Sunteți pe pagina 1din 34

UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT ”SIMION BĂRNUȚIU”


MASTER SPECIALIZAREA ȘTIINȚE PENALE

SEMESTRUL I

TEHNICA CRMINALISTICĂ
(Lect. univ. dr. Vasile VIDRIGHIN)

Balistica judiciară

Masterand: Cîrstea Dănuț-Petru

-SIBIU 2020-
CUPRINS:

1. Noțiunea, obiectul și sarcinile balisticii judiciare..............................................................4


2. Armele de foc și munițiile....................................................................................................5
2.1. Noțiuni generale despre armele de foc............................................................................6
2.2. Clasificarea armelor de foc..............................................................................................7
2.3. Noțiuni generale despre muniții......................................................................................7
2.4. Elemente de tragere.........................................................................................................7
3.  Urmele lăsate de armele de foc..........................................................................................8
3.1. Urmele principale............................................................................................................8
3.2. Urmele secundare............................................................................................................9
4. Expertiza criminalistică a armelor de foc........................................................................10
4.1. Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei......................................................10
4.2. Stabilirea stării de funcţionare a unei arme...................................................................10
4.3. Examinarea muniţiei......................................................................................................11
4.4. Expertiza urmelor formate de armele de foc.................................................................11
4.4.1. Identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonţ şi pe tubul cartuşului. 11
4.4.2. Identificarea armei după urmele formate pe glonţ..................................................11
4.4.3. Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartuşului.................................12
4.5. Expertiza urmelor secundare ale tragerii.......................................................................12
4.5.1. Examinarea preliminară..........................................................................................12
4.5.3. Examinările spectrale..............................................................................................12
4.5.4. Alte tehnici de descoperire sau delimitare..............................................................12
4.5.5. Microscopia electronică cu baleiaj (MEB).............................................................13
4.5.6. Microspectrofotometria în radiaţii infraroşii..........................................................13
4.6. Sisteme informatice de identificare a armelor de foc....................................................13
4.7. Refacerea inscripţiilor ştanţate pe arme........................................................................13
4.8. Investigarea urmelor sonore..........................................................................................14
5. Analiza jurisprudenței și practicii judiciare....................................................................14
Anexa 1 Clasificarea armelor de foc.......................................................................................16
Anexa 2 Compunerea și clasificarea munițiilor.......................................................................19
Anexa 3 Urmele formate prin împușcare.................................................................................21
Bibliografie selectivă..............................................................................................................33

1
Apariţia armamentului portativ şi utilizarea acestuia în comiterea unor infracţiuni, a
impus cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a
armelor folosite, metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.
În anul 1835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracţiuni de omor, comisă cu
arma de foc după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urma care nu avea corespondenţă
în tiparul pentru gloanţe descoperit la domiciliul persoanei bănuite. Henry Goddard nu a
aprofundat cercetările şi nu s-a gândit să elaboreze o metodă de investigare ştiinţifică în acest
domeniu.
Alexandre Lacassagne profesor de medicină legală la Lyon, a descoperit pentru prima
dată importanţa striaţiilor lăsate de ghinturile ţevii pe proiectil în procesul identificării armei de
foc, in anul 1889.
La Berlin chimistul Paul Ieserich a efectuat in l888 o tragere experimentală cu o armă în
litigiu, obţinând un proiectil model de comparaţie şi a efectuat o examinare comparativă a
proiectilului în litigiu cu cel tras experimental, la microscop, constatând că striaţiile celor două
proiectile sunt identice.
În l905 Richard Kokel, şeful Institutului Medico Legal din Leipzig a evidenţiat profilul
urmelor lăsate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe plăcuţe de ceară şi oxid de zinc, după
care a examinat comparativ negativele proiectilelor din litigiu, cu negativul proiectilelor model
de comparaţie .
Pornind mai departe pe firul istoriei, o altă descoperire importantă a fost realizată în
1913 de profesorul Baltazard din Paris, care a demonstrat posibilitatea identificării unei arme
de foc, după urmele lăsate pe tubul cartuş şi pe capsa acestuia.
Un nume de referinţă în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american
Charles E. Waite, care în perioada 1919-1923 a realizat prima colecţie de armament conţinând
peste 1500 de modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup.
Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher şi de chimistul Phillipp O.
Gravelle specialist în microscopie şi fotografie. În urma demersurilor ştiinţifice desfăşurate de
cei trei, in 1925, Phillipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator, instrument care a
permis examinarea comparativă simultană a două proiectile (litigiu şi model de comparaţie).
Cercetarile lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (1891-l955) care
în Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a ştiinţei
criminalisticii.

2
În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulţi alţii,
Otto Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a oraşului Stuttgart. Împreuna cu Robert
Bosch, acesta a realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, descoperind cele mai
bune metode de recuperare a gloanţelor, efectuând trageri în cutii cu vată, în ceară, lemn de
esenţă moale, tuburi cu apă, cărţi groase, etc. De asemenea au dezvoltat sistemul de ilustrare
fotografică a urmelor comparate.
Primul război mondial a schimbat în Europa situaţia infracţionalităţii. De remarcat că în
această perioadă a crescut producţia în masă a armamentului şi pe cale de consecinţă şi numărul
de infracţiuni comise cu arme de foc. În acest context a crescut si numărul specialiştilor
interesaţi de descoperirea unor metode eficiente de identificare a armelor de foc utilizate la
comiterea unor infracţiuni.
Cristalizarea şi modernizarea balisticii judiciare a continuat cu mult succes, iar procesul
continuă la înălţimea sarcinilor impuse de dezvoltarea producţiei de armament modern, a
mijloacelor şi metodelor moderne de descoperire a infracţiunilor comise cu arme de foc. Ceea
ce a stat la baza acestei ramuri a ştiinţei criminalisticii a fost experimentul ştiinţific privit la
modul general şi experimentul judiciar raportat la fiecare cauză instrumentată. S-a creat în timp
un sistem apreciativ pentru urmele lăsate de armele de foc pe elementele de muniţie, urmele
împuşcăturii şi valoarea acestora în identificarea armei cu care s-a tras şi a autorului
infracţiunii. Coroborate cu experienţa acumulată de specialişti, precum şi utilizarea principiilor
şi a legităţilor puse la dispoziţie de ştiinţele exacte aceste evoluţii au făcut posibil ca balistica
judiciară să devină o ramură distinctă a tehnicii criminalistice.
În condiţiile creșterii complexității infracțiunilor comise cu arme de foc pe de o parte și
a dezvoltării rețelelor criminalității organizate pe de altă parte, în condițiile dezvoltării
industriei de armament și a existenței unor grupări de tip mafiot, care pentru a-şi disputa
supremaţia asupra unor zone sau domenii din ceea ce denumim “economie subterană” și-au
dezvoltat adevărate arsenale, misiunea organelor de urmărire impune o investigare minuţioasă,
riguros ştiinţifică a acestor cauze, în vederea identificării persoanelor vinovate şi a tragerii lor
la răspundere penală. Aceste împrejurări impun o nouă evaluare a balisticii judiciare, ca ramură
a balisticii propriu-zise, prin prisma realizării unor cercetări şi experimente, care să pună la
dispoziţia specialiştilor, un vast bagaj de cunoştinţe, vizând caracteristicile tehnice, urmele,
metode şi mijloace eficiente de identificare a armamentului încadrat în această categorie.

3
1. Noțiunea, obiectul și sarcinile balisticii judiciare

Din punct de vedere judiciar, balistica este o ramură a tehnicii criminalistice, care
elaborează metodele şi mijloacele tehnico ştiinţifice de studiere a armelor de foc portative, a
muniţiilor acestora şi a urmelor împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras şi
ulterior a autorului infracţiunii.1
Aşa cum arată DEX-ul limbii române, balistica judiciară reprezintă o ramură a
mecanicii teoretice care se ocupă cu studiul mișcării corpurilor grele (proiectile, rachete,
sateliți) în unghiuri gravitaționale și în vid.
Tehnic, investigarea balistică judiciară se realizează în baza principiilor, a regulilor
generale cu privire la identificarea criminalistică, precum şi prin apelarea la metode şi procedee
comune cu cele ale altor ramuri ale tehnicii criminalistice.2
În prezent balistica judiciară are un obiect propriu de cercetare, principii şi legităţi
proprii, legături cu alte ştiinţe teoretice şi practice şi metode proprii de cercetare ştiinţifică.
Această ramură a tehnicii criminalistice nu se identifică cu balistica generală, prima are
aplicabilitate în cauzele privind infracţiuni comise cu arme de foc, iar cea de-a doua prezintă
interes din punct de vedere militar.
Balistica generală se compune din 2 ramuri, balistica interioară și balistica exterioară,
delimitate din punct de vedere tehnic, întrucât studiază fenomene de natură diferite. În esență
balistica interioară studiază fenomenele ce se produc în canalul ţevii armei după percutare, iar
balistica exterioară examinează fenomenele ce se produc din momentul în care glonţul
părăseşte gura ţevii şi pînă la atingerea ţintei.
Putem identifica așadar ca obiect central al balisticii judiciare armele de foc implicate
în săvârșirea infracțiunilor și implicit muniția folosită de acestea, în scopul identificării lor și
ulterior a autorului infracțiunii. Deși armele de foc sunt foarte variate în ceea ce priveşte
construcţia şi funcţionarea lor, balistica judiciară studiază doar armamentul uşor folosit de
infanterie, a cărui manipulare este mai comodă, așa-numitul armament portabil, a cărui
folosire poate fi implicată în săvârșirea unor infracțiuni.
Este controversată problema care-şi propune să stabilească dacă studiul armelor de
foc şi, în primul rând al urmelor împuşcării întâlnite pe corpul victimei, ar aparţine
criminalisticii sau medicinii legale. Până ce literatura de specialitate va reuşi cel puţin să
apropie cele două puncte de vedere contradictorii, organele judiciare, experţii criminalişti şi
medicii legişti trebuie să coroboreze pentru aflarea adevărului în procesul penal. Problemele

