comparat îl pune la dispoziţia legiuitorului. Nu s-a
ţinut în felul acesta îndeajuns seama de caracterul particular pe care-l îmbracă la noi
problema unificării legislative. […] Cu alte cuvinte, natura specială a problemei
unificării dreptului civil legitimează folosirea acelor coduri moderne în care s-au
înscris, în formule legislative, progresele ştiinţei juridice de la 1804 până în prezent. În
prim rând, acel monument ştiinţific şi tehnic ce este codul civil german; apoi codul
elveţian, fericită îmbinare a dreptului latin şi a celui germanic; codul civil brazilian;
codul civil chinez, care nu este altceva decât un cod german formulat în spiritual latin
al autorului său, francezul Escarra; codul francez al obligaţiunilor din Liban; codul
obligaţiunilor polonez, monument legislativ de un deosebit merit ştiinţific, răsărit din
contopirea proiectului franco-italian al unui cod al contractelor şi obligaţiunilor, cu

24
proiectul iniţial de inspiraţie germană; în sfârşit, proiectul de cod civil italian, în parte
promulgat şi care vădeşte atât de neîndoielnic înrâurirea ştiinţei germane.
27 I. Gruia, Raport către M.S. Regele, în „Codul civil Carol al II-lea. Cuprinzând: 1. TEXTUL
INTEGRAL, publicat în M. Of. p. I Nr. 206 din 6 Septembrie 1940; 2. DECRETUL-LEGE PENTRU
MODIFICAREA CODULUI CIVIL CAROL AL II-LEA, cu raportul către M.S. Regele şi referatul către
Consiliul de Miniştri, publicate în M. Of. p. I Nr. 200 din 30 August 1940. – Ediţie oficială”,
Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1940, pp. 638-644.
28 V. Iamandi, Referat către Consiliul de Miniştri, în „Codul civil Carol al II-lea. Promulgat cu
Înaltul decret regal nr. 3.993 din 7 Noemvrie 1939 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 259 partea I
din 8 Noemvrie 1939”, Bucureşti, 1939, pp. 395-564.
[…] S-a urmărit astfel, asigurându-se colectivităţii româneşti beneficiile progreselor
legislative înfăptuite aiurea (în alte ţări – n.n., M.D.B.), să realizăm un cod civil care,
fără să rupă cu trecutul, să fie o temeinică aşezare, care să poată cuprinde atât nevoile
prezentului, cât şi posibilităţile vieţii juridice de mâine.”29 Constituţia României din
1938 era produsul regimului autoritar instaurat de regale Carol al II-lea, inspirat de
dictaturile de extremă dreaptă din Germania şi Italia. Recodificarea civilă din 1939
integrase progresele făcute în legislaţia, practica şi literatura de specialitate de la noi şi
din străinătate – cu pondere pe modelul francez, intrat deja în tradiţia dreptului român.
Esenţial este însă faptul că o făcuse în respectul perenităţii ce caracterizează marile
instituţii ale dreptului privat şi le ţine la adăpost de excesele politicii. Efemerul guvern
condus de Ion Gigurtu (servil apropiat al lui Hitler) a încredinţat opera de reformulare
a Codului civil ministrului justiţiei Ion Gruia, decan şi profesor de drept constituţional
şi administrativ la Facultatea de Drept din Bucureşti – celebru prin legislaţia antisemită
pe care a promovat-o. Ideea acestuia de a valorifica experienţa Codului civil german
din 1900 era benefică; problema a fost că importul legislativ germanic i-a fost doar un
pretext pentru a transplanta principiile naziste după care se intenţiona reformarea
BGB-ului însuşi în ţara sa de origine. Un exemplu în acest sens este modul în care s-a
justificat restrângerea posibilităţilor de a desfiinţa căsătoria prin divorţ. După ce redă
critica adusă de reputaţii profesori francezi Planiol şi Ripert practicii judiciare care
desfiinţa aproape orice mariaj pe motivul legal prea lax al „injuriilor grave”, Referatul
arată: „Criticile mai sus arătate nu alcătuiesc păreri izolate, ci nota dominantă şi
general a doctrinei franceze şi române; ele sunt prin urmare deopotrivă valabile de
lege ferenda, pentru dreptul românesc, cu atât mai mult cu cât legea matrimonială din
Transilvania, art. 78-80, satisface prin formulele împrumutate codului civil german,
dezideratele doctrinei dominante. Aceste deziderate de lege ferenda ale doctrinei, sunt
particular de valabile la noi, unde noua aşezare a Statului postulează existenţa unei

25
familii, concepută ca o celulă socială, a cărei trăinicie trebuie să reziste, în interesul
colectivităţii naţionale, capriciilor şi nemulţumirilor trecătoare.”30
Cât de insidioasă este argumentaţia! Autorii francezi militau strict pentru mai
multă precizie legislativă, pentru a reduce un arbitrar al instanţelor ce dusese la o prea
mare lejeritate în acordarea divorţului. Legiuitorul român de la 1940 preia poziţia
acestora, o asociază cu reglementările de inspiraţie germană atunci încă în vigoare în
Transilvania31 pentru a pretinde că foloseşte metoda dreptului comparat şi apoi o
exacerbează în direcţia imprimată de Constituţia autoritaristă din 1938. Generalizând,
aşa se explică pasajele redate mai sus, din care respiră doctrina solidaristă şi dizolvarea
individului în comunitatea naţională. Familia era, în această optică, un simplu
instrument de controlare a cetăţenilor, pentru a-i subordona politicii centrale de
extremă dreaptă; sănătatea ei fizică este supravegheată prin măsuri eugenice, iar
sănătatea morală prin limitarea posibilităţilor de divorţ şi măsurile de diminuare a
numărului de copii nelegitimi. Legislaţia noastră civilă progresase la 1865, când a
desprins căsătoria din chingile constrângerilor nejuridice şi a transformat-o
esenţialmente într-un contract civil; se civilizase la momentul 1932, când se ridicase
incapacitatea civilă a femeii măritate etc. În acelaşi timp, nu se
29 I. Gruia, Referat către Consiliul de Miniştri, în „Codul civil Carol al II-lea…”, 1940,
pp. 659-660.
30 I. Gruia, Referat…, cit. supra, p. 713.
31 Acestea au fost abrogate abia prin extinderea legislaţiei civile a Vechiului Regat al României în
două etape: 1943 şi 1947.
Despre devenirea familiei in dreptul roman şi perspectivele legislative ale parteneriatului civil

FAMILIAPARTENERIATUL CIVIL
poate nega că în Codul civil din 1940 există o serie de reforme necesare şi benefice,
fruct al propunerilor de lege ferenda secretate de mediul nostru juridic. Problema a fost
că multe dintre textele sale au fost formulate pentru a servi unor interese politice
extremiste. A deformat astfel instituţii juridice cu osatură formată în tradiţia juridică
europeană, bazată pe dreptul roman, şi a anulat progrese acumulate prin eforturile
generaţiilor precedente. Sunt cunoscute motivele istorice pentru care Codul civil Carol
al II-lea nu a mai apucat să intre în vigoare. Măsurile sale criticabile de reformare a
familiei şi, implicit, a ordinii succesorale legale au reuşit să fie reiterate în esenţă
(chiar dacă de pe poziţii ideologice opuse) de regimul de extremă stângă instaurat în
România după a doua conflagraţie mondială.
26
2.4. Familia în communism
După 1948, familia a devenit în România (cu sau fără voia sa) unul dintre cele
mai vehiculate instrumente de propagandă a ideologiei vremii, cu implicarea
inevitabilă a legislaţiei familiei32. Baza teoretică a fost lucrarea „Originea familiei”, în
care Engels a pornit de la observaţiile lui Karl Marx cu privire la lucrarea „Ancient
society”, scrisă de Lewis Morgan. Nu este locul să insistăm aici asupra erorilor în lanţ
ce s-au generat pe această filieră, important fiind să vedem ce a reţinut Engels şi ce s-a
experimentat pe români pornind de acolo. Ideologul comunist „a lărgit aria dezbaterii,
considerând că familia burgheză era inerent opusă recolectivizării societăţii în
capitalism (adică revenirii la utopicul comunism al omului primitiv – n.n., M.D.B.),
împotrivindu-se tratamentului egal al femeilor şi al copiilor şi perpetuând inegalitatea
prin moştenire”33. Aplicarea concretă a vizat combaterea superstiţiilor (adică
eliminarea credinţelor religioase) şi liberalizarea într-o primă fază (1957-1966) a
avortului. Scăderea consecutivă a natalităţii a relaxat pentru femei obligaţiile familiale,
oferindu-le timp pentru accesul la educaţie (promovată prin accentul pus pe
învăţământul rural) şi la locuri de muncă. Pe de altă parte, moştenirea a fost blamată
ideologic, fiind identificată cu un instrument de conservare a forţei economice a
familiei de tip burghez (refractară la noua ordine) şi de perpetuare a inegalităţilor
sociale. Obiectivele ideologice astfel trasate au fost atinse în practică pornind de la
naţionalizări, confiscări, colectivizare etc., măsuri care au diminuat masiv patrimoniul
familiilor. Schimbarea în familia majorităţii rurale a populaţiei României anilor
’50-’60 a fost adusă de colectivizare: „Principala schimbare din care decurg
modificările în relaţiile interne ale familiei ţărăneşti constă în faptul că, prin intrarea în
cooperativă, familia ţărănească încetează să fie, ca atare, o unitate de producţie. Ea
devine un «atom» într-un organism incomparabil mai ramificat şi dezvoltat. […] În
cooperativă, funcţia de producător revine nu familiei ţărăneşti, ci membrilor familiei.
[…] Membrii familiei ţărăneşti devin subordonaţi profesional ai unor persoane din
afara ierarhiei familiale. Începe un proces derivat şi complementar, […] de modificare
lentă a statutului său, de eroziune a autorităţii sale în trecut discreţionare, de slăbire a
relaţiilor de dependenţă faţă de şeful familiei. […] Noua situaţie potenţează atitudinile
şi condiţiile efective de independenţă, înăuntrul grupului familial.”34
32 Consideraţiile din acest paragraf aparţin în parte dnei profesor Emese Florian, astfel cum contribuţia domniei
sale a fost evidenţiată în volumul Familie şi moştenire în România, cit. supra.

27
33 Goody, Familia, pp. 176-177.
34 Cernea, Schimbări, p. 1013; în acelaşi sens, M. Constantinescu, Familia românească între tradiţie şi
modernitate. Studii şi cercetări, Ed. Universităţii din Piteşti, 2008 [citată în continuare „Constantinescu,
Familia”], p. 19.
Colectivizarea a rupt astfel brutal cu tradiţia seculară a gravitării familiei rurale
româneşti în jurul pământului – principala sa avere. Consecinţele au fost multiple în
planul dreptului patrimonial. Slăbirea dependenţei de capul de familie nu era însă o
tendinţă absolut nouă. Aceasta fusese înregistrată şi înainte de instaurarea
comunismului şi îşi avusese cauzele în dezagregarea modului de producţie specific
vechiului sat devălmaş românesc, pe fondul creşterii demografice şi al progreselor
tehnologice, care începuseră să democratizeze relaţiile din grupurile familiale şi să
repoziţioneze raporturile dintre părinţi şi copii, respectiv să deschidă calea emancipării
femeilor35. Slăbirea dependenţei de capul de familie ca urmare a cooperativizării în
agricultură se manifestă şi în diminuarea drastică a posibilităţii acestuia de a mai
exercita presiuni asupra copiilor prin transmiterea pământului (inter vivos, prin
înzestrare, sau mortis causa, prin moştenire). Căsătoriile sunt eliberate de controlul
familiilor, elaboratoare ale strategiilor pecuniare matrimoniale practicate sub imperiul
vechiului Cod civil36. Ştergerea diferenţelor sociale dintre tineri la căsătorie este
consecinţa directă a colectivizării pământului destinat agriculturii, care nu mai lasă loc
la diferenţieri de avere. De altfel, propaganda epocii accentua „binefacerea” adusă de
colectivizare în acest sens, lipsind de sens „goana după pământ” şi urmările sale
cupide în familia ţărănească37. Aceeaşi colectivizare, antrenând dispariţia vechiului
model de familie grupată în jurul averii funciare, a lipsit de sens şi elanul procreator al
ţăranului: la ce bun să ai atâtea braţe de muncă, dacă nu mai ai pământul tău pe care să
fie nevoie să-l munceşti?38
Una dintre certitudinile epocii, în noul context politic şi economic, este şi
schimbarea rolului femeii în familia ţărănească. Explicaţia a fost dată în primul rând
din perspectivă propagandistică: „Desfiinţarea exploatării şi construirea socialismului
în patria noastră au constituit totodată şi baza economică a eliberării femeii de sub
dependenţa economică şi socială în care s-a găsit veacuri la rând. Transformarea
socialistă a agriculturii a fost un factor fundamental în schimbarea situaţiei femeii.”39
Explicaţia nefardată ideologic are în vedere alte cauze. Cercetările sociologice40 susţin
că există o strânsă legătură între gradul de educaţie al femeilor şi infertilitate:
şcolarizarea permite obţinerea unui loc pe piaţa muncii, ceea ce întârzie contractarea

