UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, ȘTIINȚE ȘI

TEHNOLOGIE DIN TÂRGU MUREȘ

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI DREPT
Programul de studii: Drept I.D. Anul II

REFERAT

Coordonator științific:
Prof.univ.dr. Dogaru Lucreția

Student:
TONALT DORIN - COSMIN

TÂRGU MUREȘ
2023

1
 UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, ȘTIINȚE ȘI
TEHNOLOGIE DIN TÂRGU MUREȘ
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI DREPT
Programul de studii: Drept I.D. Anul II

SISTEMUL SANCȚIONATOR ACTUAL

DESPRE PEDEAPSA CAPITALĂ
ŞI INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

Coordonator științific:
Prof.univ.dr. Dogaru Lucreția

Student:
TONALT DORIN - COSMIN

TÂRGU MUREȘ
2023

2
CUPRINS
I. INTRODUCERE ...............................................................................1
II. SISTEMUL SANCȚIONATOR ACTUAL ..........................................2
III. CONCEPȚII PRIVIND PEDEAPSA CU MOARTEA .........................3
3.1. TEORIA BECCARIANĂ ȘI TEORIA LOMBROSIANĂ...................4
3.1.1 TEORIA BECCARIANĂ ..................................................4
3.1.2 TEORIA LOMBROSIANĂ ..............................................4

IV. REGLEMENTAREA PEDEPSEI CU MOARTEA ÎN DREPTUL

ROMANESC .....................................................................................1
V. ARGUMENTE “PRO” SI “CONTRA” APLICĂRII PEDEPSEI CU
MOARTEA
5.1. EXEMPLE PRO .......................................................................4
5.2. EXEMPLE CONTRA .................................................................4

VI. METODE DE EXECUȚIE A PEDEPSEI CAPITALE

6.1. PLUTONUL DE EXECUȚIE .......................................................4
6.2. SCAUNUL ELECTRIC ..............................................................4
6.3. PRESAREA .............................................................................4
6.4. ARDEREA PE RUG ..................................................................4
6.5. MERSUL PE SCÂNDURĂ .........................................................4
6.6. PANTOFII DE CIMENT .............................................................4
6.7. SEPPUKU ...............................................................................4
6.8. GRĂTARUL .............................................................................4
6.9. TAURUL DE ARAMĂ ................................................................4
6.10. CAMERA DE GAZARE .............................................................4

VII. BIBLIOGRAFIE

3
 I. INTRODUCERE:
A încerca un studiu evolutiv al sistemului de sancțiuni din țara noastră sau al
oricărui alt stat este un adevărat act de curaj care implică mult efort, interes și
dăruire.
Se spune că pentru a înțelege prezentul trebuie mai întâi să cunoști trecutul.
Știind asta ne permite să stăpânim prezentul și să prezicem viitorul. Toate acestea
pentru că istoria se repetă, dar cu actori diferiți.
Acest joc de cuvinte magic între cele trei dimensiuni ale timpului și anume:
trecutul, prezentul și viitorul reprezintă limitele legale și de reglementare la care mă
refer în acest studiu.

