UNIVERSITATEA „ APOLLONIA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII

LUCRARE DE
DISERTAȚIE

Coordocator științific
Prof.Univ.Dr. Dumitru POPA

Absolvent,

Iași
2023

1
 UNIVERSITATEA „ APOLLONIA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII
Programul de studii Comunicare în Administrația Publică

ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND

RESPONSABILITATEA SOCIALĂ ÎN DOMENIUL COMUNICĂRII

Coordocator științific
Prof.Univ.Dr. Dumitru POPA

Absolvent,

IAȘI
2023

2
 CUPRINS

ARGUMENT..............................................................................................................................................5

CAPITOLUL I............................................................................................................................................6

COMUNICAREA  - PROCES ESENŢIAL DE MENŢINERE A LEGĂTURILOR INTERUMANE......6

§1. Comunicare şi informaţie. Noțiune și concept...................................................................................6

§2. Mass-media, noțiune și concept.........................................................................................................7

§3. Pluralismul în comunicare, prin prisma adopării de către Parlamentul European a Rezoluției
Europene privind noile norme de protecție a jurnaliștilor. Protejarea de practici ilegale.........................7

§4. Comunicarea și libertatea de exprimare garantată și recunoscută în România..................................9

§5. Libertatea de exprimare – drept fundamental al omului, principiu de bază înscris în Universală a
Drepturilor Omului și în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).....................................10

§6. Mass-media românească în anii '90.................................................................................................11

§7. Transformarea jurnalismului; comunicarea și mass - media din România......................................11

§8. Cadrul relaţional şi acțional în jurnalismul social sub aspectul comunicării și al mass-mediei.......13

§9. Dimensiunile comunicării în mass-media actuală românească........................................................16

§10. Mass-media și comunicarea în sfera publică naţională şi în sfera publică europeană....................17

§11. Europenizarea spaţiului naţional prin comunicare și mass-media..................................................19

§12. Responsabilitatea socială în domeniul comunicării prin prisma libertății de opinie și de exprimare.
..............................................................................................................................................................20

§13. Obligațiile ziaristului în raport cu normele deontologice. Scurtă analiză.......................................22

13.1. Respectul acordat persoanei......................................................................................................22

13.2. Principiul veracității, al corectitudinii faptelor..........................................................................23

13.3. Interesul public.........................................................................................................................24

13.4. Loialitatea față de public, față de instituția media și față de profesia de jurnalist.....................24

CAPITOLUL II.........................................................................................................................................26

RĂSPUNDEREA SOCIALĂ ÎN DOMENIUL COMUNICĂRII.............................................................26

§1. Răspunderea pentru depășirea limitelor libertății de exprimare. Noțiuni generale.........................26

§2. Libertatea de exprimare în mass media – între limite și cenzură......................................................27

2.1. Între libertatea presei și sistemul drepturilor democratice...........................................................30

2.2. Libertatea de expresie în spațiul public al mass-media național................................................30

2.3. Libertatea de expresie și democrația. De ce libertatea de exprimare? Utilizarea democratică a
acestei libertăți publice......................................................................................................................31

2.4. Necesitatea și legitimitatea limitărilor asupra activității presei...................................................34

3
 2.5. Libertatea de exprimare. Exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare şi efectele ei în plan social
şi individual.......................................................................................................................................35

2.6. Tensiunea existentă între dreptul la liberä exprimare şi alte drepturi inerente ființei umane......37
§3. Răspunderea civilă din prisma comunicării prin mass-media. Fapta ilicită din perspectiva dreptului
la liberă exprimare.................................................................................................................................40
3.1. Repararea prejudiciului moral ca formă a răspunderii — aplicație atipicä a principiului restitutio
in integrum........................................................................................................................................43
3.2. Răspunderea civilă delictuală a jurnalistului. Încălcarea de către acesta a dreptului la viață
privată, demnitate, onoare, reputație sau imagine..............................................................................45

§4. Răspunderea penală a jurnalistului raportat la comunicarea prin mass-media.................................49

§5. Răspunderea jurnalistului raportat la etica profesională. Juranalismul social..................................51

§6. Accesul și nediscriminarea ca drept fundamental al comunicării pe internet...................................53

§7. Protecţia vieţii private şi a datelor cu caracter personal în rețelele de internet ca formă a răspunderii
în domeniul comunicării........................................................................................................................53

CAPITOLUL III........................................................................................................................................55
ASPECTE DIN PRACTICA JURIDICARĂ NAȚIONALĂ PRIVIND RĂSPUNDEREA SOCIALĂ ÎN
DOMENIUL COMUNICĂRII..................................................................................................................55

§1. Considerații generale.......................................................................................................................55

§2. Răspunderea delictuală pentru prejudicii de imagine produse prin presă; apărarea drepturilor
nepatrimoniale ale persoanei juridice. Studiu de caz.............................................................................57

§3. Răspundere civilă delictuală prin presă; daune morale. Studiu de caz.............................................58
§4. Dreptul la demnitate, onoare, viață particulară, dreptul la propria imagine, Răspunderea pentru
depăsirea limitelor dreptului la liberă exprimare pe Facebook. Studiu de caz.......................................59
§5. Interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării
cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omeniri. Sudiu de caz.......59

CONCLUZII.............................................................................................................................................60

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................62

4
 ARGUMENT
În prezent, răspunderea în domeniul comunicării, este considerată ca fiind una de o
importanță majoră, fiind considerat un subiect de actualitate. Astfel, am avut în vedere analizarea
a două aspecte importante și anume: în primul rând, răspunderea cu formele pe care acesta le
implică și în al doilea rând, aspectul privind comunicarea în mass-media.
Studiul nostru, încearcă să analizeze un aspect controversat și anume: dacă modul în
care se aplică dreptul la liberă exprimare este unul absolut, neîngrădit, sau dacă este un drept
permisiv, neîngrădit absolut.
Lucrarea de față este structurată în 3 (trei) capitole, prezentând gradual modul în care
sunt implementate noțiunile privind libertatea de exprimare precum și prevederile legale privind
acest drept dar și modul în care presa poate accesa și folosi orice tip de informație și anume:
prezentarea noțiunilor generale, introductive și a bazei legale în domeniu, continuând cu analiza
concretă și detaliată a problematicii noastre și terminând cu aspectele din practica judiciară
națională.
În acest sens, am avut în vedere în mod special cadrul legal instituit prin
Noul Cod Civil, Constituția României și Noul Cod Penal.
Așadar, considerăm faptul că, lucrarea de față este un suport bine-venit pentru cursurile
de Legislaţia comunicării publice, fundamentale în programele de jurnalism, de relaţii publice şi
de publicitate, la nivel universitar. De asemenea, credem că este o lectură extrem de utilă atât
pentru specialiştii din domeniile comunicării publice, cât şi pentru jurişti, pentru a-i ajuta să
colaboreze mai eficient în sensul protejării valorilor democraţiei, ale pieţei libere şi ale statului
de drept, în beneficiul comunităţii, în general, şi în beneficiul fiecăruia dintre noi, în particular.
Totodată, prin abordarea problematicii în domeniul răspunderii sociale în știința
comunicării, discuţia noastră poate avea loc într-un cadru mult mai larg despre dreptul public,
despre buna-credinţă şi despre responsabilitate, despre aplicabilitatea legii atât în cazul
cetăţenilor, cât şi al autorităţilor publice, dar şi despre egalitatea de drepturi.
Aceste coordonate ni se par esenţiale într-un cadru democratic, în care fiecare este liber
să-şi dezvolte abilităţile şi talentul, dar este chemat să dea dovadă de empatie şi de solidaritate cu
ceilalţi. Manualul prezintă, clar şi concis, principalele teme din legislaţia comunicării publice,
relevante în jurnalism, în relaţii publice şi publicitate, discutând  legislaţia naţională, de la
prevederile Constituţiei României, la Codul penal şi la legislaţia specifică pentru audiovizual,
pentru comunicarea comercială, pentru accesul la informaţiile de interes public, pentru protejarea
datelor private sau pentru protejarea proprietăţii intelectuale.

5
 CAPITOLUL I

COMUNICAREA  - PROCES ESENŢIAL DE MENŢINERE A

LEGĂTURILOR INTERUMANE

§1. Comunicare şi informaţie. Noțiune și concept.

Prin intermediul comunicării societatea și indivizii ce o compun, acordă acesteia o
importanță covârșitoare.
Astfel, Şcoala de la Palo Alto1, a formulat principii (axiome) ale comunicării, care vin
să completeze cele afirmate de noi, dintre care amintim: inevitabilitatea informațiilor, planul
relațional, informația digitală este procesată de creierul uman, comunicarea implică procese de
acomodare.
Atunci când vorbim despre informație, aceasta poate fi definită ca fiind „acel mesaj
care conține elemente din sfera economică, socială și politică totodatăʺ. 2 Ca atare, informaţia
constituie un instrument de cercetare a proceselor care au loc în diferite sisteme, reflectând
legăturile obiective cauză-efect din mediul înconjurător.
Informația în domeniul mass-media, trebuie aibă câteva caracteristici, precum claritate,
concizie și, îndeosebi, actualitate. Așadar, aceștia reprezintă pilonii structurali pe care se clădește
o informație.
Așadar, informația are ca scop și obiectiv, următoarele3:
 capacitatea de a utiliza noile tehnologii în colectarea informațiilor;
 capacitatea de a identifica şi analiza critic sursele de informare;
 capacitatea de a verifica și de a sintetiza informațiile culese,
 capacitatea de a se adapta la medii diferite de lucru (inițiativă, inovare, orientare
spre schimbare, utilizarea rapidă și inteligentă a resurselor digitale);
 capacitatea de a utiliza corect tehnicile de colectare și de a produce materiale cu
valoare de informație; respectarea eticii și a deontologiei în activitatea de culegere a informației.

1
La începutul anilor '50, în oraşul Palo Alto (situat aproape de San Francisco), s-a conturat o mişcare culturală
animată de un grup de cercetători, care deşi nu s-au întâlnit direct decât în mod accidental, au demonstrat că ideile
lor sunt incompatibile şi se armonizează cu un anume tip de filosofie a comunicării agreată de fiecare în parte.
Grupul era cunscut sub titulatura de „colegiului invizibil"; ca reprezentanți enumerăm: Gregory Bateson,  Paul
Watzlawic
2
Coman, M. (1999) Introducere în sistemul Mass-media., Editura Polirom, Iași, p.35
3
Keeble R.(coord.), (2009), Presa scrisă. O introducere critică, Editura Humanitas, București, pp. 81 – 97.
6
 §2. Mass-media, noțiune și concept.
Astfel, mass-media, este un cuvânt compus, preluat din engleză, care se traduce literal
prin „mijloace de masă“ şi liber prin „mijloace de comunicare în masă“. Dar, la origine, această
expresie reuneşte două cuvinte de origine latină Massa, prin care se înţelege "o cantitate mare de
entităţi agreate" şi medium (pl. media), "mijloc de transmitere a ceva", se referă la "mijloacele
de comunicare în masă", înţelese ca "seturi de tehnici şi metode de transmitere, de către
furnizori centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe largi, eterogene şi dispersate geografic".4
Mass-media, se bazează pe crearea concretă a unor condiţii necesare unui ciclu pozitiv
de comunicare. Acest ciclu presupune căutarea, primirea sau difuzarea, ascultarea sau procesul
de a fi ascultat, înţelegerea, crearea sau reproducerea de informaţie. Drepturile indivdului prin
exprimarea sa în mass-media cuprind: dreptul de a participa la propria cultură şi de a utiliza
propria limbă, de a beneficia de avantajele societăţii etc.
Autoritățile, presează constant jurnaliștii să-și dezvăluie sursele și să încerce să oprească
orice critică la adresa sistemului. Agenți ai guvernului, pozând ca jurnaliști, au început să se
infiltreze în organizații de știri. Câteva instituții media independente reușesc să supraviețuiască
alături de marile grupuri media, dar sunt ținta unor inspecții fiscale arbitrare de câte ori critică
politicieni cu influență.5

§3. Pluralismul în comunicare, prin prisma adopării de către Parlamentul

European a Rezoluției Europene privind noile norme de protecție a jurnaliștilor.
Protejarea de practici ilegale.
Parlamentul European s-a reunit în sesiune plenară în perioada 23-26 noiembrie 2020,
iar cu această ocazie deputații europeni au dezbătut și votat amendamente și rezoluții asupra
drepturilor și pluralismului mass-mediei, printre altele.
Parlamentul European a adoptat normele care privesc Mass-media în perioada 23-26
noiembrie 2020, poziția Consiliului fiind una fermă sub aspectul protejării legislației Uniunii
Europene privind mass-media preocupările și îngrijorarea legate de încercări de a reduce la
tăcere criticile și atacurile asupra jurnaliștilor.

4
Briggs, A., Burke, P.,(2005), Mass media. O istorie socială: De la Gutenberg la Internet, Editura. Polirom, Iaşi,
p .253
5
https://www.caleaeuropeana.ro/raport-al-organizatiei-reporteri-fara-frontiere-2019-europa-nu-mai-este-un-
sanctuar-pentru-jurnalisti-ura-fata-de-acestia-degenerand-in-violenta-romania-criticata-o-cenzura-pol/, acesat în
aprilie 2023
7
 Eurodeputații s-au temut atunci că, pluralismul și legislația mass-mediei este în pericol
în mai multe țări din UE și au avertizat cu privire la presiunea și hărțuirea crescândă cu care se
confruntă jurnaliștii.6
În plenul privind situația legislația presei în UE, eurodeputații au votat o rezoluție,
concentrându-se în special pe ingerințele politice, pe protecția jurnaliștilor, pe amenințări precum
proliferarea discursurilor de incitare la ură și a dezinformării, precum și pe rolul platformelor de
internet.
Proiectul de text adoptat de Comisia pentru libertăți civile subliniază „încercările
guvernelor unor state membre de a reduce la tăcere mijloacele de informare critice și
independente” și insistă asupra faptului că nu ar trebui alocate fonduri UE către canale media
controlate de guvern sau pentru finanțarea propagandei.7
Libertatea de exprimare, independența mass-mediei şi responsabilizarea jurnalistului,
sunt nişte deziderate care pot fi înfăptuite numai printr-o voinţa comună, un acord, o adevărată
pax socialia ( pace socială) a tuturor factorilor implicaţi pe piaţa media, jurnalişti, patroni,
angajaţi, organizaţii sindicale s.a.m.d, în scopul îndeplinirii unui unic deziderat: informarea
promptă şi corectă a publicului. Aceasta este însăşi esenţa jurnalismului şi ceea ce trebuie să-i
conducă pe jurnalişti.
Numai că, nu se întâmplă tocmai aşa. Cele mai stringente probleme ale presei
românești sunt: siguranţa locurilor de muncă, salariul şi condiţiile de muncă. Ordinea poate fi
aleatorie. Poate, pentru fiecare jurnalist, ea arată altfel. Lipsa libertăţii de exprimare este
semnalată de asemenea, ca să nu mai spunem, privită cu maximă seriozitate, de forurile europene
şi internaţionale.
Astfel, cele mai severe condiţionări ale libertăţii jurnaliştilor se înregistrează în presa
politic[, deţinută de persoane sau grupuri interesate mai degrabă de propria imagine. În acest
sens se poate spune că ziarele sunt autonome, independente de guvern, dar nu şi indivizii,
grupurile, organizaţiile care le deţin. Presa este autonomă şi în acelaşi timp subordonată
intereselor economice şi politice ale proprietarilor. Se poate observa că de câţiva ani presa a
intrat într-o perioadă de concentrare a proprietăţii. Există trusturi de presă în România cu o
influenţă majoră asupra pieţei media: Media Pro, Intact, Realitatea Media, Ringier.
În ciuda tuturor limitărilor, jurnaliştii au găsit o nouă cale de exprimare liberă:
pe Internet. Controlul asupra presei electronice nu este nici pe departe la fel de riguros că în
celelate domenii. Acesta a devenit răspunsul pentru mulţi jurnalişti care au avut de suferit de pe
6
https://www.g4media.ro/parlamentul-european-dezbate-luni-o-rezolutie-privind-libertatea-presei-pluralismul-mass-
media-in-pericol-in-mai-multe-tari-ue-presiuni-in-crestere-asupra-jurnalistilor.html, acesat în mai 2023
7
Scrisoare adresată Comisiei Europene privind decizia Consiliului pentru Mass-media din Ungaria de a nu mai
prelungi licența de emisie a postului de radio Klubradi, Bruxels, 9 februarie, 2021, Irena Joveva, Malin Bjork s.
8
urmă cenzurii. Problema e că românii nu sunt tocmai încrezători în această formă de presă, care
ia totuşi amploare cu fiecare clipă. Încrederea va veni totuşi cu timpul.
Libertatea presei a fost un punct dureros pe lista de obligaţii a României din partea
Uniunii Europene. Avertismentele Bruxelles-ului au provocat reacţii la Bucureşti. Aceasta a fost
una dintre condițiile esențiale pentru aderarea României la U.E. Eforturile au fost mari pentru a
se rezolva problema,
Așadar, problema libertăţii presei inclusiv a mass-mediei românești, a existat de mulţi
ani, în prezent fiind oarecum atenuată......ceea ce este de remarcat este faptul că, numai la
presiunile U.E și a multor O.N.G. –uri atât din țară cât și din străinătate, s-a reușit acea
destindere a presei românesti – scrisă și radio-TV.
În România ultimilor 30 de ani, s-au produs transformari deosebite și structurale în ceea
ce privește noile abordări ale mass-mediei românești.
Acesta cuprinde aspectele fundamentale ale legislaţiei romînești precum și bunele
practici ale activităţii mijloacelor de informare în masă: accesul la informaţie; libertatea de
exprimare; defăimarea (lezarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale); securitatea
informaţională a societăţii şi a persoanei; politica de stat şi competenţele autorităţilor de drept
public în domeniul mass-media; constituirea reorganizarea şi lichidarea agenţilor din domeniul
mass-media; reglementarea juridică a publicităţii; campania electorală şi activitatea mass-media;
aspecte privind autoreglementarea mass-mediei etc

§4. Comunicarea și libertatea de exprimare garantată și recunoscută în România.

Ca un preambul al aspectelor pe care le vom analiza în prezenta lucrare, în România,
accesul la informaţie inclusiv al mass-mediei este reglemenatat de Legea nr. 544 din 2001
privind liberul acces la informațiile de interes public publicată în Monitorul Oficial nr. 663/23
octombrie 2001.
Astfel, una dintre cele mai importante realizări din ultimii ani în privinţa creşterii
transparentei instituţiilor publice, a controlului societăţii civile asupra acestora şi, implicit, a
consolidării democraţiei, a constituit-o adoptarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public. Apariţia acestei legi a creat premisele pentru că art. 31 din
Constituţia României, cel care garantează dreptul cetăţenilor și al mass-mediei cu scopul
determinat de a avea acces la informaţiile publice, să fie cu adevărat respectat.

România este o țară democratică care, din păcate, se caracterizează și în prezent printr-
un nivel de corupţie ridicat. Transparenţa instituţională şi responsabilitatea guvernanţilor şi a
instituţiilor publice sunt minime, cultura respectării drepturilor individuale -inclusiv a dreptului

9
de acces la informaţii - lipseşte, libertatea presei este îngrădită în diverse feluri, controlul politic
asupra instituţiilor statului este extrem de redus.
În aceste condiţii, accesul real şi constant la informaţiile de interes public reprezintă, în
contextul socio-politic actual, un element cheie în procesul de democratizare.
Accesul la informaţii, permite mass-mediei să aibă o imagine adecvată şi să-şi formeze
o opinie critică cu privire la societatea contemporană şi la autorităţile care guvernează;
încurajează participarea informată a persoanelor/grupurilor/comunităţilor/media la chestiunile de
interes public; ajută la creşterea eficienţei administraţiei, legislativului şi justiţiei şi la menţinerea
integrităţii acestora prin reducerea riscului corupţiei; contribuie la legitimitatea administraţiei ca
serviciu public şi la creşterea încrederii în instituţiile şi autorităţile publice.

§5. Libertatea de exprimare – drept fundamental al omului, principiu de bază

înscris în Universală a Drepturilor Omului și în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului (CEDO).
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca și Document-cadru la nivel internaţional,
cu valoare de recomandare, formulează un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate
popoarele şi toate naţiunile”.8 

Un alt Document-cadru din aria dreptului internaţional, îl reprezintă Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului (cu denumirea completă: „Convenţia pentru apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale”) document care a fost semnat la Roma la 4
noiembrie 1950. Pe parcursul ultimilor 50 de ani acest instrument a evoluat graţie interpretărilor
dispoziţiilor sale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 9 precum şi datorită activităţii
Consiliului Europei. Cel din urmă a adoptat protocoale adiţionale care au extins domeniul de
aplicare al Convenţiei, rezoluţii şi recomandări, care au dezvoltat şi au propus norme de conduită
statelor membre şi au impus sancţiuni statelor care nu respectau prevederile acestui instrument.

§6. Mass-media românească în anii '90.