28
unei căsătorii şi limitează sau chiar anulează disponibilul de timp pentru îngrijirea şi
educarea copiilor. În plus, modernizarea şi (din anii ’50 în
35 Constantinescu, Familia, pp. 12-13.
36 A se vedea P. Vasilescu [şi] M.D. Bob, în Familie şi moştenire în România, cit. supra, nr. 53,
pp. 132-135.
37 A se vedea Popescu, Familia, pp. 731-733.
38 Constantinescu, Familia, p. 13.
39 A se vedea Popescu, Familia, p. 735.
40 A se vedea studiile citate în F. Ajus, Fertility, modernization, religion and land availability in
Transylvania, în A. Fauve-Chamoux [şi] I. Bolovan (coord.), „Families in Europe between the 19th
and the 21st centuries – From the traditional model to contemporary PACS”, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2009 [citat în continuare „Fauve-Chamoux ş.a., Families”], pp. 315-341,
p. 320, şi în L. Dumănescu, Familia românească în comunism, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2012 [citată în continuare: „Dumănescu, Familia”], p. 114. Constatarea este repetată
şi pentru perioada 1980-1989, cauzată de politica Partidului Comunist Român de integrare a
femeilor în producţie şi în structurile decizionale, de creşterea procentului de femei cu studii
universitare, de dorinţa de a avea o carieră şi de creşterea independenţei acestora (a se vedea
C. Pădurean, Family in Romania during the Communist Regime [citată în continuare „Pădurean,
Family”], în Fauve-Chamoux ş.a., „Families”, pp. 521-542, în special p. 537).
Despre devenirea familiei in dreptul roman şi perspectivele legislative ale parteneriatului civilŞI
PARTENERIATUL CIVIL
România) cooperativizarea au schimbat direcţia fluxului economic, copiii ajungând
astfel să coste mai mult decât produc: nu mai este atâta nevoie de braţe de muncă brută
în familie, iar şcolarizarea descendenţilor o împovărează cu ani mulţi de investiţie
erambursabilă în termeni pecuniari41. Educaţia de masă este conjugată cu urbanizarea
masivă şi cu industrializarea accelerată – cauze generatoare de noi raporturi în cadrul
familiei româneşti sub comunism42. Prin urmare, degrevarea femeilor de o parte
dintre însărcinările specifice vechii exploatări familiale rurale şi accesul la educaţie au
dus la migrarea lor spre munca în industrie şi la scăderea natalităţii43. Circumstanţele
descries au dus la creşterea ponderii soţiei în familie în detrimentul descendenţilor.
Familia din România s-a nuclearizat, astfel, în ritm accelerat, la minimul format din
părinţi şi copii44 în deceniile de după al Doilea Război Mondial, iar relaţiile
tradiţionale de rudenie extinsă au slăbit şi mai mult45. Creşterea (mai ales în deceniul
al şaptelea) a nivelului de trai, ajutorul acordat familiilor tinere în creşterea copiilor
mici de unele instituţii (creşe, grădiniţe), cadrele de instituţionalizare a vârstnicilor au
asigurat familiilor o independenţă materială care le-a favorizat nuclearizarea46.
Caracteristic României a fost faptul că cei foarte numeroşi care şi-au găsit
locuri de muncă la oraş nu au părăsit neapărat satul, navetiştii fiind un fenomen bine
cunoscut al deceniilor dinainte de 198948. Aceştia au fost în primul rând bărbaţii, care
au ajuns să muncească în mediul urban fără a renunţa scriptic la statutul de
cooperator49; în consecinţă, la nivelul anului 1973, forţa de muncă reală a

29
cooperativelor agricole de producţie era în proporţie de 60% feminină50. În schimb,
tinerii, atraşi de posibilităţile de şcolarizare şi de angajare urbane, au părăsit fără
intenţie de revenire cadrele rurale51.Vom vedea mai jos, concluziv, cum au influenţat
decisiv aceste fenomene evoluţia familiilor
orăşeneşti până în zilele noastre.
41 Pentru analiza problematicii în SUA, a se vedea şi N. Folbre, Children as Public Goods, în
The American Economic Review (84) 1994, 2, pp. 86-90. Asupra reacţiei produse de această
circumstanţă asupra natalităţii în România după adoptarea celebrului Decret nr. 770/1966 pentru
reglementarea întreruperii cursului sarcinii, a se vedea Pădurean, Family, p. 531.
42 Dumănescu, Familia, p. 75.
43 Cf. nuanţarea cauzalităţii la R.R. Rindfuss, K.L. Brewster, A.L. Kavee, Women, Work and
Children: Behavioral and Attitudinal Change in the United States, în Population and Development
Review (22) 1996, 3, pp. 457-482.
44 M. Cernea, Familia şi transformarea structurii de clasă în România, în Revista de filozofie
(21) 1974, 7, p. 894.
45 A se vedea şi Dumănescu, Familia, pp. 79-85, care caracterizează procesul ca fiind o
dezarticulare a familiei româneşti tradiţionale.
46 Cordoş, Relaţii, p. 16; Ciupercă, Cuplul, p. 98.
47 A se vedea, pentru susţinerea acestei ipoteze, studiul lui D.I. Kertzer, Household History and
Sociological Theory, în Annual Review of Sociology (17) 1991, pp. 155-179.
48 A se vedea, e.g., datele redate în Dumănescu, Familia, pp. 87 şi 99-100.
49 Este una dintre manevrele (mai mult sau mai puţin legale) folosite de ţărani pentru a compensa
pierderile suferite prin reprofilarea ocupaţională care le-a fost impusă în urma cooperativizării
– pentru detalii, a se vedea Dumănescu, Familia, p. 189.
50 M. Cernea, op. ult. cit., p. 887.
51 Dumănescu, Familia, pp. 91-98.
Tot caracteristic societăţii româneşti este că „răspândirea familiei nucleare nu
scoate din scenă familia extinsă şi doar ponderea crescută a acesteia în rândul
populaţiei determină apariţia acelor caracteristici ale comportamentului matrimonial
specific modernităţii”52. Într-adevăr, evoluţiile socio-economice expuse nu au fost
generale şi, acolo unde au avut loc, nu s-au petrecut în acelaşi ritm în toate situaţiile.
Cercetările statistice din anii ’60 au arătat numeroase cazuri (puse pe seama forţei mai
reduse a cooperativei agricole de producţie din zonă) în care tinerii căsătoriţi au rămas
să convieţuiască cu părinţii (sau socrii), iar relaţiile interpersonale specifice epocii
precolectivizare nu s-au alterat nicidecum cu viteza cu care au făcut-o cele
patrimoniale53. Apelul la părinţi şi la socri a fost necesar pentru a asigura îngrijirea
majorităţii copiilor ale căror mame ajunseseră acum să se angajeze.
În acest punct a intervenit şi drama româncelor în comunism. Regimul instaurat
în 1948 denunţase dubla povară la care fuseseră supuse femeile în capitalism şi, prin
toate măsurile de mai sus, le-a facilitat accesul la încadrare în câmpul muncii.
Cercetările sociologice şi istorice de după 1990 au arătat însă că nivelul de alfabetizare
şi, în general, de educare a femeilor a fost numai propagandistic cel scontat, iar situaţia

30
celor din clasa muncitoare (adică a majorităţii) s-a înrăutăţit: de la dubla povară,
angajarea le-a încărcat în concret cu o a treia povară! Lucrurile au decurs astfel pentru
că, în realitate, Statul comunist avea nevoie de mână de lucru în efervescenţa
industrializării forţate.
Tradiţia seculară pe care o invocasem ceva mai sus se materializa în planul
patrimonial familial în cutuma de a da fiecărui copil băiat ceva (măcar un ajutor fizic
la construcţia noului său cămin) cu ocazia căsătoriei, fetele părăsesc cu o zestre grupul
familial, în timp ce mezinul rămâne moştenitorul gospodăriei părinteşti – fiind cel ce
grijeşte de ascendenţi la bătrâneţe (privilegiul ultimogeniturii)54. Factorii de mai sus s-
au conjugat însă cu industrializarea alertă, politică de stat a deceniilor de după război,
provocând în plan demografic migrarea tinerilor spre oraş. Acestea au dus la
diminuarea conflictelor în rândul descendenţilor pe tema împărţirii pământului familiei
(care nici nu mai exista semnificativ, cu excepţia zonelor necooperativizate) şi la
angajarea în lentul proces de pustiire a gospodăriilor săteşti, unde după bătrâni nu mai
urmează nimeni55.
2.5. Familia în noul Cod civil
Care este situaţia familiei în noul Cod civil român? Comisia de redactare a
Codului a subordonat modul în care a reglementat realităţile dreptului patrimonial al
familiei concepţiei politice a partidului ce se afla la guvernare la momentul respectiv.
Membru al alianţei partidelor creştin-democrate europene, acesta a impus o definire
moralizatoare în sens tradiţionalist a familiei şi s-a autolimitat în a vedea familia
numai în prezentarea ei clasică56. Sunt bune sau rele aceste două aspecte?
52 Dumănescu, Familia, p. 80.
53 Cernea, Schimbări, p. 1018.
54 L.P. Marcu, în Istoria dreptului românesc, I. Ceterchi (coord.), 3 vol., Ed. Academiei,
Bucureşti, 1980-1984, I, p. 504 şi II/1, p. 251, respectiv Ov. Sachelarie, în Istoria, cit. supra, I,
p. 517; Constantinescu, Familia, pp. 14-15; Gh. Şişeştean, Sisteme familiale, strategii maritale şi
transmiterea proprietăţii, în I. Bădescu [şi] O. Cucu-Oancea [şi] Gh. Şişeştean, „Tratat de sociologie
rurală”, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2009, pp. 214-215.
55 Cernea, Schimbări, p. 1016.
56 Art. 259 alin. (1) C. civ.: „Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie,
încheiată în condiţiile legii.”
Despre devenirea familiei in dreptul roman şi perspectivele legislative ale parteneriatului civil
RTENERIATUL CIVIL
Legătura dintre politic şi juridic a fost şi este sursă de dezbatere în filosofia
dreptului. După cum precizam şi mai sus, influenţa concepţiilor politice ale celui aflat
la guvernare la un moment dat asupra gesturilor sale legislative este un aspect ce
decurge dintr-o normalitate a activităţii normative. Pe de altă parte însă, elaborarea
31
noii codificări civile ar fi trebuit să ia seama de cele enunţate în Raportul care a însoţit
forma finală a neintratului în vigoare Cod civil român din 1940: „O lege [...] trebuie să
ţină socoteală de realităţile vii şi mereu schimbătoare, de tradiţia durabilă, de
succesiunea faptelor istorice pe care se încheagă prezentul însuşi, de sufletul naţiei.
Prezentul, fără puterea de descifrare pe care o porunceşte trecutul, este «o carte
închisă». Formaţiunea şi funcţiunea legii nu este deci unică şi ultimă, supusă
inspiraţiunilor desordonate şi întâmplătoare. Legea civilă trebuie să ţie pasul vremii
şi să asculte porunca realităţilor noi care cer să iasă în larg. Tradiţia, pătrunsă de
puterea de păstrare a lucrurilor trainice, necesare şi înţelepte, unită cu nevoia de a
merge înainte prin puterea de a creea, cu cumpătare şi cu prevedere, durează punctele
de sprijin serioase în însăşi viaţa juridică civilă.”57 (s.n., M.D.B.).

3. Parteneriatul civil

Ca urmare, estimăm că probleme vor putea apărea în măsura în care valul

european (şi mondial) al schimbărilor în concepţia asupra familiei va lovi şi
România. Iar acesta va fi numai elementul declanşator pentru afirmarea unor
realităţi deja existente în societatea românească. Dreptul comparat ne oferă
exemple elocvente.