1
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, p.234;
2
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 354;
4
controversate la care ne-am referit constituie încă o dovadă în sprijinul afirmaţiei potrivit
căreia, deşi balistica judiciară are un obiect de studiu propriu, nu se poate dezvolta fără o
srânsă colaborare cu alte ştiinţe între care un loc de seamă îl ocupă medicina legală, chimia,
fizica.
Sarcinile balisticii judiciare revin organelor judiciare şi experţilor criminalişti. O
enumerare foarte succintă a acestor sarcini, indiferent că revin organelor judiciare sau chiar
experţilor, se referă la următoarele :
a) descoperirea armelor de foc şi a muniţiilor folosite, prima grijă a organelor
judiciare sosite la faţa locului, pentru a se putea asigura identificarea şi prinderea trăgătorului.
b) descoperirea şi studierea urmelor lăsate de întrebuinţarea unei arme de foc. În
această activitate sunt antrenate echipe mixte din care, în mod obligatoriu, trebuie să facă
parte, pe lângă organele de urmărire penală, medicul legist, expertul criminalist, alţi
specialişti.
c) Verificarea tehnică a armei. Această sarcină revine ofiţerului de poliţie specializat
în probleme de armament şi muniţie în ceea ce priveşte primele constatări efectuate la faţa
locului, apoi, expertul criminalist, în laborator, unde există mijloace tehnice adecvate, va
clarifica aspecte de detaliu a chestiunilor în discuţie.
d) Examinarea gloanţelor şi a tuburilor-activitate complexă care se desfăşoară în două
etape. Primele cercetări se fac la faţa locului de către ofiţerul de poliţie specializat în
probleme de armament şi de muniţie, iar dacă sunt necesare şi alte precizări, se continuă
examinarea de către expertul criminalist.
Această ultimă sarcină prezintă un interes particular deoarece, ca urmare a examinării
gloanţelor şi tuburilor se pot afla date utile pentru identificarea armei cu care s-a tras şi în
cele din urmă se poate identifica trăgătorul.
O altă grupă distinctă de sarcini, deosebit de importante şi care revin în principal
expertului criminalist, se referă la stabilirea direcţiei şi a distanţei de tragere, examinarea
orificiului de ieşire, stabilirea împrejurării privitoare la înlocuirea unor piese originale ale
armei cu unele piese străine. De asemenea, revine tot expertului să stabilească şi alte detalii
privitoare la: stabilirea unghiului de tragere, natura materialului din care sunt confecţionate
gloanţele, etc.

5
2. Armele de foc și munițiile

După cum precizam anterior, necesitatea cercetării şi obţinerii de date în ceea ce


priveşte arma de foc implicată în săvârşirea infracțiunii, identificarea şi ilustrarea tabloului
criminogen al faptei penale, precum şi studierea tipului de armă, a determinat apariţia unui
nou domeniu de studiu, şi anume balistica judiciară. Apariţia acestuia a fost determinată de
aplicarea şi uzul armei de foc la săvîrşirea infracţiunii, precum şi necesitatea studierii acesteia
precum şi a muniţiilor aferente ei, la locul săvîrşirii infracțiunii.
Cercetarea balistică se efectuează în conformitate cu regulile generale ale identificării
criminalisticii, neexcluzîndu-se şi apelarea la alte ramuri ale tehnicii criminalistice, cum ar fi:
microscopia de comparare, analizele spectrale, etc.
2.1. Noțiuni generale despre armele de foc
Stabilirea tabloului primar al faptei ilicite impune pentru expertul criminalist unele
cunoştinţe primare din domeniul armamentului şi al balisticii. La o simplă analiză a literaturii
de specialitate militare, vedem că principalele elemente ale unei arme de foc sunt ţeava,
mecanismul de închidere, de dare a focului (percuţie) şi de scoatere a tubului tras, patul armei
şi sistemul de ochire.3
Pentru balistica judiciară prezintă un interes deosebit ţeava şi mecanismul de tragere,
datorită valorii pe care o prezintă în procesul de identificare.4
Părţile componente ale ţevii armei sunt:
a) Camera cartuşului (camera de detonare);
b) Conul de forţare sau de racordare, care asigură pătrunderea glonţuluiîn ultima zonă
a ţevii;
c) Zona ghintuită.
Ţeava ghintuită lasă urme, care se produc în procesul de rotire a proiectilului, acestea
diferenţiindu-se în funcţie de calibru, de număr, sens de rotaţie al ghinturilor, etc.
Ghinturile se disting în funcţie de flancurile acestora, câmpul (care delimitează dintre
două ghinturi şi fundul ghintului). În ceea ce priveşte flancurile ghintului, acel ghint care
imprimă glontelui mişcarea de rotaţie se numeşte flanc de atac. Acesta se deosebeşte de
flancul liber, ultimul în cauză suportînd un şoc mai mic faţă de cel de atac. Privitor la armele
de foc modernizate, în partea ghintuită a ţevii, spre ieşire, se află un spaţiu destinat
recuperării gazelor în vederea reîncărcării armei.

3
Camil Suciu, op.cit., p.337-339;
4
Idem;
6
Dacă ne referim la armele de vînătoare, atunci putem observa în primul rând o
varietate largă de modele, acestea diferenţiindu-se în funcție de numărul ţevilor sau a
sistemului de funcţionare. Deosebim astfel următoerele categorii:
a) arme de vînătoare cu o singură ţeavă, care la rîndul ei poate fi ghintuită sau lisă;
b) arme de vînătoare cu două ţevi, trei sau chiar patru.
Ansamblul mecanismelor de închidere, percuţie şi scoatere a tubului tras serveşte și el
procesului de identificare, datorită particularităţilor de construcţie şi de prelucrare a pieselor
componente ce vin în contact nemijlocit cu tubul cartuşului. De pildă, percutorul, peretele
frontal al închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător lasă urme caracteristice, apte să
servească la identificarea armei. Fireşte că urmele respective rămân pe muniţia trasă (tub sau
glonţ), ea însăşi prezentînd elementele caracteristice cu valoare de identificare.5
2.2. Clasificarea armelor de foc
Pornind de la definirea armelor de foc, în sensul prevederilor Legii 17/1996 (”acele
arme a căror funcţionare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanţe
aprinse sau luminoase, ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare), cea mai
utilă clasificare a acestora o găsim tot în textul legiuitorului.
De pildă după construcţia canalului ţevii,6 armele de foc pot fi grupate astfel:
a) arme cu ţeavă lisă (specifice armelor de vînătoare);
b) arme cu ţeavă ghintuită;
c) arme cu ţevi combinate (atît lisă cît şi ghintuită).
Nefiind obiectul specific al balisticii judiciare, nu vom dezvolta subiectul clasificării
armelor de foc.7
2.3. Noțiuni generale despre muniții
Indiferent de tipul cartușului, modul de fabricare şi destinaţie, acesta are următoarele
elemente constitutive: a) Proiectilul; b) Tubul cartuşului; c) Capsa; d) Încărcătura cu praf de
pulbere.
Ca și în cazul armelor propriu-zise, nu vom intra în detalii privind compunerea și
clasificarea munițiilor, acestea nefiind specifice balisticii judiciare.8

5
Emilian Stancu, op. cit., pag. 229;
6
Simion Gheorghe Doraş, Criminalistică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1996, pag. 167, apud
https://dreptmd.wordpress.com;
7
Pentru detalii vezi Anexa 1;
8
Vezi Anexa 2;
7
2.4. Elemente de tragere
La examinarea propriu-zisă a urmelor de împuşcături, pentru stabilirea distanţei şi
direcţiei de tragere (aici vedem o intersectare cu traseologia criminalistică), este imperios
necesar a se ţine cont mai cu seamă de elementele de tragere.
Viteza proiectilului poate fi clasificată în funcţie de tip, cantitate de pulbere,
greutatea ţevii precum şi lungimea acesteia. De exemplu, la armele cu ţeava scurtă, viteza
iniţială a proiectilului variază între 300 şi 400m/s, în timp ce la armele militare cu ţeava lungă
ea depăşeşte 800m/s, ajungându-se pînă la viteze supersonice.9
Un alt element îl constituie traiectoria proiectilului. Aceasta este reprezentată de
linia curbă pe care glontele o descrie de la ieşirea din ţeavă şi până la străpungerea ţintei
propriu-zise.
În legătură cu traiectoria, trebuie reţinut că ea este influenţată nu numai de forţa
gravitaţională, ci şi de rezistenţa aerului, de forţa şi direcţia vîntului, de alţi factori
atmosferici. De exemplu, în cazul vântului care bate cu o viteză de circa 25km/h, proiectilul
unei carabine militare la o distanţă de 1000 m este deviat cu peste 3m, iar la 2000 m cu circa
16m.10
Bătaia armei, fiind un alt element la cercetarea urmei de împuşcături, reprezintă
distanţa maximă la care poate să ajungă un glonț. Aici prezintă un interes deosebit bătaia
eficace a acestuia, adică distanţa la care proiectilul îşi menţine precizia şi forţa.
Alături de elementele de tragere expuse anterior, tehnica criminalistică pune accentul
şi pe presiunea gazelor, reculul, energia cinetică, puterea de pătrundere a proiectilului, ș.a.