În urmă cu treizeci de ani, România nici nu s-a visat că se va ajunge la nivelul mediatic
de acum. Această schimbare bruscă de context a avut efecte profunde mai ales în ceea ce priveşte

8
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se referă, în , doar la dreptul oricărei persoane la libera exprimare şi
la libertatea exercitării acestuia, fără a prevedea şi limitele dreptului în cauză. În esenţă, Articolul 19 îndeosebi,
priveşte dreptul persoanei de a avea opinii proprii, fără ca acestea să fie influenţate ori condiţionate din exterior, şi
libertatea de a le exprima în conformitate cu propriile convingeri.
9
În conformitate cu Protocolul Adiţional nr. 11 Comisia europeană şi Curtea europeană a Drepturilor Omului au
format un organ unic, Curtea europeană a Drepturilor Omului.
10
producţia şi dinamica bunurilor media, fenomenele de import de produse culturale
intensificându-se după căderea comunismului.10
În mod ideal, democrația se exercită de către toți cetățenii în toate problemele de interes
public. Practic, numărul cetățenilor este atât de mare, încât nu este posibil ca toată lumea să ia
parte la toate deciziile.11 O soluție găsită pentru a putea avea o guvernare funcțională este
democrația reprezentativă, adică cetățenii își votează reprezentanții care iau decizii în numele
celor care i-au ales. Este practica instituționalizată în lumea occidentală. În același timp, în țările
fără o tradiție democratică solidă, cum este România, mecanismele prin care cei aleși răspund în
fața alegătorilor nu sunt bine instituționalizate. De cele mai multe ori, odată aleși, reprezentații
nu mai dau socoteală celor care i-au trimis să îi reprezinte ci își urmează propria agendă de
priorități, care nu de puține ori reprezintă interese personale, nu publice.
Opțiunile de profesionalizare permit o așezare pe baze temeinice și actualizate a
discuțiilor privind perspectivele jurnalismului în România. Cunoașterea acumulată permite un
diagnostic realist al oportunităților și limitelor profesionale ale celor care vor să devină jurnaliști.
În urma coroborării datelor, pe lângă aportul la cunoașterea științifică, elaborăm propuneri
concrete pentru optimizarea calității producției de conținut media, dar și optimizarea condițiilor
de muncă și de carieră ale tinerilor jurnaliști.

§7. Transformarea jurnalismului; comunicarea și mass - media din România.

În general, conform literaturii de specialitate, mass-media este dominantă la nivelul
vizibilității, dar dominată la nivel structural. 12 Pentru a putea spera la a avea o putere proprie,
mass-media are nevoie de un cadru democratic de manifestare, de autonomie, de sustenabilitate
financiară, precum și de o separare de facto față de sfera politică și cea economică. Drumul
dificil de emancipare de sub tutela politicului și a sferei economice are drept componentă
principală profesionalizarea jurnalismului13.

Un concept important este cel de profesionalizare al jurnalistului, înțeles ca mecanism

autonom de realizare de bunuri sau servicii specifice, unde regulile și controlul proceselor este
realizat în interiorul sectorului, prin sisteme de validare interne, de tip peer-review.14

10
Coman, M., (2004), Media Bourgeoisie and Media Proletariat in Post-Communist Romania. Journalism Studies,
Vol.5/1, pp.45-58
11
Petcu M, (2000), Tipologia presei româneşti., Editura. Institutul European, Iași, p.169
12
Bourdieu, P., (1998), Les règles de l’art. Gènese and structure du champ littéraire. Seuil: Paris, p.277
13
Petre, R., (2013), Marketization and the Limits of Professional Autonomy in the Field of Romanian Journalism”.
Romanian Journal of Journalism and Communication, VIII (XII), no. 1 (41), pp.5-13
14
Abbott, A., (1988), The System of Professions; en essay on the division of expert knowledge. Chicago: University
of Chicago Press, U.S.A.
11
 Jurnalistul luptă pentru adevărurile lumii, pentru informație, pentru cunoaștere.
Jurnalistul este unul dintre foarte puținii profesioniști – poate chiar singurul – care se află în
dialog continuu cu toate comunitățile, cu toată rânduiala și cu toți oamenii, de la savanți și
creiere geniale, la scursurile societății și profesioniștii criminalității organizate, pentru că viața și
cunoașterea ei le cere imperativ asta.15
Persoana fizică își poate manifesta calitatea de subiect activ al libertății de exprimare,
adică posibilitatea de a transmite informații în diferite forme, direct sau prin mijloace de
comunicare în masă cu privire la o mare varietate de domenii, precum și despre sine și despre
alții.
Cu cât observăm câmpuri jurnalistice mai diferențiate, cu atât ne putem aștepta la
autonomie profesională. În același timp, chiar dacă sferele profesionalizate au un control mai bun
al propriilor procese de producție, profesionalizarea duce și la un anumit ermetism și închidere,
limitând aporturile creative din afara respectivului sector.16
În prezent, în România, activitatea jurnalistică este strict dependentă de drepturile
fundamentale care definesc o societate democratică: dreptul la informare, dreptul la exprimare
liberă (libertatea de expresie) și dreptul la atitudine critică.
România vine dintr-un sistem în care jurnalismul nu era o profesie autonomă. Am în
vedere subordonarea presei unor altor forţe din societate, în trecut politice, în prezent politice şi
economice.17
Este un punct de plecare destul de nefericit, care reduce capacitatea acestei ocupaţii de a
se profesionaliza; jurnalismul, ca sferă de activitate a reprezentat mai degrabă vocea schimbării
după 1989, decât să fie agentul principal al propriei transformări.
Conform observaţiilor lui Douglas M. în tratarea transformărilor instituţionale nu
trebuie ignorată aşa numita dependenţă de cale, cu alte cuvinte transformările se petrec pe o bază
care are sens pentru actorii din câmpul profesional, în funcţie de structuri, rutine şi relaţii
interumane în respectiva sferă de activitate.18
Activitatea jurnalistică nu este doar una de translatare a realului în expresie scrisă,
vorbită sau exprimată prin imagine – adică aceea de a crea informație și cogniție – ci și una
pragmatică și utilitară, determinată de dreptul și obligația jurnalistului de a informa publicul.
Desigur, publicul nu beneficiază de dreptul de a ști tot, așa cum nici jurnalistul nu are dreptul și

15
A se vedea Codul deontologic al Jurnalistului la punctul 4, https://uzpr.ro/Codul%20deontologic%202020.pdf
16
Benson, R., (2019), Rethinking the Sociology of Media Ownership în Routledge Handbook of Cultural Sociology,
2nd ed., Laura Grindstaff (ed.) New York: Routledge, p.388
17
https://www.researchgate.net/publication/331063117_Media_si_societatea_in_schimbare, februarie 2019
18
Douglas, M, (2002), Cum gândesc instituțiile., Editura. Polirom, Iași, pp.177-179
12
nici obligația de a divulga absolut totul, ci doar informația de interes public. Este însă extrem de
dificil de identificat, de definit, de cunoscut și de evaluat interesul public
O explicaţie poate fi moştenirea subordonării față de un alt câmp, în trecut cel politic, în
prezent şi cel economic.19

§8. Cadrul relaţional şi acțional în jurnalismul social sub aspectul comunicării și al

mass-mediei.
Cinci seturi de obligații esențiale definesc activitatea jurnalistică în relația dintre
societate – comunicare – mass-media:
- cultul adevărului;
- verificarea temeinică a datelor și informațiilor care se difuzează (totdeauna ceea ce
realizează un jurnalist trebuie să fie în slujba adevărului și de aceea, temeinic verificat);
- independența și suveranitatea jurnalistului în actul jurnalistic și în procesul elaborării și
difuzării produsului jurnalistic;
- loialitatea și buna credință în activitatea jurnalistică; - respectarea dreptului
persoanelor la propria lor imagine și la propria lor personalitate.
Astfel, jurnalismul social se manifestă ca un factor de solidaritate care acționează în
același mod și la nivel macrosocial, și la cel microsocial.
Aportul jurnalismului socal, consideră cercetătorul C. Crăciun, 20 jurnalismul social
redimensionează relaţia omului cu lumea înconjurătoare, transformându-se într-una dintre cele
mai importante surse de formare a profilului social al individului. În opinia lui I. Albulescu,
mass- -media reprezintă „suporturi sau instrumente tehnice, care servesc la transmiterea în
forme specifice a unor mesaje între profesionişti ai comunicării, reuniţi în instituţii sociale, şi
marele public, constituit dintr-un ansamblu de indivizi izolaţi”,21 iar termenul mass-media –
sinonim cu vocabularul presei – poate fi extins la expresiile sinonimice: mijloace de
comunicare socială şi tehnici de difuziune colectivă.
Presa însă este diferită de alte instituții care asigură cunoașterea. În primul rând, mass-
media are, în general, o funcție a cunoașterii. În al doilea rând, ea operează în sfera publică,
accesibilă tuturor membrilor societății, iar accesul la ele este deschis, voluntar, nespecific și se
face cu costuri foarte scăzute. În al treilea rând, relația dintre emițător și receptor este echilibrată

19
Marinescu, V., (2009), Cercetarea în comunicare Metode şi tehnici., Editura. C.H. Beck, București, p.229
20
Crăciun C. (2009), Mass-media ca factor educativ - Aspecte Pozitive si Negative. Casa de cultura a M.A.I..
Sursa : http://www.cultura.mai.gov.ro/traditii/mass-media.pdf, mai 2023
21
Albulescu I., (2003), Educaţia şi Mass-media, comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, p.188
13
și egală, iar în al patrulea rând, media ajunge la mult mai mulți oameni decât alte instituții și
„preiau controlul” asupra acestora”.22
Cercetătorul C. Marin susține că „Mass-media reprezintă însemnul, barometrul sau
indiciul evoluției sociale”23, de aceea, în procesele de reflectare a realității sociale, importanți
sunt nu doar parametrii cantitativi și cei calitativi ai activității jurnalistice, dar și finalitățile
acestui proces. Or, jurnalismul social contribuie la promovarea valorilor, corectarea
comportamentelor, construirea problemelor sau schimbărilor sociale prin faptul că le identifică,
le pune în circuitul informațional, le ține în atenția sa și, respectiv, în atenția opiniei publice.
Susținând anumite tendințe sociale și demascându-le pe altele, jurnalismul social reflectă
realitatea, propunând, în același timp, modele de evaluare a acesteia.
Organizarea relaţională şi comportamentul jurnalistic sunt dictate de caracterul
imprevizibil şi imediat al evenimentelor, de necesitatea de a avea acces larg la informaţii şi de a
primi operativ aceste informaţii presupun un contact prioritar cu sursele de informare.
Semnificaţia responsabilităţii sociale a instituţiilor media, care stabileşte modelul de
comportament profesional al jurnaliştilor, devine clară şi prioritară anume în procesul de
reflectare a problemelor sociale, când judecăţile de valoare nu derivă direct din principiile
normative, ci reprezintă un conglomerat de obligaţii asumate faţă de anumite segmente ale
societăţii. Astfel, explicarea fenomenului de jurnalism social impune precizarea și înțelegerea
comportamentelor jurnalistice în procesul de relaționare cu actorii sociali.
Firea jurnalistului, opinia personală, interesul etc. nu trebuie să intervină în niciuna din
fazele de documentare și elaborare a produsului jurnalistic. Obiectivitatea face parte din acele
calități de temelie ale profesiei de jurnalist. Indiferent care ar fi interesul managerului sau
editorului sau viziunea lui asupra obiectului și scopului produsului jurnalistic, activitatea
jurnalistului trebuie să se desfășoare, în toate etapele sale, cu obiectivitate, chiar dacă uneori,
jurnalistul nu ar fi de acord cu ea Lipsa de obiectivitate în elaborarea produsului jurnalistic scris,
vorbit, concretizat prin imagine sau pe pagina Web, descalifică atât autorul, cât și opera.
Jurnaliștii care mediatizează social-media, pentru a-și realiza pe deplin scopul propus,
trebuie să-şi creeze o reţea foarte diversă de surse de informare. Sursele pot fi de diferite tipuri,
între care: oficiale şi neoficiale, primare şi secundare, directe şi indirecte, interne şi externe,
fizice şi umane, confidenţiale, anonime etc., iar tehnicile de relaționare pe care le stabilesc
jurnaliștii cu acestea diferă în funcţie de tipul lor. Diversitatea surselor, importanța lor pentru
scriitura de presă, soliditatea și credibilitatea informației pe care o furnizează, gradul lor de
22
Roluri sociale ale Mass-media. http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/Roluri-sociale-ale-
massmedia24.php
23
Romanciuc E, (1999), Unele probleme de teorie și practică ale presei și comunicării, Chișinău: CTI al RJSC,
CCRE Presa, p.104
14
implicare și interesele pe care le manifestă în raport cu problema mediatizată etc. – toate acestea
conturează modele diferite de comportament jurnalistic. Pentru fiecare dintre categoriile de
surse, expuse mai sus, jurnaliştii adoptă diverse tipuri de comportament, tratamentul informaţiei
primite fiind şi el unul diferit, mai ales din perspectiva gradului de credibilitate a acestei.
De pildă, în relația: jurnalist – sursă de informare în procesul comunicării se bazează
pe încrederea reciprocă între acești actori. Încrederea sursei în corectitudinea jurnalistului se
formează în timp, dar constituie o condiție a succesului acestuia: „Încetul cu încetul, sursele vor
învăța să aibă încredere în tine”, de aceea „obiceiul de a suna sau a face vizite în mod regulat,
atunci când acest lucru este posibil, este o practică prețioasă, ca și aceea de a nu deranja fără
rost”.24
Relațiile pe care le stabilesc jurnaliștii în procesul de abordare a realității sociale, impun
diverse tipuri de comportamente profesionale, care sunt direct proporționale cu tipul de surse
contactate.
Caracterul relațional al acțiunii sociale reiese din interacțiunea între comportamentul
jurnalistic și conduitele altor actori care devin obiectul acțiunii lui profesionale, iar tacticile de
relaționare cu sursele necesare pentru mediatizarea realității sociale sunt foarte diferite. Astfel,
sursele oficiale pot fi şi trebuie tratate altfel decât cele neoficiale. Or, dacă sursele neoficiale
trebuie descătuşate şi predispuse spre discuţie, cele oficiale pot fi contactate fără prea mare
pregătire psihologică, pentru că misiunea lor tocmai este de a furniza informaţia solicitată.25
Sarcina jurnalistului este să informeze publicul despre realitatea înconjurătoare, iar
realitatea nu este altceva decât o totalitate de nuanţe ale adevărului. Cu cât mai multe aspecte ale
problemei vor fi reflectate prin detalii generale şi particulare, date statistice, citate ale actorilor
implicaţi în subiect, observaţii generale ale jurnalistului, concluzii ale experţilor, cu atât mai
autentic şi mai credibil va fi produsul jurnalistic finit. Jurnalistul creează şi se creează. Creaţia îl
determină să stabilească relații, să elaboreze proiecte, să ia decizii și să aleagă diverse modele de
comportament pentru a conferi sens însăși acţiunii lui profesionale. Specificitatea oricărei acțiuni
mediatice reiese din politica editorială a instituției mediatice, precum și din viziunile, opțiunile,
cunoștințele, intelectul și percepțiile jurnalistului asupra subiectului său de reflecție.

§9. Dimensiunile comunicării în mass-media actuală românească.

În orice împrejurare precum și în oricare etapă a elaborării produsului jurnalistic,

jurnalistul, indiferent pe ce treaptă ierarhică profesională s-ar afla, trebuie să rămână cu

24
Keeble R, (2009) Presa scrisă. O introducere critică, Editura Polirom, Iași, p.82
25
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/123_130_Organizarea%20relationala%20jurnalist
%20%E2%80%93%20surse%20de%20infor-mare_esenta%20si%20obiective.pdf, mai 2023
15
picioarele pe pământ. El are datoria să păstreze ]ntotdeauna luciditatea și echilibrul dialogului și
al întregului proces de documentare și elaborare a actului jurnalistic, în toate etapele sale, astfel
încât să fie evitate exagerările, fanteziile, etichetările și mai ales, irealismul, atât de prezent azi în
viața noastră.
Astfel, în literatura de specialitate, sunt evidențiate patru dimensiuni ale comunicării în
mass-media, după cum urmează:26
 Prima dimensiune are drept scop evidenţierea tipurilor de evenimente, de
probleme sociale cel mai des selectate pentru a fi mediatizate și tematica acestora; așadar,
determinarea surselor din care jurnaliștii se informează despre existența acestor evenimente sau
probleme, identificarea surselor pe care jurnaliștii le utilizează în procesul de colectare a
informațiilor, identificarea factorilor care stabilesc agenda mediatică;
 Cea de-a doua dimensiune se referă la produsele media și vizează: genurile
jurnalistice care sunt utilizate cel mai des, numărul de surse pe care le folosește jurnalistul în
diverse tipuri de materiale, aspectele cantitative și frecvența produselor mediatice pe domeniul
social.
 Cea de-a treia dimensiune pune în relief viziunile publicului larg asupra
fenomenului mediatic ca proces jurnalistic și se axează pe calitatea serviciilor prestate și pe
obstacolele cu care se confruntă jurnaliștii în mediatizarea realității sociale și care afectează
randamentul acestui proces.
În fine, cea de-a patra dimensiune vizează funcțiile și rolurile mass-mediei în
reflectarea realității sociale și gradul de implicare a auditoriului în formarea agendei mediatice
pe domeniul social.
Așadar, abordarea realităţii sociale este o activitate de supraveghere a situaţiei, de
formare a opiniei publice şi de monitorizare a managementului social, care, după cum am
demonstrat mai sus, se desfăşoară în două direcţii: o direcție , spre factorii de decizie pentru a-i
determina să întreprindă măsuri de remediere, capabile să stopeze declanşarea conflictelor
sociale, şi o a doua direcție spre publicul larg, pentru a-l preveni despre potenţialele pericole şi
a-l determina să ia o atitudine activă în raport cu acţiunile factorilor de decizie.
Jurnalismul social reflectă acţiunile factorilor de decizie, impactul şi efectele reale ale
strategiilor aplicate de aceştia, modelele de comportament social care s-au manifestat în raport cu
fenomenul sau problema abordată, precum şi efectele de ordin material ale acestora, care fiind
resimțite de oameni, generează cele mai diferite reacții, uneori chiar destul de violente.
Supraveghind evoluţia problemelor sociale, jurnaliștii ţin sub control activităţile de gestionare a

26
Mucchielli A. ș. a., (2006), Teoria proceselor de comunicare, Editura Institutul European., București, p.228
16
acestora și pun în circuit materiale în care relatează sau explică reacţiile şi acţiunile diverselor
grupuri sociale, precum şi a factorilor de decizie, impactul şi efectele managementului de criză.
Accentele pe care le pune jurnalistul în materialele lui sunt determinante, ori, prin
aceasta el poate calma spiritele, poate cataliza reacţiile, poate motiva factorii de decizie, poate
mobiliza masele etc.27

§10. Mass-media și comunicarea în sfera publică naţională şi în sfera publică

europeană.
Un spaţiu public european, se contruieşte cu multă dificultate. Mass-media are un rol
crucial în fundarea şi susţinerea sferei publice europene. În societăţile post-comuniste mass-
media încurajează punctul de vedere al elitelor partidelor, dar nu în aceeaşi măsură opinia
diferitelor grupuri sociale. Este analizat cum aceste contexte afectează rolul mass-mediei
româneşti în formarea conştiinţei europene, a sentimentelor identificării comune cu Europa.
În democratizarea statelor europene un rol fundamental l-a avut influența mass-mediei
asupra societăţii. Ziarele au fost cel mai important mijloc de construire a culturii naţionale şi a
identităţii. Apoi, reţinem investiţiile făcute de guvernele europene în radio şi televiziune ca
factori esenţiali ai unei naţiuni.28.
Astfel, sfera publică, este definită ca spaţiu de interacţiune a cetăţenilor în dezbaterea
publică. Habermas asociază sfera publică cu modelul dualistic al deliberării. 29 Gânditorul german
concepe sfera publică nu doar ca pe un simplu loc de dezbatere, dar şi ca pe un spaţiu al
deliberărilor, chiar al negocierilor între actorii sociali, am spune noi.
Uniunea Europeană cunoaşte după extindere un deficit democratic din cauza absenţei
sferei publice europene. Se discută despre o Europă postnaţională a cărei evoluţie va depinde de
emergenţa unei noi sfere publice. Dezvoltarea Uniunii Europene este strâns legată de existenţa
acestei sfere ca un spaţiu de comunicare.30
Spaţiul public european nu este o însumare mecanică a spaţiilor naţionale a ţărilor
comunitare ci o realitate nouă conformă unor norme proprii. Spaţiul public european se află în
comunicare cu spaţiile publice naţionale iar consistenţa şi legiyimitatea lui depind de ceea ce-i
oferă agenţii spaţiului naţional.