II. SISTEMUL SANCȚIONATOR ACTUAL

Modul în care legea a apărut, s-a dezvoltat și a evoluat ca simț al justiției
sociale este o caracteristică cheie a statului nostru de astăzi.
O analiză a evoluției sancțiunilor în România mare, modernă, începe cu anii
fericiți 1918 până în prezent. Observăm cum statele pot crea sancțiuni și pot submina
conștiința umană. De la regalitate până la epoca republicii, călătoria cercetării privind
sancțiunile este fascinantă și plină de sentimente de milă, compasiune, confuzie și
revelație.
Justiția reprezintă un sentiment unic de satisfacție pentru sufletul fiecărui
individ ale cărui drepturi au fost încălcate. Astfel, se stabilește că dreptul a luat
naștere și s-a dezvoltat odată cu statul și a fost parte integrantă a statului.
Acestea sunt două entități care nu pot fi separate, întrucât legea este coloana
vertebrală a oricărei țări. Partea din legea complexă de astăzi, numită păstrătorul
societății, care își propune să protejeze societatea în ansamblu, este legea penală.
Are sarcina dificilă de a apăra cele mai importante valori sociale fără de care
societatea nu poate exista. Dreptul penal pare astfel a fi o forță armată de stat în
actul de aplicare a statului de drept. Instrumentele de care beneficiază fac din acest
domeniu al dreptului un adevărat spirit de gardian al tuturor societăților umane.
Cele trei instituții ale sale: infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunea, sunt
forțe nemiloase și îndrăznețe care mențin și restaurează un sentiment de justiție
socială.
Reprezintă un soldat inamic. Niciun criminal nu scapă de armele armate ale
justiției și de pedeapsa ei. Sancțiunile existente în sistemul juridic conturează
politicile fiecărui stat, care pot fi totalitare, dictatoriale, despotice, sau dimpotrivă
unele democratice, utilitare, bazate pe respectarea drepturilor omului și situarea
ființei umane în vârful piramidei valorilor sociale.
Aproape toate evenimentele politice majore, într-o măsură mai mare sau mai
mică, și-au pus amprenta ca pedeapsă ca formă de reacție socială față de infractori.
În istoria dreptului penal românesc există patru coduri, fiecare cu propriile
4
caracteristici. , are pozitiv și /sau aspecte negative. Conținutul lor reflectă și politica
țării noastre.
Acesta a fost Codul penal din 1865, primul Cod penal numit Codul Cuza
(sursa principală a acestui Cod a fost Codul penal prusac din 1851, iar într-o măsură
mai mică Codul penal francez din 1810), urmat de Legea penală din 1936, urmând o
continuare a Codului din 1969, care a fost înlocuit de actualul Cod Penal, care a
intrat în vigoare la 1 februarie 2014.

III. CONCEPȚII PRIVIND PEDEAPSA CU MOARTEA

Pedeapsa cu moartea este cea mai brutală opresiune care a existat vreodată.
Subiectul acestui gen de sancțiuni a fost mult dezbătut de figuri precum Cicero,
Cezar și Sf. Augustin, dar abia în scrierile lui Cesare Beccaria statele au început să
acorde mai multă atenție teoriilor umanitare.
Aceasta există încă din secolul al XVIII-lea. El a susținut abolirea pedepsei cu
moartea. La fel de importantă a fost și teoria lui Lombroso că unii oameni se nasc cu
anumite instincte criminale care se pot dezvolta de-a lungul vieții. Prin urmare, cel
mai bine este să izolați în mod hotărâtor și irevocabil astfel de indivizi de societate
pentru a nu-i pune în pericol. Este pedeapsa cu moartea constituțională? Aceasta
este una dintre problemele dezbătute în prezent în întreaga lume.
De-a lungul timpului, societățile au căutat diverse forme de menținere a ordinii.
Acest lucru a condus la adoptarea unor reguli de conduită care fac distincția între
ceea ce este permis și ceea ce nu este permis.
Pedeapsa a apărut ulterior ca măsură pentru nerespectarea regulilor de
conduită. De exemplu, pedeapsa civilă cu moartea instituită de legea medievală,
abolită în Franța în 1854 și în Victoria, Australia în 1958, avea la bază ficțiunea că cel
condamnat este „ca și mort”, încetând a mai fi subiect de drept. Dacă era căsătorit,
căsătoria se considera desfăcută prin deces, deschizându-se succesiunea celui
„decedat”, iar actele pe care le încheia după condamnare se loveau de o nulitate
absolută, fiind considerate inexistente.

3.1. TEORIA BECCARIANĂ ȘI TEORIA

LOMBROSIANĂ

3.1.1. TEORIA BECCARIANĂ

În secolul al XVIII-lea, Cesare Beccaria lansa o teorie conformă cu cele
susținute până atunci de Cicero, Caesar, Sf. Augustin, Sir Thomas More, dar într-o
formă modernă, care avea să atragă atenția anumitor state europene și să le
determine, într-un final, să desființeze pedeapsa capitală.
Cesare Beccaria spune: „Pentru mine este o absurditate ca legea, care
exprimă voința comună și detestă și pedepsește omuciderea, să comită ea însăși
una și, pentru a împiedica cetățenii de la a săvârși o crimă, să comande comiterea