3.  Urmele lăsate de armele de foc

Specifică în adevăratul sens balisticii judiciare este studierea urmelor lăsate de armele
de foc, întrucât aceasta servește scopului acestei științe, anume identificarea în primă fază a
armei cu care s-a tras și mai apoi a celui care a săvârșit infracțiunea. Încercând o scurtă
definire, putem spune că acestea reprezintă urmele create de armă pe de o parte pe cartuşul
tras și pe de alta pe corpul victimei sau pe obiectele asupra cărora şi-au exercitat acţiunea
proiectilul.11
Discutăm în această direcție de două categorii de urme: urmele principale și cele
secundare.12 Printre piesele principale sau mecanismele armei care concurează la formarea

9
Emilian Stancu, op. cit., p. 232;
10
Idem;
11
Idem;
12
Mai multe detalii în Anexa 3;
8
urmelor se află percutorul, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, pragul
aruncător (ejectorul) şi pereţii camerei de detonare.13
3.1. Urmele principale
Urmele principale reprezintă totalitatea elementelor ce rezultă din acţiunea de tragere
propriu-zisă și se formează în principal în 3 etape successive ale tragerii: a) încărcarea; b)
tragerea; c) extragerea tubului tras. Studierea acestora de către expertul criminalist este
importantă mai cu seamă datorită faptului că astfel se poate identifica în primă fază tipul
armei, creându-se un cerc al armelor suspecte.
Din categoria urmelor principale deosebim urmele de pe tubul cartuș, urmele de pe
proiectil și urmele propriu-zise de împuşcare. Conform doctrinei de specialitate, 14 urmele de
împușcare pot fi: a) urme de perforare, atunci cînd proiectilul a pătruns şi traversat întreaga
ţintă; b) urme de pătrundere, atunci cînt proiectilul doar pătrunde în ţintă, netraversîndu-l; c)
urme de ricoşare, atunci cînd glontele este deviat la propriu de un obiect aflat în calea lui.
Urmele de perforare, adică acele urme care pătrunzînd în ţintă, străbat şi distrug
materialul acesteia, le sunt caracteristice trei elemente identificatoare: a) orificiul de intrare;
b) orificiul de ieşire; c) canalul. Dacă grosimea ţintei este foarte mică, perforarea conţine doar
două elemente, respectiv orificiul de intrare şi cel de ieşire.
După cum aminteam anterior studierea acestor urme de către expertul criminalist este
definitorie, deoarece pe baza acestor probe se stabilește inițial arma cu care s-a tras, apoi
direcția de tragere și poziția trăgătorului în raport cu ținta, ulterior putându-se proba de
mobilul crimei sau alte elemente definitorii ale anchetei penale.
3.2. Urmele secundare
Urmele secundare reprezintă totalitatea elementelor ce rezultă din acţiunea unor
factori suplimentari ai tragerii. Referitor la urmele secundare, literatura de specialitate 15 face
trimitere la: a) inelul de frecare (de ştergere), ce se creează prin depunerea pe marginea
orificiului de intrare a unor particule de unsoare, praf, rugină, etc.; b) inelul de metalizare,
constînd în depuneri de particule metalice desprinse de pe suprafaţa proiectilului, în
momentul perforării unor obiecte cu un anumit grad de densitate, întîlnit, de exemplu, la
străbaterea unor oase plate ale corpului uman.
Urmele secundare îşi găsesc importanţa practică mai ales pe plan juridic, din simpla
raţiune că la cercetarea acestora, expertul criminalist poate determina distanţa de la care s-a
tras, raportul de poziţie în care se afla făptuitorul şi victima atunci cînd s-a produs fapta

13
Jean Gayet, Manuel de police scientifique, Editura Payot, Paris, 1961, p.91-92;
14
Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistica, Editura Junimea, Iași, 2001, p. 150;
15
Emilian Stancu, op. cit., p. 235;
9
ilicită, eventualele condiţii expres ilustrate de către Codul Penal privitor la legitima apărare,
etc.

4. Expertiza criminalistică a armelor de foc

Expertiza balistică judiciară, respectiv expertiza criminalistică a armelor de foc, este


una dintre cele mai complexe examinări la care sunt supuse armele de foc, muniţia şi urmele
acestora, cât şi împrejurările legate de folosirea lor.16
Problemele curente ce se cer, de regulă, a fi clarificate vizează modelul, seria şi calibrul
armei, starea sa tehnică, posibilitatea de autodeclanşare, tipul de muniţie folosit, existenţa
urmelor suplimentare ale tragerii, distanţa şi direcţia de tragere, faptul dacă tuburile şi
proiectilele găsite la locul fapte sau în corpul victimei au fost trase de arma suspectă etc.
4.1. Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei
Determinarea tipului, modelului şi calibrul armei este posibilă în multe dintre situaţiile
întâlnite în practică prin simpla studiere a inscripţiilor existente pe piesele armei. Sunt însă
cazuri când aceste inscripţii lipsesc, în aceste cazuri se studiază caracteristicile de construcţie
ale armei, cum ar fi greutatea, lungimea ţevii, lungimea totală a armei, sistemele de funcţionare
şi de blocare, de montare a mecanismelor de tragere. Datele obţinute sunt confruntate cu tabele,
cataloage sau fişiere în care sunt înregistrate caracteristicile armelor.
În ipoteza în care arma a nu a fost găsită, este posibilă stabilirea tipului, modelului şi
calibrului pe baza datelor deprinse din examinarea tuburilor şi proiectilelor (percutor,
închizător, gheară extractoare, ejector) care reflectă clar particularităţile de construcţie, după
cum urmele ghinturilor oglindesc, în ansamblul lor, caracteristicile ţevii armei şi deci ale
modelului de arme.17
4.2. Stabilirea stării de funcţionare a unei arme
Stabilirea stării de funcţionare a unei arme este necesară de mai multe ori în practică,
mai ales în cazul în care trebuie să se clarifice două aspecte esenţiale:
- dacă arma se putea declanşa accidental, fără apăsarea trăgaciului;
- dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru tragere.
Examinarea se face potrivit particularităţilor de construcţie ale fiecărui tip sau model de
armă. În primul rând se determină starea tehnică a armei şi modul de funcţionare a pieselor
componenţe. În continuare este studiată fiecare piesă în parte, interesând gradul său de uzură,

16
Emilian Stancu, op. cit., p.246;
17
Emilian Stancu, op. cit., p.247;
10
degradare, care pot constitui principalele cauze ale declanşării accidentale. 18 La piese se
cercetează dacă sunt originale sau improvizate. Referitor la aceste două tipuri de investigaţii,
una dintre metodele tehnico-ştiinţifice de cercetare, indispensabilă în anumite cazuri, o
constituie cercetarea în radiaţii de tip gamma, denumită şi examinarea defectoscopică şi în
radiaţii röentgen. De asemenea se poate proceda şi la examinarea „sonografică” care constă
în analiza parametrilor acustici, caracteristici împuşcăturii, a celorlalte zgomote produse de
mecanismele de tragere (armare, percuţie, aruncarea tubului), cercetare care se află în stare
experimentală şi cu rezultate practice încă neconfirmate.19
4.3. Examinarea muniţiei
Investigarea criminalistică a muniţiei are rolul de a stabili tipul, modelul şi anul de
fabricaţie al cartuşelor, pe baza caracteristicilor, a inscripţiilor fabricilor producătoare, existente
pe rozeta tubului. Prin examinarea gloanţelor şi a tuburilor pot fi stabilite apartenenţa de grup a
armei, precum şi calitatea sau locul de provenienţă a muniţiei.
4.4. Expertiza urmelor formate de armele de foc
Expertiza criminalistică a urmelor principale ale unei trageri constă în examinarea
orificiilor de intrare şi de ieşire, a canalelor formate atât pe corpul uman, cât şi pe obiectele cu
care glonţul a venit în contact. Totodată sunt supuse examinării şi urmele de ricoşare.
4.4.1. Identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonţ şi pe tubul
cartuşului
Identificarea armei cu care s-a săvârşit o infracţiune reprezintă scopul final al oricărei
expertize balistice judiciare. Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a
gloanţelor, a tuburilor descoperite în corpul victimei sau la faţa locului, cu gloanţele trase
experimental cu arma găsită în câmpul infracţional ori ridicată de la persoana suspectă.
Examinarea destinată identificării parcurge cele două faze principale cunoscute:
- în prima fază se determină grupul sau categoria căreia aparţine arma;
- în a doua fază, are loc identificarea propriu-zisă prin examenul comparativ al
caracteristicilor individuale, specifice fiecărei ţevi ghintuite şi fiecărui ansamblu al
mecanismelor de tragere;
4.4.2. Identificarea armei după urmele formate pe glonţ
Identificarea după urmele formate pe glonţ presupune o delimitare a cercului armelor
suspecte, prin excluderea din sfera cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu

18
Vasile Măcelaru, Marcel Dobrilă, Ion Anghelescu, Tratat practic de criminalistică, Vol. III, Ministerul de
Interne, Bucureşti, 1972;
19
Emilian Stancu, op. cit., p.248;
11
corespund caracteristicilor reflectate pe glonţ; pentru aceasta se iau în calcul numărul golurilor
şi plinurilor ghinturilor, lăţimea acestora, unghiul şi sensul de răsucire, calibrul.
4.4.3. Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartuşului
Acest gen de identificare se desfăşoară în aceleaşi condiţii şi faze ca şi identificarea
după urmele formate pe glonţ. Captarea tuburilor de comparaţie se realizează mai uşor, prin
folosirea, de pildă, a unor săculeţe ori sertăraşe prinse în dreptul ferestrei carcasei
închizătorului.
4.5. Expertiza urmelor secundare ale tragerii
Cercetarea criminalistică a acestei categorii de urme este destinată descoperirii şi
examinării urmelor aparţinând factorilor secundari sus-menţionaţi ai tragerii cu o armă de foc,
formaţi în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca şi a urmelor specifice de
tragere formate de mâna persoanei care a folosit arma.
4.5.1. Examinarea preliminară este destinată examinării obiectului presupus purtător
de urme suplimentare de tragere, prin intermediul microscopului optic, deşi rezultatele sale nu
sunt întotdeauna concludente. De aceea, este necesar să se recurgă de metode specializate, mai
frecvent fiind utilizate:
4.5.2. Examinarea chimică, prin care sunt puse în evidenţă urmele suplimentare de
împuşcare existente în jurul orificiului de intrare, în ţeava armei şi pe mâna trăgătorului. 20 De
exemplu, se caută identificarea nitraţilor şi nitriţilor cu ajutorul reactivilor speciali, cum ar fi
cei pe bază de brucină, impregnaţi pe o hârtie fotografică. Hârtia se introduce sub materialul
presupus purtător de urmă, după care se calcă cu un fier cald, prezenţa nitriţilor conducând la
apariţia unor puncte roşii. Pentru identificarea nitriţilor pe mâna trăgătorului se mai apelează
uneori la aşa-numitul “test cu parafină”, care este mai curând spectaculos decât concludent, ca,
de altfel, întreaga examinare chimică, care nu este strict specifică, dând rezultate pozitive şi în
alte cazuri, din care motiv el trebuie interpretat de organele judiciare cu rezerva cuvenită.
4.5.3. Examinările spectrale, îndeosebi microanaliza spectrală şi spectrofotometria de
absorbţie atomică servesc la punerea în evidenţă a particulelor de cupru, plumb existente în
urmele suplimentare. Prin aceste metode este posibilă punerea în evidenţă a elementelor
inelului de metalizare şi, de aici, determinarea naturii proiectului.
4.5.4. Alte tehnici de descoperire sau delimitare a suprafeţei în care se află factori
suplimentari ai tragerii se bazează pe examinarea în radiaţii infraroşii, rezultatele fiind
observate cu ajutorul transformatorului electronooptic sau fixate prin fotografiere. Hârtia
fotografică se introduce sub obiectul presupus purtător de urmă de funingine, după care va fi
20
Ilona Buta, Tratat practic de criminalistică, vol. III,Editura Ministerului de Interne, București, 1980, p.206-
213;
12
expusă la radiaţii infraroşii. Acestea vor străbate obiectul, cu excepţia locului în care sunt
particulele de funingine, impresionând hârtia în funcţie de gradul de penetrare.
În prezent, aplicarea unor tehnici moderne de vârf, în examinările criminalistice, a făcut
posibilă, printre altele, şi stabilirea cu certitudine a existenţei urmelor specifice tragerii, mai
ales a celor de pulbere, inclusiv pe mâna trăgătorului. Dintre tehnicile de vârf intrate în uzul
laboratoarelor de criminalistică, menţionăm următoarele:
4.5.5. Microscopia electronică cu baleiaj (MEB), conjugată cu microscopia spectrală
în radiaţii röentgen, efectuată cu microscopia electronică de radiaţii cu dispersie de energie.
Acest gen de examinare permite o analiză punctuală a particulelor de pulbere descoperite pe
mâna trăgătorului, prin microscopie urmată de analiza spectro-chimică propriu-zisă.
4.5.6. Microspectrofotometria în radiaţii infraroşii, efectuată cu aparate de tip
„Nanospec”, permite analiza unor particule de pulbere cu diametrul de 20 milimicroni,
stabilind cu certitudine natura lor, fără ca metoda să aibă un caracter distructiv. Aparatul se
compune dintr-un microscop cu detector în radiaţii infraroşii, un înregistrator spectral şi un
ordinator pentru interpretarea datelor.
4.6. Sisteme informatice de identificare a armelor de foc
Tehnicile de calcul sunt aplicate astăzi şi identificării balistice, prioritate în materie
având-o serviciile nord-americane. Astfel:
- Identificarea după urmele formate pe gloanţe (proiectil), se realizează prin sistemul
IBIS
- Identificarea după urmele formate pe tubul cartuşului este efectuată prin sistemul
DRUG-FIRE
Dincolo de aceste sisteme, la toate departamentele de criminalistică moderne există
fişiere sau baze de date cu totalitatea tipurilor de cartuşe, cu caracteristicile acestora şi a
armelor de foc care permit identificări generice rapide (de exemplu, în Germania, Olanda,
Anglia, Franţa ş.a.).
4.7. Refacerea inscripţiilor ştanţate pe arme
Refacerea inscripţiilor sau seriilor înlăturate de pe armele de foc este necesară pentru
stabilirea locului de provenienţă a armei, a modelului, anului de fabricaţie etc. Examinarea
devine absolut obligatorie în situaţiile în care infractorul a înlăturat prin pilire seria şi numărul
armei. Metode curente de refacere sunt următoarele:
- Metoda chimică bazată pe reacţia diferită a părţilor metalice cu densitate mai mare,
sub acţiunea unui reactiv.

13
- Metoda feromagnetică, constând în aderarea selectivă a particulelor metalice la
suprafaţa armei, magnetizată în prealabil. Particulele metalice vor adera mai mult la
zonele ştanţate.
- Metoda electrochimică, considerată mai rapidă, sigură şi cu posibilităţi de repetare.
Dintre variantele acestei metode, cea mai fiabilă este considerată varianta bazată pe
aparatul denumit Electronoserpil.
4.8. Investigarea urmelor sonore
Investigaţiile denumite „acustice” presupun examinarea urmelor sonore ale
împuşcăturii, armării şi percuţiei, controversată în practică, dar socotită de unii specialişti ca
servind atât la stabilirea tipului şi a modelului armei, cât şi la identificarea propriu-zisă, pe baza
examenului comparativ al sonogramei în litigiu cu sonogramele obţinute prin tragerile
experimentale. Desigur că identificarea ar fi posibilă, teoretic, numai prin existenţa unei
imprimări a „urmelor sonore” ale împuşcăturii, în momentul săvârşirii infracţiunii, imprimare
ce trebuie să îndeplinească, obligatoriu, anumite condiţii de ordin calitativ.