3.1. Cuplurile în uniune de fapt în legislația canadiană

Un termen de comparație util pentru evidențierea diferențelor ne oferă legislația
Canadei. În Québec58, încadrarea juridică a cuplurilor căsătorite şi aceea a cuplurilor
trăind în uniune de fapt diferă enorm. Curtea supremă a Canadei se pronunţase59 în
sensul constituţionalităţii regulilor Codului civil care încadrează aspectele patrimoniale
(efectele căsătoriei, regimurile matrimoniale, obligaţia alimentară şi vocaţia
succesorală) ale vieţii cuplurilor căsătorite şi care nu se aplică soţilor de fapt.
Dezbaterea iniţiată în contextul rupturii unei uniuni de fapt nu a vizat domeniul
vocaţiei succesorale. Cea mai înaltă instanţă pronunţându-se, dezbaterea judiciară este
închisă. Problema nu este însă rezolvată, căci opinia curţii era departe de a fi
unanimă60. Mingea este acum în terenul legiuitorului61. Miza este mare, fiind vorba
de soarta încadrării juridice a mai bine de o treime dintre cuplurile din Québec.
57 I. Gruia, Raport către M.S. Regele, cit. supra, p. 638. Ideea citată ni se pare excelentă, deşi am
32
văzut mai sus cum aplicarea acesteia de către autorul său a fost deturnată.
58 Redăm aici sintetic concluziile din B. Lefebvre, Soţul supravieţuitor: creditor, moştenitor sau
terţ faţă de succesiune în dreptul din Québec, în „Evoluţia noţiunii de familie şi influenţa acesteia
asupra ordinii succesorale legale”, M.D. Bob (coord.), Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2013 [citată
în continuare „Bob, Evoluţia”], pp. 99-120 [versiunea franceză: Le conjoint survivant: créancier,
héritier ou étranger à la succession en droit québécois?, în Studia (59) 2013.2.72-89, articol
disponibil online la http://studia.law.ubbcluj.ro/articol/550].
59 Québec (Procurorul general) c. A, 2013 CSC 5. Această cauză este cunoscută sub numele
fictiv de Lola c. Éric.
60 Cinci judecători din patru au fost de părere că reglementările Codului civil sunt discriminatorii
în raport cu art. 15 din Carta canadiană a drepturilor şi libertăţilor. Totuşi, judecătorul-şef a
considerat că diferenţa de tratament între persoanele căsătorite şi soţii de fapt era justificată în
cadrul unei societăţi libere şi democratice, excepţie menţionată în primul articol al Cartei. Trei
judecători ar fi validat, în ce-i priveşte, în baza art. 1, dispoziţiile Codului civil – cu excepţia art. 585
C. civ. Q. relativ la obligaţia alimentară.
61 Guvernul din Québec a numit un comitet de experţi pentru revizuirea dreptului familiei.
Acest Comitet a remis raportul său în iunie 2015, fără ca vreo reacţie legislativă să fi fost înregistrată
de atunci. Vom sintetiza propunerile la finele acestei secţiuni. A se vedea, pentru detalii,
Comité consultatif sur le droit de la famille, Alain Roy (preşedinte), Pour un droit de la famille
adapté aux nouvelles réalités conjugales et familiales, Thémis, Montréal, 2015.
În felul acesta, 36% dintre cuplurile din Québec au continuat să evolueze într-
un spaţiu de non-drept62. Or, cuplurile sunt eterogene – dacă luăm în calcul familia
nucleară, cuplul fără copii, a doua uniune, familia recompusă din care au rezultat sau
nu copii comuni etc. Această realitate sociologică se reflectă atât în cazul cuplurilor
trăind în uniune de fapt, cât şi în cazul celor care sunt căsătoriţi. A priori, este firesc să
ne punem întrebări cu privire la coerenţa unui drept al familiei, care consideră necesar
să propună norme (multe dintre ele imperative) persoanelor căsătorite şi care lasă într-
un cvasispaţiu de non-drept mai bine de o treime dintre cuplurile din Québec, adică pe
cei care trăiesc într-o uniune de fapt şi care adesea formează o familie cu copii. Într-
adevăr, 60% dintre copiii din provincia francofonă se nasc în afara căsătoriilor. Dacă,
în acest context, ar putea părea normal unora să se extindă drepturile şi asupra soţilor
în fapt, nu ar trebui reconsiderată şi încadrarea juridică a persoanelor căsătorite?63 Nu
ar trebui adaptate reglementările legale pentru a ţine cont de eterogenitatea cuplurilor
în loc de impunerea unui cadru rigid tuturor persoanelor care doresc să se
căsătorească? Se consideră că legiuitorul din Québec ar putea să se inspire din modelul
common law al provinciilor canadiene şi să asimileze uniunile în fapt căsătoriilor după
un anumit interval de timp64. Dar, atunci, trebuie asimilaţi soţii în fapt cuplurilor
căsătorite sub toate aspectele (obligaţia alimentară, partajul bunurilor familiale, vocaţia
succesorală) sau doar pentru anumite aspecte? În plus, ce interval de timp ar fi de ales?
Uniunea în fapt este la început, pentru multe cupluri, o simplă probă. În ipoteza
extinderii regulilor, ar trebui să se îngăduie cuplurilor aflate în uniune de fapt să se
sustragă printr-un mecanism de opting out?65

33
Au fost propuse şi alte căi de reflecţie. Pentru Goubau, Otis şi Robitaille, principiul
autonomiei de a alege al soţilor în fapt trebuie să cedeze în faţa unui imperativ de
protecţie, cu scopul de a ţine cont de interesul copilului. Aceştia au examinat anumite
statistici care demonstrează, pe de o parte, precaritatea economică în care se află
familiile monoparentale după o despărţire şi, pe de altă parte, constatarea că în Québec
copiii se nasc, în marea lor majoritate, din părinţi trăind în uniune de fapt; apoi, au
conchis că normele aplicabile soţilor în fapt trebuie să fie revăzute cu privire la copiii
din sânul acestor familii. Cu acest scop, ei lansează ca pistă de reflexie faptul că
„drepturile tradiţional legate de căsătorie vor putea în viitor, în numele interesului
familiei, să depindă numai de prezenţa copiilor, mai degrabă decât de statutul
matrimonial al părinţilor”66. Astfel, în prezenţa copilului comun în îngrijire, regulile
asupra patrimoniului familial, locuinţei familiei, obligaţiei alimentare vor putea fi
activate.

62 În 1981, 8% dintre cupluri trăiau în uniune de fapt în Québec. În această epocă, uniunea în
fapt era adesea un preludiu la căsătorie. Acest procentaj trecea de la 19% în 1991, la 24% în 1996,
30% în 2001, 36% în 2006 şi 38% în 2011. Este vorba despre un fenomen mult mai important în
Québec decât în alte provincii canadiene. Într-adevăr, statisticile naţionale susţin că 19% dintre
cuplurile trăind în uniune de fapt în Canada, luând în calcul toate provinciile, sunt din Québec.
63 Pentru încadrarea raporturilor familiale, a se vedea: A. Roy [şi] V. Lemay, Le contrat
conjugal: pour l’amour ou pour la guerre?, Thémis, Montréal, 2009.
64 Alte nouă provincii common law recunoşteau toate obligaţiile alimentare dintre soţii în fapt
după 2 sau 3 ani sau de când soţii în fapt sunt părinţii aceluiaşi copil. Patru dintre ele acordă
partajul bunurilor familiale şi o vocaţie succesorală şi soţilor asociaţi în fapt după 2 sau 3 ani de
viaţă în comun. În această privinţă, prezenţa unui copil comun nu are incidenţă.
65 Este propunerea judecătorului Abella în cazul Lola. Québec (Procuror general) c. A, 2013
CSC 5 (par. 360).
66 D. Goubau [şi] G. Otis [şi] D. Robitaille, La spécificité patrimoniale de l’union de fait: le libre
choix et ses dommages collatéraux, în Cahiers de droit (44) 2003, 1, p. 49.ARTENERIATUL CIVIL
Jarry propune, în egală măsură, limitarea intervenţiei legiuitorului cu privire la
soţii în fapt care au copii, dar sub un unghi mult mai restrâns. Ea este de părere că ar
fitrebuit să se impună o obligaţie alimentară compensatorie între soţii de fapt când au
copii în comun şi să se inspire din Liniile directoare facultative în materie de pensii
alimentare pentru soţi67 în vederea stabilirii cuantumului. Această obligaţie
alimentară ar fi „fundamental legată de o compensaţie pentru o contribuţie inegală a
soţilor în suportarea sarcinilor familiale impuse de educaţia copiilor”68.
Alain Roy abordează problema de o manieră mai globală, de unde şi interesul
reflexiei sale. El subliniază de la bun început că regimul juridic aplicabil cuplurilor
căsătorite este probabil prea rigid69. Examinând chestiunile din punctul de vedere al
statutelor matrimoniale, el subliniază că ar fi putut fi modificate reglementările în
34
funcţie de rangul mariajului sau de vârsta soţilor. Totuşi, este de părere că ideea pe
care se sprijină dreptul matrimonial actual – care defineşte căsătoria ca necesitând o
asociere economic – este falsă. Nu mariajul în sine este cel care atrage vulnerabilitatea
economică a unui soţ, ci mai degrabă prezenţa unui copil. El pune accentul pe un drept
al familiei care se sprijină nu pe statutul marital, ci pe efectuarea distincţiei între cuplul
cu copii şi cel fără copii, indiferent dacă este sau nu căsătorit. Dreptul actual s-ar aplica
tuturor cuplurilor cu copii care ar beneficia de protecţia legală (protecţia locuinţei
familiei, patrimoniu familial, comunitatea de bunuri, obligaţia alimentară), în timp ce
încadrarea cuplurilor fără copii ar fi mai suplă70. Statu-quoul ar fi atunci menţinut
pentru cuplurile fără copil trăind în uniune de fapt, iar cuplurile căsătorite fără copil ar
putea, printr-un mecanism de opting out, să se sustragă regulilor imperative actuale,
mai ales celor privind patrimoniul familial.

3.2. Comitetul consultativ cu privire la dreptul familiei

Mai recent, comitetul consultativ cu privire la dreptul familiei propune o
abordare foarte diferită71. Premisa fundamentală se întemeiază pe faptul că
interdependenţa economică şi vulnerabilitatea economică a unui soţ decurg mai
degrabă din responsabilităţile sale părinteşti decât din modul de trăire în cuplu ales.
Comitetul propune reconstruirea dreptului de familie concentrat pe calitatea de
„părinte” şi pe responsabilitatea comună ce derivă din aceasta. Propune în acest sens,
sub rezerva formulată de un membru disident72, un regim parental care s-ar aplica
oricărui părinte indiferent
67 C. Rogerson, R. Thompson, Lignes directrices facultatives en matière de pensions
alimentaires pour époux: ébauche d’une proposition, Ministère de la Justice, Canada, ianuarie 2005,
http://canada.justice.gc.ca/fr/dept/pub/spousal/index.html. Aceste linii directoare au fost propuse
Ministerului Justiţiei de doi profesori de drept. Ele nu sunt obligatorii, deoarece nu sunt integrate
într-o lege sau într-un regulament.
68 J. Jarry, Les conjoints de fait au Québec: vers un encadrement légal, Yvon Blais, Cowansville,
2008, p. 165.
69 A. Roy, Affaire Éric c. Lola: Une fin aux allures de commencement, (2013) 1 C.P. du N. 259,
294.
70 A. Roy, op. cit. supra, nota 73, 302 şi urm.
71 Pentru detalii, a se vedea B. Lefebvre [şi] B. Moore, Contexte et enjeux d’une réforme de la
conjugalité et de la filiation par procréation assistée en droit québécois, în N. Gallus (coord.),
„Regards croisés sur le droit familial belge et québécois”, Anthémis, Limal, 2016, pp. 18-19.
72 Membrul disident propune ca soţii, căsătoriţi sau de fapt, să fie supuşi obligaţiei alimentare
şi partajului patrimoniului familial dacă sunt părinţi ai aceluiaşi copil (Roy, Famille, p. 77 sqq.).
Consiliul statutului femeii abundă în propuneri în acelaşi sens cu disidenţa. El recomandă
extinderea obligaţiei alimentare şi a regulilor patrimoniului familial la soţii de fapt după doi ani de
viaţă comună sau din momentul în care sunt părinţii unuia şi aceluiaşi copil, cu posibilitatea de a
se sustrage aplicării regulilor sale (Roy, Famille, pp. 77-78).