27
Rad I, (2012), Obiectivitatea în jurnalism, Editura.Tritonic, București, p.270
28
Calhoun G., (2003), The Democratic Integration of Europe: Interests, Identity and the Public Sphere, în Mabel
Berezin and Martin Schain (Eds.), Europe without Borders, Baltimore: Johns Hopkins University Press, p.177
29
Habermas J., (2006), Political Communication in Media Society: Does Democracy Still Enjoy an Epistemic
Dimension? he Impact of Normative heory on Empirical Research, Communication Theory pp. 415.
30
Eriksen E.O.,(2005), An Emerging European Public Sphere, European Journal of Social heory, 8(3), pp. 342
17
 Se recunoaşte rolul mass-mediei în conservarea culturii naţionale vorbindu-se de
naţionalismul inerent al mass-mediei.31
Inluenţa mass--mediei în contextul geo-politic actual, asupra spaţiului public european
este asociată cu relaţia cu mediul naţional.32
Diversificarea şi individualizarea mass-mediei nu duc în mod necesar la îmbunătăţirea
condiţiilor în vederea emergenţei sferei publice europene. Dispariţia unităţii sferei publice
naţionale restricţionează posibilităţile de transmitere a ştirilor europene. Publicul naţional, care ar
putea deveni mai europenizat, practic nu există.
Credem că problema nu se poate rezolva prin dezbaterea raportului dintre cadrul
naţional şi cel european. Mult mai benefică credem noi, ar fi o analiză a raportului dintre spaţiul
public local şi spaţiile publice naţionale sau europene. Indiscutabil, astăzi localul are tot mai
multă prioritate în multe din deciziile şi acţiunile oamenilor. Vorbim de local ca spaţiu unde
omul trăieşte şi îşi creează relaţiile interumane vitale în plan privat, profesional şi public. A
devenit un loc comun teza despre sfera publică europeană ca un cadru de dezbatere publică
asupra Europei cu accent pe dimensiunea politică.33
Nu în ultimul rând, Comunicarea socială este mult mai largă şi se referă la probleme ale
vieţii individului şi societăţii. Să luăm ca exemplu identitatea europeană; ea nu poate i exprimată
doar ca rezultat al acţiunii politice. Identitatea europeană ţine de mai mulţi indicatori: culturali,
politici, spirituali. S-a vorbit despre paradoxul vizibilităţii Europei în viaţa cotidană (de pildă,
familiaritatea oamenilor cu moneda euro) dar, în acelaşi timp, se observă un deficit de acces al
publicului la Uniunea Europeană.34
După aderarea la Uniunea Europeană, România cunoaşte procese sociale şi culturale
inedite, unul dintre acestea fiind europenizarea societăţii româneşti. Pe de o parte, toate
instituţiile româneşti se vor alinia normelor europene, pe de altă parte, instituţiile ca şi oamenii
sunt solicitaţi la o altă abordare a spaţiului european. Venită mai târziu în structurile UE,
România se înscrie în tendinţele cunoscute despre acestea.

31
Trenz H-J., (2006), Mediatisation and democratization in the EU, ARENA Working Paper 14/06, Oslo: ARENA,
p.336
32
Slaatta T., (2006), Europeanisation and the News mass media: Issues and Research Imperatives, Javnost – he
Public, 13(1), 2006, p. 16
33
Statham P., Gray E., The European public sphere and debates about Europe in Britain: Internalized and conlict
driven? , Innovation: he European Journal of Social Science Research, 18(1), 2005, p. 61-81.
34
Brüggemann M., Stefanie S., Kleinen-von Konigslow, K, Peters B, Wimmel A., (2006), Segmented
Europeanization. he Transnationalization of Public Spheres in Europe: Trends and Patterns. (TranState Working
Papers, 37) Bremen: Sb 597, p. 16.
18
 S-a ajuns în cele din urmă la concluzia despre lipsa de interes şi de implicare a
cetățenilor din ţările comunitare în problemele europene. Responsabile pentru această stare de
lucruri sunt considerate Mass-media.35

§11. Europenizarea spaţiului naţional prin comunicare și mass-media.

Tema europenizării prin mass-media, ocupă un loc proeminent în cercetarea

internaţională actuală, dar mult mai puţin în studiile româneşti.De pildă, crearea unei sfere
publice europene, ar cădea în responsabilitatea serviciilor publice audiovizuale din Europa. Cum
conceptul de cetăţenie a căpătat o dimensiune europeană o dată cu extinderea procesului de
aderare, s-ar putea argumenta că mass-media ar relecta această nouă tendinţă prin europenizarea
conţinutului lor, în mod deosebit cel al ştirilor. Deşi există o varietate de opinii s-a căzut de acord
asupra a două criterii privind cerinţele pentru o sferă publică europeană: simultaneitatea
dezbaterii în mass-media din diferite ţări şi similaritatea structurilor de înţelegere.36
Se susţine că identitatea europeană trebuie să fie onstruită şi înţeleasă exclusiv ca un
concept politic şi nu ca o moştenire culturală descoperită şi reformulată din tradiţiile istorice ale
continentului. Este necesar să se discute despre fundamentele culturale, dar nu există un spaţiu
legitimat pentru ideea că Uniunea Europeană necesită o identitate culturală împărtăşită de toţi
cetăţenii ei.
O direcţie actuală a mass-mediei europeane, are în vedere europenizarea văzută ca un
proces cu două laturi: una realizată „de sus”, orchestrată de la Bruxelles, prin acte normative şi
alta, declanşată de jos, de către cetăţeni şi statele membre.37
Realizarea actului de europenizare a mass-mediei se loveşte de dificultăți Puterea
statelor naţionale în a reglementa sistemele de comunicare, absenţa unei uniuni internaţionale de
televiziune, absenţa unor practici globale de publicitate şi continuarea importanţei barierilor
lingvistice şi culturale sunt obstacole în supravieţuirea mass-mediei în ţările mici. În consecinţă,
ţările mici câştigă puţin sau nu beneiciază deloc din schimbările din câmpul mass-mediei
europene.
Mass-media se situează în spaţiul public naţional sau european ca organizaţii cu o
identitate proprie, ele iind creatoare de identităţi.38

35
Golding P., (2006), Theoretical Issues Arising from the Research Project, în D 6: heory Building European
Identity Building/European Public Sphere, AIM Project, Erich-Brost Institute Centre of Advanced Study in
International Journalism p. 14
36
Groothues Fr., (2004), Television news and the European public sphere: A preliminary investigation, Centre for
European Political Communications, Working Paper Series, Issue 6, 2004, pp.366-367
37
Papathanassopoulos Sty., Europe: an exemplary landscape for comprehending Globalization, (2005), Global
mass media and Communication, 1(1), pp. 46-50
19
 Studiile în domeniu arată o diferenţă între principalii actori ai vieţii sociale, în ce
priveşte conţinutul europenizării.
În timp ce actorii societăţii civile accentuează dimensiunea instrumentală şi economică
a integrării europene, actorii ce ţin de stat şi de partide pun preţ pe guvernare şi principii
constituţionale, iar mass-media este interesată de identităţi colective, norme şi valori europene.39
Din punctul nostru de vedere, cel puţin în stadiul actual al raporturilor dintre cele 27 de
ţări care alcătuiesc UE, mass-media poate acţiona oportun şi benefic în crearea şi susţinerea
proceselor de europenizare a sferei publice naţionale.
Trei dimensiuni ale ştirilor mass-media au un rol în afirmarea sferei publice europene:
vizibilitatea sau cantitatea de ştiri despre Uniunea Europeană, natura europeană a ştirilor şi
tonul lor. Toate aceste aspecte sunt legitimate, în realitate, de către spaţiul public naţional. Nu
există încă un public european al mass-media. O sferă publică europeană nu este consecinţa unei
transformări naturale a sferei publice naţionale prin discursurile despre Uniunea Europeană, ci un
proces îndelungat dependent de cantitatea şi calitatea discursurilor din diferite mass-media
naţionale.40

§12. Responsabilitatea socială în domeniul comunicării prin prisma libertății de

opinie și de exprimare.
Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului ( CEDO ) este cea mai importantă
formă de exprimare a ataşamentului profund al Statelor membre ale Consiliului Europei faţă de
valorile democraţiei, păcii şi justiţiei, iar prin intermediul lor faţă de respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale indivizilor aflaţi sub jurisdicţia lor.41
Astfel, în art. 10, alineatul 1, din Convenţia europeană pentru Drepturile Omului
„libertatea de exprimare”, este inclusă „libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a
comunica informaţii ori idei”. Exercitarea acestei libertăţi se face prin interdicţia explicită a
oricărei imixtiuni din partea autorităţilor publice şi fără condiţionarea legată de frontierele
naţionale.
În plus, faţă de Declaraţie, Art. 10 al Convenţiei, abordează libertatea de exprimare într-
un cadru mai larg, inclusiv în presa scrisă, configurat nu numai de libertatea propriu-zisă, ci şi de

38
https://www.researchgate.net/publication/
292869469_Massmedia_modernitate_tendentiala_si_europenizare_in_era_Internetului, pag. 46
39
Bourdon J., Unhappy Engineers of the European Soul. he EBU and the Woes of Pan-European Television,
International Communication Gazette, 69( 3), June (2007), pp. 263-280.
40
Valentin C., Constructing public support: EU communication challenges for the process of integration, (2006),
presented at the International conference on “Public Spheres and their Boundaries” organized by Tampere Centre
for Cultural Studies (TACS), University of Tampere, Tampere, 25-27 May 2006, pp. 7.
41
Introducerea în Convenţia europeană pentru Drepturile Omului – colecţie de texte, Consiliul Europei 1994
20
„îndatoririle şi responsabilităţile” pe care le implică, reglementând, astfel, şi limitele exercitării
libertăţii de exprimare a ziariștilor.
Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru
realizarea altor drepturi garantate de Convenție, cum ar fi dreptul la liberă asociere, fiind totodată
un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, ce
permite comunicarea cu ceilalți semeni.42
Strâns legată de libertatea de exprimare, gândire, conștiință și religie protejată de
articolul 9 din Convenție, libertatea de opinie a ziariștilor, garantează că orice persoană este
liberă să-și formeze propriile convingeri legate de lumea în care trăiește, de modul cum se
desfășoară viața socială, iar protejarea acestei opinii, chiar minoritară, e o componentă esențială
a plurarismului și toleranței necesare oricărei societăți democratice.
Nu este posibil să gândim libertatea de exprimare fără a lua în considerare, în prealabil,
libertatea de opinie, deoarece prima este în mod necesar o manifestare exterioară a celei dintâi.
Însă opinia ce nu este făcută cunoscută și altor persoane nu poate leza drepturilor celorlalți
membri ai societății, și de aceea libertatea de opinie nu cunoaște nici un fel îngrădiri, spre
deosebire de exprimarea acesteia, care se poate dovedi, în unele situații, vătămătoare în relația cu
alte valori fundamentale.
Exprimarea unei opinii presupune, în concret, exprimarea unei judecăți de valoare, ceea
ce are o importanță deosebită sub aspect probator, deoarece, așa cum a decis Curtea în
jurisprudența sa, cu precădere la libertatea presei, exactitatea judecăților de valoare nu poate fi
demonstrată așa cum pot fi demonstrate faptele concrete, iar a pretinde o asemenea probă ar duce
inevitabil la o îngrădire nepermisă a libertății de opinie.43
Ca știință a realității morale, etica, inclusiv cea jurnalistică, sau etica comunicării în
Media, mai poate fi înțeleasă ca o filosofie asupra moralei, a binelui, a răului, a datoriei. Într-un
sens mai concret, este știința care se ocupă cu studiul valorilor și condiției umane din perspectiva
principiilor morale și cu rolul lor în viața socială. Într-un cuvânt, cuprinde totalitatea normelor de
conduită morală dintr-o societate și din componentele ei.
La rândul ei, morala este considerată ansamblul normelor de comportament a
oamenilor, a unora în raport cu ceilalți, a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci mai ales
de opinia publică.
Se disting mai multe tipuri de etică, cu definiții și semnificații diferite: etică normativă,
etică descriptivă, etică explicativă și etică aplicată. În această din urmă categorie, alături de alte

42
Sudre Fr, (2006), Drept internațional și European al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006, București, p.359
43
CEDO, cauza 19983/02, De Haes et Gijsels c. Belgiei, decizia din 3 aprilie 2003
21
tipuri, precum etica în afaceri sau a cercetării științifice, etica medicală, a mediului și altele, se
regăsește și etica mijloacelor de comunicare sau mass-media.
Sistemul comunicării mediatice scrise, este unul complex și diversificat în funcție de
mai multe criterii. Din perspectiva suporturilor tehnice, comunicarea media se împarte în
imprimerie, difuzare hertziană, cablu audio-vizual și telefonic, satelit, internet etc.44
Din punctul de vedere al suporturilor editoriale, se poate vorbi despre agenții de presă,
presă scrisă, generală sau specializată, cotidiane sau periodice, media audiovizuală (radio și
televiziune), on-line. Mai există și perspectiva profesioniștilor din mass-media între care întâlnim
jurnaliști, realizatori, producători, animatori, editori, designeri, programatori, dar și agenți de
publicitate. Acest peisaj pestriț, al diversității suporturilor și al pluralității profesiilor, face
dificilă, problematică sau chiar imposibilă închegarea unei etici comune, așadar identificarea
unor norme valide pentru toate aceste domenii, unele chiar foarte diferite între ele.45

§13. Obligațiile ziaristului în raport cu normele deontologice. Scurtă analiză.

Problema etică fundamentală a sistemului mass-media este aceea de a cuantifica

responsabilitățile fiecărei părți, indentificând, din acest punct de vedere, trei nivele decizionale:
jurnalistul (individul, angajatul în media), redacția din care face parte (ca structură colegială și
profesională) și patronatul, ca instituție tutelară. Produsul mediatic final este rezultatul compus a
mai multor tipuri de activități: cea editorială specifică, cea editorială generală (contextualizare,
divertisment), activitate publicitară și autopromovarea (marketing, PR). Corespunzător acestor
tipuri de activități diferite din sfera media, identificăm mai multe comportamente etico-
deontologice.
Conform normelor deontologice, jurnalistul este obligat să respecte anumite principii și
obligații ale publicisticii și a mass-mediei scrise, și anume:
 Respectul acordat persoanei;
 Veracitatea faptelor (principiul adevărului, al corectitudinii informațiilor);
 Interesul public;
 Loialitatea (față de public, față de instituția mediatică, față de comunitatea
jurnalistică).

13.1. Respectul acordat persoanei.

Persoana este privită aici ca ființă umană având identitate socială (nume, înfățișare,
drepturi etice și juridice) și prezență socială ca ființă dotată cu conștiință. Privită astfel, persoana

44
Diaconu B, (2009), Etica societății instituționalizate, Editura. Curtea Veche, București, 2009, p.155
45
Medialaw.com's review, (2018), Code of Ethics of Various Journalists, U.S.A
22
are astăzi un profil juridic și etic foarte bine conturat, cu drepturi și datorii obligatorii bine
delimitate.
Distincția dintre public și privat este importantă pentru lumea modernă: persoana
aparține sferei private, iar statul și componentele sale, cetățeni sau comunități, aparțin sferei
publice. Statul și mass-media sunt considerați azi ca principali inamici ai spațiului privat și ai
persoanei, iar cele mai dese încălcări se fac în privința dreptului la demnitate personală și
intimitate. Din perspectiva demersului jurnalistic, principiile etice care trebuie să guverneze în
vederea protejării persoanei sunt următoarele: dreptul la intimitate al persoanei, protecția
victimei și protecția demnității personale, respectul diferenței și a credințelor, egalitatea ca
normă a vieții sociale. Trebuie făcută distincția dintre persoane publice și persoane private.
Persoanele publice, ce ocupă funcții publice (alese sau numite) sau au expunere publică mare
(prin celebritate, notorietate, supraexpunere mediatică) suportă/trebuie să suporte o limitare a
dreptului la intimitate, deoarece au acceptat voluntar aceste funcții/poziții publice și beneficiază
de pe urma lor. Echilibrul ce trebuie găsit este între dreptul la informare (art. 31 Consttituția
României) și respectul vieții private. Forme principale de agresiune la viața privată, precum:
intruziunea, dezvăluirea de fapte jenante, punerea într-o lumină falsă, publicitatea numelui și a
imaginii proprii fără acordul subiectului.

13.2. Principiul veracității, al corectitudinii faptelor.

Demersul jurnalistic în sine presupunea activitatea de documentare, redactare și
prezentare a unor materiale mediatice. Acesta are o componentă de autonomie, dar este și parte
a demersului media. Criteriul principal de apreciere (măsurare) a adevărului în jurnalism este
corectitudinea faptelor prezentate, adică jurnalistul nu tinde spre un adevăr universal și absolut,
ci doar spre unul factual. Ceea ce publică jurnaliștii este întotdeauna urmarea unui acord spontan
între public, jurnaliști, editori și patroni cu privire la relevanța publică sau pentru public a unui
eveniment, fapt, întâmplare.46
Din perspectiva redactării materialului, adevărul ar însemna47:
 stabilirea naturii evenimentului, a cauzelor, consecințelor, persoanelor implicate și
a celor responsabile;
 prezentarea editorială precisă a evenimentului, în datele lui fundamentale;
 prezentarea completă e evenimentului, fără scăpări editoriale sau stilistice;
 prezentarea naturii surselor și a nivelului de credibilitate al acestora;
 citarea cu acuratețe a opiniilor, în spirit, nespeculativă; limitarea parafrezelor;

46
Deaver F, (2004), Etica în Mass-media, Editura. Silex, București, p.122
47
Journalistic Standards and Practices of the Canadian Broadcasting Corporation, (2018), CBC Radio Canada
23
  acordarea dreptului la opinie a tuturor celor implicați semnificativ în eveniment
 evitarea implicării personale;
 prezentarea faptului în conformitate cu importanța socială a lui;
 evitarea interferenței, cu excepțiile de rigoare, cu viața personală a indivizilor
implicați în eveniment.

13.3. Interesul public.

Interesul public este interesul general al comunității căreia jurnalistul i se adresează și
privește probleme comune la nivel local, național, politic, economic, sportiv etc. Nu este același
lucru cu interesul publicului, adică ceea ce este trezește interesul, în sensul de curiozitate, pentru
public și este diferit și de publicul țintă. Interesul public este ceea ce percepe în mod liber și
consimțit în redacția unui canal media ca fiind agenda unui moment și grila de interpretare a
realității. Interesul public s-ar regăsi prin câteva principii de bază, cum ar fi transparența vieții
publice, protecția valorilor democratice, dreptul la informare.48
Media are datoria de face publice toate informații de interes public, dar informația nu
poate fi utilizată contra persoanei în scopuri de divertisment sau cu finalitate instrumentală
nemotivată.

13.4. Loialitatea față de public, față de instituția media și față de profesia de

jurnalist.

În fond, natura acestor trei loialități este aproape identică, adesea greu de pus în
evidență și poate naște contradicții. Loialitatea față ar trebui să fie sinonimă cu loialitatea față de
profesiune. Pe de altă parte, loialitatea față de instituția de presă de cine/ce este determinată de
un contract juridic sau unul de onoare. David Randall afirmă, în mod paradoxal, că „Jurnalistul
nu trebuie să datoreze loialitate nimănui",49 punând totul în ecuația unor interdicții, din care cea
mai importantă este cea a angajamentului politic al jurnalistului. Dacă acesta dorește să adere la
anumite idei, platforme, curente sau grupări politice, atunci trebuie să anunțe public acest lucru.
Același lucru îl poate face explicit și o instituție media, o practică de altfel frecvent întâlnită mai
ales în presa scrisă.
De obicei însă, când un jurnalist face o asemenea declarație de partizanat, el va evita să
se implice în activități jurnalistice care au o legătură cu acel curent sau grup politic la care el este
atașat, iar dacă aceasta nu este posibil, va încerca să fie imparțial în demersul său și să evite
comentariile care ar putea fi interpretate ca fiind tendențioase. De asemenea, este de la sine

48
A global campaign of the International Federation of Journalists, (2007), Ethical Journalism Initiative, Bruxelles
49
Randall D. , Pluto Press, p.245, , British Journalism Review. 18 (4), p.85–86.
24
înțeles că un jurnalist nu poate ocupa, în același timp, și o funcție guvernamentală, decât dacă
încetează calitatea de jurnalist pe parcursul ocupării funcției oficiale. În caz contrar, s-ar afla sub
efectul interdicției dublei loialități.

25
 CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA SOCIALĂ ÎN DOMENIUL COMUNICĂRII

§1. Răspunderea pentru depășirea limitelor libertății de exprimare. Noțiuni

generale.
Discuţia despre limitele libertăţii de exprimare pleacă de la observaţia lui G.K.
Chesterton50: „dreptul de a spune un lucru nu înseamnă că e bine să-l spui. -a spus că libertatea
de exprimare implică discernămînt şi bun-simţ. .“
Acest tip de argumentaţie a fost folosit de filosoful Andrei Pleşu într-un interviu la
RFI51: „Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii.
Există limite, care ţin şi de civilizaţie, şi de cultură, şi de bună-cuviinţă, şi de civilizaţie
interioară, pînă la urmă. Aşa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar.“
Pesemne o altă limită decît cea existentă. În societăţile liberale, dreptul la liberă
exprimare e limitat de vătămarea drepturilor celorlalţi. John Stuart Mill 52 scrie în tratatul său
Despre libertate: „Unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui
membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea
altora. Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptăţire suficientă. Un om nu poate fi
constrîns, în mod legitim, să facă un anumit lucru sau să se abţină de a-l face pentru că ar fi mai
bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar face să fie mai fericit sau pentru
că, în opinia altora, este înţelept sau este drept ca el să se comporte astfel.“
Nicăieri în lume nu poţi să spui ce te taie capul. Dar limitele sînt date de legea civilă şi
penală, nu de legea bunului-simţ .
Dacă tot ce se publică ar fi de bun-simţ, n-ar mai fi nevoie de legi care să îngrădească
dreptul la libera exprimare. Avem astfel de legi tocmai pentru că se găsesc oameni care să
publice astfel de lucruri.
Legea stabileşte o linie roşie, de demarcație, dincolo de care, eşti tras la răspundere.
Acea linie consemnează faptul că unele drepturi sînt mai importante decît cel la liberă exprimare
Dreptul unuia de a-şi păstra onoarea şi demnitatea nevătămate e mai important decît
dreptul celuilalt de a-l înjosi, adică de a se exprima liber. De aceea există legi care limitează
aceste drepturi.