5. Analiza jurisprudenței și practicii judiciare

Dintr-o succintă analiză a unor dosare care implică folosirea armelor de foc, vom vedea
cum balistica judiciară influențează procesul penal.
De pildă, în Decizia nr. 953/2011, deși în cele din urmă Î.C.C.J. a respins recursul
declarat de revizuientul R.A., putem observa cum în procesul-verbal de cercetare la fața
locului se omite menționarea unui aspect esențial în economia anchetei și anume că arma
implicată în săvârșirea infracțiunii a fost găsită blocată și cum ulterior în încecarea de
deblocare a acesteia și de extragere a muniției, fără ca inițial să fixeze fotografic arma la locul
faptei, a fost alterată una dintre cele mai importante probe și implicit expertiza balistică
efectuată în anchetă a fost viciată.21
Din studierea Sentinței nr. 430 a Tribunalului București, având ca obiect săvârșirea
infracțiunii de omor, aflăm cum în încercarea de a proba lipsa intenției, revizuientul V.N. își
susține cererea pe prevederile art. 394 alin. 1 lit. a) Cpp (adică s-au descoperit fapte sau
împrejurări necunoscute de instanța la data soluționării cauzei) și invocă faptul că expertiza
balistică-traseologică ce îi fusese respinsă în primă instanță, ar fi fost în măsură să schimbe
rezultatul anchetei, în speță să ducă la achitarea inculpatului. Și în această situație instanța

21
Decizia Î.C.C.J. nr. 953/2011 pe https://www.ilegis.ro/;
14
respinge cererea de revizuire ca fiind nefondată și mai mult dispune reîncarcerarea
condamnatului.22
O speță mai puțin spectaculoasă, având ca obiect săvârşirea infracţiunii de ”braconaj
cinegetic”, prev. de art.42 al.1 lit.a,b,i,k,l şi al.2 lit.c din Legea nr.407/2006, ne oferă și ea
prilejul de a vedea rolul balisticii judiciare în economia procesului penal. În fapt, inculpatul
S.F. a luat arma și 3 cartușe fără știrea tatălui său și, în jurul orei 18 30, s-a întâlnit cu
inculpatul B.N. și cu martorul S.L.M. la domiciliul lui B.N. și a executat fără a poseda
permis de armă și autorizație de vânătoare trei focuri de armă, vânând doi iepuri de câmp, în
afara perioadei de vânătoare la această specie de animale. Din nou găsim între mijloacele de
probă esențiale în dosar raportul de constatare tehnico-ştiinţifică balistică.23
În cele trei spețe analizate și în altele asemenea observăm cum o serie de infracțiuni
prevăzute de legea penală pot fi săvârșite cu ajutorul unor arme de foc și cum balistica
judiciară intervine în procesul penal pentru descoperirea și uleterior judecarea și
condamnarea infractorului.

Anexa 1

22
Sentința Tribunalului București nr. 430/2010 pe https://www.ilegis.ro/;
23
Decizia penală nr.403/2015 a Curţii de Apel Galați pe https://www.ilegis.ro/;
15
Clasificarea armelor de foc

 După destinaţie
Conform legii armele de foc sunt: 24
a) Armele militare, confecţionate pentru dotarea forţelor armate, folosite în acţiuni de
neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă ale inamicului, precum şi orice alte
instrumente, piese sau dispozitive destinate a imobiliza, răni, a ucide ori a distruge, dacă prezintă
caracteristicile unei arme militare;
b) Armele de tir, cu glonţ sau cu alice, special fabricate sau confecţionate pentru
practicarea tirului sportiv, omologate sau recunoscute ca atare de Federaţia Română de Tir;
c) Armele de vânătoare, cu glonţ, cu alice sau mixte destinate practicării vânătorii;
d) Armele confecţionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de
neutralizare;
e) Arme ascunse astfel fabricate sau confecţionate încât existenţa lor să nu fie vizibilă sau
bănuită;
f) Armele de panoplie, făcute inofensive, dacă prin valoarea lor istorică, ştiinţifică sau
care constituie daruri ori recompense sau amintiri, sunt destinate a fi păstrate în instituţii de
cultură si artă, asociaţii cultural-artistice şi sportive sau în panopli personale.
In această categorie se includ şi acele arme de foc, in stare de funcţionare, care constituie rarităţi
sau prezintă valoare pentru instituţiile de specialitate;
g) Armele de recuzită, făcute inofensive, destinate a fi folosite în activitatea artistică sau
de producţie cinematografică.
Sunt considerate arme de foc şi ansamblurile, subansamblurile si dispozitivele care se pot
constitui şi pot funcţiona ca arme de foc. In art.4 al legii 17/1996 este statuat ce înţelegem prin
muniţii, respectiv: cartuşele, proiectilele şi încărcăturile de orice fel, care pot fi întrebuinţate la
armele prevăzute în art.3.
 După construcţia canalului ţevii
Raportat la acest criteriu de clasificare armele sunt:
- arme cu ţeava lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi, cum sunt: arme de vânătoare
cu alice, arme de tir redus, pistoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu ţeava lisă;
- arme cu ţeava ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au ţeava ghintuită, dar
în special arme militare: puştile, puştile mitralieră, pistoalele mitralieră, pistoalele, revolverele,
etc.;

24
Emilian Stancu, op. cit, p.235
16
- arme cu ţevi combinate, având una sau două ţevi lise şi una ghintuită.
 După lungimea ţevii
Conform acestui criteriu armele se clasifică în:
- arme cu ţeavă lungă 50-80 cm (puştile, carabinele, puştile mitralieră, armele de
vânătoare, armele de tir cu glonţ);
- arme cu ţeava mijlocie 20-50 cm (pistoalele mitralieră);
- arme cu ţeava scurtă 3-20 cm (pistoale, revolvere).
 După modul de funcţionare al armelor
Regimul de funcţionare al armelor de foc diferă de la un model de armă la altul. Unele
tipuri de armă funcţionează în regim automat, altele semiautomat, insă există şi arme care
funcţionează în regim foc, lovitură cu lovitură.
Principiile de funcţionare diferă, de asemenea, de la caz la caz. Anumite tipuri de arme
utilizează forţa gazelor rezultate în urma împuşcăturii, pentru rearmare, altele utilizează energia
de recul, iar cele mai simple funcţionează pur şi simplu mecanic.
În figurile 1-4 sunt prezentate schematic în secţiune patru tipuri de arme în care se pot
vedea componentele principale precum şi modul cum acestea acţionează.

17
18
Anexa 2

Compunerea și clasificarea munițiilor

Cartușul se compune din următoarele elemente:


a) Proiectilul. Se prezintă sub formă de gloanţe, alice, etc. Gloanţele destinate pentru
armele cu ţeavă ghintuită prezintă o importanţă deosebită, datorită caracteristicilor reliefului
ţevii.25 La rândul lor, gloanţele pot fi obişnuite sau speciale.
Un glonţ se compune dintr-un miez de oţel, de plumb, ori oţel acoperit cu plumb,
precum şi dintr-o cămaşă metalică. Diametrul unui glonţ este mai mare decât cel al calibrului
ţevii (aproximativ cu 0,30mm) pentru a se reduce pierderile de gaze, în favoarea forţei sale
cinetice. Forma şi compoziţia gloanţelor este foarte diferită, în funcţie de destinaţie sau de
tipul de armă folosit. Nu toate gloanţele sunt cămăşuite sau unele au cămăşuit numai vîrful,
ceea ce face ca să se deformeze destul de uşor la impactul cu un obiect dur.26
Gloanţele speciale sunt de mai multe tipuri: perforante, trasoare, incendiare,
perforant-incendiare, perforant-incendiare-trasoare, explozive şi incendiare de reglaj. În afara
gloanţelor propriu-zise, mai sunt alicele, de formă sferică, confecţionate din plumb sau alte
materiale, cu o greutate pînă la 0,8 grame, cu diametrul între 2-5mm, întîlnite la muniţia de
vînătoare, dar şi cu altă destinaţie.27
b) Tubul cartuşului. Acesta este confecţionat din metal, plastic sau carton. Ultimul
element este caracteristic pentru gloanţele destinate armelor de vînătoare. Rozeta glonţului
este însă, întotdeauna de provenienţă metalică. Aceasta conţine praful de pulbere, capsa şi
proiectilul. La cartuşele armelor de vînătoare tubul mai conţine şi bura, care serveşte la
separarea prafului de puşcă de alice sau glonţ.28
c) Capsa. Acesta este un element inerent al proiectilului, destinat aprinderii
încărcăturii. Conţine un exploziv puternic. Aprinderea are loc în momentul lovirii capsei de
către percutor, urmată de spargerea acesteia pe o piesă interioară, numită de către doctrina
criminalistică şi cea militară nicovală.
d) Încărcătura cu praf de pulbere. Această se prezintă sub două forme:
- pulbere coloidală, fără fum;
- pulbere neagră sau cu fum, ultima întîlnită în prezent, destul de rar, mai mult la
muniţia armelor de vînătoare, fabricată artizanal.

25
Daniel ATASIEI, Criminalistică – suport de curs, Universitatea „A. Ioan Cuza”, Iaşi, p. 33;
26
Idem;
27
Emilian Stancu, op. cit., p. 230;
28
Idem;
19
Pulberile coloidale au compoziţii chimice diferite, majoritatea fiind fabricate din
nitraţi de celuloză şi diverşi solvenţi. Mai cunoscute sunt pulberile pe bază de piroxilină şi
nitroglicerină.29 Pulberea diferă în funcţie de lungimea ţevii armei, de destinaţia acesteia,
uneori inclusiv în funcţie de modul de funcţionare a armei.