35
de statutul său conjugal (căsătorit sau nu). Acest regim parental imperativ73 ar impune
oricărui părinte o contribuţie la sarcinile familiei în funcţie de aptitudinile sale
respective, ar extinde la toţi părinţii regulile de protecţie a locuinţei familiale şi ar
prevedea o prestaţie compensatorie parentală, pentru a compensa privaţiunile
economice la care s-a supus părintele care se ocupă de copilul comun. Prestaţia ar viza
atât restricţionările suferite pe durata convieţuirii, cât şi pe cele care vor surveni după
despărţire din cauza împărţirii rolurilor părinteşti. Comitetul propune, totodată, un
regim conjugal74 care recunoaşte formal cele două moduri de conjugalitate ca fiind
admise de Codul civil (căsătorie şi uniune de fapt) şi care privilegiază autonomia
voinţei şi libertatea contractuală.
Această libertate se exprimă printr-o logică de opting in pentru soţii de fapt şi
printr-o posibilitate de opt out pentru persoanele căsătorite. Efectele patrimoniale ale
căsătoriei ar fi sensibil aceleaşi ca şi în prezent, sub rezerva posibilităţii pentru soţi de
a li se sustrage prin contractul matrimonial. Această propunere de reformă este una
majoră pentru persoanele căsătorite. Patrimoniul familial ar deveni regimul
matrimonial legal şi nu ar mai avea caracter imperativ75. În ceea ce-i priveşte pe soţii
de fapt, ei i s-ar putea supune prin contractul de uniune. Această logică de opting in
sau de opting out stă şi la baza poziţiei Comisiei în ceea ce priveşte vocaţia
succesorală, făcând să prevaleze autonomia de voinţă şi lăsând soţilor de fapt
posibilitatea de a testa unul în favoarea celuilalt76. Astfel, în mare77, Comitetul
propune, pe de o parte, un regim parental imperative care s-ar aplica tuturor cuplurilor
cu copii – căsătorite sau nu. Pe de altă parte, Comitetul propune ca statu-quoul să fie
menţinut pentru uniunile de fapt în privinţa regimului conjugal şi relaxează cadrul
juridic pentru persoanele căsătorite, permiţându-le să se sustragă regulilor
patrimoniului familial.

3.3. Statutul de părinte VS statutul de soț

Trebuie să facem distincţie între statutul de „părinte” şi cel de „soţ”? Trebuie să

creăm două sisteme de reguli paralele – adică un regim parental imperativ distinct de
regimul conjugal, astfel cum propun majoritatea membrilor Comitetului – sau trebuie
să favorizăm poziţia disidentă şi să supunem cuplurile de fapt la regulile căsătoriei

36
atunci când au copii? Se poate concluziona deci că soluţia rezidă în distincţia dintre
cuplurile cu copii şi cele fără copii? Este o pistă cel puţin interesantă, căci revizuirea
dreptului familiei nu ar trebui să se limiteze la revederea cadrului juridic al cuplurilor
trăind în uniune de fapt, ci ar trebui să permită reevaluarea regulilor aplicabile
persoanelor căsătorite, cu scopul de a le uşura cadrul, cel puţin cu privire la raporturile
patrimoniale. Profilul cuplurilor s-a schimbat considerabil în ultimele decenii, iar
cadrul juridic oferit actualmente este depăşit.
Legiuitorul nu a materializat până acum propunerile Comitetului consultativ
asupra dreptului familiei, ceea ce lasă să se prevadă că nu este sedus de ideea de a
restructura dreptul familiei disociind regulile privind părinţii de cele ale conjugalităţii.
Dacă decide mai degrabă să extindă la soţii de fapt anumite reguli care sunt aplicabile
persoanelor căsătorite, nu va putea omite să aibă în vedere problema sub unghiul
dreptului succesoral. Într-adevăr, starea matrimonială creează vocaţia succesorală.
Dacă se înlocuieşte starea matrimonială cu recunoaşterea stării conjugale în
73 Roy, Famille, pp. 93-136.
74 Ibidem, pp. 137-197.
75 Societatea de achiziţii ar deveni un regim convenţional.
76 Roy, Famille, pp. 154-159.
77 Mai sunt propuse câteva modificări în favoarea soţilor de fapt: permiterea donaţiilor
pentru cauză de moarte în contractul de uniune, stabilizarea regulilor privind asigurările de viaţă,
atribuirea locuinţei familiale şi a mobilelor casnice dacă este erede testamentar şi suspendarea
prescripţiei între soţii de fapt pe durata convieţuirii.
FAMILIAI PARTENERIATUL CIVIL
prezenţa copilului, cum se va putea justifica diferenţa dintre soţi din punct de vedere
succesoral? Chestiunea se va pune, în egală măsură, dacă legislatorul ar alege mai
degrabă să extindă drepturile soţilor în fapt după câţiva ani de convieţuire. Impactul
acestei modificări asupra dreptului din Québec ar fi cu siguranţă mult mai redus dacă
încetarea convieţuirii ar surveni cu ocazia decesului. Neexistând rezervă succesorală,
regulile succesiunii legale pot fi îndepărtate prin testament, ceea ce permite conjugarea
egalităţii cu autonomia voinţei. Totuşi, dacă regulile devoluţiunii legale sunt puse în
funcţiune, influenţa modificării legii riscă să fie mult mai importantă din punct de
vedere succesoral decât într-un context de despărţire, în care sunt exercitate numai
drepturile matrimoniale. Într-adevăr, durata uniunii poate avea o incidenţă asupra
determinării obligaţiei alimentare, în ceea ce priveşte conţinutul bunurilor care fac
parte din patrimoniul familial şi asupra maselor de bunuri comune partajabile.
Bunurile proprii sunt excluse de la partaj, iar valoarea netă a bunurilor dobândite

37
înainte de uniune şi plusvaloarea aferentă nu sunt incluse la partaj. Creanţele rezultând
din partajul patrimoniului familial şi al comunităţii de bunuri sunt reduse în aceleaşi
proporţii. Or, într-un context succesoral, datele se schimbă complet. Soţul în fapt va
putea moşteni o parte sau întreg patrimoniul defunctului, fără ca durata uniunii să
influenţeze cota-parte care i s-ar cuveni. Importantă va fi numai calitatea sa de soţ
supravieţuitor la momentul decesului78. Va fi deci imperativ ca legiuitorul să se
aplece serios asupra definiţiei calităţii de soţ în fapt, cu scopul de a determina cine se
va putea prevala de aceasta. O altă dificultate care riscă să apară atunci ar fi aceea de a
determina data debutului uniunii în fapt şi data încetării convieţuirii. În timp ce vocaţia
succesorală a persoanei căsătorite încetează la data decesului, aceea a soţului în fapt va
lua sfârşit la finalul convieţuirii în comun, dată care poate fi uneori greu de determinat.
Se va pune, de asemenea, chestiunea de a şti dacă o separare în fapt reflectă un climat
de criză al cuplului, caz în care viaţa în comun este pur şi simplu întreruptă temporar,
sau mai degrabă relevă o ruptură definitivă, care va stinge vocaţia succesorală.
Schimbările modurilor de conjugalitate interpelează deci dreptul şi în Québec se pot
întrevedea modificări în dreptul patrimonial al familiei. Se vor referi ele numai la
extinderea anumitor drepturi matrimoniale? Se vor întinde şi la drepturile succesorale?
Viitorul va spune dacă soţul în fapt supravieţuitor va fi un creditor, un moştenitor sau
va rămâne un străin la succesiune.

3.4. Familia monoparentală

Vedem deci cum familia monoparentală este o realitate extrem de frecventă în

Canada (ca, de altfel, în toată America de Nord şi în Occidentul european), la fel sunt
şi cuplurile necăsătorite şi copiii din afara mariajului. Problematizările legislative
apărute în primele două decenii ale mileniului al treilea în zonele geografice sus-
menţionate sunt elocvente în sensul conştientizării acestor realităţi. „În Paris, ca şi în
Londra, majoritatea gospodăriilor sunt formate dintr-un singur adult. O asemenea
diminuare aduce cu sine amplificarea cererii de locuinţe şi modifică radical teoriile
asupra familiei în capitalism. În locul familiei nucleare restrânse şi
78 În prezent, art. 61.1 din Legea de interpretare, L.R.Q. c. I-16, defineşte soţul de fapt după
cum urmează: „Sunt asimilaţi soţului, dacă contextul concret nu se opune acestei caracterizări,
soţii în fapt. Sunt soţi în fapt două persoane, de sex diferit sau de acelaşi sex, care duc o viaţă
comună şi se prezintă public ca un cuplu, fără să conteze – în lipsa unei dispoziţii contrare – durata
convieţuirii. Dacă, în absenţa unui criteriu legal de recunoaştere a uniunii de fapt, intervine o
38
controversă relativă la existenţa comunităţii de viaţă, aceasta este prezumată de îndată ce
persoanele coabitează de mai bine de un an sau din momentul în care devin părinţi ai aceluiaşi
copil.” Acest articol se aplică Codului civil.
izolate, avem de-a face cu o familie şi mai mică, dispersată şi fragmentată, care nici
măcar nu reprezintă o familie, dacă prin acest termen înţelegem un cuplu care locuieşte
cu copiii în aceeaşi casă. Familia de pe cutia cu fulgi de porumb se dovedeşte a fi nu
punctul final al modernizării, ci o etapă depăşită în evoluţia familiei.”79

3.5. Pactele civile de solidaritate

Trebuie să observăm80 că, înaintea reformelor succesorale din 2001 şi 2006,

legiuitorul francez a împământenit evoluţia moravurilor prin legea sa din 15 noiembrie
1999, consacrând, pe de o parte, existenţa concubinajului prin definirea sa pentru
prima dată în Codul civil, ca uniune în fapt, şi instituind, pe de altă parte, PACS
(pactele civile de solidaritate): „contractul încheiat între două persoane fizice majore,
de sex diferit sau de acelaşi sex, pentru a-şi organiza viaţa în comun”. Aceste două
uniuni fără căsătorire nu au totuşi decât efecte civile limitate: absenţa oricărui statut
legal al concubinului nu-i oferă niciun drept succesoral celui care supravieţuieşte. În
ceea ce priveşte PACS, numeroase reglementări au fost puse în aplicare pentru a
apropia acest contract de căsătorie. Cu toate acestea, în plan civil, partenerul
supravieţuitor nu are vocaţie succesorală – cu excepţia unui regim de protecţie în ceea
ce priveşte locuinţa (are dreptul de a se bucura de folosinţa locuinţei cuplului timp de
un an). Această lipsă a vocaţiei succesorale a partenerului a fost, fără nicio îndoială,
una dintre motivaţiile reformei din 2013 numită „căsătoria pentru toţi”, care a făcut din
soţul, chiar şi de acelaşi sex, un soţ ca oricare altul, cu aceleaşi drepturi cu cele ale
unui soţ dintr-un cuplu de heterosexuali căsătoriţi. Dar, ca şi pentru cuplurile
căsătorite, există un puternic stimulent fiscal pentru a întocmi dispoziţii de ultimă
voinţă în beneficial partenerului supravieţuitor, dreptul de moştenire între parteneri
beneficiind de exonerare totală de impozitare. Aceasta este una dintre explicaţiile
succesului PACS, iniţiat la început mai ales pentru cuplurile de homosexuali, dar
utilizat astăzi de mai bine de 90% dintre cuplurile de heterosexuali. Cu titlu de
informare, câteva date statistice pot fi interesante: un copil din doi se naşte în afara
căsătoriei (faţă de numai 6% în 1960); 40% dintre căsătorii se finalizează printr-un
divorţ; ar exista, pare-se, şaisprezece milioane de cupluri, dintre care 72% căsătorite şi
39
700.000 de cupluri PACS – ceea ce înseamnă aproape patru milioane de cupluri în
uniune liberă. 200.000 de francezi declarau că trăiesc într-un cuplu de homosexuali;
80% dintre succesiuni sunt reglementate ab intestat81. Un studiu trăgea, de aceea, în
Franţa concluzia82 că modelul familiei naturale l-a înlocuit pe cel al familiei fondate
pe căsătorie. Astăzi, căsătoria nu mai fondează familia, ci – alături de PACS şi de
concubinaj – este o altă modalitate de a trăi în cuplu: cetăţeanul francez alege dintre
79 Goody, Familia, p. 200. A se vedea şi: Rada, Valori, pp. 53-57; INSEE, De plus en plus des
petites ménages dans les régions, în Juris-Classeur Périodique. La semaine juridique – édition
Notariale (70) 2012, 27, Act. 710. Pentru abordarea problemei în planul dreptului internaţional, a
se vedea M.S. Aguirre [şi] A. Wolfgram, United Nations Policy and the family: Redefining the Ties
that Bind. A Study of History, Forces and Trends, în Brigham Young University Journal of Public Law
(16) 2001-2002, 2, pp. 113-178.
80 P. Becqué, Evoluţia noţiunii de familie şi consecinţele acesteia în materie succesorală în
dreptul francez, în Bob, „Evoluţia”, pp. 157-158 [versiunea franceză: L’évolution de la notion de
famille et ses conséquences en matière successorale en droit français, în Studia (59) 2013.2.
117-124, disponibil online la http://studia.law.ubbcluj.ro/articol/552].
81 Alte statistici cifrează proporţia chiar peste 90% [C. Pérès, Intestate succession in France, în
„Comparative Succession Law”, vol. II. „Intestate succession” (coord. K. Reid [şi] M. De Waal [şi]
R. Zimmermann), Oxford University Press, 2015, p. 80].
82 C. Neirink, La présomption de paternité ou la nouvelle bataille d’Hernani, în „Mélanges
offerts à Pierre Spiteri”, vol. II, Presses de l’Université des sciences sociales de Toulouse, 2008,
p. 828.
FAMILIA PARTENERIATUL CIVIL
acestea pe cea mai avantajoasă financiar şi social. Admiterea în 2013 a căsătoriei
homosexual a detaşat definitiv căsătoria de filiaţie. Familia apare odată cu copilul, fapt
ce o fondează.
Privind sintetic tot ceea am expus mai sus, putem translata o concluzie
sociologică trasă cu privire la situaţia din Marea Britanie: „Pentru majoritatea
persoanelor din marea Britanie de astăzi, cuplul, căsătorit sau nu, stă la baza familiei.
Cuplul începe să fie în centrul vieţii familiale pe măsură ce rolul economic al familiei
intră în declin, iar iubirea sau iubirea şi atracţia sexuală devin baza formării legăturilor
de căsătorie (deşi […] termenul „familie” nu ar trebui să desemneze, în niciun caz,
doar cuplurile heterosexuale şi copiii lor).”8