5
uneia în public.”1, militând astfel împotriva pedepsei capitale, pe care o numește
„această risipă inutilă de chinuri care nu i-a făcut niciodată pe oameni mai buni.”2
Un alt argument adus de Beccaria în sprijinul abolirii pedepsei cu moartea este
faptul că „pe măsură ce supliciile devin mai crude, sufletele oamenilor se obișnuiesc.
Nu intensitatea pedepsei are cel mai mare efect asupra sufletului omenesc, ci durata
ei.”3
Cesare Beccaria mai preciza că este imoral ca statul să recurgă la omor, că
execuțiile nu sunt necesare pentru protejarea societății, că lungii ani de servitute
oferă un exemplu mai bun si că spânzurarea atrage simpatie pentru criminal: „Nu
este utilă pedeapsa cu moartea pentru exemplul de cruzime pe care-l dă oamenilor.”
Tot el este cel care afirmă: „Spectacolul înspăimântător, dar trecător al morții unui
ticălos este o frână mai slabă împotriva infracțiunilor decât îndelungul și continuul
exemplu al unui om privat de libertatea sa.”
Criminologia clasică, a cărui reprezentant este Beccaria, este caracterizată de
centrarea studiului criminologic asupra faptei comise, de considerarea liberului arbitru
ca fundament al oricărei acțiuni umane și de proporționalizarea pedepsei în raport cu
gravitatea faptei. Ulterior, cercetările privind crima, criminalul și criminalitatea capătă
un caracter constant ca urmare a influenței curentului pozitivist, a studiilor statistice
ale fenomenului, a apariției clinicilor de psihiatrie, a studiilor din penitenciare asupra
deținuților.
Astfel, apare criminologia pozitivistă, care se caracterizează prin următoarele
trăsături: centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului, determinismul ca
fundament al acțiunii umane și proporționalizarea pedepsei în funcție de pericolul pe
care îl prezintă făptuitorul. Reprezentanții școlii pozitiviste italiene sunt: Cesare
Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet, André-Michel Guerry
etc.
„Dacă din perspectiva clasicilor, sistemul pedepselor trebuie umanizat, iar
pedeapsa cu moartea trebuie să fie utilizată cu reținere și numai în anumite situații de
o gravitate extremă, din punctul de vedere al pozitiviștilor prioritară este ideea de
apărare socială fermă, mai ales în raport cu cei predestinați să devină criminali, față
de care trebuie dispuse măsuri de siguranță chiar ante delictum”.4
3.1.2. TEORIA LOMBROSIANĂ
„Curentul antropologic inițiat de Cesare Lombroso vedea în infracțiune un
fenomen biologic, în infractor o ființă anormală, un criminal înnăscut, ceea ce
justifică, în interesul apărării sociale, măsurile represive cele mai eficace, inclusiv
pedeapsa cu moartea, pentru a-l face inofensiv.”5

1 Cesare Beccaria – Despre infracțiuni si pedepse, Editura Rosetti, București, 2001, pagina 103.
2 Idem, p.97.
3 Idem, p.99.
4 Olivian Mastacan – Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
5 I. Poenaru – Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex, București, 1994, pag. 88.

6
 În concepția lui Enricco Ferri, crima are o determinare multiplă. El împarte
factorii angrenați în producerea infracțiunii în trei categorii, și anume: factori
antropologici, factori fizici și factori sociali, dintre aceștia el acordând prioritate
factorilor sociali. Încă din cele mai vechi timpuri, au existat diferite tipuri de pedepse
aplicate.
Teoria lombrosiană parcurge trei faze. În prima este dezvoltată ideea naturii
atavice a criminalului, apoi cea a raportului dintre degenerescență și criminalitate și
în final cea a criminalității ca formă de epilepsie, impulsurile criminale fiind
considerate similare convulsiilor epileptice.
De asemenea, el creează portretul omului criminal bazat pe studii ample,
precizând că unele viscere și mușchi rudimentari atestă importanța și preexistența
tendințelor criminale într-o măsură mai mare la organismele inferioare sau în
perioada fetală.
Germenii nebuniei morale și ai delincvenței se găsesc, în mod normal, în
primele vârste ale omului, așa cum în fetus se găsesc constant anumite forme care la
adult sunt monstruozități. Copilul ar fi, astfel, considerat o ființă „lipsită de simț moral”,
precizează Cesare Lombroso.
Studiile realizate de Franz Joseph Gall și Benedict August Morel au influențat
cercetările lui Cesare Lombroso, dar și pe cele ale celorlalți reprezentanți ai
pozitivismului.