Fig. 5 Secţiune într-un cartuş

29
Pulberea piroxilină se obţine prin tratarea piroxilinei (amestec de celuloză din bumbac sau lemn cu acid
azotic sau sulfuric) cu alcool etilic, iar nitroglicerina este un amestec de glicerina cu acid azotic concentrat şi
acid sulfuric. Aceste pulberi produc peste 7001 de gaze la un kg de exploziv, presiunea depăşind 2500kg.f/cm2.
Pe lîngă explozivul propriu-zis, pulberea mai conţine şi alte substanţe, cum sunt grafitizorii, stabilizatorii,
amortizorii, necesare prevenirii formării electricităţii statice, umezirii, temporizării combustiei etc.
20
Anexa 3

Urmele formate prin împuşcare

1. Urmele principale

1.1. Urmele create de interiorul ţevii armei pe proiectil


Ca urmare a acţiunii mecanismului de dare a focului, se produce împuşcătura. Iniţial se
aprinde încărcătura capsei care are o sensibilitate deosebită la acţiuni mecanice şi care aprinde
pulberea de azvârlire30. Urmare a acestui proces, se degajă o mare cantitate de gaze, presiunea
gazelor face posibilă expulzarea proiectilului pe canalul ţevii spre exterior.
La trecerea glonţului prin canalul ţevii, suprafaţa acestuia va întâlni opoziţia reliefului
format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul ţevii armei, însă, cămaşa
proiectilelor fiind confecţionată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul
canalului ţevii.
Glonţul intrând în ghinturi, alăturat mişcării de înaintare i se va imprima şi o mişcare
spirală. Mişcarea de rotaţie a glonţului este foarte mic în canalul ţevii, ea crescând după ieşirea
din ţeavă.
În primul rând pe glonţ se vor imprima ghinturile, sub forma unor striaţii vizibile cu
ochiul liber. Apoi, suprafaţa glonţului va prezenta o serie de dare, zgârieturi foarte fine, uneori
vizibile cu ochiul liber, alteori numai la microscop.
Deoarece numărul, direcţia, înclinaţia şi lăţimea ghinturilor diferă de la un model de armă
la altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma si materialul
glonţului, se pot face aprecieri cu privire la modelul de armă cu care s-a tras glonţul respectiv .

Fig. 6 Amprenta ghinturilor lăsate pe proiectil


Urma creată de ghinturi pe glonţ, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa glonţului, ci
întotdeauna înclinată, ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al
ghinturilor.
30
Ion Mircea, op. cit., p.170
21
Lăţimea ghintului poate apărea pe glonţ aşa cum este ea in realitate, dar numai în situaţiile
în care cu arma în cauză s-au tras puţine focuri. Prin trageri repetate spaţiul dintre ghinturi se
măreşte datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanţe şi canalul ţevii.
Ţevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorată întrebuinţării,
implicit urmele create de gloanţele trase, vor avea o altă configuraţie.
Asupra macro si microreliefului canalului ţevii, acţionează presiunea şi temperatura foarte
mare create în momentul împuşcării. Presiunea în canalul ţevii atinge valori intre 1000 kg/cm2 si
3600 kg/cm2, iar temperatura variază între 2000°C si 3000°C. În general, canalul ţevii suportă
aceste presiuni şi temperaturi înalte, dar datorită întrebuinţării repetate relieful canalului ţevii
suferă modificări31.
În al doilea rând, suprafaţa canalului ţevii, suportând trecerea repetată a gloanţelor, este
erodată. Apoi, intervine metalizarea canalului ţevii, adică depunerea de particule metalice
pulverilente, care datorită temperaturii ridicate se sudează de canalul ţevii.
Proasta întreţinere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul armei
fiind îndepărtată prin trageri, va rămâne un spaţiu inexistent până acum şi care este urmare a
acţiunii corozive a ruginii.
Zgârieturile de pe glonţ pot avea poziţii foarte variate în raport cu axul longitudinal al
glonţului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonţului, spre dreapta ori paralele
cu urmele create de ghinturi pe glonte.
Un glonţ cu diametrul mai mic decât diametrul canalului ţevii va avea mai puţine
zgârieturi pe suprafaţa sa, iar sensul şi unghiul de rotaţie precum şi lăţimea urmelor create de
ghinturi, nu vor fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este cea
de lovire şi depunere a sa, datorită jocului şi impactului pe ţeavă.
1.2. Urmele create pe tubul cartuş
Împuşcătura se produce ca urmare a acţiunii mecanismului percutor asupra capsei şi
producând aprinderea încărcăturii de pulbere. Privind însă înainte de realizarea percuţiei şi
anume, în momentul încărcării, apoi a percutării capsei iar după producerea împuşcăturii
evacuarea tubului tras, vom constata formarea următoarelor urme, de această dată nu pe glonţ, ci
pe tubul cartuşului32:
- urma extractorului pe rebordul razelor tubului cartuş, care se formează în momentul
introducerii cartuşului în camera de explozie şi în momentul extragerii cartuşului, din camera de
explozie după producerea împuşcăturii;

31
Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1990, p. 342
32
Emilian Stancu, op. cit, p.238
22
- urma cuiului percutor pe suprafaţa capsei, care se formează în momentul în care acesta
loveşte capsa, care, la rândul său, este împinsă înapoi de reculul armei;
- urma închizătorului pe suprafaţa rozetei tubului cartuş, se formează în momentul
împuşcăturii când tubul cartuşului, împins de gaze, este presat pe suprafaţa închizătorului;
- urma extractorului, in faza a doua, când prinde tubul de marginea rozetei şi îl trage
înapoi;
- urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formată prin blocarea tubului, dându-i
poziţia de evacuare din armă;
- urmele lăsate de pereţii camerei de explozie pe corpul tubului cartuş, având forma unei
nervuri longitudinale.

Fig. 8 Urmele lăsate pe tubul cartuș

A. Urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartuşului din încărcător în
camera de explozie).
B. Urmele formate in timpul producerii împuşcăturii (urma cuiului percutor, urmele
peretelui închizătorului şi urmele create de pereţii camerei de explozie).
C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuş tras (urmele extractorului, ale
ejectorului şi ale ferestrei de evacuare).
Nu toate piesele enumerate mai sus există la orice tip de armă. Armele de vânătoare
pliante nu au închizător, tubul sprijinindu-se pe un disc. La revolverele Hagan tubul este susţinut
de un sabot; o serie de arme nu au ejector; unele revolvere americane vechi nu au cui percutor,
cocoşul lovind direct capsa.
Urmele particulare care se creează pe tubul cartuşelor de vânătoare nu prezintă nici o
importanţă pentru activitatea de identificare. Aceasta fiindcă, tuburile cartuşelor vânătoare se
refolosesc şi în consecinţă prezintă importanţă doar capsa (care se înlocuieşte).
Urmele create de proiectile pe corpul victimei şi alte ţinte

23
Datorită presiunii mari în camera cartuşului, respectiv capul tubului, proiectilul nu găseşte
altă ieşire decât spre ţeavă, unde datorită acţiunii ghinturilor şi vitezei mari de deplasare, se
imprimă o mişcare spirală33. Zborul glontelui pe traiectorie, după ieşirea din ţeavă se poate solda
cu: pătrundere; străpungere; sau ricoşare, datorită densităţii obiectului şi unghiului mic de
incidenţă. Trecerea proiectilului prin diverse obiecte precum şi înfundarea sau ricoşarea au ca
urmare crearea a o serie de urme.
Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului fiind alcătuit din ţesuturi de
consistenţă si duritate diferita. Ţesutul osos se deosebeşte de celelalte ţesuturi, în ce priveşte
consistenţa şi rezistenţa sa, orificiile create în ţesutul osos vor fi din punct de vedere al
diametrului, mai apropiate de mărimea reală a proiectilului. În cazul ţesuturilor moi sau al
organelor cavitare orificiile pot avea diametrul mai mare, sau în situaţia în care ţesutul se
contractă, mai mic decât cel al proiectilelor.
Diametrul şi forma orificiilor sunt condiţionate de valoarea energiei cinetice a
proiectilului în momentul lovirii. Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât proiectilul va
forma un orificiu cu diametrul apropiat de diametrul său, când energia cinetică scade, orificiul va
fi mai mare şi de formă neregulată, proiectilul creând rupturi mari ale ţesuturilor cu care vine in
contact34. În orice obiect pe care-l traversează implicit şi în corpul omului, glonţul creează trei
feluri de urme:
- orificiul de intrare;
- orificiul de ieşire;
- canalul cuprins între cele două orificii.
În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie de
factori: unghiul de lovire; viteza glonţului; felul ţesutului lovit; distanţa de la care s-a tras. În
cazul unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, in cazul unei perforări oblice
forma orificiului de intrare va fi ovală. În situaţia tragerilor efectuate de la distanţe mici ori cu
ţeava lipită de ţesut orificiul de intrare va avea o formă neregulată datorită şi acţiunii gazelor.
Orificiul rotund ia o formă ovală ulterior, datorită contracţiei musculare sau a contracturii inegale
a ţesuturilor.