3.6. Concubinajul în societatea românească

Studiile istorice şi sociologice efectuate pe teritoriul actual al României au

demonstrat cum, încă din secolul al XIX-lea şi în pofida eforturilor reprezentanţilor
Bisericii, „ca şi celibatul şi văduvia, concubinajul a devenit cu timpul o alternativă

40
nonmaritală în cadrul căreia se închegau relaţii de tip familial între cei doi parteneri şi
copiii rezultaţi din convieţuire”84.
Trebuie precizat aici că, aşa cum just a demonstrat un autor85, concubinajul nu
poate fi plasat fără precizări clarificatoare în categoria formelor de erodare a familiei.
Variate impedimente punctuale de ordin social, financiar, religios sau/şi contextual
politic îi făceau pe oamenii epocii să intre în uniuni consensuale acceptate de
comunitate ca fiind totuşi constitutive de familie86. O cercetare minuţioasă a arătat că
nu spiritul laic al modernităţii a fost factorul determinant în răspândirea
concubinajului, ci situaţiile concrete fortuite în care s-au găsit cei implicaţi87:
„Secularizarea, care a făcut paşi consistenţi spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul
sec. XX, a impulsionat fenomenul de modernizare, însă determinante au fost evoluţiile
social-economice de după desfiinţarea relaţiilor feudale şi construirea unei societăţi
bazate pe economia de piaţă şi pe industrialism, care au afectat masiv individul şi
comunitatea. [...] Ceea ce a rezultat a fost o vădită emancipare individuală şi o
liberalizare a relaţiilor familiale şi matrimoniale la nivelul întregii populaţii.”88
Indiferent de ipoteză însă, practicarea concubinajului a erodat formula promovată de
biserică pentru familie. „Derapaje” mai serioase ale familiei româneşti tradiţionale au
început să apară încă de la finele celei de-a doua conflagraţii mondiale, când rata
destrămării familiilor a crescut spectaculos. Faptul s-a datorat întoarcerii acasă a
taţilor, care s-au văzut confruntaţi cu soţiile obişnuite între timp să se descurce singure
şi cu copiii care nu-I mai (re)cunoşteau. Divorţurile numeroase au adus pentru prima
dată serios în atenţie în România realitatea mamei singure şi a familiei monoparentale,
deşi aceste noţiuni nu existau în propaganda oficială89. Schimbarea ideologică brutală
de după 6 martie 1945 a
83 Giddens, Sociologie, p. 201.
84 Ioniţă-Niculescu, Căsătoria, p. 105. A se vedea şi Brie, Familie, pp. 348-367 şi 425.
85 Brie, Familie, pp. 348-350.
86 A se vedea: D. Burian, Emanciparea femeii şi rolul ei în problema divorţului în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea în Transilvania, în Bolovan ş.a., „În căutarea fericirii”, p. 54; D. Deteşan,
S. Retegan, Sub focul încrucişat al bisericii şi statului: Concubinajul la românii din Transilvania între
1850-1895, în Bolovan ş.a., „În căutarea fericirii”, pp. 83-90.
87 D. Deteşan, S. Retegan, Concubinajul, pp. 94-95.
88 I. Bolovan, S.P. Bolovan, Familia în Europa Centrală…, în Bolovan ş.a., „În căutarea fericirii”,
pp. 297-298.
89 Băran-Pescaru, Familia, p. 8. Fenomenul nu era absolut nou, fiind întâlnit şi după Primul
Război Mondial (a se vedea I. Bolovan [şi] S.P. Bolovan, The impact of World War I on the Family in
Transylvania, în Fauve-Chamoux ş.a., „Families”, pp. 619-626).
venit să accentueze perimarea apelului tradiţional la autoritatea moralizatoare a
religiei, cu influenţă directă asupra comportamentului familial90. Concluzia noastră nu
41
trebuie să surprindă, căci se întemeiază pe comparaţia, de exemplu, cu situaţia
raportată pentru nordul Olteniei la început de secol XIX, când morala creştină este
identificată între factorii care au determinat o frecvenţă foarte redusă a divorţurilor91.
Lucrurile au intrat însă după 1950 pe un făgaş care a condus astăzi şi autorii noştri (pe
urmele celor occidentali şi nord-americani) să formuleze definiţii ce se doresc a atesta
realitatea cotidiană: „Familia este un grup social, care poate sau nu să includă adulţi de
ambele sexe […], poate sau nu include pe unul sau mai mulţi copii […], care pot sau
nu să fie născuţi din căsătoria lor […]. Relaţia dintre adulţi poate sau nu să aibă
originea în căsătorie […], ei pot sau nu să împartă o locuinţă comună […]. Adulţii pot
sau nu să coabiteze sexual, iar relaţia poate sau nu să implice sentimente valorizate
social, cum sunt: dragostea, atracţia, respectul faţă de părinţi şi admiraţia.”92
Realitatea descrisă vine şi din consecinţele celei de-a doua şi celei de-a treia revoluţii
industriale (cele ale primei industrializări au fost deja abordate în capitolul referitor la
vechiul cod civil)93. A doua jumătate a secolului al XIX-lea promovase în Occident
imaginea femeii care nu iese din gospodărie, bărbaţii având slujbe suficient de bine
remunerate pentru a putea întreţine familia. Revoluţiile menţionate au ajuns să
schimbe total această optică, lucru ce s-a datorat, în a doua jumătate a secolului al XX-
lea şi începutul secolului al XXI-lea, şi creşterii costurilor vieţii în societatea de
consum. Cercul vicios se închide când observăm că bunurile de consum care au
eliberat femeia de multe corvezi casnice costisitoare în termeni de efort şi timp
(aparatele casnice electrice, de exemplu) au valoare ridicată de achiziţie – ceea ce
obligă ambii soţi să muncească, pentru că mai au şi de suportat costurile locuinţei,
maşinii (-lor) şi ale concediilor–, iar activarea bunului consumator este indispensabilă,
pentru că producţia bunurilor de consum susţine economia şi stabilizează piaţa muncii.
Aceste aspecte concură la o consecinţă interesantă pentru cercetarea noastră: soţia
(sau, după caz, partenera de fapt) ocupă un loc cel puţin egal din punctul de vedere al
contribuţiei financiare la bunăstarea grupului familial94.
Credem că, chiar dacă toate caracterizările occidentale de mai sus sunt corecte
şi superpozabile (cu o întârziere cronologică estimată de o autoare la o sută de ani95)
realităţii româneşti, mai trebuie ţinut seama de încă un aspect evidenţiat în sociologia
noastră: consecinţele exproprierilor masive şi ale urbanizării intensive, practicate la
nivel de politică de stat înainte de 198996. Dezechilibrele grave produse prin

42
deplasările populaţionale ca urmare a cooperativizării şi naţionalizărilor, precum şi a
sistematizărilor
90 Pentru diminuarea aderenţelor la religie pentru cei socializaţi înainte de 1989, a se vedea
şi Rada, Valori, pp. 139-140.
91 A se vedea detalii în Ioniţă-Niculescu, Căsătoria, p. 92.
92 Băran-Pescaru, Familia, p. 14.
93 A se vedea, pentru detalii, Goody, Familia, pp. 187-190.
94 „Declinul de slujbe bune pentru bărbaţi şi sporirea numărului de femei angajate a redus
dependenţa economică şi a subminat baza patriarhală a familiei moderne” (Băran-Pescaru,
Familia, p. 165). A se vedea şi: Ciupercă, Cuplul, pp. 144-155; B. Szabò, Transformări de roluri
conjugale la familiile din România, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, pp. 113-119;
P-T. Hărăguş, Folosirea timpului şi distribuţia sarcinilor domestice în familia din România, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, pp. 151-203.
95 Dumănescu, Familia, p. 19.
96 Ciupercă, Cuplul, pp. 275-290.
FAMILIA
ŞI PARTENERIATUL CIVIL
teritoriale (e.g., Legea nr. 59/1974) au făcut ca la ora actuală să nu existe în România o
diferenţiere netă între stilul de viaţă urban şi cel rural: „Ţăranii dezmoşteniţi peste
noapte au dus cu ei spre noile destinaţii comportamente, atitudini şi reguli specifice
cadrului natural în care s-au format şi au crescut.”97 „Valurile de ţărani care au venit
în mediul urban au adus cu ele modele tradiţionale, care cu greu au fost dezintegrate de
modernism. Aşa se explică de ce familia, în România, este puternic valorizată, de ce
modelul cultural familial nu a fost supus eroziunilor, de ce instituţia familiei rămâne o
constantă a societăţii româneşti, în ciuda bulversării actuale.”98 Citatul de mai sus are
marea calitate de a fi o concluzie particularizantă de mare sinteză. Pentru a-i detalia
consecinţele, trebuie subliniată existenţa în România a unui ataşament puternic
conservator faţă de familia clasică. Acesta alunecă de multe ori pe panta intoleranţei,
din cauza mai multor factori: – religiozitatea crescută, cu derapaje habotnice frecvente,
favorizată şi de disperarea adusă de problemele materiale postdecembriste; – nivelul
scăzut de instruire a populaţiei, cauzat în parte de epoca dinainte de 1989 şi în parte de
exaltarea postdecembristă la nivel naţional a modelelor de reuşită în viaţă a unor
„oameni de afaceri” cu baze educaţionale precare; – neîncrederea cronică în celălalt –
moştenită din perioada comunistă; – capitalul social-relaţional redus99.
În acelaşi plan se situează cercetările sociologice recente, care au arătat că
nuclearizarea familiei nu poate fi absolutizată în România: problemele financiare, cele
legate de îngrijirea copiilor cât timp ambii părinţi sunt la serviciu şi nevoile de asistare
ale ascendenţilor ajunşi la vârsta senectuţii sunt încă porţi deschise supravieţuirii unor
secvenţe din cooperarea existentă în familia extinsă100. Astfel se explică şi amploarea
43
mişcărilor actuale dedicate restaurării conceptului de „familie tradiţională”. Una dintre
coordonatele principale de analiză în cercetarea noastră a fost cea religioasă. Anul
2014 a fost declarat de Patriarhia Ortodoxă Română „Anul familiei”. Motivaţia a fost
una complexă şi, în cercetările făcute, am translatat-o prin interpretare specifică în
domeniul juridic. Adoptarea Codului a generat o dezbatere asupra modului de utilizare
în acesta a noţiunii de familie, o noţiune văzută a se afla astăzi într-o perioadă de
declin, din cauza mutaţiilor profunde de ordin socio-economic, care au cauzat o serie
de procese acutizate recent: individualismul, divorţurile, abandonarea perspectivei de
căsătorire, creşterea numărului de avorturi, degradarea condiţiei copiilor şi
adolescenţilor.
Cercetarea noastră a constatat că, în pofida acestor fenomene, noile coduri
păstrează conceptele tradiţionale. Tot astfel, răspândirea NRT, a inseminării, a
mamelor surogat, a cererilor de drepturi din partea homosexualilor şi lupta pentru
conştientizarea acestora au contribuit şi ele la turnura socioculturală în discuţie.
Autorul concluziilor pesimiste anterior expuse a folosit în studiul său101 conceptul de
familie în sensul
97 Dumănescu, Familia, pp. 83-84 şi p. 152.
98 Ciupercă, Cuplul, p. 285. Concluzie identică cu privire la importanţa familiei în România la
Popescu, Introducere, pp. 75, 102 şi 181. Persistenţa tradiţionalismului sătesc transplantat la oraş
explică literatura nostalgic-propagandistă de tipul celei conţinute în R. Gheorghiu, Familia sătească
altădată şi astăzi, Ed. Ceres, Bucureşti, 1977.
99 A se vedea şi Popescu, Introducere, p. 102.
100 Turai, Family.
101 I. Chirilă, The struggle for recognition or the victorious slave (Incursion in the sphere of legal
and theological definition of the family), în Journal for the Study of Religions and Ideologies (27)
2014, 13, disponibil online la http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/726.