IV. REGLEMENTAREA PEDEPSEI CU MOARTEA IN

DREPTUL ROMANESC
Chiar dacă referitor la legile Daciei, mai ales înainte de cucerirea romană,
datele istorice sunt extrem de puține, Olivian Mastacan6 susține opinia conform
căreia “voia căpeteniilor și drepturile firii par să fi avut puterea legii scrise”, iar după
constituirea statului dac, adunarea poporului înarmat , formată exclusiv din bărbați,
avea dreptul să hotărască la propunerea căpeteniilor, condamnarea la moarte.
Evoluția formațiunilor statale românești a determinat și modificarea cauzelor si a
condițiilor care atrăgeau pedeapsa capitală.
Specific Evului Mediu, atât în Țările Române cât și în alte țări, este varietatea
modalităților de executare a pedepsei capitale. În spațiul românesc, potrivit izvoarelor
existente, era executată prin spânzurare, decapitare, tragere în țeapă, arderea de
viu, înecare, îngropare de viu sau prin sugrumare.
Faptele care atrăgeau pedeapsa capitală sunt numeroase și eterogene sub
aspectul naturii lor.
Atrăgeau pedeapsa cu moartea faptele care aduceau atingere religiei sau
bisericii (erezia și iroselii) ori cele îndreptate împotriva autorității centrale (domnului),
cunoscute sub diferite denumiri: hiclenie, viclenie, vicleșug, hainie); neascultarea,
omorul intenționat, paricidul, tâlhăria, furtul, chiar și furtișagul dacă era comis în mod

6 Olivian Mastacan, op.cit. p.59.

7
repetat, incendierea, răpirea de fată sau femeie, sodomia, incestul, adulterul,
defăimarea, falsificarea de monedă.
Ulterior adoptării Regulamentelor Organice și a unor evenimente istorice
deosebite în epocă, demersurile de modernizare a legislației, inclusiv a celei penale,
au avut impact și asupra reglementării pedepsei capitale. În principiu, pedeapsa
capitală a fost menținută în legislația Principatelor Române până la adoptarea
Codului Penal din 1864, dar dispozițiile legale erau mult mai precis determinate, iar
executarea pedepsei era considerabil umanizată. Astfel, pedeapsa cu moartea era
mult mai rar aplicată.
Odată cu adoptarea Codul Penal de la 1864 sancțiunea aplicării pedepsei cu
moartea a fost abolită, ca urmare a influențelor europene existe. Soluția abolirii
pedepsei cu moartea nu a pus capăt confruntării de idei și a pozițiilor pro și contra
acestui tip de pedeapsă.
De altfel, aceasta a fost reintrodusă in Codul Penal al lui Carol al II-lea din
1936 și menținută pe toată durata regimului politic comunist, fiind abolită prin
Decretul –Lege din 7 ianuarie 1990, ultimii condamnați la executarea pedepsei cu
moartea prin împușcare fiind soții Ceaușescu.
Nicolae T. Buzea menționează că pedeapsa cu moartea „ar fi putut figura în
legile și pentru timpurile de pace, nu numai pentru cele de război, pentru ca prin forța
ei intimidantă să fie instrument al civilizațiunii și al ordinii sociale, așa cum este și
astăzi la popoarele cele mai culte și cele mai conștiente de drepturile omului și mai
devotate principiului de libertate individuală”.7
În România, art. 22 din Constituție reprezintă o interdicție a pedepsei cu
moartea, de la care nu pot exista excepții. Pedeapsa cu moartea este considerată a fi
contrară drepturilor naturale ale omului. Constituția României8 are la bază pozițiile
beccarianiste și pe cele contrare concepțiilor școlii pozitiviste exprimate în domeniul
dreptului penal și al criminologiei.
Un studiu al Asociației ProDemocrația (APD), prezentat in 2011, arata ca, in
cazul in care ar fi consultați printr-un referendum, 91% dintre romani ar vota pentru
reintroducerea pedepsei cu moartea.