50
Chesterton G.K., fost scriitor, jurnalist și gânditor englez, (1994), What's Wrong with the World, Ignatius Press
51
Pleşu A, intervievat de Cosmin Ruscior, despre atacul din Paris.
52
Mill J.S., 1859, On Liberty (Despre libertate).

26
 Principiul vătămării e considerat fundamental, dar insuficient. Există specii de discurs
care, deşi nu vatămă în mod direct drepturile cuiva, sînt jignitoare, aşa că intră sub incidenţa
principiului ofensei, descris de De Feinberg. Principiul ofensei e alunecos pentru că, iată, aceeaşi
caricatură e ofensatoare pentru unii şi amuzantă pentru alţii. Aşa cum a remarcat Cătălin
Tolontan53, libertatea de exprimare nu se opreşte acolo unde începe capacitatea cuiva de a se
ofensa. O regulă sănătoasă, dar nu fără excepţiile ei.
Cenzura publică funcţionează tocmai în baza acestui principiu. Dacă un jurnalist
foloseşte un limbaj vulgar într-o emisiune televizată, postul care l-a invitat e bun de plată pentru
că legea consideră ofensator limbajul său.
Există şi cazuri extreme de ofensă, cum e discursul nazist sau fascist, cînd se presupune
că cei care publică nu înţeleg gravitatea şi consecinţele liberei lor exprimări. Atunci statul
consideră că ştie mai bine ce e în interesul populaţiei şi cenzurează acest tip de discurs dintr-o
poziţie care se numeşte paternalistă. Acest tip de cenzură e foarte restrîns în ţările liberale şi
extins în cele totalitare.
Credem că diluarea dreptului la liberă exprimare în contextul de acum nu se justifică din
două motive. Primul motiv ar fi acela că ar însemna să dăm legi de frica terorismului.
Legiferarea blasfemiei nu era pe agenda occidentală înaintea atacurilor teroriste. Musulmanii
moderaţi, evreii şi creştinii ofensaţi de caricaturile Charlie Hebdo au găsit de cuviinţă să ignore
revista de-a lungul timpului. Singurii care au fost atît de ofensaţi încît au făcut rău altora au fost
teroriştii. Doar din cauza lor se pune problema limitării şi mai mari a dreptului la liberă
exprimare.

§2. Libertatea de exprimare în mass media – între limite și cenzură.

Astăzi problema limitării libertăţii de expresie a presei rămâne în centrul discuţiilor,
fiind una deosebit de actuală. Care sunt limitele acestei libertăţi? Această întrebare continuă să
trezească opinii controversate, depăşind cu mult cadrul juridic de abordare. Vorbind despre
limitele libertăţii de expresie în Mass-media, urmează să ţinem cont de mediul social-politic şi
economic în care ea se materializează.
În spatele drepturilor comunicării se află ideea potrivit căreia această libertate nu este
posibilă decât împreună cu un ansamblu mai vast de alte drepturi. Drepturile comunicării, în
genere, se bazează pe crearea concretă a unor condiţii necesare unui ciclu pozitiv de comunicare.
Acest ciclu presupune căutarea, primirea sau difuzarea, ascultarea sau procesul de a fi ascultat,
înţelegerea, crearea sau reproducerea de informaţie. Drepturile comunicării cuprind astfel dreptul

53
Tolontan C, Libertatea de exprimare rămâne valabilă și când ne convine, și când nu. Ziarul Libertatea,
31 August. 2018
27
de a participa la propria cultură şi de a utiliza propria limbă, de a beneficia de avantajele
societăţii etc. Pentru ca libertatea de exprimare să se afirme cu adevărat în societate, este
important să se ţină cont de dificultăţile enorme privind accesul la informaţiile legate de
activitatea guvernării care, de multe ori, devin ostile mijloacelor de comunicare în masă.
În SUA de pildă, libertatea presei de secole a devenit postulat esenţial al democraţiei şi
al statului american.54
Cenzurarea materialelor de presă poate fi uneori - directă sau alteori camuflată - se face
în scopul neadmiterii “lezării onoarei, demnităţii si reputaţiei profesionale”. Mai există şi
contracte fondatori-redacţii, care inserează o clauza privind coordonarea prealabilă a materialelor
Astfel, prestigioasa organizaţie “Reporters sans frontières” dau anuarul publicităţii
clasamentul mondial al statelor care apără libertatea presei. La elaborarea acestui top, se iau în
calcul mai mulţi indicatori. Este vorba de atacuri asupra jurnaliştilor şi de alte pericole indirecte,
cum ar fi limitarea accesului la informaţie, presiuni, inclusiv economice, cenzura şi autocenzura.
Printre statele care asigură cel mai înalt grad de libertate a presei se regăsesc statele Europei de
Nord, precum Danemarca, Finlanda, Norvegia etc.55
Dacă vorbim despre cenzurarea materialelor de presă poate fi uneori - directă sau
alteori camuflată - se face în scopul neadmiterii “lezării onoarei, demnităţii si reputaţiei
profesionale”. Mai există şi contracte fondatori-redacţii, care inserează o clauza privind
coordonarea prealabilă a materialelor
Pentru a susţine şi proteja libertatea de expresie a mass-media, interzicerea cenzurii
consfinţită prin lege este condiţia primordială.
De altfel, cenzura, reprezintă exercitarea - în general de către stat - a unui control
prealabil asupra conţinutului informaţiilor furnizate de publicaţii, posturi radio şi TV şi este o
„limitare arbitrară sau doctrinară a libertăţii de exprimare”.
În cazul cenzurii explicite scopul său este acela de a preveni diseminărea informaţiei
către public de către un grup de control, efectuată prin presiune directă. De obicei, cenzura este
realizată de guverne, grupuri religioase sau de mass-media. Forme brutale de cenzură au
cunoscut ţările din Estul Europei, unde au dominat regimuri totalitare cu monopolul statului
asupre presei. Răsturnarea regimurilor comuniste au dus la apariţia unor forme mai subtile de
presiune şi influenţă din partea politicului şi a elitelor comerciale, care au subminat dezvoltarea
unei prese cu adevărat independente.
54
Carroll D, (Ed.). Self Censorship: How Often and Why, Journalists Avoiding The News. Pew Research Center
for The People & The Press, 2000, Accesibil pe Internet: http://people-press. org/. Din punct de vedere al
Constituţiei, libertatea are un caracter absolut. De exemplu, Primul Amendament din Constituţia SUA spune:
„Congresul nu va adopta nici o lege... care să reducă libertatea de exprimare sau libertatea presei.”
55
Borjesson K., (Ed.). Into the Buzzsaw: Leading Journalists Expose the Myth of a Free Press, (2004), New York:
Prometheus Books.
28
 Astfel, considerăm faptul că, informarea publicului poate fi serios afectată de orice
formă de cenzură. Chiar dacă este facută chiar de presă, cenzura înseamnă exclusiv - privare de
informaţii. Numeroşi jurnaliști celebri sunt de parere că în momentul în care un articol sau un
reportaj nu ajunge la public, acestuia i se face o mare nedreptate. Chiar în cazurile în care un ziar
sau un post de radio/TV nu este sigur de relevanţa sau importanţa unei stiri, aceasta ar trebui
publicată/emisa. Publicul ar trebui sa aibă ultimul cuvânt în judecarea importanţei unui subiect
sau în corectitudinea tratării acestuia. În masura în care cetăţenii de astăzi depind în primul rând
de mass-media pentru a se informa cu privire la noutăţi de natură politică, economică, socială sau
culturală, orice alegere de ne-publicare a unei ştiri înseamnă privare de informaţii. Pe termen
lung, acest lucru duce la crearea unei imagini distorsionate sau complet false a realităţii.
Faptul autocenzurării este şi el o formă a cenzurii şi act care presupune cenzurarea
propriilor opere şi produse informaţionale, din raţiuni de natura juridică, economică sau morală,
fără a avea insă o interdicţie legala în acest sens. Astfel, noţiunea de autocenzură, este utilizată de
cele mai multe ori în context negativ.
Așa de pildă, nepublicarea materialelor media – scrisă, vorbită și on line, sau
publicarea unor versiuni mai puţin ofensatoare, ar avea ca prim efect mai puţine tensiuni
culturale şi pagube economice şi sociale. Totuşi, autocenzura erodează rolul de monitorizare
politică şi socială al media .Populaţia îşi poate pierde uşor încrederea în mass-media, mai ales
atunci când este pusă in discuţie obiectivitatea ei. Studiul efestuat de Pew Research Center şi the
Columbia Journalism Review arată că cele mai multe decizii de autocenzură nu sunt motivate de
interesul pentru sensibilităţile minorităţilor sau de dorinţa de a responsabiliza presa, ci de
interese de natură financiară sau politică ale patronilor trusturilor de presă.56
În momentul în care situaţiile de acest tip ies la iveală, ele afectează nu doar
credibilitatea unui singur ziar sau post de radio/TV, ci a intregului trust, şi cu timpul se poate
răsfrânge la nivelul întregii media. De aceea jurnaliştii ar trebui să renunţe la autocenzură şi la
camuflarea cenzurii din instituţiile de presă publice şi de stat, să mediatizeze în mod constant
abuzurile la care sunt supuşi, să accepte doar limitări de natură juridică şi deontologică, asfel
lărgind limitele libertăţii de expresie în mod conştient în numele binelui public şi al democraţiei.
Astăzi libertatea de expresie a presei obţine caracter foarte larg, în condiţiile când se
dezvoltă mijloacele de comunicare de masă prin Internet, accesul la care creşte pe zi ce trece.
Acest drept rămâne unul fundamental, deoarece omul îşi poate realiza activitatea conştientizând
56
Doherty, C (Ed.). Self Censorship: How Often and Why, Journalists Avoiding The News. Pew Research Center
for The People & The Press, 2000, Accesibil pe Internet: http://people-press. org/. „Autocenzura constă în
autocontrolul vizând păstrarea în limitele bunului simţ, al decenţei, în neamestecul în viaţa privată, în evitarea
difuzării secretelor de orice fel care ar pune în pericol binele public” „Autocenzura, - potrivit aceluaşi autor, - mai
înseamnă păstrarea în afara textului a convingerilor, credinţelor, preferinţelor, antipatiilor, a propriei scări de
valori ale jurnalistului” (ibidem).
29
evenimentele şi procesele ce se desfășoară în lume. Această conştientizare este posibilă doar în
condiţiile unei reale libertăţi de expresie a presei

2.1. Între libertatea presei și sistemul drepturilor democratice.

Drepturile democratie, inclusiv dreptul la o presă liberă și democrată, presupun
transpunerea în practica instituțională a principiului libertății de expresie. O simplă privire
aruncată statelor incluse în primul val al democratizării este edificatoare; putem distinge între
acestea nu doar din perspectiva sistemelor electorale sau de partide, ci și din perspectiva modului
de instituționalizare a principiului libertății presei. Din această perspectivă, discuția noastră se
centrează pe transformarea principiului libertății presei într-o componentă a sistemului de
drepturi al unui stat contemporan.
Accesul tuturor la exprimarea prin intermediul mass media ar putea fi privit ca o
necesitate atunci când scopul societății este acela de a construi și a păstra o guvernare
democratică.57 Această necesitate apare atunci când proprietatea privată asupra presei este
abuzată cu efecte asupra informării publicului.
Raporturile individului cu statul, în tradiția, de altfel asumată de Scanlon, a ideilor lui
Mill, reprezintă un element important în circumscrierea sferei de acțiune a principiului libertății
de expresie.58
În mod particular, individul, omul în genere, nu poate fi restrâns să creadă în
corectitudinea deciziilor statului și nici nu pot accepta să se supună unor decrete ale statului care
nu au fost supuse deliberării cetățenilor.

2.2. Libertatea de expresie în spațiul public al mass-media național.

Libertatea de expresie este abordată în cadrul unei discuții mai largi despre drepturile
omului și natura lor în societatea contemporană, plecând de la ideea că acestea nu sunt evidente,
ci au nevoie de justificare.
Drepturile omului, reprezintă un aspect al statusului unui individ ca membru al unei
comunități morale, astfel că existența acestor drepturi morale nu depinde de recunoașterea sau
implementarea lor politică, iar adevăratul test al angajamentului nostru față de ele este măsura în
care suntem dispuși să le acceptăm chiar și atunci când obținerea binelui colectiv devine mai
dificilă.59 Așadar, segmentul public al problemei drepturilor se referă la forma de independență
de control extern pe care indivizii și-o pot păstra atunci când, în mod explicit, intră în tranzacții

57
David K, Donway R. (1990), Liberalism and Free Speech. Judith Lichtenberg, Editura Democracy and the Mass
Media,. Cambridge: Cambridge University Press, p 66-101
58
Scanlon, T. A theory of freedom of expression. Philosophy and Public Affairs 1(2), 1972, p.204–226
59
Nagel, Th., (1995), Personal Rights and Public Space, Philosophy & Public Affairs 24(2), pp.83–107
30
sau relații cu alți indivizi care duc la competiție și conflict, adică relații economice sau politice;
în această sferă libertatea de expresie, libertatea de asociere și o formă de libertate economică
sunt drepturile de bază.60
Justificarea libertății de expresie din perspectiva autonomiei individului, accentuează
egalitatea ca sursă a acesteia, prefigurând un răspuns al liberalilor la criticile privind
transpunerea în practică în democrațiile liberale moderne a sintagmei „libertate, egalitate,
fraternitate”, sintagmă pe cât de veche pe atât de actuală mai mult ca niciodată.
Libertatea de expresie a mass-media, este văzută aici ca drept al individului, în sensul
dat termenului în arhitectura statelor moderne. Democrația capătă o valoare pur derivativă, o
consecință a libertății și egalității și transpunerii acestora în regimurile politice.
Dintre elementele componente ale sistemului liberal al libertății de expresie, autorii care
justifică democrația din perspectiva autonomiei individului accentuează cel mai mult extinderea
protecției maximale a libertății de expresie asupra tuturor actelor expresive, incluzându-le aici pe
cele nepolitice, menținând însă o formă a principiului vătămării și sugerând principiul
neutralității de conținut în restricționarea libertății de expresie.
Interpretarea acestui principiu este deseori mai largă decât în cazul altor autori, astfel că
apărătorii libertății de expresie din perspectiva autonomiei individuale sunt deseori criticați
pentru faptul că argumentele lor oferă protecție pornografiei sau discursului care incită la ură dar
care nu are drept consecințe acte de violență.
Dacă vorbim despre justificări ale libertății de expresie a mass-media, putem pune
libertatea de expresie se raportează în mod exlusiv la valorile democrației, dar cu accente mai
puține; caracterul derivativ al celei din urmă și mai mult rolul libertății de expresie în
funcționarea efectivă a regimului democratic este preponderent.

2.3. Libertatea de expresie și democrația. De ce libertatea de exprimare? Utilizarea

democratică a acestei libertăți publice.
Libertatea individuală și egalitatea politică sunt cerințele tuturor revoluțiilor moderne.
Atunci când aceste valori de referință se combină într-o anumită manieră, echilibrată și
interactivă, în cadrul unui sistem de stat la nivel mondial, acestea duc la o democrație liberală
sau pluralistă de referință. Libertatea de exprimare este alfa și omega, însă libertatea nu poate
prospera fără egalitate și viceversa. Dacă libertatea ca valoare este singura valoare fundamentală,
fără îndoială - valoare limită -, inegalitatea exponențială este oportunitatea inevitabilă.

60
Idem, p.109
31
 Dinamica inegală și anarhică este în mod necesar indusă, pe termen scurt, cu "apelul la
ordine" politic, printr-un sistem autoritar, având efectul revenirii libertății fără limite. Istoria este
invadată de exemple.
Liberalismul este în primul rând economic. Dar capitalismul, ca sistem economic liberal
prin excelență, nu are imperativ nevoie de democrație. Avem drept exemplu dictaturile din
America de Sud și din Asia sau din China de azi. Monismul ideologic de inspirație este
întotdeauna dăunător și fatal, chiar democrația însăși. Atunci când democrația nu este pusă în
balanță cu liberalismul, aceasta se transformă rapid în dictatură, mai mult decât atât - ideologică
-, adică într-un regim totalitar, așa cum se ilustrează în regimurile marxiste. Nici în Rusia țaristă
din 1917 nu a existat o mișcare liberală suficient de dezvoltată pentru a preveni denaturarea
democratică unde, în numele egalității, s-a impus egalitarismul, reprimând întreaga libertate
individuală.61
Marele "secret" al democrațiilor noastre liberale, alias state de drept democratice și
liberale, constă în compromisul negociat din punct de vedere istoric între mișcările sale
constitutive: liberală și democratică, în sensul strict al cuvântului. Acestea au devenit ca un cuplu
sistemic - fuziune -, constituit pe baza contractului social - consensual. Acest cuplu consacră
compromisul fundamental, liberal-democrat sau demo-liberal, în funcție de țară și de
circumstanțele istorice ale raportului dintre putere și valori - variabile -, dar într-un raport de
echilibru suficient pentru a face sistemul durabil, adică stabil, legitim și eficient.
Considerăm așadar, că este util să reamintim faptul că democrația politică este garantul
libertății, nu numai judecător constituțional. Garant politic, structural sau sistemic, în funcție de
unghiul de abordare, dar garant "fundamental", precum libertățile însele. Mai mult decât atât, nu
există un judecător eficient, adică independent, în afara democrației liberale, și totuși problema
independenței judecătorului în raport cu politica, sau cu majoritatea, a fost ridicată intermitent
chiar și în democrațiile liberale demonstrate.
Sistemul politic și mass-media sunt tărâmul hrănitor, libertățile publice pe care le oferă
logisticii, într-un fel. Norma prevede un "spirit", un "sens" și oferă un "domeniu de aplicare" a
legii, însă căile și mijloacele de realizare sunt strâns dependente de tărâm, de societate, de Media
și de relația dintre acestea cu sistemul politic, în general, și de drept, în special.
Democrația pluralistă este, din acest punct de vedere, garantul structural al libertăților
de gândire și de opinie, din moment ce aceasta se bazează pe principiul legitimității diferenței,
care nu este o simplă toleranță, ci presupune, foarte mult, că o competiție bine organizată a

61
Bennett, W. L., și Livingston St.,, (2003), Editors’ Introduction: A Semi-Independent Press: Government Control
and Journalistic Autonomy in the Political Construction of News. Political Communication 20(4), pp.359–362
32
diversităților creatoare constituie o valoare fundamentală a democrației pluraliste, în primă și
ultimă instanță.62
Protejând diferența - pluralitatea "sălbatică" ridicată în ordine pluralistă codificată63,
democrația protejează minoritățile și, în final, persoanele care alcătuiesc aceste minorități și în
care se regăsesc mai intimi decât în cadrul majorităților, prin ipoteză mai masive, anonime și
confuze. Domeniul protecției minorităților este zona în care se intersectează gândirea liberală și
gândirea democratică. Fiecare rezultă în calea logicii sale empirice, filozofice sau ideologice -
proprie.
Avem adesea tendința de a confunda libertatea de exprimare cu dreptul și cu factorul
mass-media. Totuși, există un moment înainte și după momentul mass-media pentru a înțelege
libertatea de exprimare în realitatea sa globală. Există - în primul rând - originea, și anume
construcția socială a ideilor și a opiniilor pe care mass-media le exprimă și le comentează.
Există, de asemenea, impactul opiniilor exprimate despre societate, la toate nivelurile și în toate
etapele acțiunii, în calitate de discursuri induse sau acte înfăptuite. Există, astfel, utilizarea
substanțială a libertății de exprimare, în funcție de domeniul care a generat-o și care este
beneficiarul efectelor produse sau induse prin intersectarea opiniilor.
Așa cum s-a menționat în introducere, sistemul nostru de guvernare este în mod
fundamental dual: atât liberal și democratic, cât și, în paralel, juridic și politic. Cele două
paradigme esențiale (valori și principii) și tehnologice (tehnice și procedurale) se intersectează și
se îmbină în maniere preferențiale, în funcție de aspectul la care face referire - la ordinea liberală
sau la ordinea democratică.
Democrația presupune libertăți juridice pe baza cărora se constituie și evoluează, dar,
în același timp, democrația le dezvoltă și, prin politica sa de principiu în sine, își continuă
activitatea. Se încearcă să se situeze, în cadrul sistemului global, libertatea de exprimare, pentru
a evidenția mai bine, ulterior, utilizările esențiale, individuale și colective, știind că amintirea
rapidă a istoriei ajută la înțelegerea sinergiei strânse dintre libertățile juridice și democrația
politică.