său clasic, câtă vreme orice altă semnificaţie rămâne într-o arie din care este exclusă
posibilitatea de procreare. Pledează, în final, astfel, pentru reconstrucţia familiei, aşa
cum Biserica Ortodoxă Română duce o propagandă intensă de revenire la valorile
„familiei tradiţionale”102, în care contracepţia şi avortul nu sunt bine văzute, iar
noţiunea de familie nu poate însemna decât ceea ce actualmente defineşte noul Cod
civil român la art. 259 alin. (1). Aceste politici sunt o reacţie la procesul de
secularizare constatat la nivel european în ultimii două sute de ani, în urma căruia s-au
ridicat interdicţiile la căsătorie, s-au legalizat divorţurile, s-au permis adopţiile şi, în
fine, din deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea, s-a răspândit contracepţia
artificială103. Dar nu toţi aceşti factori s-au regăsit în spaţiul societăţii româneşti. Pe
de altă parte, opţiunea personală a fiecărui cetăţean poate varia de la ateism la
44
bigotism. Important este faptul că desfăşurările recente de evenimente (ideea
vehiculată din toamna anului 2016 de a organiza un referendum pentru redefinirea
„tradiţionalistă” a familiei în Constituţia României) transmit viabilitatea suficientă a
ideilor creştine ortodoxe în mentalul şi în imaginarul românilor. Cauzele acestei
viabilităţi le-am analizat deja, puţin mai sus, iar literatura de specialitate evidenţiază
faptul că România are actualmente unul dintre cele mai ridicate grade de religiozitate a
populaţiei din Uniunea Europeană104. Faptul că atari idei ajung să fie exploatate
demagogic de unii sau de alţii nu schimbă concluzia existenţei şi vitalităţii acestora:
dacă nu ar exista, nu ar fi ce să se exploateze. Este ordinea succesorală legală
influenţată de preceptele religioase? Răspunsul este afirmativ. Am văzut pe parcurs
cum practicile de înzestrare, de exemplu, au rădăcini religioase neîndoielnice. Dar
astfel de practici, precum şi preceptele religioase se găsesc secularizate în practicile şi
codul moral al multora, pentru că, începând din secolul al XIX-lea, toate aspectele
vieţii de familie au fost secularizate.

4. CEDO și drepturile LGBT

Consiliul Europei, al cărui rol este acela de a garanta şi de a promova respectful

pentru drepturile omului pe continent, este principalul avocat în dezbatere. În 2010,
principalele foruri ale Consiliului Europei au fost orientate în direcţia extinderii
principiului non-discriminării pe baza orientării sexuale la nivelul tuturor domeniilor.
La 31 martie 2010, Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat
Recomandarea CM (2010)5, recomandând statelor membre să adopte măsuri împotriva
discriminării bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. La 29 aprilie 2010,
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1728(2010) privind
„Discriminarea bazată pe orientarea sexuală şi identitatea de gen”, promovând aceleaşi
măsuri ca Recomandarea CM (2010)5. Niciunul dintre aceste documente nu cerea
statelor să legalizeze căsătoriile între persoane de acelaşi sex, dar acordau, în schimb,
suport explicit legalizării parteneriatului civil.

4.1. Cauza Schalk și Kopf împotriva Austriei

45
 La 24 iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat decizia
în cauza Schalk şi Kopf c. Austriei, arătând, pentru prima dată, că relaţia stabilă între
parteneri de acelaşi sex cade sub incidenţa noţiunii de „viaţă de familie” (nerămânând
doar în sfera vieţii private), la fel ca relaţia unui cuplu format din parteneri de sex
diferit (par. 94). Prin aceasta se garantează egalitatea de tratament prin mijloace ce ţin
de principiul nediscriminării cu privire la viaţa de familie.
În septembrie 2011, 6 state membre au susţinut crearea unui „proiect LGBT” în
cadrul Consiliului Europei, care să promoveze adoptarea unei legislaţii naţionale
bazate pe prevederile Recomandării CM (2010)5. Seria de documente amintite şi
deciziile ce au urmat au angajat Consiliul Europei în promovarea drepturilor LGBT.
Evident că dezbaterea legată de uniunile încheiate între persoane de acelaşi sex nu este
finalizată, ci continuă foarte puternic. Pe de o parte, Curtea de la Strasbourg a statuat
foarte clar că instrumentul principal al drepturilor omului, anume Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu garantează niciun drept la
căsătorie pentru persoanele de acelaşi sex, iar pe de altă parte, se încearcă construirea
unui drept al recunoaşterii legale pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex.
4.2. W.B. împotriva Republicii Federale a Germaniei

De la începuturile sale, Curtea a primit numeroase sesizări care vizau aspecte

legate de orientarea sexuală a petenţilor, dar majoritatea au fost declarate
inadmisibile4. Această perioadă a creionat, totodată, maniera în care Curtea a abordat
cazurile prin care i se cereasă redreseze situaţiile în care statele erau acuzate că
interferează cu viaţa persoanelor care aparţineau minorităţilor sexuale. Primul caz ce
vizează acest aspect este identificat ca fiind W.B. c. Republicii Federale a Germaniei5,
din 1955. În această speţă este de remarcat faptul că, deşi a fost invocată încălcarea
articolelor 2, 8, 14, 17 şi 18 ale Convenţiei, a fost constatată doar încălcarea art. 8,
decizia bazându-se pe încălcarea dreptului la viaţă privată, astfel fiind indicată calea de
urmat pentru eventuale viitoare cazuri.

4.3. X împotriva Marii Britanii

46
 În 1977 a fost declarată pentru prima dată admisibilă o aplicaţie adresată Curţii
împotriva legilor LGBT în cauza X c. Marii Britanii (cererea nr. 7215/75). Deşi
această cauză a fost interpretată ca un progres, decizia Comisiei nu a fost una
marcantă, din cauza tranziţiei Curţii de la faza formativă spre cea judiciară. Mai bine
zis, Curtea era preocupată cu asigurarea legitimităţii sale, lăsând la o parte, după opinia
unora, o pronunţare tranşantă în chestiunea drepturilor unei minorităţi sexuale pentru a
nu-şi submina legitimitatea6.

4.4. Dudgeon împotriva Regatului Unit

Începutul drumului pentru Curte în direcţia unor decizii precum cele care ne
interesează pe noi azi şi care fac obiectul prezentelor studii a fost marcat de decizia
Marii Camere din cauza Dudgeon c. Regatului Unit (cererea nr. 7525/76, hotărârea din
22 octombrie 1981). Curtea a decis că legea anti-sodomie (abrogată în 2017) încalcă
dreptul la viaţă privată a unei persoane homosexuale. Decizia marchează două lucruri
care trebuie avute în vedere: pe de o parte, o interpretare largă a termenului „viaţă
privată”, prin care cetăţenii din comunităţile LGBT sunt practic încurajaţi să caute o
„îndreptare” la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi, pe de altă parte, Curtea
defineşte homosexualitatea ca fiind o manifestare privată a personalităţii umane7.
Paul Johnson este de părere că „instanţa europeană a stabilit definiţia ontologică a
homosexualităţii şi aceasta continuă să servească drept bază a viziunii Curţii faţă de
această chestiune. Deosebit de importantă în recunoaşterea Curţii potrivit căreia
incriminarea actelor homosexuale constituie o încălcare a art. 8 a fost, de fapt, ideea
că circumstanţele personale ale reclamantului şi tendinţele sale îl predispun la
anumite acte sexuale. În acest fel, admiterea naturii congenitale a orientării sexuale a
reprezentat temeiul acceptării statutului său de victimă a legii penale”8

4.5. Rees împtriva Regatului Unit

În 1986, Curtea s-a pronunţat în cauza Rees c. Regatului Unit, în care a statuat
că dreptul la căsătorie prevăzut de art. 12 presupune şi un aspect biologic, care nu
poate fi aplicat în cazul în care unul dintre soţi a suferit o operaţie de schimbare de sex,

47
ca urmare a căreia să fi rezultat o relaţie heterosexuală (conform deciziei, dreptul la
căsătorie se referă la căsătoria tradiţională între persoane de sex biologic diferit).

4.6. Cossey împotriva Regatului Unit

Curtea a menţinut această linie de orientare, dar a înfăţişat şi o perspectivă

asupra a ceea ce va oferi posibilitatea de redeschidere a problemei, aşa cum s-a
demonstrat în Cossey c. Regatului Unit în anul 1990. Într-adevăr, în această speţă se
arătă că evoluţiile din ultimii ani nu pot duce la abandonarea conceptului tradiţional de
căsătorie.

4.7. Christine Goowin împotriva Regatului Unit

12 ani după această decizie, Marea Cameră a susţinut, în cauza Christine

Goodwin c. Regatului Unit, că evoluţiile internaţionale au mers suficient în direcţia
recunoaşterii unui statut legal pentru indivizii transgender în vederea recunoaşterii
legale a propriului lor gen, putând fi, astfel, cerută înlăturarea aspectului biologic de
gen din cadrul interpretării art. 12. Cauza invocată mai sus a reprezentat un pas înainte
în lărgirea spectrului pentru „un progres subsecvent”. Astfel, Marea Cameră a arătat că
art. 12 este singurul care identifică bărbatul şi femeia ca gen şi că nu mai poate fi
asumat ca aceşti termeni să fie înţeleşi ca referindu-se la determinarea de gen din
perspectivă pur biologică9. Această argumentare este bazată pe schimbările sociale
majore în ceea ce priveşte instituţia căsătoriei, precum şi pe schimbările dramatice
survenite în urma evoluţiei medicinei şi ştiinţei în domeniul transsexualităţii. Aşadar,
Curtea a reinterpretat art. 12 în lumina înţelegerii contemporane de atunci a genului.

4.8. Mata Estevez împotriva Spaniei

Curtea a continuat progresul său în interpretarea vieţii de familie. Astfel, art. 8

al Convenţiei enumeră două drepturi importante: dreptul la viaţă privată şi dreptul la
viaţă de familie. Prin urmare, art. 8 a rămas o cale sigură de atacare a legilor anti-
LGBT. Curtea a perceput viaţa de familie ca fiind în legătură şi cu cuplurile de acelaşi
48
sex în 1983, când nu a admis o cerere din cauza aspectului biologic amintit în art. 12 şi
pentru că nu a apărut niciun consens între state în ceea ce priveşte reinterpretarea
acestei definiţii. În cauza Mata Estevez c. Spaniei, reclamantul locuia şi avea aceeaşi
viaţă privată cu partenerul său de mulţi ani, dar Curtea a refuzat să accepte relaţia lor
ca intrând în sfera dreptului de familie prevăzut de art. 8. Dar menţionarea faptului că
art. 8 coroborat cu art. 14 poate duce la interpretarea în direcţia discriminării arăta
dorinţa Curţii de a extinde viaţa de familie şi pentru cuplurile formate din persoane de
acelaşi sex.

4.9. Karner împotriva Austriei

La doi ani după Mata Estevez, Curtea a mers exact în direcţia menţionată mai
sus în cauza Karner c. Austriei, în care statul austriac era reclamat că nu a acordat
dreptul partenerului necăsătorit de a moşteni o locuinţă, acest lucru nefiind posibil
pentru parteneri de acelaşi sex. Prima Cameră a văzut aceasta ca o încălcare a art. 8
coroborat cu art. 14, pentru că Austria nu avea o prevedere prin care să fie evitată
discriminarea împotriva cuplurilor de acelaşi sex în materie succesorală. O decizie
asemănătoare a fost înregistrată şi în cauza Kozak c. Poloniei, când s-a arătat că
excluderea partenerilor de acelaşi sex de la dreptul de succesiune în cazul unei
coabitări maritale de facto este discriminatorie.