V. ARGUMENTE “PRO” SI “CONTRA” APLICĂRII PEDEPSEI

CU MOARTEA
Promotorii pedepsei cu moartea invocă drept argumente, în principal, nevoia
de apărare socială împotriva unor indivizi de periculozitate socială, evidențiată de
starea de mult recidivă în care se găsesc, cât și caracterul și urmările deosebit de
grave ale unor genuri de infracțiuni.
Eliminarea fizică a infractorului în asemenea situații, ar fi, în opinia acestora,
singura soluție aptă să asigure integral funcția preventivă socială a pedepsei, iar

7 Nicolae T. Buzea – Filosofia dreptului penal, Iași, 1933, pag. 195-196.

8 Constituția României, art.22.
8
impactul pedepsei și executarea acesteia, prin efectul intimidant produs, ar fi de
natură să garanteze, pe cale de consecință, și realizarea celei de-a doua funcții a
pedepsei, aceea de prevenție generală.
Din perspectiva partizanilor abolirii pedepsei cu moartea, argumentele țin de
caracterul sacru al vieții, de posibilitatea pronunțării și executării acestei pedepse în
urma unor posibile erori judiciare și de incompatibilitatea flagrantă între acest tip de
pedeapsă și exigențele unei societăți democratice.
Nici funcția intimidantă a pedepsei nu este, în viziunea celor care se opun
pedepsei cu moartea, neapărat realizată în sistemele de drept care o consacră.
Există, de altfel, nu puțini autori, care susțin că într-un fel, pedeapsa cu detențiunea
pe viață, mai ales în ipoteza în care aceasta nu este iremisibilă, este mai aspră decât
pedeapsa cu moartea.
„Pedeapsa cu moartea este o frână pentru creșterea numărului infracțiunilor
cele mai grave.”9
Pentru început, trebuie menționat instinctul primar prezent în fiecare dintre noi.
Atunci când suntem martorii unei cruzimi sau când mass-media promovează știri ce
au caracter violent, nu ne putem abține de la a gândi ce e mai rău despre cei ce au
comis acele fapte ilicite, de la a dori să li se întâmple același lucru, exact ca în legea
talionului: ”ochi pentru ochi și dintre pentru dinte”.
Prin simplul fapt că suntem oameni, înainte de a fi cetățeni, empatizăm cu
victimele care au fost supuse unor fapte abominabile și, la fel ca apropiații acestora
din urmă, căutăm să instituim dreptatea, astfel încât ajungem să dorim pedeapsa
capitală pentru anumite tipologii umane.
Acest tip de sancțiune este necesară pentru apărarea vieții umane, dar și
pentru ocrotirea și salvarea unor valori culturale și sociale aflate sub protecția legii.
Deși la o primă vedere poate părea crud și imoral să promovăm pedeapsa
capitală, trebuie să ne amintim că aceasta nu este decât o măsură de represiune.
Așadar, doar acei indivizi care acționează ca și cum ar avea drept de viață și
de moarte asupra altora, care ii supun pe ceilalți la torturi fizice și psihice sunt vizați.
5.1. EXEMPLE PRO:
Să luăm exemplul unor criminali din Columbia: Pedro Lopez și Luis Gravito.
Primul, supranumit "Monstrul din Andes", este bănuit ca ar fi violat și ucis peste 300
de fetițe, în toată America de Sud. În 1980, le-a arătat polițiștilor mormintele a 53
dintre victimele sale, toate cu vârste cuprinse între 9 și 12 ani.
În 1983, Lopez a fost găsit vinovat pentru uciderea a 110 fete în Ecuador și a
mărturisit alte 240 de crime comise în țările învecinate.