2.4. Necesitatea și legitimitatea limitărilor asupra activității presei.

Criteriul dominant pentru determinarea necesității și legitimității limitării activității
presei este măsura în care decidem că sistemul media dintr-o anumită țară servește democrația. 64
62
Blumler, J. G. și Gurevitch M, (1995), The crisis of public communication. Editura Routledge, Londra, p.155
63
Broddason, Th, (1994), The Sacred Side of Professional Journalism. European Journal of Communication 9(3) pp.
227 -248.
64
Patterson, Th, The Search for a Standard: Markets and Media, Political Communication 20(2), (2003),
pp 139–143
33
Această afirmație generală este tradusă într-o serie de argumente economice, politice și socio-
culturale derivate din capacitatea media de a se conforma setului de așteptări normative care le
este asociat.
Orice reglementare de către guvernământ a Mass media, în scopul întăririi funcției
democratice a acestora, le face pe acestea mult mai susceptibile la control guvernamental,
exercitarea de către ele a funcției de câine de pază fiind afectată în mod inacceptabil.65
Cei mai inflexibili susținători ai acestui argument accentuează ideea că guvernământul
nu prezintă niciodată suficientă încredere pentru a i se putea permite să reglementeze aspecte ce
țin de libertatea de expresie a indivizilor și inclusiv a libertății presei.
Legitimitatea limitării activității presei depinde, conform lui Lichtenberg 66 de cum
Mass-media percepe următoarele trei aspecte:
 legitimitatea acțiunilor statului în general;
 natura și importanța valorilor, intereselor și drepturilor aflate în joc;
 riscurile și dezavantajele specifice reglementării presei
Aspectele specifice presei derivă dintr-o serie de elemente evidențiate anterior, în
special statutul special al libertății de expresie și a presei vizavi de obținerea adevărului,
autonomia personală a individului, asigurarea pluralității de voci în spațiul public, garantarea
dreptului de a fi auzit, chiar și pentru indivizi dezavantajați de structura socială, economică și
politică a societăți
Ideea de responsabilizare a presei este strâns legată în democrațiile contemporane de
ideea de libertate a presei, obiectivul fiind acela de a „a armoniza dorința națiunii de a avea o
presă responsabilă cu determinarea națiunii de a menține o presă liberă”67

2.5. Libertatea de exprimare. Exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare şi

efectele ei în plan social şi individual.
Actualmente, în domenii fundamentale ale existenţei publice, în care libertatea de
exprimare cunoaşte forme de exercitare abuzive. Astfel de cazuri, pe fondul unei tendinţe din ce
în ce mai subliniate spre moduri extreme de manifestare, se înregistrează, ca un fenomen curent,
şi nu ca o excepţie, în câmpurile sociale, în dezbaterea publică, în aria comunicării interpersonale

65
David K și Roger Donway,. (1990), Liberalism and Free Speech, În Judith Lichtenberg,
Editura. Democracy and the Mass Media, Cambridge: Cambridge University Press, pp.66-101
66
Lichtenberg, Judith, (1990), Democracy and the Mass Media: A Collection of Essays, Cambridge: Cambridge
University Press, pp. 1-20
67
Cristian Gh., și Mungiu A., (2010), Media policies and regulatory practices in a selected set of European
countries, the EU and the Council of Europe: The case of Romania. Background information report.,
http://www.mediadem.eliamep.gr/wp?content/uploads/2010/05/Romania.pdf.
34
şi în raporturile de comunicare dintre individ şi instituţii, în cadrul relaţiilor publice, în
comunicarea politică, în mass-media şi în publicitate.
Pe fondul conştientizării faptului că libera exprimare este un drept al fiecărei persoane,
există numeroase cazuri, în arii existenţiale precum cele enumerate mai sus, în care, în
exercitarea acestuia, îşi face apariţia abuzul de drept, în forma reglementată de art 15 din Noul
Cod Civil sau în alte forme, care încalcă, mai degrabă, normele morale decât pe cele juridice.68
Apare astfel, o înclinaţie a indivizilor de a abuza de libertatea exprimării în numele
exercitării dreptului inviolabil garantat de Constituţie69. În acest cadru legal şi personal, se
manifestă înclinaţia spre agresivitate în actul comunicării, tendinţa ca libera exprimare să vizeze
aspecte de natură personală ale interlocutorului. Astfel de derapaje ale libertăţii de exprimare,
care iau o turnură personală, pot, în cele din urmă, să aducă prejudicii demnităţii, onoarei,
imaginii celuilalt participant la actul comunicării.
Metamorfozele libertăţii de exprimare, în sensul tendinţei spre abuz, pot fi urmărite şi
pe scena societăţii civile şi a dezbaterii publice pe teme de interes prioritar, precum drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului şi promovarea valorilor europene, în care se înscriu:
antidiscriminarea, egalitatea de gen, dreptul la şanse egale, incluziunea socială, încurajarea şi
susţinerea minorităţilor, respectarea diversităţii şi a diferenţelor de opinie, religioase, de orientare
sexuală etc.
În România de azi, se aduce în discuție un aspect foarte controversat și nanume, un
căsătoria între persoane de acelaşi sex, care, în tentativa susţinătorilor ei de a fi legalizată,
suscită diferenţe de opinii şi o polemică de proporţii mai ales între societatea civilă și cultele
religioase din România, desigur cu serioase implicaţii juridice, sociale, morale, religioase,
medicale etc. Dincolo de substanţa dezbaterii, de raportul între tradiţie şi identitate, pe de o parte,
şi adoptarea unor noi modele existenţiale, importate din alte culturi şi civilizaţii, în exercitarea
libertăţii de exprimare a celor implicaţi, se manifestă tendinţe spre abuz şi extremă.70
Lupta pentru drepturi a unora dintre activiştii societăţii civile, obiectivată prin
intermediul libertăţii de exprimare, se desfăşoară, în multe dintre cazuri, agresiv, intolerant,
ofensiv, cu încălcarea a înseşi principiilor în numele cărora este dusă. Activismul agresiv şi
violent, la nivelul raţionamentelor, argumentelor, retoricii şi stilisticii comunicării, în numele

68
Noul Cod Civil, Art. 15 Abuzul de drept „ Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințeʺ
69
Constiutția României art. 30 (Capitolul II – „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, Titlul II – „ Drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale”, dar şi de cadrul general al statului de drept, care asigură respectarea şi
exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Constituţia garantează libertatea de exprimare „a gândurilor, a
opiniilor sau a credinţelor”, libertatea „creaţiilor de orice fel” ca pe un drept inviolabil, dar, în acelaşi timp,
reglementează şi limitele libertăţii de exprimare
70
Prelipceanu, N.,. (2008), Criza în cultură, Ziarul România liberă (11 noiembrie).
35
drepturilor şi al valorilor europene, afirmă astfel o contradicţie în termeni. În această abordare,
generată de abuzul de atitudine şi de exprimare, rezultă că legitime – sau, în orice caz, mai
legitime, cu toată improprietatea expresiei – sunt doar drepturile şi libertăţile unora dintre
grupurile sau comunităţile sociale implicate, şi nu şi ale celorlalte, care formează, în multe dintre
cazuri, majoritatea.
În discuţia cu privire la căsătoria monosexuală, apar derapaje grave ale partizanilor ei
care, în exercitarea libertăţii de a-şi exprima gândirea, convingerile, opiniile şi ideile, acuză pe
susţinătorii familiei tradiţionale, înscrisă, în istoria multimilenară a civilizaţiei, în sfera
normalităţii, de intoleranţă, obtuzitate, primitivism, atitudine antieuropeană, de retardare socială
şi morală etc. Este, fără îndoială, un extremism ideologic şi moral, exprimat prin abuzarea de
libertatea exprimării şi prin abuzul de drept.
Un efect pervers al pledoariei şi militantismului pentru respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale şi a diversităţii îl reprezintă combaterea ori respingerea, cu
pseudoargumente ori prin demonstraţii sofistice, a libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de
exprimare a unora, în numele libertăţii de gândire şi de exprimare a altora. O astfel de abordare
denotă intoleranţă,  neasumarea şi nerespectarea principiilor, valorilor şi normelor invocate ca
fundament al diverselor campanii.71
Lumea politică este deseori scena unor confruntări care exced normelor etice şi chiar
legale trasate pentru apărarea drepturilor celuilalt şi care se încadrează în exercitarea abuzivă a
libertăţii de exprimare. Nu de puţine ori, în obiectivarea dreptului la opinie şi la liberă exprimare,
actanţii dezbaterii politice recurg la argumente şi considerente de ordin personal, la apostrofări,
ofense, calomnii şi chiar injurii, care încalcă şi prejudiciază dreptul celuilalt la demnitate, onoare
şi imagine. Astfel de abordări denotă o educaţie morală, şi chiar o educaţie în general, precară şi
o cultură politică foarte adesea inexistentă, într-o lume în care civilizaţia politică se află încă în
curs de constituire. Exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare este prezentă şi pe scena
parlamentară, unde, în confruntările dintre politicieni şi dintre partide şi diversele facţiuni
politice, se înregistrează, uneori, manifestări agresive, improprii demnităţii politice, cu probe
grave de incultură şi lipsă de educaţie, cu accente vulgare, străine spaţiului democraţiei
europene.
Mass-media – ca univers mediatic, include: presa scrisă, audiovizualul (posturile radio
şi canalele de televiziune), jurnalismul digital şi reţelele de socializare – constituie un spaţiu vast,
în care exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare cunoaşte o arie fenomenologică de mare
diversitate. În numele dreptului inviolabil la libera exprimare, prevăzut de Constituţie şi de
71
Chakravartty, P., și Sarikakis K, (2006), Media Policy and Globalization. Editura Edinburgh, Edinburgh
University Press.
36
legislaţia naţională, unii dintre cei care se exprimă în scris, ca profesionişti ai jurnalismului sau
ca simpli cetăţeni, comit derapaje în manifestarea acestuia.
Abuzul de drept, în astfel de cazuri, priveşte atât drepturile persoanei, cât şi interesele
comunitare ori naţionale. Cazuistica este vastă şi include speţe de prejudiciere a demnităţii,
onoarei, a vieţii particulare şi  a dreptului la propria imagine ale persoanelor, dar şi cazuri de
incitare la ură, discriminare, la intoleranţă şi dezbinare, ori de subminare a intereselor naţionale
prin  susţinerea altor interese, în mod disimulat, pe temeiuri economice şi financiare, de negare şi
combatere a idealurilor naţionale şi a eforturilor publice făcute în sensul acestora, sub diverse
argumente, de defăimare a ţării şi a naţiunii, în varii forme şi contexte, unele în cadrul dezbaterii
de idei şi al abordării culturale etc. Se adaugă acestor moduri de manifestare abuzivă a libertăţii
de exprimare campaniile de presă pe teme politice, sociale, civice, economice, financiare etc,
care urmăresc influenţarea şi chiar manipularea diverselor categorii de public.72
Nu de puţine ori, aceste informaţii sunt insuficiente ori chiar false, prezintă lucrurile
trunchiat ori ambiguu, în marja unor interpretări foarte largi, recurg la strategii grafice de
inducere în eroare (scris ilizibil, desene, ilustraţii persuasive etc.). Plecând de la astfel de
premise, procesul de promovare amplifică imaginea pozitivă a produsului, accentuând avantajele
achiziţionării, în raportul calitate-preţ, exploatând tema calităţii şi a beneficiilor, într-un demers
augmentativ, susţinut prin strategii de advertising, prin mijloace profesioniste, atent antrenate şi
verificate, din perspectiva efectelor, de influenţare şi manipulare.
Publicitatea mincinoasă este o formă extremă, de extremă gravitate socială, a abuzului
în materie de libertate a exprimării.

2.6. Tensiunea existentă între dreptul la liberä exprimare şi alte drepturi inerente
ființei umane.
Noțiunea de libertate, în mäsura în care deplasäm accentul din sfèra pur filosoficä în cea
juridicä, poate fi subsumatä urmätorului adagiu aparçinând lui Montesquieu: .,Libertatea este
dreptul de a face tot ceea ce îngäduie legile".73 Totuși, având în vedere cä demersul nostru are
drept punct de plecare un corpus format din drepturile și libertãțile fundamentale, consideräm
adecvatä gäsirea unei motivatii în delimitarea terminologicä între drept libertate, cu toate cä în
doctrinä, mai exact în materia dreptului constitutiona174 , se opineazä în sensul lipsirii distincçiei
de orice rațiuni practice, cele douä noțiuni fiind fòlosite alternativ din motive ce „țin de

72
Cohen, Elliot D., (1992), Philosophical Issues in Journalism. New York: Oxford University Press
73
Papa N, (2008), Teoria generalä a dreptului, editia a 3-a, Editura. C.H. Beck, București, p. 97
74
lancu Gh., (2010), Drept constitutional institutii politice, Editura. C.E-I. Beck, Bucuresti, p. 162;
37
expresivitatea frumusețea limbaiului juridic" ori de o eventualä apariție subsecventä a drepturilor
fațä de libertäți în plan istoric.
Suntem însä de pärere cä aceastä distincție este cu precädere relevantä în determinarea
caracterului intangibil (inviolabil, nesusceptibil de limitäri din partea statului), respectiv ordinar
(condițional, susceptibil de limite) al acestora. În acest sens, anumite drepturi fundamentale pot
fi calificate drept intangibile, spre exemplu dreptul la via!ä, în vreme ce libertätile sunt prin
excelen!ä supuse anumitor restrictii ale cäror justificäri sunt în egalä mäsurä valabile acum
precum erau în epoca lui Montesquieu.
Într-o viziune întrucâtva riguroasä din punct de vedere juridic, drepturile fundamentale
lato sensu (incluzând deci și libertätile) pot fi clasificate în „drepturi de...", care presupun o
abtinere din partea statului, și „drepturi care reclamä prestații din partea acestuia75; aceste din
urmä prestatii se concretizeazä în obligatii pozitive, al cäror obiect principal este elaborarea de
proceduri ce permit ocrotirea ori revendicarea dreptului în cauzä la nivel national. In alte cuvinte,
obligatia generalä negativä de a nu aduce atingere „dreptului la...", nepatrimonial, decurge chiar
din obligatia pozitivä a statului. Drept urmare, încälcarea obligatiei de a nu face reclamä
intervenția statalä pentru sancționarea (cu valențe preventiv-educative) autorului atingerii sau, în
mäsura în care este posibilä, restabilirea dreptului încälcat.
Räspunderea juridicä astfel angajatä se poate înfățișa în diferite forme (câteodatä chiar
suprapuse ca de exemplu: räspunderea penalä cea delictualä civilä, în funcție de valorile sociale
care își gäsesc expresia în dreptul cäruia i s-a adus atingere, de gravitatea ingerintei, persoana
autorului etc.
Există de asemenea și obligatia generalä negativä de a nu aduce atingere „dreptului
la...", nepatrimonial, decurge chiar din obligatia pozitivä a Statului. Drept urmare, încälcarea
obligatiei de a nu face reclamä interventia statalä pentru sanctionarea (cu valente preventiv-
educative) autorului atingerii și, în mäsura în care este posibilä, restabilirea dreptului încälcat.
Räspunderea juridicä astfel angajatä se poate înfățișa în diferite forme (câteodatä chiar
suprapuse e.g. räspunderea penalä cea delictualä civilä), în functie de valorile sociale ce își
gäsesc expresia în dreptul cäruia i s-a adus atingere, de gravitatea ingerintei, persoana autorului
etc.
Suprapunând cele douä clasificäri, identificäm existența unei categorii de drepturi
fundamentale lato sensu, nepatrimoniale, care suscitä un interes deosebit în materia räspunderii
juridice, anume ,.drepturile la..." susceptibile de limitäri. Asemenea unui sistem perfect calibrat,
orice exercitare a acestora va aduce în mod automat atingere unui alt drept subiectiv.

75
Sudre Fr, (2006), Drept european international al drepturilor omului, Editura Polirom, Iași, p. 185
38
 Particularizând, cazul libertății de exprimare nu numai cä beneficiazä de o jurisprudență
care transcede chiar granițele, dar iscä totodatä numeroase dezbateri aprinse cu privire la limitele
concrete (si, cum vom vedea, maleabile) ale acesteia într-o societate avidä de informatie. Altfèl
spus, exercitiul abuziv al dreptului la liberä exprimare reprezintä sursa tensiunii existente între
acesta alte drepturi inerente fiintei umane, dintre care mentionäm cu relevantä in casu drepturile
la viatä privatä, la repuțatie ori onoare.
Ne putem imagina și situații în care se angajeazä räspunderea disciplinarä, însä în
acest caz fapta ilicitä constä în încälcarea unei obligaliì de rezervã, nicidecum constituind un
abuz de drept. Având în vedere cä sancțiunea în dreptul penal îmbracä forma pedepsei, mãsurä
orientatä aproape exclusiv asupra persoanei infractorului, în vreme ce legäturile pe plan
sanționator al contraventiei cu pedeapsa penalä fiind de netägäduit76, räspunderea delictualä
civilä se dovedește a fi un teritoriu fertil pentru o veritabilä restaurare a drepturilor fundamentale
supuse unor ingerinte; din punctul de vedere al functiilor räspunderii juridice, pe tärâmul
dreptului civil are loc o inversare de valori: functia reparatorie prevaleazä celei punitive.
Mai mult, dezincriminarea insultei și calomniei în ciuda controverselor77 nu trebuie
privitä drept o negare a caracterului socialmente periculos al faptelor ce izvoräsc din exercitiul
abuziv al libertäții de exprimare, ci, din punctul nostru de vedere, reprezintä o garantare a
neingerinței statului în legäturä cu un drept ce stä la baza democratiei este, in egalä mäsurä,
controversat.

§3. Răspunderea civilă din prisma comunicării prin mass-media. Fapta ilicită din
perspectiva dreptului la liberă exprimare.
În materia räspunderii delictuale civile, premisa de la care se pornește întotdeauna este
existența unui prejudiciu. Abia apoi se trece, prin atenta urmärire a raportului de cauzalitate, la
analiza caracterului licit al faptei producätoare de prejudicii, cäci pentru angajarea räspunderii
civile este nevoie ca raportul de cauzalitate adică, legarea acest prejudiciu de o faptä pãgubitoare.
76
Cauza Anghel vs. România, § 50, 4 octombrie 2007.
77
Prin Decizia nr. 92 din 18 ianuarie 2007, Curtea Constitucionalä a României s-a pronunțat referitor la exceptia de
neconstituționalitate ce privea dispozitiile alt. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea completarea
Codului penal prin care se abrogau, printre altele, art, 205 — Insulta si art. 206 — Calomnia. ln cuprinsul deciziei,
Curtea a statuat cä „nu poate reține existenta unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscatä de instantele
judecätore;ti persoanelor vätämate prin infrac!iunile mentionate, de a obtine daune morale în cadrul procesului civil,
deoarece o asemenea formä de ocrotirejuridicä nu este reglementatä explicit, ci este instituitä pe cale
jurisprudençialä. „ Este peremptoriu faptul cä se retine în mod greșit nereglementarea; articolele 998 si 999 din
vechiul Cod Civil, în vigoare la acel moment, folosesc termenul „prqiudiciu" firä niciun fel de distincçie, iar ubi Iex
non distinguit, nec nos distinguere debemus. Efectele deciziei Curții Constituționale prin care s-au declarat drept
neconstituționale dispozițiile relevante ale Legii nr. 278/2006 a iscat numeroase controverse, concretizate într-o
practicä neunitarä a instanțelor de judecatä cu privire la consecințele iesirii din vigoare a legii abrogatoare.
Discuțiile au fost curmate printr-un recurs în interesul legii admis de cätre Inalta Curte de Casatie Justitie prin
Decizia nr. 8 din 1 8 octombrie 2010, în care se statueazä faptul cä „normele de incriminare a insultei calomniei
(...) nu sunt în vigoare".
39
În completarea acestor condiții, fäpta trebuie sä fie „dolozivä sau culpabilä, și mai ales sä fie
imputabilä persoanei care a produs fapta".78
Plasarea prioritarä a existentei unui preiudiciu cert în sfèra condițiilor angajärii
räspunderii civile delictuale învedereazä caracterul emnamente autoconservator al ramurii de
drept, întotdeauna preocupatä de mentinerea sigurancei circuitului civil prin limitarea
fluctuațiilor patrimoniale numai la acele cazuri în care acestea reflectä o atitudine subiectivã a
tüularului patrimoniului, fie cä îmbracä forma vinovä!iei (autorul îsi asumä riscul diminuärii
patrimoniului säu) ori a unei manifestäri intelective cu privire la sävâl§irea unui act sau f•äpt ce
se mentine în limitele — sau se produce în baza legii (spre exemplu încheierea unui contract).
Cu toate acestea, redescoperirea după 1989 a libertății , într-un climat social care pärea
avid de schimbare, a adus cu sine o întrebare legitimä pentru o societate ce suportase timp de
patru decenii influențele nefaste ale regimului comunist: în prezent, ne punem legitim întrebarea:
cât de liberă este mass-media?
Astfel, privind și analizând prevederile din Noul Cod civil al României, (N.C.Civ)
printr-o consacrare judicioasä a principiului dreptului la liberă exprimare în deplină concordanță
näzuințele exprimate pe plan mondial, îndeosebi în contextul actual al instrumentelor – cadru
emise de Comisia U.E și în deplinä concordantä cu acestea analizând dispozițiile art. 4 din
N.C.Civ., vine sä räspundä într-o oarecare mäsurä la aceastä întrebare.
Restrângând sfera discuției, privitor la noțiunea de „drept la liberä exprimare".79 Mai
mult decât atât, Codul civil actual nu contureazä în temeiul prevederilor art 70 din N.C.Civ.,
continutul propriu-zis al dreptului la liberă exprimare, motiv pentru care este necesarä aplicarea
art. 4 N.C.civ. în privința interpretärii dispoziției în concordanțä cu actul fundamental, respectiv
pactele tratatele în materie la care România este parte 80. Astfel, atât Convenția pentru apärarea
drepturilor omului a libertätilor fundamentale (art. 10),81 cât și Declarația Universalä a

78
Eliescu M, (1972), Räspunderea civilä delictualä, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București,
p. 89
79
A se vedea și art. 4 N.C.Civ. „Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului(1) În
materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și
aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la
care România este parte.(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale,
cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile.ʺ
80
În acest sens, Art.70 din N.C.Civ. „Dreptul la libera exprimare (1) Orice persoană are dreptul la libera
exprimare. (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.ʺ
81
A se vedea Art.10 din Convenția pentru apärarea drepturilor omului a libertätilor fundamentale. ʺ(1) Orice
persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și
schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau
colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor.
(2) Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează
exercitareaʺ
40
Drepturilor Omului (art. 19)82 înglobeazä în conceptul dreptului la liberä exprimare alte douä
libertäti, de opinie de infirmare, aceasta din urmä având la rândul säu douä elemente constitutive:
libertatea de a primi informatii si libertatea de a le comunica .
Legea fundamentală a României, respectiv - Constituția României, adoptä în schimb, o
viziune total diferitä față de Codul Civil; deosebirile în reglementare limitându-se însä la un
nivel pur fòrmal. Astfel, Constituția României, consacrä în mod distinct libertatea de exprimare
dreptul la informatie.83 O încälcare a acestor drepturi consacrate în Constituția României s-ar
putea concretiza, spre exemplu, în restricționarea accesului la informatii privind datele personale
propril räspunderea statului reclamându-se, ca regulä, prin intermediul instantei de contencios
administrativ pentru recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim ( ... ) repararea
pagubei, cu respectarea principiului disponibilitätii.
În primul rând, libertatea de exprimare în conceptia actului fundamental, contureazä o
suprapunere aproape completä între notiune continut. reflectând însuși sensul coinun al acestei
libertäti, degrevatä de o aparentä inconsecventä logicä (dreptul la liberä exprimare, susceptibil de
o exercitare eminamente activä, ar include dreptul de a primi informații).
În al doilea rând, tratarea separatä a celor douä drepturi se poate justifica prin natura
distinctä a obligatiei pozitive ce incumbä statului în cele douä situatii.