5. Parteneriatul civil în legislația statelor europene

În hotărârea Schalk şi Kopf c. Austriei din 2010 s-ar putea crede că instanţa a
pregătit, de fapt, calea spre recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.
Este de reţinut faptul potrivit căruia Curtea a acceptat aplicarea art. 12 al Convenţiei în
ciuda faptului că reclamanţii nu erau bărbat şi femeie, aceasta în contextul în care
prevederile art. 12 al Convenţiei10 ar putea fi interpretate în această direcţie şi, astfel,
să nu excludă căsătoria între doi bărbaţi sau două femei (par. 54-55).
9 Hotărârea Christine Goodwin c. Regatului Unit, par. 100.
10 Art. 12 – Dreptul la căsătorie: Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au
dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează
exercitarea acestui drept.
Curtea reaminteşte că, conform articolului 12, „bărbatul şi femeia” au dreptul de
a se căsători. Conform versiunii engleze, „men and women (...) have the right to marry”.
49
Versiunea franceză este formulată astfel: „l’homme et la femme ont le droit de se marier”.
De asemenea, articolul 12 prevede dreptul de a întemeia o familie.
Reclamanţii susţin că această formulare nu presupune neapărat că un bărbat poate să
se căsătorească cu o femeie şi viceversa. Curtea observă că, privită separat,
formularea articolului 12 ar putea fi interpretată ca neexcluzând căsătoria între doi
bărbaţi sau două femei. Totuşi, toate celelalte dispoziţii materiale ale Convenţiei
garantează drepturi şi obligaţii „fiecărei persoane” sau statuează că „nimeni” nu
poate fi obiectul anumitor feluri de tratament interzis. Prin urmare, formularea
articolului 12 a fost intenţionată. Mai mult decât atât, urmează a se ţine cont de
contextul istoric în care a fost adoptată Convenţia. În anii 1950 căsătoria era cu
siguranţă percepută în sensul tradiţional ca fiind o uniune între parteneri de sex
diferit. Curtea a recunoscut astfel că art. 12 garantează bărbatului şi femeii dreptul de a
se căsători şi de a întemeia o familie. De aceea, ţinând cont de art. 9 al Cartei, Curtea
nu va mai considera că dreptul la căsătorie consacrat în art. 12 trebuie în toate cazurile
să fie limitat la căsătoria între persoane de sex opus. În consecinţă, nu se poate afirma
că art. 12 nu este aplicabil în speţă. Totuşi, în starea actuală a lucrurilor, problema
referitoare la autorizarea căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex rămâne a fi
reglementată prin legi naţionale de statele contractante (par. 61). Totodată, Curtea
observă: căsătoria are conotaţii sociale şi culturale profund înrădăcinate care pot să
difere considerabil de la o societate la alta. Curtea reiterează că nu trebuie să se
grăbească să înlocuiască propria apreciere celei a autorităţilor naţionale, care sunt
mai bine plasate să dea apreciere şi să răspundă necesităţilor societăţii (par. 62).
Curtea a concluzionat că statele rămân a fi libere, în temeiul articolului 12 al
Convenţiei, precum şi în temeiul articolului 14 combinat cu articolul 8, să limiteze
accesul la căsătorie la cuplurile de sex opus. Cu toate că reclamanţii par să invoce că,
dacă statul decide să ofere cuplurilor de acelaşi sex modalităţi alternative de
recunoaştere, el este obligat să confere acestora un statut, chiar dacă cu o altă
denumire, care să corespundă căsătoriei din toate punctele de vedere, Curtea nu este
convinsă de acest argument. Ea consideră că, dimpotrivă, statele beneficiază de o
anumită marjă de apreciere în privinţa statutului exact conferit de modalităţile
alternative de recunoaştere (par. 108). Formularea Curţii din 2010 a implicat faptul că
decizia sa urmează a extinde garanţia drepturilor legate de căsătorie şi prevăzute de art.
12 pentru toate cuplurile, indiferent de complementaritatea lor sexuală. Această decizie

50
din 2010 a fost un fel de promisiune, după cum afirmă unii cercetători, prin care s-au
pus bazele evoluţiei subsecvente a jurisprudenţei, potrivit schimbărilor sociale. Dar
tocmai aceste schimbări sociale s-au îndepărtat de un posibil consens european
favorabil căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, determinând o nouă decizie a Marii
Camere. Pe 16 iulie 2014 a fost publicată decizia în cauza Hämäläinen c. Finlandei
(cererea nr. 37359/09), în care Marea Cameră a răspuns întrebării referitoare la dreptul
asupra unei căsătorii între persoane de acelaşi sex, formularea fiind definitivă şi
arătând că nici art. 8 şi nici art. 12 din Convenţie nu pot fi înţelese ca impunând o
obligaţie statelor contractante de a garanta cuplurilor formate din persoane de acelaşi
sex dreptul la căsătorie (par. 71 şi 96). Curtea a clarificat în par. 96 al hotărârii din
cauza Hämäläinen c. Finlandei faptul că art. 12 al Convenţiei reprezintă o lex
specialis în ceea ce înseamnă căsătoria, prevederile de aici potrivit cărora un bărbat şi
o femeie au dreptul la căsătorie şi au dreptul să întemeieze o familie se referă la
conceptul tradiţional de căsătorie, realizată între un bărbat şi o femeie.
Constatând lipsa de consens în Europa asupra acestei chestiuni, Marea Cameră
a arătat că, „deşi este adevărat că unele state membre au extins căsătoria şi la
partenerii homosexuali, articolul 12 nu poate fi înţeles ca impunând o obligaţie
statelor membre de a acorda accesul la căsătorie cuplurilor de persoane de acelaşi
sex” (par. 96). Două organisme ale Consiliului Europei au adoptat poziţii similare. La
24 martie 2014, Consiliul de Miniştri a răspuns unei întrebări scrise ce făcea referire la
„interzicerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex” în Croaţia11. Comitetul de
Miniştri a reafirmat că art. 12 al Convenţiei nu impune obligaţia pentru Guvern de a
garanta cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex să se poată căsători. Aceasta
este şi poziţia Comisiei de la Veneţia, care, în Opinia nr. 779 din 25 septembrie 2014
asupra proiectului Constituţiei Macedoniei, unde căsătoria era definită ca monogamă,
iar familia ca fiind formată din bărbat şi femeie, reiterează jurisprudenţa CEDO,
arătând inexistenţa unui drept de căsătorie pentru cuplurile de acelaşi sex, şi subliniază
că proiectul constituţional macedonean este conform şi cu evoluţiile recente
manifestate şi în alte ţări europene, menţionate deja. Când a fost sesizată pe aceeaşi
temă, dar cu privire la Constituţia maghiară (2011), Comisia a concluzionat că, „în
absenţa unor standarde europene în domeniu şi în lumina jurisprudenţei, Comisia
conchide că definiţia căsătoriei aparţine statului ungar şi legislativului său”12. Este

51
clar că reglementările Consiliului Europei nu cer guvernelor naţionale să garanteze
cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex dreptul la căsătorie, dar nici nu se
pronunţă împotriva definirii căsătoriei ca fiind necesar a se încheia între un bărbat şi o
femeie şi a reglementării constituţionale a acestei definiţii. Întrebarea dacă poate exista
o obligaţie pozitivă a statelor membre de a oferi acestor cupluri alte forme de
recunoaştere legală rămâne deschisă.

Concluzii

Posibilitatea cetăţenilor de a încheia o uniune sau un parteneriat civil este

prezentată ca o alternativă a căsătoriei. Deşi, aşa cum am văzut, nu există un drept la
căsătorie care să fie garantat pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex la
nivelul dreptului european, există o tendinţă crescândă între statele europene de a oferi
un cadru legal în această direcţie, iar instituţiile Consiliului Europei o recomandă.
Privind parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex, acestea sunt reglementate, în
anumite forme de recunoaştere, în următoarele state: Danemarca (1989), Norvegia
(1993), Suedia (1995), Islanda (1996), Spania (1998), Olanda (1998), Franţa (1999),
Belgia (2000), Germania (2001), Portugalia (2001), Finlanda (2002), Anglia (2005),
Ungaria (2007), Cehia (2006), Elveţia (2007), Luxemburg (2010), Slovenia (2010),
Irlanda (2010), Austria (2010), Liechtenstein (2011), Malta (2014), Croaţia (2014),
Estonia (2014), Grecia (2015).
Se susţine că recunoaşterea parteneriatelor civile nu se datorează doar acţiunilor
privind recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, ci se doreşte oferirea
11 Întrebarea nr. 647, doc. 13369.
12 CDL-AD(2011) 016, 17-18 iunie 2011, par. 50. Opinia este disponibilă pe pagina
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/CDL-AD(2011)016-E.aspx (accesată ultima dată la
data de 1 mai 2017).I PARTENERIATUL CIVIL
unei posibilităţi pentru cetăţeni a unui mod privat de convieţuire. Dacă ne îndepărtăm
puţin de zona strict juridică pe care doream să o prezentăm aici, suntem, de fapt, în faţa
unei siluiri a moralei publice prin acest gen de reglementări.
Din perspectiva iniţiatorilor legii din România, Parteneriatul civil este un
contract încheiat în faţa unui notar public, fără niciun fel de discriminare, între două
persoane adulte de sex diferit ori de acelaşi sex, care consimt să convieţuiască în baza
afecţiunii, respectului şi sprijinului reciproc şi a egalităţii în drepturi. A legaliza o
formă alternativă la căsătorie nu înseamnă a elimina „discriminarea”, aşa cum este ea
interpretată de iniţiatori. Căsătoria este o formă de convieţuire familială, iar relaţiile
52
matrimoniale presupun în primul rând stabilirea unei descendenţe legitime şi apoi a
unor relaţii de rudenie între familiile de provenienţă ale soţilor. Partea contractuală a
căsătoriei, legalizată în România, în Europa şi în cele mai multe alte state ale lumii,
este menită a veni în sprijinul acestei misiuni fundamentale şi definitorii a căsătoriei.
Subliniem că, din punctul de vedere al realităţii social-umane, aşa cum este evidenţiat
în istoria, sociologia sau antropologia familiei şi aşa cum se poate constata şi la nivelul
simţului comun, al populaţiei reale, nu contractul, drepturile şi obligaţiile reciproce
sau comune ale soţilor sunt definitorii pentru relaţia căsătoriei, ci angajarea
acestora în statutele de părinţi, respectiv de mamă şi de tată. Înregistrarea
contractual legală a drepturilor şi obligaţiilor reciproce sau comune sunt doar
garanţia pe care statul, ca reprezentant al societăţii, o dă căsătoriei pentru a-i
înlesni atingerea scopului de creare a unei filiaţii legitime.
Dimpotrivă, discriminatorie ar fi considerarea unei persoane căsătorite (aşadar,
una care a optat pentru asumarea statutului de părinte) ca nediferită de o persoană
necăsătorită, aşa cum este vizibil în acest proiect legislativ. Concubinajul, celibatul,
relaţia homosexuală sunt de asemenea opţiuni la căsătorie – dar unele care implică
fundamental doar legătura afectivă şi sexuală dintre parteneri. Menţionăm că istoria a
înregistrat, în Europa anilor ’70, tocmai o respingere a căsătoriei ca instituţie din
perspectiva promovării acestor formule alternative de convieţuire a adulţilor, bazate pe
dragostea necontractuală, nesupusă altor imperative, precum crearea unei filiaţii. Cu
atât mai contradictorie este revendicarea actuală, de către cei care promovează acest tip
de legături afective libere de constrângeri, a unei forme contractuale de reglementare a
lor13.
În Franţa, de exemplu, 95% dintre parteneriatele civile sunt încheiate de cupluri
heterosexuale, raportul fiind de 2 uniuni civile la 3 căsătorii. În cauza Schalk şi Kopf c.
Austriei, Curtea a analizat dacă statul austriac trebuia să ofere reclamanţilor modalităţi
de recunoaştere legală a relaţiei acestui cuplu format din persoane de acelaşi sex înaintea
adoptării Legii parteneriatului civil la 1 ianuarie 2010 (par. 105-106)14.
13 Sursa: http://parteneriat-civil.ro/argumente-contra/o-perspectiva-sociologica/.
14 „105. Curtea nu poate decât să noteze că un consens european referitor la recunoaşterea
cuplurilor de acelaşi sex este în curs de dezvoltare. Mai mult decât atât, această tendinţă s-a
dezvoltat rapid în ultimul deceniu. Cu toate acestea, încă nu există o majoritate a statelor care
oferă recunoaştere juridică cuplurilor de acelaşi sex. Domeniul în cauză trebuie în continuare să fie
Se vede foarte clar că legiuitorului austriac nu i s-a putut reproşa că nu a introdus
parteneriatul civil (înregistrat) mai devreme. În cauza Vallianatos şi alţii c. Greciei
(cererile nr. 29381/09 şi 32684/09), din 2013, Curtea a decis că, dacă se recunoaşte