9 Iulian Poenaru, op.cit., p.115.

9
 Luis Garavito, alias "Bestia", violator și ucigaș în serie, a mărturisit în 1999 că
a omorât și sodomizat 140 de băieți. În închisoare, el a desenat hărți cu locurile în
care și-a îngropat victimele, al căror număr total ar putea depăși 300.
Garavito a fost condamnat inițial la 30 de ani de închisoare, pedeapsa maximă
în Columbia, însă i-a fost micșorată sentința la 22 de ani pentru că a mărturisit
omorurile și a ajutat autoritățile să găsească trupurile.
Statul trebuie să îi apere pe cei slabi, inofensivi - în cazul de față copiii - și să
le asigure protecția. Este absurd să ne ghidăm după un cvasiprincipiu pe care să-l
aplicăm în cazurile de mai sus, precum: ”pedeapsa cu moartea nu respectă drepturile
omului”. Cine le respectă pe ale victimelor?! Statul ar trebui post mortem să facă
acest lucru prin refuzarea dreptului la viață ucigașului.
Un al doilea motiv ar fi unul pur economic. Condamnarea la închisoarea pe
viață nu este eficientă deoarece deținuții sunt întreținuți de societate, lucru care este,
într-o mare măsură, anormal și departe de a fi moral.
De asemenea, pedeapsa capitală ar trebui să se aplice și din motive de
siguranță și protecție pentru ceilalți membri ai societății.
Individul condamnat pe viață poate face rău cuiva prin intermediul unei terțe
persoane care nu se află în spatele gratiilor. De cele mai multe ori, cei care comit
crime cu premeditare sunt irecuperabili.
Chiar dacă inițial nu par atât de rău-intenționați precum am crede și au avut un
moment de rătăcire, după timpul petrecut după gratii, acești indivizi, în loc să își
schimbe comportamentul în unul moral și să adopte o altă mentalitate în viață, își
petrec timpul în închisoare gândindu-se la noi modalități de a face rău celor din jur
direct sau prin intermediul celor din exterior. Mai mult decât atât, e foarte puțin
probabil ca un individ să își schimbe principiile după 20 de ani în care a avut timp să
le sedimenteze.
Dezavantajele instituirii pedepsei capitale constau, pentru început, în faptul că
se pot comite greșeli iremediabile. Au existat o mulțime de cazuri în istorie în care
abia după moartea acuzaților, când era, în mod evident, prea târziu, s-a descoperit
că aceștia fuseseră, în realitate, nevinovați.
5.2. EXEMPLE CONTRA
În 1953, Berthely, un tânăr de 19 ani analfabet și debil mintal a fost acuzat că
a ucis un agent de poliție și, în cele din urmă spânzurat. Ulterior, s-a descoperit că
adevăratul vinovat era complicele său în vârstă de 16 ani, Craig.10
Mai mult decât atât, există situații precum cea a dezertorului Eddie Slovik din
timpul celui de-al doilea Război Mondial, care a fost executat pentru că a dezertat, în
ciuda faptului că își exprimase dorința de a fi transferat, în care pedeapsa capitală
nu-și avea rostul.

10 Iulian Poenaru, op.cit., p.139.

10
 Laurence Thibault remarca într-un studiu din 1977 că pedeapsa cu moartea
favorizează violența, promovând o „concepție viciată” în relația dintre individ și stat.
Un alt factor semnificativ situat împotriva pedepsei capitale este religia.
Susținătorii religiei reclamă faptul că viața a fost dată omului de Dumnezeu și
doar El poate să ia viața cuiva. Totuși, se scapă din vedere faptul că nu pot fi înviate
persoanele al căror drept absolut a fost grav încălcat, astfel încât tot Dumnezeu să
fie cel care să le judece.11
În cadrul discuției asupra pedepsei cu moartea, înainte de toate, se pune
întrebarea, dacă amenințarea, dispunerea sau executarea acestei pedepse este
permisă statului.
Statului i se poate acorda dreptul de a dispune pedeapsa cu moartea , dacă
este văzut ca o organizare socială coerentă, supraindividuală, bazată pe tradiții, iar
puterea statală e percepută ca garanta și păstrătoarea principiului dreptății.
De asemenea, este important și ca statul să aibă această percepție asupra sa,
mai ales dacă își recunoaște și aprobă propria legătură cu legea morală naturală
subordonată lui și drepturile omului fundamentate pe aceasta, prestatale, intangibile
și inalienabile. Putem afirma si că statul, în exercitarea atribuțiilor sale, este îndatorat
legii morale.
Cea mai înaltă sarcină a statului este aceea de a respecta și de a proteja
demnitatea și drepturile omului, ca și realizarea binelui public prin apărarea și
impunerea dreptății.
Aici intră și restabilirea ordinii de drept în cazul încălcării ei.
Din această sarcină fundamentală a statului rezultă și puterea sa punitivă,
adică împuternicirea de a provoca un rău celui ce violează legea, ca represalii și
ispășire pentru fapta sa.
Dacă, deci, dreptul violat sau nimicit de cel ce încalcă legea și răul care
trebuie să i se aplice drept pedeapsă este o cerință a dreptății care sancționează,
atunci am putea spune, în mod just, că uciderea trebuie pedepsită cu moartea, mai
ales presupunând că la făptuitor este vorba de o responsabilitate și o vină deplină.
Însă, împotriva pedepsei cu moartea se aduce, înainte de toate, următorul
argument: principial, statul nu are dreptul de a dispune de viața unui om, nici a unui
criminal, deoarece nu statul i-a dat omului viața și de aceea nu îi este permis să i-o ia
în nicio împrejurare – viața omului nu vine de la stat, ci ea este de origine extra și
prestatală.
Împotriva ideii de pierdere din propria vină a dreptului de a trăi, adversarii
pedepsei cu moartea invocă sacralitatea vieții pe care statul trebuie să o respecte
chiar și în cazul unui criminal.