82
Conform Art. 19 din Declarația Drepturilor Omului „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării;
acest drept include libertatea de a avea opinii fără fără imixtiune din afară,precum şi libertatea de a căuta, de a
primi şi de a răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace siindependent de frontierele de stat.ʺ
83
În acest sesn și Art. 30 din Constituția României – Libertatea de exprimare
(„1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu
grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisa.
(3) Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii.
(4) Nici o publicatie nu poate fi suprimata.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursa finantarii.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la
propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de
clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile
obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau
realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului
de radio sau de televiziune, in conditiile legii. Delictele de presa se stabilesc prin lege.ʺ
Art.31 din Constituția României – Dreptul la informare
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi ingradit.
(2) Autoritățile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor
asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională.
(4) Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio și de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice
importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii și controlul parlamentar asupra activitătii lor
se reglementează prin lege organică.

41
 Așadar, de dreptul la informatie trebuie sä beneficieze nu numai de mijloacele judiciare
necesare pentru apärarea si restabilirea dreptului, ci de o deplinä colaborare statalä prin
adoptarea unor mäsuri pozitive, materiale pe care le reclamä aplicarea concretä a dreptului
Drept urmare, reținem într-o formă sintetică faptul că, în conceptia Codului civil în
vigoare, dreptul la liberä exprimare presupune libertatea opiniei färä imixtiuni din partea unor
terțe persoane, precum dreptul de a räspândi idei informatii prin orice mijloace.
Odatä conturatä noțiunea, se pune problema trasärii limitelor concrete ale exercitärii
unui drept în sine un drept indispensabil sau prejudiciabil pentru realizarea altor drepturi.
În ceea ce privește relevanța operatiunii, aceasta decurge din însăși natura räspunderii
delictuale civile; esența acesteia o constituie existența unui prejiudiciu, acesta trebuie sä fie
rezultatul unei fapte contrare normelor dreptului obiectiv. Cerința este fireascä, repararea unei
pagube de cätre o persoanä ce și-a exercitat drepturile cu diligentä bunä-credință ar echivala,
mutatis mutandis, cu condamnarea unei persoane nevinovate.
Odatä cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, teoria abuzului de drept întemeiatä pe
desuetele art. 1 -3 din Decretul nr. 31/1954 suferä o redefinire, în liniile trasate de doctrinari
jurisprudențială ìn materie; potrivit art. 15 N.C.Civ., „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul
de a vätäma sau pägubi pe altul ori într-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credințe'".
Odatä stabilite limitele generale ale exercitärii unui drept subiectiv, cu privire la libertatea de
exprimare art. 70 alin. (2) N.C.civ. învedereazä limitele acesteia prin referire mijlocitä la pactele
convenffile internationale la care România este parte, reiterându-se totodatä cerinta bunei-
credințe.84
Menționäm, de asemenea, prevederile constituționale, art. 30 alin. (6) mentionând cä
„libertatea de exprimare nu poate prejudicia dennitatea, onoarea, viata particularä a persoanei
nici dreptul la propria imagine".

3.1. Repararea prejudiciului moral ca formă a răspunderii — aplicație atipicä a

principiului restitutio in integrum.
Odatä lämurite aspectele care țin de diferențierea între exercitiul civil de cel abuziv al
dreptului la liberä exprimare, se pune problema formelor pe care le pot îmbracă efectele negative

84
Potrivit alt. 70 alin.(2) C.civ., „exercitarea acestui drept (n.n. dreptul la liberä exprimare) nu poate fi restrânsä
decât în cazurile limitele preväzute la art. 75". Articolul la care se face referire stabile;te limitele speciale pentru
exercitarea drepturilor din sfera respectului datorat vietii private si demnitä!ii persoanei umane, statuând în alin. (2)
cä „exercitarea dreplurilor și libertätilor constitutionale cu bunä-credintä cu respectarea pactelor conventiilor
internationale la care România este parte nu constituie o încälcare a drepturilor preväzute în prezenta sectiune".
Interpretarea per a contrario a dispozitiilor contureazä noçiunea abuzului de drept in casti. în deplinä concordanlä cu
prevederile generale din art. 15 C.civ
42
asupra drepturilor altor persoane ca urmare a acestui exercitiu abuziv, precum și a modalitäții
efective prin care se ìndeplinește funcția reparatorie a räspunderii civile delictuale.
Depășirea limitelor libertäții de exprimare este prin excelențä de naturä a produce
reverberații numai în sfèra altor drepturi personale nepatrimoniale. Deși reprezintä o
exteriorizare a unor procese intelectiv-volitive, abuzul acestui drept nu este susceptibil de a
produce în mod direct vätämäri materiale, evaluabile pecuniar. În situații precum cele
reglementate de art. 1184 N.C.Civ., privind obligația de confidențialitate în negocierile
precontractuale — sau art. 1363 N.C.C.iv. – referitor la divulgarea secretului comercial, fapta
ilicitä a comunicärii unor informatți confidențiale nu se manifestä în sensul unui abuz de drept, ci
apare drept încälcare a unei obligalii legale de a nu face, confundându-se doar elementul material
(fapta comisivä, exprimarea verbală) în cele douä posibile ipoteze.
Cu toate acestea, pot exista circumstanțe în care vätămarea unui drept nepatrimonial nu
se limiteazä la aspectele negative numai pe plan moral, aceste efecte rastrngându-se chiar asupra
patrimoniului persoanei vätämate. Astfel, atingerea adusä onoarei și demnitäții unei persoane se
poate concretiza nu numai într-un prejudiciu de ordin moral, ci deopotrivä într-un prejudiciu cu
caracter patrimonial, ca urmare a desfacerii contractului de muncä a pierderii retribuției pe care o
primea anterior, consecințe ale afirmaçiilor calomnioase ce priveau persoana respectivă . Existä
situații în care damnum emergens, paguba care se aratä, se plaseazä pe plan moral, iar lucrum
cessans, câștigul nerealizat, este evaluabil pecuniar.
Dacä principiul reparației integrale, privit ca aspect particular al principiului mai
cuprinzator restitutio in integrum, gäsește o aplicare aproape matematicä în cazul acoperirii unor
pagube materiale, din perspectiva reparației unor prejudicii nesusceptibile de evaluare bäneascä
se nasc numeroase controverse. Neîndoielnic, lipsa eficienței în realizarea funcției educativ-
preventive prin intermediul instituției räspunderii juridice, reclamä mijloacele de restabilire a
ordinii atât în realitatea socialä, cât în cea juridicä, or încälcarea unor drepturi nepatrimoniale
pare sä fie o altă acțiune
Intrarea în vigoare a Noului Cod civil vine sä curme, cel puțin la nivel teoretic,
discuțiile în privința posibilitäții reparärii pe cale patrimonialä a prejudiciilor morale.
Consacrarea legislativä a drepturilor care aparțin personalitäții umane impune
deopotrivä oferirea unor miiloace pentru a fi apärare. 85 Astfel, prevederile
art. 253 alin. (3) N.C.C.civ., reglementeazä posibilitatea celui care a suferit o încälcare a
drepturilor nepatrimoniale de a cere instanței obligarea autorului faptei „sä îndeplineascä orice

85
Stãtescu C, Bärsan C, op. cit., p. 15 1. apud V. Pätulea, (1970), Contributii la studiul räspunderii civile delictuale
în cazul prqiudiciilor rezultate din vätämarea integritätii corporale, in R.R.D. nr. 1 1/1970, pp. 55 și urm. 36 Noul
Cod civil - Note. Corelalii. Explicatii, Editura C.I-I. Beck, București p. 81
43
 mäsuri socotite necesare de cätre instanțä spre a aiunge la restabilirea dreptului atins"
reiterând astfel prevederile art. 54 alin. (2) al Decretului 31/1 954. Potrivit alineatului urmätor
al art. 253 N.C.C.civ., „de asemenea, persoana prejudiciatä poate cere despägubiri sau, dupä
caz, o reparație patrimonialä pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacä
vätätnarea este imputabilä autorului faptei prejudiciabile (...)"; însäși formularea textului
anticipeazä condițiile räspunderii delictuale civile.
Conform reglementărilor actuale, prejudiciul cauzat, vătămarea imputabilă toate
prevăzute cu titlu general în art 1357 Noul Cod Civil, . Constatân-ı existâ situa!ii în care
repararea prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace de aceeaşi natuıü este insufıcientü pentru ca
victima sâ fıe în situa!ia anterioara rolül complementar al repara!iei patrimoniale îıı cazul lezâı•ii
drepturilor nepatrimoniale prezentându-se drept o excep!ie de la principiul İnstituit de art. 1.386
al Codului civil în vigoare.86
Cazul răspunderii patrimoniale ca formă a sancționării în cazul crearii unor prejudicii
de orice natură, acordă posibilitatea exclusivă a instanței de judecată de a acorda despâgubiri şi
în cazul prejudiciilor morale. îl reprezintâ art. 1.391 N.C.C.civ.
Particularizând, acordarea unei compensații pecuniare ca urınare a exercițiului abuziv
al dreptului la libeıei exprimare rezultă indirect din alin. (3) al articolului, potrivit căruia,
„dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității oricârui
subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacție sau
printr-o hotărâre judecâtoreascâ”. În fıne, potrivit art. 1391 alin. (4) din N.C.C.iv, dreptul la
despâgubire nu se transmite la moştenitori, aceştia putând totuşi să-l exercite daü aciiunea a fost
pornitâ de defunct.
Din perspectiva drepturilor inerente ființei umane, dispozițiile derogă de la regula
generală potrivit căreia „acțiunea pentıu restabilirea dreptului nepatrimonial încâlcat poate fi
contuniată sau pornită dupâ moaıtea persoanei vătămate” de către persoanele desemnate de
lege, care pot avea totodatâ şi calitatea de moştenitori.
Considerăm că această prevedere legală o gasim fırească, având în vedere că reparația
unor drepturi precuın cele la demnitate ori viață privată trebuie realizate dintr-o dublă
perspectivă: atât în ıelație cu terții (exclusiv prin reparația în natură, spre exemplu dezavuarea
de câtre semeni a afırmațiilor calomnioase la adresa victimei ca urmare a publicârii hotărârii

86
Poirivit art. 1 386 alin. (I ), „repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacü
acea.sıa nu esle cu pulinld ori dacă victima nu este interesată de reparalie in natura, prin plata uııei despâgubİrİ,
stabilile prin acordul părțolor• sau, în lipsâ, prin lıotârâre judecâtoareascâ”. Formelereparației sunt alternative, iar nu
complementare. art. 256 C.civ. Decesul titularului dreptului nepatrinıoııial Nu putem neglija nici elementlil de bun
social, care valideazâ aspectele punilive. cu valențe originare, ale răspunderiii delictuale civile.
44
 judecătoreşti în paginile ziarului în care s-au fücut acestea). cât şi la nivelul propriului mental al
victimei (cu precădere prin mijlocirea despăgubirilor băneşti).
Drept urmare, restabilirea dreptului nepatıiınonial de către moştenitori ca expresie a
respectului datorat persoanei şi după decesul său (art. 78-81 N.C.C.civ) nu se poate realiza
decât din cea dintâi perspectivă.
Exercițiul abuziv al dreptului la libeıă expıimare, cu încălcarea principiului alterum non
laedere (nu vătăma pe nimeni), se înscrie neîndoielnic în sfera ilicitului civil. Odată relevate
limitele concrete ale dreptului prin rapoılare la normele internaționale îıı materie,
Ca propunere de lege ferenda pentru legislația românească în materie, am considera
oportună și chiar necesară - soluționarea conflictului dintre stricta aplicare a principiului
restitutio in integrum pentru restabilirea dreptului încâlcat și stringența unei funcții aflictive
(care lovește direct pe făptuitor) ca urınare a lipsei unei proteții veritabile şi viitoare a
dreptului.87
Soluția propusă de noi, își va dovedi importanța în însâşi reparația integrală a dreptului
încălcat, care prin atenta cântărire a situației de fapt şi găsirea remediului de câtre judecătorul
național, comportâ verilabile reflexe punitive, fıe câ vorbim de oprobriu public sau diminuaıea
patrimoniului făptuitorului ca urmare a savârşirii faptei ilicite; consecința directă? Realizarea
echilibrului circuitului civil care va transcede astfel autoprezeıvarea, afırmându-şi vocația
socialâ, de apărare şi consolidare a valorilor fundamentale.

3.2. Răspunderea civilă delictuală a jurnalistului. Încălcarea de către acesta a

dreptului la viață privată, demnitate, onoare, reputație sau imagine.
Justițiabilul care sesizează instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă
delictuală, îndreptată împotriva jurnalistului pe care-l consideră vinovat de încălcarea dreptului
său la viață privată, demnitatea, onoare, reputație sau imagine, trebuie să dovedească întrunirea
următoarelor condiții generale: 
 existența unui prejudiciu;
 existența unei fapte ilicite;
 existența unui raport de cauzalitate de tipul cauză-efect, între fapta ilicită şi
prejudiciu;
 existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia,
neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

87
Îmbinând caracterul aflictiv cu cel preventiv legiuitorul român a reglementat în mod expres în actualul Cod
definirea şi scopul pedepsei, art. 52 alin. 1 Cod penal precizând: „Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un
mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
45
 Jurnalistul, ca formator de opinie, prin exerciţiul cotidian, îndeplineşte o funcţie socială,
având şi obligaţia de a-i proteja pe alţii contra injuriei, calomniei, violenţei verbale.
De exemplu, vom analiza o situație în care un articol satiric, la adresa unei femei poate
atrage răpunderea delictuală jurnalstului care l-a scris.
Astfel, luând ca baza toate elementele constitutive ale faptei ilicite, respectivul jurnalist,
a exprimat în mod public opinia despre înfăţişarea reclamantei ca femeie, despre calitatea sa de
publicist şi om de cultură, negându-i aceste din urmă două calităţi, folosind expresii jignitoare,
calomnioase şi vexatorii, fără ca ele să fie argumentate prin idei, informaţii ori comentarii critice.
Folosirea unor artificii literare nu schimbă cu nimic caracterul denigrator a!
afirmaţiilor făcute prin intermediul presei, întrucât defăimarea unei persoane se poate realiza
chiar dacă informaţia respectivă este prezentată la adăpostul convenabil al pamfletului.
Libertatea de exprimare nu poate şi nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate
absolută se transformă în contrariul ei!!. Dreptul la liberă opinie şi exprimare, ca orice alt drept,
trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale
celorlalte persoane.
Folosirea unor artificii literare nu schimbă cu nimic caracterul denigrator al
afirmaţiilor făcute prin intermediul presei, întrucât defăimarea unei persoane, se poate realiza
chiar dacă informaţia respectivă este prezentată la adăpostul convenabil al pamfletului.
Faţă de violenţa evidentă a limbajului folosit de pârât, atât în titlu, cât şi în conţinutul articolului
incriminat, nu se poate reţine că acest articol exprimă o critică literară sau un stil literar. Şi cea
de-a doua susţinere a pârâtului este neîntemeiată.
Într-adevăr, libertatea de exprimare este un drept recunoscut şi garantat prin articolul 30
alin. 1 din Constituţia României conform căruia „libertatea de exprimare a gândurilor, a
creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace
de comunicare în public sunt inviolabile” în egală măsură, art. 10 par. 1 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, garantează libera exprimare: „Orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau
comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere.”.
Datoria presei este aceea de a transmite informaţii şi idei cu privire la chestiunile de
interes public, „ce nu trebuie să depăşească, între alte limite şi pe aceea a protecţiei reputaţiei
altora.” 88
Astfel, ca să fie atrasă răspunderea delictuală a jurnalistului trebuie îndeplinite
cumulativ condițiile enunțate mai sus, dar pe care le vom analiza mai pe larg, și anume:
88
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 9.07.1985, Lingens vs. Austria
46
  Fapta ilicită. Limite interne şi limite externe ale dreptului la liberă exprimare.
Din datele speţei rezultă fără îndoială caracterul injurios al afirmaţiilor editorialistului
pârât referitoare la reclamantă. Este indiscutabil că, vizând în mod direct calităţi fizice,
intelectuale şi profesionale ale persoanei reclamantei, şi numai în mod cu totul vag şi marginal
opera sa, comentariile incriminate ale pârâtului nu puteau reprezenta o critică literară.
Cât priveşte stilul pamfletar al editorialului , acesta nu ar fi avut în nici un caz
aptitudinea de a-l exonera de răspundere pe autor. Din punct de vedere juridic, un articol
denigrator este o faptă ilicită, chiar dacă, din punct de vedere literar, el reprezintă un pamflet.
Pentru a califica fapta ilicită, apreciem că, prin afirmaţiile sale pârâtul a depăşit
«limitele fireşti» ale libertăţii de exprimare, a prevederilor constituţionale potrivit cărora
libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine a
unei persoane, imperativul constituţional al exercitării cu bună-credinţă a drepturilor
fundamentale şi practica franceză în materia abuzului de dreptul la liberă exprimare.
Rezultă că în opinia instanţei supreme, insulta reprezintă o formă de exerciţiu abuziv al
dreptului la liberă exprimare.
În opinia noastră, faptele speţei şi textele aplicabile nu îndreptăţesc noţiunea de abuz de
drept. Când această noţiune devine incidenţă, «nu este vorba despre încălcarea nemijlocită a
prevederilor legale sau despre un exerciţiu nelicit propriu sensu al dreptului subiectiv, căci
aceasta este imaginea tipică a faptei ilicite».
Abuzul de drept poate fi în discuţie numai atunci când dreptul este exercitat cu rea-
credinţă ori în mod contrar scopului său economic şi social, iar nu atunci când sunt depăşite
limitele externe ale dreptului. în această ultimă ipoteză, fapta este ilicită pentru că nu există
drept, iar nu pentru că dreptul a fost exercitat abuziv.
Cu alte cuvinte, limitele externe ale unui drept circumscriu sfera actelor materiale prin
intermediul cărora se poate exercita acest drept. Executarea oricărui act material cuprins în
această sferă este în principiu licită.
Prin excepţie, dacă împrejurările acestei executări atestă că actul material s-a înfăptuit
cu rea-credinţă sau contrar scopului economic şi social al dreptului, atunci exerciţiul dreptului
este abuziv. Limitele externe fixează conţinutul obiectiv al dreptului; limitele interne conturează
conţinutul său subiectiv.
Limita impusă libertăţii de exprimare de dreptul altuia la propria imagine, la protecţia
demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale decurge în primul rând din textul expres al art. 30 alin. 6 din
Constituţia României. Textul constituţional nu limitează numai exerciţiul dreptului, ci însăşi
întinderea acestuia:

47
  Prezumţia existenţei prejudiciului moral şi a legăturii sale de cauzalitate cu
fapta ilicită în cazul actelor de defăimare. 
În însăși teoria răspunderii civile delictual, este unanim admis că, de regulă, sarcina
probei îndeplinirii condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie revine reclamantului-victimă,
potrivit art.249 C. civ.
Utilizând un raţionament care nu este singular în practica noastră judecătorească
referitoare la repararea prejudiciului moral, fapta săvârşită este «de natură a leza demnitatea,
reputaţia şi onoarea persoanei».
Ssancţionarea de către lege a unor fapte antisociale de natura celor săvârşite în speţă
instituie implicit o prezumţie conform căreia cel a cărui onoare şi demnitate au fost supuse pe
nedrept oprobriului public, a suferit un prejudiciu de ordin moral şi că rezultă în mod evident
existenţa raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, respectiv vătămarea adusă persoanei
prin atingerea demnităţii şi onoarei acesteia
Observăm așadar, ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate este prezumat. Tot din
elementele materiale ale faptei ilicite deducem vinovăţia autorului, la care,
Dat fiind caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba sa directă este
practic aici, imposibilă. O dată ce este admis de exemplu de către onstanță principiul reparării
prejudiciului moral, aplicarea lui nu poate fi zădărnicită prin insurmontabile dificultăţi de ordin
procedural cum ar fi acelea legate de sarcina probei.
 Stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral. Limitele
aprecierii subiective a judecătorului.
Doctrina juridică subliniază că, criteriul de distincţie între prejudiciul moral şi
prejudiciul material este posibilitatea unei evaluări băneşti directe a prejudiciului. Aşadar, prin
chiar definiţia sa, dauna morală nu se pretează, strict vorbind, unei evaluări pecuniare. în
stabilirea cuantumului despăgubirii, judecătorul este chemat doar să fixeze o sumă de natură să
ofere victimei o satisfacţie cu caracter compensatoriu în raport cu prejudiciul moral suferit.
Astfel, instanța de judecată va avea acelaşi criteriu general: «gradul de lezare a
valorilor sociale ocrotite, (...) intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora».
Comensurarea gradului (intensităţii, gravităţii) de lezare (atingere) a valorilor sociale
ocrotite presupune însă examinarea cazului concret dedus judecăţii. în acest sens, instanţa va
trebui, considerăm noi, lua în evidență poziţia socială a persoanei vătămate, calitatea jurnalistului
precum și gravitatea afirmaţiilor acestuia.
Aceşti factori determină dimensiunea prejudiciului moral suferit de partea vătămată. 
Pe de o parte, prejudiciul moral presupune atingerea unei valori morale. Pentru a evalua

48
gravitatea atingerii este deci pertinentă aprecierea importanţei valorii lezate. Valoarea presupune
un subiect valorizator. Importanţa individuală a unei anumite valori morale se determină în
raport cu concepţiile subiectului valorizator; aceste concepţii sunt decisiv influenţate de educaţie,
de poziţia socială, de mediul social în care evoluează.
Pe de altă parte, impactul unei anumite afirmaţii asupra imaginii unei persoane depinde
în mod direct atât de influenţa exercitată de autorul afirmaţiei asupra publictului, cât şi de
numărul de potenţiali receptori.
Credibilă poate fi numai o presă responsabilă. Din acest punct de vedere, decizia pe care
o analizăm este reprezentativă şi pentru aplicarea funcţiei educativ-preventive a răspunderii
civile delictuale, pe care instanţa a evocat-o expressis verbis în susţinerea soluţiei sale.
 Reparaţie integrală şi reparaţie adecvată. (reparație mixtă).
Repararea prejudiciului moral nu trebuie însă redusă la acordarea de despăgubiri
băneşti. Dimpotrivă, prejudicul moral dedus judecăţii în speţă este unul dintre acele prejudicii
morale care sunt susceptibile şi de reparaţie în natură sub forma publicării hotărârii judecătoreşti
de sancţionare a autorului defăimării. De altfel, unii autori au susţinut că, luând în considerare
caracterul adecvat al acestei forme de reparare, acordarea unei reparaţii băneşti suplimentare nu
se justifică.
Prejudiciul moral suferit de persoana vătămată, nu poate fi înlăturat. Prin urmare,
singura soluţie pentru a compensa efectele defăimării pe care persoana vătămată le-a receptat
anterior publicării hotărârii reparatorii, rămâne acordarea unei compensaţii băneşti de natură să îi
ofere victimei o satisfactie substitutivă.

§4. Răspunderea penală a jurnalistului raportat la comunicarea prin mass-media.

Jurnalistul este responsabil în primul rând în calitate de cetățean, apoi ca profesionist să

respecte legile țării.
În activitatea de informare a publicului, jurnaliștii vin în legătură cu persoane care
săvârșesc delicte sau infracțiuni, iar asta i-ar putea expune pe ei înșiși. În dorința de a-i ajuta să
identifice astfel de situații care le-ar putea periclita profesia, Dincolo de explicarea termenilor,
găsiți mai jos trimiteri la articole ale legislației în vigoare, din Codul Civil și mai ales din Codul
Penal.
Infracțiunea, văzută prin prisma răspunderii,  este o faptă care prezintă pericol social și e
săvârşită cu vinovăţie. Infracțiunea este o faptă gravă care cade sub incidența Codului Penal.
Pentru o bună înțelegere a ariilor de aplicare, găsiți mai jos pentru comparare, trimiteri la articole
din codurile civil și penal.

49
 Potrivit dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal, atingerea adusă vieții private
poate fi realizată prin acțiuni alternative exhaustive – fotografierea, captarea sau înregistrarea de
imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio – a unei persoane aflate într-o
locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private. Pentru
existența infracțiunii, este necesar ca oricare dintre acțiunile prevăzute în textul de incriminare să
fie săvârșite, fără drept, într-un domiciliu în sens penal.89
Legiuitorul a înțeles să incrimineze, în textul art. 226 Cod penal, trei modalități
normative distincte de săvârșire a infracțiunii de violare a vieții private, în alin. 1, alin. 2 și alin.
5, incriminând în mod distinct actele preparatorii la săvârșirea infracțiunii de violare a vieții
private prevăzute de art. 226 alin. 1 și 2 Cod penal.
Din acest motiv, nu se poate reține, concomitent, pentru aceeași situație de fapt,
incidența atât a alineatului 1 cât și a alineatului 2 al art. 226 Cod penal din modul de redactare a
textului de lege rezultând că cele două fapte pot fi reținute, însă numai sub forma concursului de
infracțiuni.
De altfel, protecția conferită jurnaliștilor de articolul 10 al Convenției este supusă
condiției ca ei să acționeze cu bună-credință pentru a oferi informații corecte și de încredere, în
conformitate cu principiile jurnalismului responsabil. În jurisprudența Curții, noțiunea de
jurnalism responsabil s-a concentrat până acum în principal pe chestiuni legate de conținutul unei
publicații sau declarații orale, mai degrabă decât cu privire la conduita publică a unui jurnalist.
Cu toate acestea, conceptul de jurnalism responsabil, presupune ca o activitate
profesională care se bucură de protecția articolului 10 al Convenției, nu este limitată la conținutul
de informații care sunt colectate și / sau difuzate prin mijloace jurnalistice. Această noțiune
cuprinde inclusiv legalitatea conduitei unui jurnalist, fiind de relevanță pentru prezenta cauză,
interacțiunile sale publice cu autoritățile în exercitarea atribuțiilor jurnalistice. Faptul că un
jurnalist a încălcat legea în acest context este cel mai mai relevant, chiar dacă nu decisiv, în
considerentele de care trebuie să se țină seama atunci când se stabilește dacă a acționat în mod
responsabil.
Curtea reiterează, în acest context, că jurnaliștii care își exercită libertatea de exprimare
trebuie să-și asume „obligații și responsabilități”.  Dacă analizăm cu atenție Paragraful 2 al
articolului 10 din Convenție, observăm faptul că nu se garantează o libertate de exprimare
nelimitată chiar în ceea ce privește acoperirea mediatică a chestiunilor de interes public. În
special, și în pofida rolul vital jucat de mass-media într-o societate democratică, jurnaliștii nu
pot, în principiu, să fie eliberați din datoria lor de a se supune legii penale ordinare pe baza
89
Decizia CCR nr. 33/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 226 alin.
(1) din Codul penal, M. Of. 320 din 4 mai 2017
50
faptului că au calitatea de jurnaliști. Cu alte cuvinte, un jurnalist nu poate pretinde o imunitate
exclusivă de răspundere penală pentru simplul motiv că, spre deosebire de alte persoane care își
exercită dreptul la libertatea de exprimare, infracțiunea în cauză a fost săvârșită în timpul
exercitării funcțiilor sale jurnalistice.
Având în vedere toate elementele de mai sus și ținând cont de marja de apreciere
acordată statului, Curtea concluzionează că, în speță, autoritățile naționale și-au bazat  deciziile
pe motive relevante și suficiente și au vizat un echilibru corect al intereselor în joc. Acest aspect
transpare și din faptul  că autoritățile nu au împiedicat în mod deliberat jurnalistul să acopere
demonstrația, în încercarea de a ascunde de public acțiunile poliției în ceea ce privește
demonstrația, în general, sau față de protestatari individuali. Totodată, reclamantul nu a fost
împiedicat să-și desfășoare activitatea  de jurnalist, în timpul demonstrației sau după aceasta.
Prin urmare, Curtea conchide că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare a 
fost „necesară într-o societate democratică” în sensul articolului 10 al Convenției. Prin urmare,
nu a existat o violare a articolului 10 al Convenției.

§5. Răspunderea jurnalistului raportat la etica profesională. Juranalismul social.

Jurnalismul în general, nu funcţionează ca organism abilitat de instrumentare a dreptăţii,
ci numai ca mediu informaţional liber. O întrebare de natură morală ar fi aceea dacă jurnalistul,
în genere, este un cetăţean privilegiat prin însăşi profesia sa. Sau dacă activităţile mass-media
sunt imunizate tacit, acceptate ca făcând excepţie de la principiul suprem al egalităţii în faţa legii.
Tocmai presiunile şi constrângerile constante ale legii şi mentalităţilor la adresa mass - media au
creat, în timp, pe lângă coagularea eforturilor de apărare a libertăţii de expresie şi informare a
jurnaliştilor înşişi, un efect de relativă hiperprotectie, care poate lua în anumite cazuri aspectul
unui exces de drepturi.90
Etică profesională a jurnaliştilor e o prelungire sau specificare a eticii generale a
organismului social, iar problema armonizării ei cu o legislaţie care să o admită sau să o implice
funcţional este încă spinoasă. Practica vieţii sociale demonstrează că îngrădind libertatea de
expresie şi informare oferite de mass-media funcţia socială fundamentală a acestora - aceea de
"câine de pază al democraţiei" - este puternic stânjenită.
Condiţia care trebuie îndeplinită pentru că profesiunea de jurnalist să poată fi exercitată
în mod liber, la valoarea sa reală - aceea de serviciu public eficient aflat în slujba realității civice
- este respectarea dreptului la informare şi libera exprimare. De la garantarea constituţională a
acestor drepturi şi până la împlinirea faptică drumul este sinuos şi lung. Chiar legiferate şi
respectate atent, aceste drepturi fundamentale ale exerciţiului profesional nu pot să capete
90
Coman C., (2000), Relaţii publice şi mass-media, Editura Polirom, Iaşi, p.231
51
greutate, justificând investiţia de încredere a destinatarului, fără a fi dublate de răspunderi
conştientizate şi asumate judicios.
Răspunderea faţă de adevăr este acea obligaţie de a prezenta orice situaţie sau fapt cu
potenţialitate contradictorie, respectând punctul de vedere al tuturor celor implicaţi, fără
discriminare, uzând de acel operator recunoscut atât de subiecţii mass-media cât şi de destinatarii
acestora - echidistanța.91
Unul din principiile de bază care responsabilizează jurnalistul este acela al refuzului
seducţiilor, de la „banala mităʺ la mult mai subtila „publicitate mascatăʺ, la acceptare de
călătorii (de studii, de informare, etc.) plătite de cei "interesaţi" în dezvoltarea unui subiect,
avantaje care ar obtura obiectivitatea, respectiv imparţialitatea celui ce difuzează informaţia.
Jurnalistul trebuie să fie conştient de răspunderea pe care o are faţă de persoana umană
devenită "obiect" al investigaţiei sale, nu numai spre a o feri de calomnie (chestiune reglată legal
în funcţie de adevărul informaţiilor), ci şi spre a o feri pe aceasta de expunerea publică
nejustificată a vieţii sale intime.92
Jurnalistul răspunde deasemenea pentru echilibrul social, la nivel general, prin evitarea
provocării unor crize false sau disproporţionate, de natură economică, politica, inter-etnica,
religioasă, dar şi la nivel individual, refuzând conştient a stimula apetitul morbid al
consumatorului mass media. Va evita descrierile şi imaginile violente, crude, abuzive pentru a
proteja imaginea victimelor şi pentru a micşora efectul "consumistic" care se declanşează
instinctual într-o bună parte a publicului.
Responsabilitatea faţă de colegi constă în gestul protejării propriei instituţii de
ingerinţele exterioare, respectând politica editorială a publicaţiei/canalului la care este angajat,
consultându-se cu editorii când va lua decizii care vor implica şi instituţia şi nu va submina
autoritatea colegilor de echipă. Profesiune prin definiţie liberală, jurnalismul presupune
armonizarea echilibrată a direcţiei politice a publicaţiei cu cea a profesionistului media angajat
de aceasta. Jurnalistul va face uz de clauză de conştiinţă atunci când între propriile convingeri şi
politica publicaţiei se manifestă dezacorduri ireconciliabile. Iar pentru a fi credibil va prefera să
difuzeze informaţii obţinute de la surse clare, recognoscibile, a căror autenticitate să poată fi
probata, protejându-şi sursele.93

91
Rus F.., (2002), Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice,Editura Institutul European, Iaşi,
p. 166
92
https://www.scrigroup.com/diverse/jurnalism/Raspundere-si-libertate-in-mas24465.php
93
idem
52
 §6. Accesul și nediscriminarea ca drept fundamental al comunicării pe internet.
Statele membre ale Consiliului Europei au obligația de a recunoaşte tuturor persoanelor
aflate sub jurisdicția acestora drepturile și libertățile fundamentale ale omului definite de
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.94
Această obligaţie este valabilă în egală măsură inclusiv în contextul utilizării
internetului. Alte convenţii şi instrumente ale Consiliului Europei cu referire la protecţia
dreptului la libertatea de exprimare, accesului la informaţie, a dreptului la libertatea de întrunire,
protecţia împotriva criminalităţii informatice, inclusiv a dreptului la viaţa privată şi a protecţiei
datelor cu caracter personal, se aplică de asemenea în acest context.
Accesul la internet reprezintă o modalitate importantă de exercitare a drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv de participare la procesul democratic. Din aceste motive,
accesul la internet nu trebuie să fie deconectat împotriva voinței dvs., decât în cazul existenţei
unei hotărâri judecătoreşti în acest sens. În unele cazuri, acordurile contractuale pot duce, de
asemenea, la o întrerupere al serviciului, însă, acest fapt ar trebui să intervină doar în ultimă
instanță.

§7. Protecţia vieţii private şi a datelor cu caracter personal în rețelele de internet

ca formă a răspunderii în domeniul comunicării.
Acest drept este valabil şi pentru discursurile politice, opinii cu privire la religie,
credință și expresii primite sau considerate ca inofensive, dar, de asemenea şi pentru cele care ar
putea ofensa, șoca sau deranja pe alţii. Trebuie să ţineţi cont de reputația și drepturile celorlalți,
inclusiv dreptul lor la viața private95
În general, utilizatorul de internet trebuie să-şi poată exercita controlul asupra datelor
cu caracter personal care îl vizează prin verificarea exactităţii acestor date, solicitarea corectării
şi ştergerii lor sau a celor date cu caracter personal care sunt păstrate mai mult decât timpul
necesar scopului prelucrării.
Dreptul la respectarea vieții private se referă şi la imaginea persoanei 96
de exemplu,
prin intermediul unor fotografii sau clipuri video. Acesta include, de asemenea, dreptul la
identitate și dezvoltare personală, dreptul de a stabili și de a dezvolta relații cu ceilalți.
Activitățile cu caracter profesional sau de afaceri de asemenea fac parte din această categorie.97

94
STE Nr. 5, Convenția CEDO, Recomandarea CM/Rec(2014)6
95
https://www.scribd.com/document/379554545/Regimul-juridic-al-comunicarii-pe-internet
96
Cauzele: Von Hannover vs. Germania (Nr. 2), Nr. 40660/08 şi 60641/08, §108–113; Sciacca vs. Italia,
Nr. 50774/99
97
Cauzele: Rotaru vs România (Nr. 28341/95); P.G şi J.H. vs. Marea Britanie (Nr. 44647/98); Perry vs. Marea
Britanie (Nr. 63737/00); Amann vs. Elveţia (Nr. 27798/95).
53
 Viaţa privată trebuie să fie respectată în egală măsură şi la locul de muncă. Aceasta
include confidenţialitatea corespondenţei dvs. şi a comunicaţiilor private în mediul on-line.
Angajatorul este obligat să informeze despre toate eventualele măsuri privind supravegherea
şi/sau monitorizarea efectuată.98
Internautul poate fi asistat de autorităţile pentru protecţia datelor cu caracter personal,
care există în majoritatea ţărilor europene, pentru a i se asigura conformitatea prelucrării datelor
cu legile și principiile de protecție a datelor.
Curtea a subliniat că art. 8 înglobează o gamă largă de interese, în special dreptul la
respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței individului, inclusiv
poşta electronică (e-mail) şi comunicaţiile telefonice la locul de muncă.99
Dreptul de a informa utilizatorii de internet cu privire la prelucrarea datelor lor cu
caracter personal este menționat în mai multe instrumente ale Consiliului Europei.100

CAPITOLUL III

ASPECTE DIN PRACTICA JURIDICARĂ NAȚIONALĂ PRIVIND

RĂSPUNDEREA SOCIALĂ ÎN DOMENIUL COMUNICĂRII

§1. Considerații generale.

98
A se vedea și prevederile Convenției de la Budapesta
99
Cauza , Klass şi alţii vs. Germania, Nr. 5029/71, §41.
100
Convenția 108 prevede că persoana vizată poate cunoaște despre existența prelucrării datelor sale cu caracter
personal efectuată de orice persoană fizică sau juridică, scopurile principale ale prelucrării, precum și identitatea și
reședința obișnuită sau sediul principal al entității care prelucreează aceste date, și să obțină, la intervale rezonabile
de timp și fără întârzieri sau cheltuieli excesive o confirmare privind existenţa sau nu a înregistrării datelor cu
caracter personal pe care-o vizează, și comunicarea acestor date într-o formă inteligibilă.
54
 Libertatea de exprimare și răspunderea în domeniul comunicării, este una dintre
coordonatele fundamentale ale societăţilor democratice moderne, argumentul esenţial în acest
sens reprezentându-l includerea acesteia în cadrul libertăţilor şi drepturilor cu valoare
constituţională (atât în constituţiile statelor europene, cât, mai ales, în sistemul constituţional
american, unde ocupă o poziţie privilegiată). În egală măsură, toate instrumentele internaţionale
de protecţie a drepturilor omului reglementează libertatea de exprimare, recunoscând valenţele
multiple ale acesteia în contextul unei societăţi în care protejarea drepturilor fundamentale îşi
propune a fi un mecanism realmente eficient, dar enunţând, în mod firesc, şi restrângerile
autorizate ale acestui drept (art. 19 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi
Politice; art. 13 din Convenţia americană a drepturilor omului; art. 10 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale).
Legiuitorul român a prevăzut limitări ale libertăţii de exprimare, inclusiv penale, care ar
trebui să garanteze realizarea scopului real al acestui drept particular, acela de vector al
pluralismului, în contextul nevoii de evoluţie socială, culturală şi politică a unei naţiuni.
Astfel, prevederile art. 53 din Constituţia revizuită a României, referitor la restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, este relevant şi în cazul libertăţii de exprimare, întrucât
enunţă limitativ situaţiile excepţionale care justifică limitarea acestei libertăţi fundamentale,
anume apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, precum şi
desfăşurarea instrucţiei penale.
Aceste restrângeri la care face referire alin. (1) al art. 53 din Constituţie trebuie să
treacă un dublu test, pe de o parte, testul necesităţii şi al proporţionalităţii ingerinţei, în acord cu
jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, să nu fie
aplicate în mod discriminatoriu sau de o manieră care aduce atingere însăşi existenţei dreptului
sau a libertăţii.
Dacă în cazul protecţiei securităţii naţionale, a sănătăţii şi a moralei publice,
restrângerile libertăţii de exprimare sunt justificate, în cazul particular al ordinii publice,
limitarea libertăţii de exprimare este dificil de circumscris.
Aceasta, întrucât conceptul de „ordine publică” prevăzut de legislația românească, este
unul extrem de vast, care, tocmai datorită complexităţii conţinutului său, apare ca echivoc şi
imprevizibil.
O posibilitate de limitare a exerciţiului libertăţii de exprimare, reglementată
constituţional, deschide calea unui precedent periculos în practica judiciară, care ar putea
legitima amendări (chiar penale) ale libertăţii de exprimare, justificate ambiguu şi sumar prin
„necesitatea de a proteja ordinea publică”. O astfel de noţiune vagă aminteşte de o sintagmă

55
similară, aceea de „pericol concret pentru ordinea publică”,101 invocat invariabil, dar în aceeaşi
termeni echivoci, pentru a motiva măsura arestării preventive.
În contextul în care legea trebuie să fie accesibilă, previzibilă şi clar formulată, ca
propunere de lege ferenda, astfel de noţiuni suspect de flexibile, deci nociv aplicate în contextul
protecţiei unor drepturi şi libertăţi fundamentale, ar trebui înlăturate din corpul de legi.
Cât priveşte necesitatea protecţiei onoarei şi demnităţii persoanei, pe fondul unor atacuri
tot mai agresive în presa scrisă şi media audio-vizuală, limitele libertăţii de exprimare
considerăm ca acestea au fost împinse excesiv, până în punctul în care au fost abrogate insulta şi
calomnia din Codul penal român (în vigoare), actualmente existând doar posibilitatea unei
reparaţii morale, pe cale civilă, a prejudiciului de imagine.
Sub influenţa evidentă a Comisiei şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, care
considerau excesive condamnările penale ale jurnaliştilor pentru insultă şi calomnie, a avut loc
abrogarea acestor fapte din Codul penal român, ceea ce echivalează de fapt cu abdicarea de la o
tradiţie de peste 100 de ani a legislaţiei penale române, care a incriminat actele care aduc
atingere onoarei şi demnităţii persoanei.
Apreciem de altfel, că operaţiunea de abrogare a insultei şi calomniei este un regres în
evoluţia legislaţiei penale române, în care se impunea a fi menţinută posibilitatea aplicării unei
sancţiuni cu amenda penală pentru astfel de atingeri aduse onoarei şi reputaţiei, cu excluderea
definitivă a pedepsei închisorii. În acest sens, ca propunere de lege ferenda, reincriminarea lor
in Codul penal, ca măsuri preventive pentru săvîrșirea abuzurilor privind dreptul la libera
exprimare.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, majoritatea codurilor penale europene incriminează
insulta şi calomnia (art. 185-186 C.pen. german; art. 208-210 C.pen. spaniol; art. 594-599 C.pen.
italian ş.a.). De asemenea, deşi art. 30 alin. (8) teza finală din Constituţia României prevede că
delictele de presă se stabilesc prin lege, în prezent nu există o lege actualizată în acest domeniu,
Legea presei nr. 3/1974 fiind recent abrogată.
Per ansamblu, considerăm că România dispune în prezent de un cadrul legislativ
cuprinzător și detailat, care oferă suficiente protecții pentru demnitatea umană și viața privată,
precum și căi de remediere la îndemâna celor care se simt lezați. Acestea se aplică atât în dreptul
civil, cât și în cel penal.