53
uniunea civilă pentru persoanele de sex diferit, cele de acelaşi sex nu pot fi
discriminate.
Curtea a recomandat statelor membre, fără să impună însă, să adopte o legislaţie
de acest gen. La fel au procedat şi Comitetul de Miniştri şi Adunarea Parlamentară.
Ceea ce recomandă Curtea este de a se ţine seama de evoluţia socială şi de percepţia
social asupra căsătoriei şi a statutului civil, asumând faptul că, atunci când este vorba
de familie sau statut civil, nu există doar o singură cale.
Anexa Recomandării (2010)5 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
arată că nu se pot strânge date statistice cu privire la preferinţele sexuale ale
oamenilor; trebuie să se permită schimbarea de sex şi de nume; iar, dacă legislaţia
recunoaşte parteneriatul civil, acesta trebuie să se aplice şi persoanelor de acelaşi sex
(par. 25). În cauza Salgueiro da Silva Mouta c. Portugaliei, CEDO a decis că obligarea
unui părinte homosexual care a divorţat de a-şi ascunde orientarea sexuală faţă de fiica
sa atunci când are program de vizitare îi încalcă dreptul la viaţă privată.
Simili modo, Rezoluţia 1728(2010) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
subliniază că Contestarea drepturilor „familiilor LGBT” de facto în multe state membre
trebuie de asemenea abordată, inclusiv prin recunoaşterea legală şi protejarea acestor
familii (par. 10), iar statele membre trebuie să garanteze recunoaşterea legală a parteneriatelor
de acelaşi sex doar atunci când legislaţia naţională prevede o astfel de recunoaştere,
aşa cum este deja recomandat de către Adunare în 2000, asigurând:
 aceleaşi drepturi şi obligaţii pecuniare cu cele ale cuplurilor heterosexuale;
 statutul de „rudă cea mai apropiată”;
 măsuri care garantează că, acolo unde unul dintre partenerii dintr-o relaţie
homosexuală este străin, acestui partener îi sunt acordate aceleaşi drepturi de rezidenţă
cu cele pe care le-ar avea dacă ar fi implicat într-o relaţie heterosexuală;
 recunoaşterea prevederilor cu efecte similare adoptate de alte state membre
(par. 16.9).
Recunoaşterea unui statut legal pentru cuplurile de acelaşi sex este o
provocarepentru statele naţionale care nu au realizat acest gen de recunoaştere până
acum, inclusiv în cazul României. La 11 mai 2016, Parlamentul italian a adoptat legea
prin care erau recunoscute parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex, adoptarea
legii cu 372 voturi pentru, 51 împotrivă şi 99 de abţineri fiind prezentată ca o
adevărată victorie asupra unui bastion occidental foarte important pentru promotorii
acestei iniţiative15.
privit ca fiind unul în care drepturile evoluează fără existenţa unui consens, în care
statele trebuie să beneficieze de o marjă de apreciere în procesul de introducere a
modificărilor legislative.
106. Legea austriacă cu privire la parteneriatul înregistrat, în vigoare de la 1 ianuarie 2010,
reflectă evoluţia descrisă mai sus şi, astfel, face parte din consensul european în curs de
dezvoltare. Chiar dacă nu este în avangardă, legislatorului austriac nu îi poate fi reproşat faptul că

54
nu a adoptat Legea cu privire la parteneriatul înregistrat mai devreme.”
15 Pe rolul CEDO se aflau deja, la momentul adoptării, cel puţin 3 cauze, în speţă Oliari c.
Italiei, Felicetti c. Italiei şi Francesca Orlandi c. Italiei. În aceste cazuri, cuplurile formate din persoane
de acelaşi sex au clamat lipsa unei recunoaşteri legale în Italia pentru relaţia lor, care fusese
consacrată în afara graniţelor Italiei, invocând în acest sens art. 8, 12 şi 14 ale Convenţiei.
Hotărârea din cauza Oliari c. Italiei, din 21 iulie 2015, definitivă (cererile nr.
18766/11, 36030/11), priveşte trei cupluri italiene de homosexuali care se plâng de
imposibilitatea de a se căsători sau Recunoaşterea căsătoriei intre persoane de acelaşi
sex in jurisprudenţa CEDOARTENERIATUL CIVIL
O piatră de hotar în această chestiune este hotărârea din cauza Oliari şi alţii c.
Italiei din 21 iulie 2015, referitoare la legalizarea parteneriatelor civile între persoanele
de acelaşi sex din Italia. Specificitatea acestei hotărâri rezidă în faptul că este prima
care reţine pentru statele membre obligaţia pozitivă generală de a adopta o
reglementare care să recunoască posibilitatea pentru cuplurile de acelaşi sex de a
încheia un parteneriat civil şi de a beneficia de protecţie pe baza art. 8 al Convenţiei.
De fapt, cazul Oliari însemna plângerea a trei cupluri formate din persoane de acelaşi
sex ale căror cereri de recunoaştere a statutului lor în Italia au fost respinse de
autorităţile italiene. Pe cale de consecinţă, petenţii s-au adresat Curţii Europene a
Drepturilor Omului invocând încălcarea a trei articole ale Convenţiei, adică art. 8, 12
şi
14. Curtea a respins orice posibilă încălcare a art. 12 (dreptul la căsătorie) atât în sine, cât şi coroborat cu art. 14.
Prin aceasta, Curtea şi-a păstrat linia tradiţională de decizie în
aceste cazuri, nedorind să redeschidă discuţia referitoare la existenţa unui drept pentru
o căsătorie homosexuală. Curtea nu a analizat nici art. 8 coroborat cu art. 14, insistând,
în schimb, pe aplicabilitatea dreptului la viaţă privată şi la viaţă de familie. Curtea a
confirmat, de fapt, cazuistica sa precedentă referitoare la dublul sens al art. 8, arătând
că, în ciuda dimensiunii negative a art. 8, rolul său rămâne cel de a proteja persoanele
împotriva intervenţiei arbitrare a autorităţilor publice16.
Căsătoria cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex nu este un drept
prevăzut de Convenţie, aşa cum am arătat deja în prima parte a materialului, drept care
să poată fi fundamentat pe art. 12. În 21 de state din Uniunea Europeană se permite
uniunea civilă, în 12 state se permite căsătoria între persoane de acelaşi sex, iar
tendinţa este în creştere în ceea ce priveşte numărul de state. Preferinţele sexuale ţin de
viaţa privată şi intimă a persoanelor şi ele nu pot constitui temei pentru niciun fel de
defavorizare.

55
 Recunoaşterea parteneriatelor civile, a uniunilor civile sau a căsătoriilor
reprezintă doar un pas (fiecare cu importanţa lui) în obţinerea ulterioară a tuturor
drepturilor care decurg din statutul marital rezultat din căsătorie. A legaliza o formă
alternativă la căsătorie înseamnă tocmai a discrimina căsătoria şi persoanele care
optează pentru aceasta, considerând-o insuficientă pentru satisfacerea trebuinţelor
umane, biologice, psihice sau sociale; înseamnă, de fapt, a încuraja renunţarea la
căsătorie sau a descuraja căsătoria în beneficiul relaţiilor temporare, provizorii. de a
încheia un parteneriat civil. În par. 185, Curtea constată că Guvernul italian a depăşit
marja sa de apreciere şi nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a asigura reclamanţilor
un cadru legal specific care să recunoască parteneriatele între persoane de acelaşi sex.
Această hotărâre vine la puţin timp după decizia Curţii Supreme a SUA în cauza Obergefell şi alţii c. Hodges,
Director, Ministerul Sănătăţii Ohio şi alţii, decizie avută în vedere de CEDO în considerente. Astfel, prin
hotărârea CEDO din 21 iulie 2015, situaţia drepturilor persoanelor homosexuale s-a schimbat,
CEDO recunoscând dreptul persoanelor de acelaşi sex de a încheia parteneriate civile în cadrul
art. 8 din Convenţie.
16 Par. 159 al deciziei, după ce, în 1968, Curtea (în condiţiile menţionate mai sus) arăta că
obiectivul art. 8 este acela de a proteja individul de intervenţia autorităţilor publice în viaţa sa
privată (cauza „referitoare la unele aspecte ale regimului lingvistic al învăţământului din Belgia” c.
Belgiei, 23 iulie 1968).
Menţinerea, încă, a căsătoriei ca opţiune de viaţă pentru majoritatea populaţiei
româneşti arată inexistenţa unei nevoi sociale la care un proiect legislativ referitor la
parteneriatul civil ar putea să răspundă. Odată recunoscut parteneriatul civil, va veni şi
problema legată de drepturi şi obligaţii ce decurg din căsătorie şi parteneriatul civil. În
hotărârea Schalk şi Kopf c. Austriei, Curtea susţine că, „cu toate că reclamanţii par să
invoce că, dacă statul decide să ofere cuplurilor de acelaşi sex modalităţi alternative
de recunoaştere, el este obligat să confere acestora un statut, chiar dacă cu o altă
denumire, care să corespundă căsătoriei din toate punctele de vedere, Curtea nu este
convinsă de acest argument. Ea consideră, că, dimpotrivă, statele beneficiază de o
anumită marjă de apreciere în privinţa statutului exact conferit de modalităţile
alternative de recunoaştere” (par. 108), dar această diferenţă de drepturi trebuie să
reflecte diferenţa de scop dintre căsătorie şi parteneriatul civil, prima dintre aceste
diferenţe fiind tocmai întemeierea unei familii.
Dezvoltarea legislaţiei privind parteneriatul civil indică o acceptare oarecare la
nivel social, dar mai mult ea reflectă o modificare de atitudine a societăţii, care, în
detrimentul naturii instituţionale şi stabilităţii pe care le are căsătoria, tinde să incline
spre o uniune contractuală şi mai uşor de revocat. Este expresia unei societăţi în care
familia nu mai reprezintă grupul social primar, natural, fundamental al societăţii (aşa
cum este definită în art. 16 par. 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului) sau
celula de bază a societăţii, ci accentul se pune pe individ. Impactul pe care
parteneriatul civil îl poate avea asupra societăţii, chiar dacă el este permis şi numai

56
cuplurilor formate din bărbat şi femeie, este la fel de important ca şi atunci când el ar fi
permis oricui doreşte să uzeze de el. Pericolul rezidă în acceptarea de către societate a
unui mod de parteneriat casant, care nu este orientat spre fundamentarea unei familii şi
asumarea acestei responsabilităţi, cu tot ceea ce presupune ea.
Am văzut până acum că sunt făcute recomandări pentru reglementări în
domeniu şi sunt invocate argumente dintre cele mai jucăuşe în favoarea acestor
reglementări pe care ulterior să le transformăm în drepturi, unul dintre aceste
argumente fiind acela că familiile din România au la bază realităţi multiple şi diferite:
toate sunt însă îndreptăţite la protecţie egală din partea legii. Dacă suntem la un
moment socotit a fi alfa pentru reglementarea juridică a realităţilor multiple şi diferite,
atunci să le reglementăm pe toate. În acest sens, putem să ne amintim numai câteva
dintre „căsătoriile” nelegale din state ale UE: căsătoria olandezei Jennifer Hoes cu
ea însăşi în 2003, căsătoria cu Turnul Eiffel a americancei Erika „La Tour Eiffel” (a
luat numele „soţului” după căsătorie), mariajul din 1979 al germanei Eija-Riitta
„Berliner-Mauer” cu Zidul Berlinului (care a păstrat în casă machete ale
„regretatului soţ”), căsătoria unui fotograf german cu o păpuşă sexuală (despre care
a precizat că este bisexuală) şi multe altele. Toate se constituie ca „realităţi multiple şi
diferite: toate sunt însă îndreptăţite la protecţie egală din partea legii”. Oare când vor
legaliza statele respective aceste realităţi?

Bibliografie

57
I. Tratate și lucrări de specialitate

1. CIOPEC, Flaviu, Drept procesual penal. Partea generală., Editura C.H. Beck,
Bucuresti, 2016;
2. NEAGU, Ion, DAMASCHIN, Mircea, Tratat de procedură penală. Partea
generală., Editura Universul Juridic, București, 2014;
3. VOLONCIU, Nicolae, VASILIU, Alexandru, GHEORGHE, Radu, Noul Cod de
procedură penală adnotat. Partea generală, Editura Universul Juridic, București,
2016;

II. Acte normative:

1. Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003,
urmare a modificării şi completării prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în
Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003;
2. Codul de procedura penală francez (Code de procédure pénale);
3. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul
Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare;

III. Resurse electronice

1. http://juridica.ugb.ro/
2. https://www.ccr.ro/
3. http://www.googletranslate.com/
4. https://www.ilegis.ro/

58