33
Ion Mircea, op. cit., p. 172
34
C. Suciu, op. cit, p. 357
24
Fig. 9 Stabilirea unghiului de tragere prin Fig. 10 Stabilirea unghiului și a distanței de tragere
poziționarea hainelor pe manechin prin poziționarea hainelor pe manechin

În general orificiul de intrare are o formă mai regulată şi este mai mic, mai aproape de
diametrul real al proiectilului. Pielea sau ţesutul muscular întinse de glonţ în momentul
impactului se retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul glonţului. În cazul
orificiilor create la nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare este aproape egală cu
diametrul glonţului şi poate fi cu ceva mai mare. Dacă glonţul nu pătrunde perpendicular pe
suprafaţa pielii ci intr-un unghi ascuţit, atunci orificiul de intrare va avea o formă ovală, iar
dimensiunile orificiului vor fi determinate de direcţia fibrelor cutanate. Orificiile create de glonţ
în cutele pielii apar mai mici, dar odată cu desfacerea cutelor se vor mării.
În cazul tragerilor de la mică distanţă (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare decât
diametrul glonţului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacăra, presiunea gazelor,
viteză mare, etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonţului va fi şi orificiul de intrare format
în cazul unui unghi de incidenţă foarte mic (sub 10°). Când vârful proiectilului este rotunjit sau
teşit, marginile orificiului de intrare vor fi neregulate din cauza contuziei şi ruperii ţesutului.
Gloanţele cu vârf ascuţit vor forma orificii de intrare cu marginile netede. Caracteristica
fundamentală a orificiului de intrare este lipsa de ţesut, ceea ce îl deosebeşte de toate celelalte
plăgi împunse, dar şi de orificiul de ieşire. Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom întâlni fisuri
radiale şi o serie de alte urme, datorate factorilor suplimentari ai împuşcăturii.
Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice, vom
deosebi după cum s-a tras de la distanţă mică de la distanţă mare. O tragere sub 50 cm va produce
un orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare de
substanţă. Când tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebii următoarele feluri de orificii
de intrare: între 0,50 si 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru) formate de
grupuri de alice şi mai multe orificii mici create de fiecare alice în parte. Peste aceste limite
fiecare alice va crea un orificiu de intrare. Urmele proiectilelor create în alte materiale decât
corpul victimei vor avea forme variate, în funcţie de energia cinetică a proiectilului în materialul

25
perforării şi de rezistenţa materialului35. În sticlă orificiul de intrare a glonţului are forma unui
con, cu baza in direcţia tragerii, deoarece proiectilul împinge înainte părţi din materialul prin care
trece. Dacă tăblia din sticlă este perforată perpendicular orificiul de intrare va avea formă
rotundă, iar fisurile concentrice şi radiale se vor întinde uniform în toate direcţiile. Când
perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are formă ovală, iar
crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcţiei glonţului.
Caracteristicile orificiului de intrare într-o tăblie de sticlă diferă în funcţie de distanţa de
tragere, implicit de energia cinetică a proiectilului şi de unghiul de incidenţă. De pildă, dacă s-a
tras de la distanţă mică şi sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o formă rotundă cu
diametrul foarte apropiat de cel al glonţului (crăpăturile radiale putând chiar să lipsească).
Aceasta presupune o energie cinetică mare şi o viteză apropiată de viteza iniţială la gura ţevii.
La o tragere efectuată de la mare distanţă, geamul nu mai prezintă orificiu de intrare,
întrucât energia cinetică şi viteza proiectilului scade astfel încât contactul cu sticla se aseamănă
cu spargerea realizată de o piatră. Orificiul de intrare în sticlă diferă şi în funcţie de forma
vârfului glonţului. Astfel, un glonte cu vârful ascuţit (în condiţiile în care unghiul de incidenţă
este de 90°, energia cinetică şi viteza mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă
fisuri radiale. Orificiul creat va fi rotund şi foarte apropiat de diametrul glonţului. Acest fenomen
se explică prin aceea că glonţul, în acest caz, va acţiona asemeni unui burghiu. Proiectilele cu
vârful teşit (în aceleaşi condiţii de tragere), vor crea orificii rotunde şi apropiate de dimensiunile
lor. Spre deosebire de proiectilele ascuţite la vârf vor crea întotdeauna fisuri radiale. Orificiile de
intrare in tăbliile metalice vor avea un diametru aproape identic cu proiectilele care le-au creat.
In scândura uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonţului, deoarece
acesta va antrena în mişcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat, lemnul verde sau
umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonţului, datorită elasticităţii
fibrelor. Această caracteristică o întâlnim şi la materialele elastice de genul pielii neprelucrate şi
cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu. Pielea tăbăcită şi ţesăturile
dese vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca diametrul de mărimea glonţului.
Orificiul de ieşire îl întâlnim numai atunci când proiectilul nu şi-a pierdut energia
cinetică, putând străpunge obiectul în care a pătruns. Când tragerea este efectuată de la mare
distanţă sau când proiectilul a străpuns mai multe obiecte pe traiectorie îşi pierde energia cinetică
împrejurare în care va crea un orificiu de intrare şi un canal la capătul căreia se va opri 36. In capul
uman - spre deosebire de orificiul de intrare - orificiul de ieşire nu va mai prezenta “minus ţesut”,
respectiv pierdere de substanţă, datorită faptului că acum glontele “desface” ţesutul.
35
Ion Mircea, op. cit., p. 174
36
Ander Z. Bilegan I.,Molnar V., Medicină legală, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 81
26
2. Urmele secundare
În momentul producerii împuşcăturii, pe lângă proiectil, pe ţeavă mai ies şi alte produse
din încărcătura cartuşului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet si pulbere nearsă.
Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor crea o serie de
urme caracteristice si anume:
- rupturile provocate de presiunea gazelor;
- arsurile provocate de flacără şi de temperatura înaltă a gazelor;
- afumările create de pulberea arsă;
- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;
- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) şi uneori pe
canal, a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);
- inelul de metalizare, format prin desprinderea unor particule fine din compoziţia
proiectilului (cămaşă) şi depunerea lor pe orificiul de intrare. La pătrunderea în corpul uman,
inelul de metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului in case;
- inelul de imprimare relevă gura ţevii canal şi îl întâlnim la tragerile cu ţeava lipită,
datorită acţiunii reculului.
2.1. Rupturile
Sunt provocate de presiunea gazelor şi se prezintă sub formă de stea sau cruce, in funcţie
de rezistenţa materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acţiunea mecanică a gazelor le
întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanţă (pană la 10 cm), iar mărimea acestora este
în funcţie de armamentul şi muniţia folosită.
Acţiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniţie cu încărcătură de
pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu ţeava scurtă, acţiunea
gazelor este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanţă - în
principiu - de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.
O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze. La
tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de îmbrăcăminte, în zona
orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o răsfrângere în direcţia
inversă sensului de înaintare a proiectilului a marginilor rupturii. Acest fenomen se explică prin
faptul că, gazele pătrund uşor prin articolele textile, prin orificiul creat de proiectil, însă la
contactul cu ţesutul cutanat ele revin producând ruptura materialelor textile şi răsfrângerea
marginilor rupturii în direcţia inversă sensului de înaintare al proiectilului37.

37
Emilian Stancu, op. cit, p.241

27
Aceeaşi situaţie o întâlnim şi la tragerile cu ţeava lipită de cutia craniană, gazele pătrund
sub piele insă la contactul cu ţesutul osos revin şi produc ruptura ţesutului cutanat şi răsfrângerea
marginilor acestuia în sensul arătat.
Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de intrare
cu cel de ieşire. Prezenţa urmelor de funingine şi a arsurilor create de flacără indică cu certitudine
că este vorba de un orificiu de intrare şi nu de ieşire.
2.2 Arsurile
Sunt urme secundare care sunt create de acţiunea flăcării şi se prezintă la marginile
orificiului de intrare. Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum)
care nu arde complet în canalul ţevii aşa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.
În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe ţeavă va
ieşi o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură şi din lungimea
ţevii.
Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanţe
solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele şi sulful nu ard complet. O parte din aceste
substanţe devin incandescente în canalul ţevii, evident, ieşind şi afară. Pe măsura ieşirii din ţeavă
ele se răcesc ca la o distanţă de 10-20 cm flacăra să dispară.
Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălţăminte, particulele
incandescente vor provoca o arsură. Pielea - prin deshidratare - va căpăta un aspect pergamentos,
de “piele tăbăcită”, iar părul se adună in mănunchiuri, la fel şi articolele de îmbrăcăminte din
lână. Bumbacul şi alte ţesături se pot aprinde fie parţial fie total. Dacă pulberii coloidale nu-i este
caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă că împuşcătura realizată prin folosirea ei nu
ar produce arsuri.
În cazul împuşcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datorează
temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le întâlnim la tragerile efectuate cu o armă
automată (deoarece sunt trase mai multe cartşe succesiv) şi în cazul cartuşelor vechi deoarece
punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura ţevii, fiindcă pulberea arde
neregulat.
2.3. Afumările
Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din arderea
pulberii. Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică
după cum pulberea este cu fum sau fără fum. Nitroglicerina si piroxilina nu formează aproape
deloc reziduuri solide dar pulberea fără fum conţine totdeauna diferite adaosuri (grafit,
difenilamins, derivaţi ai ureei, săruri de bariu, etc.). Aceste substanţe formează un rezuu solid