101
A se vedea prevederile art. 148 lit. f) C.proc.pen., invocat invariabil, dar în aceeaşi termeni echivoci, pentru a
motiva măsura arestării preventive
56
 §2. Răspunderea delictuală pentru prejudicii de imagine produse prin presă;
apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.102 Studiu de caz.
Soluția instanței.
„Instanța apreciază că sunt întrunite condițiile civile delictuale în ce privește faptele
săvârșite de pârât și acesta este obligat să răspundă pentru acoperirea prejudiciului de
imagine creat reclamantului, prin care a fost afectată și reputația acestuia.
Potrivit normelor legale în materie și practicii judiciare, pentru a opera răspunderea
civilă delictuală este necesar să fie întrunite o serie de condiții. În primul rând, instanța va reține
existența faptului prejudiciabil și atitudinea culpabilă a pârâtului constând în postarea pe rețeaua
de socializare Facebook a unor cuvinte triviale (jegosu – f.22), precum și în acordarea
posibilității altor persoane să facă afirmații similare, prin comentariile aduse (f.113-114). Art. 10
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se aplică prioritar oricărei norme contrare
din legislația internă prevede următoarele: „ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de
exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica
informații sau idei fără amestecul autorităților publice (…). 2. Exercitarea acestor libertăți, ce
comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau
sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru
(…) protecția reputației sau a drepturilor altora, (…) sau pentru a garanta autoritatea și
imparțialitatea puterii judecătorești.”
Cu referire la prejudiciul moral solicitat de reclamant, instanța reține că nu s-a dovedit
faptul că acesta are o imagine publică, în sensul în care a argumentat în cuprinsul cererii de
chemare în judecată, respectiv că are o funcție publică atât de importantă sau are o imagine
publică proprie, încât percepția pe care o au membrii societății asupra persoanei sale este extrem
de importantă. instanța a făcut o judicioasă aplicare a acestor criterii în raport de argumentele și
indiciile produse de reclamant, admițând repararea prejudiciului de reputație și imagine, fără a
tinde la o îmbogățire și nu fără a reține că există și o obligație din partea angajaților poliției
locale de a preveni săvârșirea faptelor contravenționale, de a nu incita cetățenii și de a-și
îndeplini atribuțiile de serviciu cu maximă bună-credință, iar nu de a întreține un raport de
vrăjmășie și polemici. Pentru aceste motive instanța apreciază prejudiciul moral ca fiind în sumă
de 1.000 lei.ʺ

102
Judecătoria Oradea, Sentința civilă nr. 1129/2016, definitivă prin Decizia nr. 910 din 27 septembrie 2016 a
Tribunalului Bihor

57
 §3. Răspundere civilă delictuală prin presă; daune morale.103 Studiu de caz.
Soluția instanței
„Tribunalul a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, Partidul
R.M., editor al revistelor în care au apărut materialele denigratoare urmând a răspunde în calitate
de comitent care a permis publicarea acestora, iar pârâtul C.V.T. urmând a răspunde pentru fapta
proprie, ce a constat în publicarea insultelor şi calomniilor la adresa reclamantului, în calitate de
autor şi pentru nerespectarea obligaţiilor profesionale, constând în neverificarea articolelor ce se
publică în revistă, în calitate de redactor-şef, prejudiciul cauzat constând în atingerea onoarei,
demnităţii, reputaţiei şi prestigiului reclamantului.
La aprecierea prejudiciului moral, instanța de judecată a avut în vedere consecinţele
negative şi implicaţiile pe care materialele defăimătoare le-au avut pe planul social al
reclamantului, valoarea nepatrimonială lezată şi însemnătatea pe care aceasta o are pentru
persoana vătămată, funcţia deţinută de aceasta, considerând că suma de 100.000.000 lei va
permite atenuarea suferinţelor morale cauzate şi implicaţiile în circuitul vieţii particulare.
Respingând al doilea capăt de cerere, respectiv publicarea hotărârii de condamnare, tribunalul a
motivat că finalitatea acoperirii daunelor morale a fost îndeplinită prin pronunţarea hotărârii
înseşi.
Instanţa nu acceptă sistemul mixt de reparaţie a daunelor, pecuniar şi nepecuniar –
publicarea hotărârii de condamnare. Constată că se dovedește fapta ilicită şi prejudiciul moral
suferit, vinovăţia pârâţilor nu a mai presupus o dovadă suplimentară. Cum obligaţia generală de a
nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi este o obligaţie de rezultat, este
evident că atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, vinovăţia există, în lipsa unor cauze
exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral rezultând expres din
însăşi săvârşirea faptei.ʺ

§4. Dreptul la demnitate, onoare, viață particulară, dreptul la propria imagine,

Răspunderea pentru depăsirea limitelor dreptului la liberă exprimare pe Facebook. 104
Studiu de caz.
Soluțai instanței.
„Tribunalul constată că sunt întrunite în cauză elementele răspunderii civile delictuale în
persoana pârâtelor, respectiv existența faptei ilicite, așa cum s-a arătat mai înainte, existența
103
Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Decizia civilă nr. 618 din 04 iunie 2001
104
Sentința nr. 313/21.02.2018, Tribunalul București
58
culpei acestora, existența prejudiciului, respectiv afectarea imaginea reclamantei și legătura de
cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, așa încât tribunalul va obliga pârâtele din cauză la 
plata despăgubirilor către reclamantă, în sumă de 500 euro, în echivalent lei la data plății, pentru
prejudiciul cauzat, apreciind că această sumă este rezonabilă în raport cu faptul publicări unei
singure fotografii a reclamantei  de către pârâte.ʺ

§5. Interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob

şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi
omeniri.105 Sudiu de caz.

Soluția instanței
„Se sancţionează inculpatul cu pedeapsa închisorii de 2 ani cu suspendare pentru
săvârşirea mai multor infracţiuni prevăzute de OUG 31/2002.
Instanța identifică trei cauze care sancţionează anumite fapte pentru săvârșirea
infracțiunii de către inculpat infracţiunea de distribuire de materiale rasiste şi xenofobe. În două
cauze a fost sancţionat faptul că s-a găsit la domiciliul inculpatului materiale cu conţinut
îndreptat împotriva populaţiei de etnie romă sau evreiască sau care negau Holocaustul şi au fost
aduse probe că aceste materiale fuseseră distribuite publicului.ʺ

CONCLUZII

Asa cum am aratat, formele răspunderii jurnalistului cuprind o are destul de vastă și
anume: răspundere pe latură civilă, răspundere pe latură penală și răspundere pe latură morală,
toate fiind formele răspunderii fiind legate de prejudiciu, care este un element «sine qua non» al
raspunderii juridice. Prejudiciul cauzat poate fi material sau moral. Spunem ca prejudiciul este o

105
Curtea de Apel Ploieşti, Decizia penală Nr.788 of 09.10.2008.
59
daună injustă, care înseamnă orice pierdere, sau distrugere de valoare, trecută, prezentă și
viitoare.106
Sintetizând, prima formă a prejudiciului mai este denumită prejudiciu efectiv (damnum
emergens) iar a doua formă prejudiciu eventual (lucrum cessans).
Prejudiciul moral sau daune morale, ori prejudiciu extrapatrimonial, reprezintă orice
vătămare, lezare a aptitudinilor, valorilor, atributelor ce integrează şi definesc făptură umană ca
individualitate biologică şi spirituală, afirmând-o multilateral ca personalitate umană.107
Cu privire la prima clasificare, respectiv la sfera prejudiciului moral, socotim că include
practic toate valorile a căror armonie integrează şi exprima personalitatea umană într-o identitate
neconfundabila şi protejată ca atare de drept.În literatură de specialitate se fac unele clasificări
ale prejudiciilor morale astfel: prejudicii rezultate din vătămarea integrităţii
corporale, a sănătăţii, incluzând durerile fizice şi psihice, provocarea unor boli, slăbirea
rezistenţei fizice la boli etc., cauzate prin raniri, loviri etc.;
Cea de-a doua clasificare, după  criteriul «domeniului» personalităţii umane încălcate -
cu observaţia că aici nu dreptul subiectiv este încălcat, ci însăşi personalitatea umană este
încălcată, distinge: prejudicii morale cauzate personalităţii fizice - prin leziuni fizice, infirmităţi,
boli, unii incluzând aici şi prejudiciul estetic, de agrement şi pe cel juvenil; prejudicii
morale cauzate personalităţii afective inventariind suferinţele de natură psihică provocate prin
cauzarea morţi ori infirmităţii unei fiinţe dragi, declanşarea divorţului, ruperea intempestivă a
logodnei; prejudicii morale ca urmare a atingerii personalităţii sociale, cauzate prin lezarea
cinstei, onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii private (de fapt intimităţii vieţii private), numelui,
pseudonimului etc.108
Prejudiciul presupune lezarea atât a unui drept cât şi a unui interes. Cel care a suferit o
pagubă poate reclama deci, repararea ei chiar dacă prejudiciul nu constă în atingerea adusă unui
drept al său ci numai în lezarea unor simple interese personale ce nu alcătuiesc obiectul unui
atare drept. 109
Nu în ultimul rând, am evidențiat anumite lipsuri ale legislației actuale privind
angrenarea sistemului răspunderii, pe care le considerăm a fi remediate prin câteva propuneri de
lege ferenda și anume:

106
Năstase.G, (2009), Dreptul comunicării, Editura Universitară, Bucureşti, p.155
107
Dabu, V, (2008), Dreptul comunicării sociale, Editura SNSPA, Bucureşti, p.128
108
Eremia, M, (2004), Dreptul comunicării publice. Editura Universității, București, p.223
109
Bozeşan, V., (2014), Limitele libertaţii de exprimare. Politicieni, jurnalişti, magistraţi, Editura Hamangiu,
Bucureşti p.115
60
  oportunitatea și chiar necesitatea solutionării conflictului dintre stricta aplicare a
principiului restitutio in integrum pentru restabilirea dreptului încâlcat și stringența unei funcții
aflictive (care lovește direct pe făptuitor);
 înlăturarea din reglementările actuale a noţiunilor suspect de flexibile, deci nociv
aplicate în contextul protecţiei unor drepturi şi libertăţi fundamentale;
 reincriminarea insultei şi calomniei in Codul penal, ca măsuri preventive pentru
săvîrșirea abuzurilor privind dreptul la libera exprimare.
În concluzie, problema trebuie altfel pusă și anume, necesitatea de a trata cu cea mai
mare atenţie faptele săvârşite prin presă și a nu le încadra în mod ușuratic în infracțiunile de
insultă sau calomnie, fără o analiză profundă, complexă, a împrejurărilor săvârşirii, a scopului
urmărit, bună sau reaua credinţă, riscurile cerinţelor profesiei de jurnalist.

BIBLIOGRAFIE

A. Cărți, cursuri, monografii

1. Abbott, A., (1988), The System of Professions; en essay on the division of expert
knowledge. Chicago: University of Chicago Press, U.S.A.

61
2. Albulescu I., (2003), Educaţia şi Mass-media, comunicare şi învăţare în societatea
informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
3. Benson, R., (2019), Rethinking the Sociology of Media Ownership în Routledge
Handbook of Cultural Sociology, 2nd ed., Laura Grindstaff (ed.) New York: Routledge.
4. Blumler, Jay G. și Michael Gurevitch, (1995), The crisis of public communication.
Editura Routledge, Londra,
5. Bourdieu, P., (1998), Les règles de l’art. Gènese and structure du champ littéraire. Seuil:
Paris.
6. Bozeşan, V., (2014), Limitele libertaţii de exprimare. Politicieni, jurnalişti, magistraţi,
Editura Hamangiu, Bucureşti.
7. Briggs, A., Burke, P.,(2005), Mass media. O istorie socială: De la Gutenberg la
Internet, Editura. Polirom, Iaşi.
8. Coman C., (2000), Relaţii publice şi mass-media, Editura Polirom, Iaşi.
9. Coman, M. (1999) Introducere în sistemul Mass-media., Editura Polirom, Iași.
10. Coman, M., (2004), Media Bourgeoisie and Media Proletariat in Post-Communist
Romania.
11. Dabu, V, (2008), Dreptul comunicării sociale, Editura SNSPA, Bucureşti.
12. Deaver F, (2004), Etica în Mass-media, Editura. Silex, București.
13. Diaconu B, (2009), Etica societății instituționalizate, Editura. Curtea Veche, București.
14. Douglas, M, (2002), Cum gândesc instituțiile., Editura. Polirom, Iași.
15. Eliescu M, (1972), Räspunderea civilä delictualä, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureșt.
16. Eremia, M, (2004), Dreptul comunicării publice. Editura Universității, București.
17. Keeble R, (2009) Presa scrisă. O introducere critică, Editura Polirom, Iași.
18. Keeble R.(coord.), (2009), Presa scrisă. O introducere critică, Editura Humanitas,
București.
19. lancu Gh., (2010), Drept constitutional institutii politice, Editura. C.E-I. Beck, Bucuresti
20. Marinescu, V., (2009), Cercetarea în comunicare Metode şi tehnici., Editura. C.H. Beck,
București/
21. Medialaw.com's review, (2018), Code of Ethics of Various Journalists, U.S.A
22. Mucchielli A. ș. a., (2006), Teoria proceselor de comunicare, Editura Institutul
European., București.
23. Năstase.G, (2009), Dreptul comunicării, Editura Universitară, Bucureşti.
24. Papa N, (2008), Teoria generalä a dreptului, editia a 3-a, Editura. C.H. Beck, București
25. Petcu M, (2000), Tipologia presei româneşti., Editura. Institutul European, Iași.
26. Rad I, (2012), Obiectivitatea în jurnalism, Editura.Tritonic, București
27. Romanciuc E, (1999), Unele probleme de teorie și practică ale presei și comunicării,
Chișinău: CTI al RJSC, CCRE Presa
28. Rus F.., (2002), Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Editura
Institutul European, Iaşi
29. Sudre Fr, (2006), Drept european international al drepturilor omului, Editura Polirom,
Iași.
30. Sudre Fr, (2006), Drept internațional și European al drepturilor omului, Editura Polirom,
2006, București.

62
 B. Articole și publicații.

1. A global campaign of the International Federation of Journalists, (2007), Ethical

Journalism Initiative, Bruxelles
2. Bennett, W. L., și Livingston St.,, (2003), Editors’ Introduction: A Semi-Independent
Press: Government Control and Journalistic Autonomy in the Political Construction of
News. Political Communication 20(4).
3. Benson, R., (2019), Rethinking the Sociology of Media Ownership în Routledge
Handbook of Cultural Sociology, 2nd ed., Laura Grindstaff (ed.) New York: Routledge.
4. Borjesson K., (Ed.). Into the Buzzsaw: Leading Journalists Expose the Myth of a Free
Press, (2004), New York: Prometheus Books.
5. Bourdon J., Unhappy Engineers of the European Soul. he EBU and the Woes of Pan-
European Television, International Communication Gazette, 69( 3), June (2007)
6. Broddason, Th, (1994), The Sacred Side of Professional Journalism. European Journal of
Communication 9(3)
7. Carroll D, (Ed.). Self Censorship: How Often and Why, Journalists Avoiding The News.
Pew Research Center for The People & The Press, 2000,
8. Crăciun C. (2009), Mass-media ca factor educativ - Aspecte Pozitive si Negative. Casa
de cultura a M.A.I..
9. Doherty, C (Ed.). Self Censorship: How Often and Why, Journalists Avoiding The News.
Pew Research Center for The People & The Press, 2000,
10. Eriksen E.O.,(2005), An Emerging European Public Sphere, European Journal of Social
heory, 8(3).
11. Golding P., (2006), Theoretical Issues Arising from the Research Project, în D 6: heory
Building European Identity Building/European Public Sphere, AIM Project, Erich-Brost
Institute Centre of Advanced Study in International Journalism.
12. Groothues Fr., (2004), Television news and the European public sphere: A preliminary
investigation, Centre for European Political Communications, Working Paper Series,
Issue 6
13. Journalistic Standards and Practices of the Canadian Broadcasting Corporation, (2018),
CBC Radio Canada
14. Medialaw.com's review, (2018), Code of Ethics of Various Journalists, U.S.A
15. Papathanassopoulos Sty., Europe: an exemplary landscape for comprehending
Globalization, (2005), Global mass media and Communication, 1(1)
16. Patterson, Th, The Search for a Standard: Markets and Media, Political Communication
20(2), (2003)
17. Prelipceanu, N.,. (2008), Criza în cultură, Ziarul România liberă (11 noiembrie).
18. Randall D. , Pluto Press, p.245, , British Journalism Review. 18 (4).
19. Scanlon, T. A theory of freedom of expression. Philosophy and Public Affairs 1(2), 1972
20. Tolontan C, Libertatea de exprimare rămâne valabilă și când ne convine și când nu.
Ziarul Libertatea, 31 August. 2018
21. Valentin C., Constructing public support: EU communication challenges for the process
of integration, (2006), presented at the International conference on “Public Spheres and

63
 their Boundaries” organized by Tampere Centre for Cultural Studies (TACS), University
of Tampere, Tampere.

C. Pagini web

1. https://www.caleaeuropeana.ro/raport-al-organizatiei-reporteri-fara-frontiere-
2019-europa-nu-mai-este-un-sanctuar-pentru-jurnalisti-ura-fata-de-acestia-degenerand-in-
violenta-romania-criticata-o-cenzura-pol/, accesat în aprilie 2023

2. https://www.g4media.ro/parlamentul-european-dezbate-luni-o-rezolutie-privind-
libertatea-presei-pluralismul-mass-media-in-pericol-in-mai-multe-tari-ue-presiuni-in-crestere-
asupra-jurnalistilor.html, accesat în, accesat în mai 2020
3. https://www.researchgate.net/publication/
331063117_Media_si_societatea_in_schimbare, accesat în februarie 2019
4. http://www.cultura.mai.gov.ro/traditii/mass-media.pdf, accesat în mai 2023
5. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/123_130_Organizarea
%20relationala%20jurnalist%20%E2%80%93%20surse%20de%20infor-mare_esenta%20si
%20obiective.pdf, accesat mai 2023
6. https://www.researchgate.net/publication/
292869469_Massmedia_modernitate_tendentiala_si_europenizare_in_era_Internetului, accesat
în aprilie 2023
7. http://people-press. org/., accesat mai 2023, accesat în mai 2023
8. Cristian Gh., și Mungiu A., (2010), Media policies and regulatory practices in a
selected set of European countries, the EU and the Council of Europe: The case of Romania.
Background information report., http://www.mediadem.eliamep.gr/wp
content/uploads/2010/05/Romania.pdf., accesat aprilie 2023
9. https://www.scrigroup.com/diverse/jurnalism/Raspundere-si-libertate-in-
mas24465.php, accesat în aprilie 2023
10. https://www.scribd.com/document/379554545/Regimul-juridic-al-comunicarii-pe-
internet, accesar în mai 2023

64