11 http://drept.unibuc.ro
11
 În concluzie, soluția care ar trebui să existe în societățile actuale ar fi una de
compromis, în care drepturile și libertățile fundamentale ale omului să fie apărate, să
nu fie îngrădite în vreun fel, iar în cazul în care un individ le ignoră, să nu se mai
bucure de același statut pe care l-ar fi avut dacă nu ar fi comis o crimă.
Consiliul Europei ar trebui să aibă în vedere un număr limitat de situații legate
exclusiv de crimă, cărora să le aplice pedeapsa cu moartea în vederea oferirii de
protecție și siguranță celorlalți membri ai societății care nu au încălcat dreptul la viață
al celor din jur.
Pedasi cu marten este o dezbatere politică puternic contestată, dar nu a fost
întotdeauna atât de controversată. Execuțiile au fost pedeapsa capitala in societăți
încă de când umanitatea a cunoscut o aparentă formă de civilizație. Mijloacele de
execuție erau incredibil de brutale si variate, iar următoare erau unele dintre cele mai
intense, terifiante si violente.

VI. METODE DE EXECUȚIE A PEDEPSEI CAPITALE

6.1. PLUTONUL DE EXECUTIE
Plutonul de executie exista inca de cand s-a inventat praful de pusca. Pentru a
linisti constiinta membrilor plutonului, una dintre arme este neincarcata, astfel incat,
fiecare dintre ei isi poate spune ca a fost
nevinovat, pentru ca nu stiau a cui nu este
incarcata.
Aceasta pedeapsa cu moartea este inca
practicata (desi mai putin formalizata) in mare
parte a lumii. Cel mai recent exemplu a fost in
iunie 2010 in Statele Unite in Utah.

6.2. SCAUNUL ELECTRIC

La fel ca si camera de gazare, scaunul electric a fost
vazut ca o evolutie umana, folosind puterea stiintei pentru a
provoca un final rapid unei vieti crude.
Insa asta nu s-a intamplat de fiecare data. Cateva greseli
au marcat istoria scaunului electric, prin scene publice
prelungite ceea ce a dus la spasme ingrozitoare si sangeroase,
pedeapsa care a fost vazuta de cele mai multe ori cruda.

12
 6.3. PRESAREA
A devenit celebra in America din cauza
cazului lui Giles Correy (singurul american care a
fost ucis prin aceasta metoda), care a fost presat
pana la moarte in timpul Judecatilor Vrajitoarelor din
Salem, in Salem, Massachusetts.
Pentru a-l face sa recunoasca ca este un
vrajitor, a fost asezat intre doua panouri mari, iar
deasupra lor greutatea era crescuta. Giles a negat vehement si se spune ca ultimele
sale cuvinte au fost mai multa greutate."
6.4. ARDEREA PE RUG
Arderea pe rug a devenit deja un cliseu cinematografic, care e popular mai
ales din cauza brutalitatii sale, dar si din cauza
suspansului creat de pregatirea necesara, cand butuci
de lemn sunt asezati incet in jurul victimei, care este
legata de un stalp in mijlocul focului.
Moartea prin ardere este una dintre cele mai
dureroase si e suficient sa stam aproape de un foc
pentru a ne da seama cat de chinuitor poate fi o astfel
de moarte.