28
care se va depune în jurul orificiului de intrare, formând un cerc a cărui consistenţă depinde de
distanţa de la care s-a tras. Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără
fum este mult mai mică decât a celei cu fum şi de o coloraţie mai deschisă (cenuşiu şi foarte rar
verde). Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de
intrare, de culoare neagră datorită conţinutului mare de cărbune. Distanţa de zbor a funinginii
este, de obicei, până la 30 cm. Funinginea nu poate produce în mod obişnuit leziuni mecanice
datorită greutăţii foarte reduse a particulelor sale.
Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens si
unul extern mai puţin dens. În jurul plăgii în condiţiile în care se trage de la distanţă mică, se pot
deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porţiune liberă, neaferentă de
funingine.
La tragerile cu ţeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică sau
poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine
pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereţii săi interiori.
Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcţie de unghiul tragerii. Astfel,
dacă direcţia din care s-a tras formează cu suprafaţa pielii un unghi ascuţit, se va forma un oval
sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.
În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune într-un
cerc închis ci sub formă de raze. Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoşează
înapoi; în acest caz ea se depune pe obiectele întâlnite în cale (de pildă mâna care ţine arma).
Această urmă se relevă cu ajutorul lupei cu lampă U.V. şi este importantă pentru stabilirea
distanţei de la care s-a tras, pe de-o parte, iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor
unei sinucideri. Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu
ele particule de funingine), ci şi prin acţiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafaţa sa
datorită frecării cu obiectul în care pătrunde.
Uneori, afumarea nu apare la suprafaţa obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafaţa
unui al doilea strat care urmează. Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care
viteza iniţială a proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai
multe suprafeţe suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune
sub forma unui inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) şi numai pe
al doilea strat, aflat la o distanţă intre 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică
urmei de afumare.

29
2.4. Tatuajul
Este o urmă creată de pulberea arsă incomplet care se formează în jurul orificiului de
intrare, având dimensiuni şi densităţi variabile, în funcţie de felul încărcăturii, lungimea ţevii,
distanţa de la care s-a tras, mărimea şi forma particulelor de pulbere. În unele cazuri tatuajul se
produce prin depunerea de către proiectil a particulelor rupte în timpul exploziei din pereţii
tubului cartuş. Distanţa până la care acţionează particulele de pulbere semiarse este de până la 80
cm la armele neautomate şi semiautimate. Această limită este depăşită la armele automate care au
o cadenţă de tir foarte mare (peste 1000 lov./min).
Pulberea neagră creează mai frecvent tatuaje datorită dimensiunilor mai mari ale
granulelor şi caracteristicilor armelor de vânătoare. Dintre pulberile coloidale, cele în formă
cilindrică sunt propulsate mai departe decât cele lamelare sau in formă de bandă.
Formarea tatuajului, pe lângă condiţiile menţionate este determinată şi de duritatea
obiectului asupra căruia s-a tras. Un obiect de consistenţă mare va permite particulelor de pulbere
nearse complet să pătrundă, pe când un obiect dens nu va permite acest lucru particulelor
depunându-se numai la suprafaţa sa.
2.5. Inelul de frecare
Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare. Această
urmă secundară se formează prin depunerea de substanţe aderente la suprafaţa proiectilului, fie
din canalul ţevii, fie pe traiectul exterior (ricoşeu), pe marginile orificiului de intrare.
Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine, reziduuri
de pulbere arsă, reziduuri metalice şi substanţe aderente la glonte. Inelul de frecare este de
culoare cenuşie şi se observă uşor pe obiectele de culoare deschisă. Când inelul de frecare s-a
format pe obiect de culoare închisă, se poate scoate în evidenţă prin relevarea funinginei cu hârtie
fotografică sau prin relevarea stratului de grăsime cu ajutorul radiaţiilor ultraviolete. Examinarea
substanţelor care formează inelul de frecare ajută la stabilirea, în parte, a ordinii tragerilor, şi
anume la diferenţierea primului foc de cel de-al doilea foc trase cu aceeaşi armă.
Inelul de frecare al primului proiectil tras prezintă resturi de ulei şi mai puţină funingine
pe când al doilea proiectil, va mării cantitatea de funingine din inelul de frecare, depunând mai
puţine substanţe uleioase.
Operaţiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migăloase şi cu rezultate
neconvingătoare în 90% din cazuri ceea ce determină o evaluare sub “beneficiu de inventar” a
acestor urme.

30
2.6. Inelul de metalizare
Poate fi întâlnit atât la gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul de frecare,
cât şi independent de acesta când partea mai densă a obiectului perforat se găseşte mai spre
interior, sau când glonţul a străbătut succesiv mai multe obiecte.
Un proiectil pătrunzând în corpul uman, determină formarea inelului de frecare pe
îmbrăcăminte şi piele, iar inelul de metalizare apare numai la traversarea unui os plat, prin
desprinderea şi depunerea unor particule metalice din cămaşa proiectilului. Inelele de metalizare
pot fi descoperite numai prin röentgenografie şi spectrografie datorită cantităţilor foarte mici de
metal depuse. Este posibil ca inelul de metalizare să nu poată fi evidenţiat prin metodele
susmenţionate caz în care se poate utiliza microsonda electronică.
Deosebirea dintre inelul de metalizare şi inelul de frecare constă în faptul că, în timp ce
inelul de metalizare conţine numai particule din corpul proiectilului în inelul de frecare sunt
depuse substanţe aderente la suprafaţa proiectilului provenind din canalul ţevii şi din diferitele
corpuri pe care le-a străbătut sau din care a ricoşat (tablă metalică, sticlă, lemn, îmbrăcăminte,
etc.).
2.7. Urmele formate prin imprimarea ţevii armei
Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii cu ţeava
lipită de obiectul în care se trage. Această urmă poate reprezenta conturul complet al gurii ţevii
sau numai o parte a acesteia, iar în unele cazuri pot fi imprimate şi unele piese din apropierea
gurii ţevii sau montate în faţă (vârful superior al vergelei, a doua ţeavă la armele de vânătoare,
amortizor, recuperator de recul, ascunzător de flacără etc.).
Orificiul de intrare, în cazul tragerii cu gura ţevii lipită de obiect, este mai mare decât cel
de ieşire. Marginile orificiului vor fi zdrenţuite, cu rupturi orientate spre direcţia de tragere,
contrar regulii - adică în direcţia de unde a venit glontele. Datorită presiunii mari şi faptului că
gazele nu au altă ieşire decât înspre înapoi, acestea vor crea sfârtecări ale ţesutului cutanat sau
franjursri ale căror margini vor fi îndreptate invers cu direcţia de mişcare a proiectilului.
Gura ţevii va crea aşa numitul “inel de contuzie”. Datorită reculului, gura ţevii se retrage;
revenind loveşte ţesutul cutanat provocând deshidratarea suprafeţei lovite, datorită temperaturii
ridicate. Imprimarea gurii ţevii va fi totală sau parţială în funcţie de unghiul sub care a fost
sprijinită ţeava de obiect:
- imprimarea totală este aceea în care toate părţile proeminente ale ţevii sunt atât de bine
imprimate pe piele, încât permit recunoaşterea conturului acesteia;
- imprimarea poate avea aspect de “semilună”, când unghiul sub care s-a sprijinit ţeava a
fost mai mic de 90°.

31
Dacă urmele principale au fost definite ca fiind un rezultat al acţiunii pieselor şi
mecanismelor armei asupra elementelor cartuşului şi al acţiunii proiectilului în timpul zborului
său pe traiectorie asupra diverselor obiecte întâlnite în cale, urmele secundare, în lumina celor
expuse mai sus, sunt rezultatul factorilor suplimentari ai împuşcăturii (presiunea gazelor,
temperatura acestora, flacăra, arderea incompletă a pulberii, etc.).

32
Bibliografie selectivă

1) BUTA, Ilona, Tratat practic de criminalistică, vol. III,Editura Ministerului de


Interne, București, 1980;
2) CIOPRAGA, Aurel, IACOBUŢĂ, Ioan, Criminalistica, Editura Junimea, Iași, 2001;
3) DORAŞ, Simion Gheorghe, Criminalistică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1996;
4) GAYET, Jean, Manuel de police scientifique, Editura Payot, Paris, 1961;
5) MĂCELARU, Vasile, DOBRILĂ Marcel, ANGHELESCU Ion, Tratat practic de
criminalistică, Vol. III, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1972;
6) STANCU, Emilian, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti;
7) SUCIU, Camil, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;

Resurse electronice:

https://www.academia.edu
https://www.ccr.ro/
https://dreptmd.wordpress.com
https://www.ilegis.ro/

33

S-ar putea să vă placă și