6.5. MERSUL PE SCÂNDURĂ

Mersul pe scandura este vazut o gluma intre piratii din
povesti, insa versiunea din viata reala nu este atat de vesela: cu
membrele legate (sau nu) pedepsitul este impins cu varful unei
sabii sa iasa pe o scandura deasupra apelor pline cu rechini din
mijlocul oceanului.
O pedeapsa cu moartea prelungita si sarata era dreptatea
pe care unii si-o faceau singuri in mijlocul apelor.

6.6. PANTOFII DE CIMENT

Gangsterii moderni s-au inspirat de la piratii din trecut si
au creat o versiune urbana a mersului pe scandura.
„Dormitul cu pestii" a devenit o parte din lexicon, facand
referire la pantofii de ciment pe care razbunatori gangsteri ii
turnau pe picioarele clientilor lor care nu plateau.
Asa cum fac vanzatorii de pantofi de peste tot din lume,
si ei promiteau ca pantofii vor dura o eternitate. Pentru ca isi
aruncau victima cu pantofi cu tot de pe un pod.
13
 6.7. SEPPUKU
Seppuku este o pedeapsa cu moartea ce consta intr-un ritual
de sinucidere cerut de cultura japoneza, care era practicat aproape
mai intotdeauna de catre samurai, deoarece face parte din codul lor
de onoare (Bushido).
Pentru a evita sa cada in mainile inamicilor sau pentru a-si
recapata onorarea dupa un act criminal sau unul rusinos, samuraii isi
faceau seppuku, ceea ce insemna eviscerarea cu o sabie scurta, de
preferinta in prezenta unui prieten apropiat pentru a termina fapta cu
o decapitare rapida.
Seppuku a fost inregistrata pana in 1970, dupa o lovitura de stat esuata.
6.8. GRĂTARUL
Ororile acestei pedepse cu moartea sunt usor de
imaginat pentru oricine care a participat la o petrecere cu
gratar; consta practic in frigerea unui om viu pe un gratar peste
un pat de carbuni.
Era o pedeapsa pentru cei care cauzau neplaceri si erau
considerati tradatori – un mod oribil de a muri.

6.9. TAURUL DE ARAMĂ

Taurul de aramă era, de fapt, un cuptor in forma
de un taur, suficient de mare pentru a putea contine un
om. Nelegiuitul era pus in burta fiarei, si inchis inauntru.
Sub taur era pornit un foc, iar cand victima
incepea sa se prajeasca urletele lui si fumul ieseau din
gura taurului.
La fel ca si celelalteaceasta pedeapsa cu moartea
a fost extrem de chinuitoare

14
 6.10. CAMERA DE GAZARE
Camera de gazare a fost folosita in masa pe timpul
Holocaustului, in al doilea razboi mondial, si folosita ca pedeapsa cu
moartea din 1924 pana in 1999.
La sfarsitul secolului XX, camera de gazare a fost abolita,
pentru ca era cruda si neobisnuita, si in mai multe cazuri, detinutilor le
lua pana la 11 minute sa moara.

VII. BIBLIOGRAFIE

1. Cesare Beccaria, Despre infracțiuni si pedepse, Ed. Rosetti, București,

2001.
2. Olivian Mastacan, Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul
Juridic, București, 2010.
3. Iulian Poenaru, Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex,
București, 1994.
4. Nicolae T. Buzea, Filosofia dreptului penal, Iași, 1933.
5. Constituția României, Modificata si completata prin Legea de revizuire a
Constituției României nr. 429/2003.
SITE-uri
1. www.lege5.ro/gratuit/gm2taojsgu2q/evolutia-sistemului-sanctionator-penal-
in-ultimii-100-de-ani-in-romania
2. www.drept.unibuc.ro
3. www.ro.wikipedia.org
4. www.roportal.ro

15