UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE JURNALISM,COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

2009/2010

PROIECT DE PRACTICĂ/DE SINTEZĂ

INTRODUCERE IN MASS-MEDIA

STUDENT :
AN III – /FR (2009-2010)
 CUPRINS

BIBLIOGRAFIA
LUCIAN CRIȘU/INTRODUCERE ÎN MASS-MEDIA EDIȚIA AIII A
BUCUREȘTI /EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE 2006

CAPITOLUL I
INTRODUCERE
DE LA COMUNICARE LA MASS-MEDIA:
ISTORIA UNUI FENOMEN SOCIAL
1. Teorii despre originea omului.......................................................... 3
2. Semnal și semn. Semnalizare și voribire. Legatura dintre limbaj și
gândire. Memoria. Limbajul abstract. Rolul gândirii in explicarea
condiției umane................................................................................. 5
3. Inventarea scrisului. Tipuri de scriere............................................. 6
4. Limbaj si cultură. Evoluția tiparului. De la carte la ziar................. 7
5. Cultură și civilizație.De la mass-media la multimedia.................... 8

CAPITOLUL II
MASS-MEDIA. ISTORIC DEFINIȚII
1. Sensul originar al termenilor de compunere a sintagmei mass-
-media.............................................................................................. 9
2. Canalul și suportul mediatic.......................................................... 10
3. Modelul schematic al comunicarii: emițător – cod – receptor...... 12

CAPITOLUL III
STRUCTURA SISTEMULUI MASS-MEDIA
1. Comunicarea mediatică pe suport de hârtie................................... 15
2. Comunicarea mediatică pe suport electronic................................. 20

CAPITOLUL IV
NOI SISTEME MASS-MEDIA
1. Computerul..................................................................................... 24
2. Internetul........................................................................................ 24
3. Alte facilități multimedia............................................................... 25

CAPITOLUL V
MASS-MEDIA ȘI SISTEMELE SOCIALE
............................................................................................................................. 26

BIBLIOGRAFIE

2
 ............................................................................................................................. 28

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Sub forma unei sinteze,vom analiza cele mai importante etape ale constituirii sistemului
mass-media, de la„protoistoria” fenomenului până la cele mai recente realizări din domeniu,
cunoscute sub denumirea multimedia. Obiectivul său constă în realizarea unei imagini de
ansamblu asupra acestor componente studiate secvenţial, dar şi din perspectiva determinaţiilor
existente între informaţia teoretică şi fixarea acesteia în actul jurnalistic, referitor la sistemul
mass-media. Se va pune un accent deosebit pe însuşirea dicţionarului de termeni vehiculaţi în
mass-media şi insertarea acestora în specificul comunicaţional al fiecăruia dintre mijloacele de
comunicare în masă. Până la acest moment au fost necesare alte etape de tranziţie. Etapele
anterioare cele mai semnificative au fost:
A. De la semn la limbaj. Vorbire şi comunicare (de la omul de Neanderthal la omul de Cro
Magnon). Legătura dintre limbaj şi gândire. Memoria. Limbajul abstract. Rolul gândirii în
explicarea spaţiului şi a timpului, a fenomenelor naturale pentru omul preistoric. Rolul gândirii
în explicarea, pentru sine, a propriei condiţii umane.
B. Inventarea scrisului. Scrierile ideografică, hieroglifică şi alfabetică. Conservarea
memoriei prin intermediul scrierii.
C. Inventarea tiparului. Limbaj şi cultură. Începând cu secolul al XV –lea, omenirea
pătrunde în „galaxia Gutenberg”. Invenţia tiparului şi, ulterior, prima revoluţie tehnologică, fac
posibilă apariţia primelor forme de manifestare (ziarele) din care s-ar putea revendica sistemul
mass-media.
D. Industriile culturale. Industriile culturale se dezvoltă ca un ansamblu de activităţi
efectuate pentru producerea de bunuri (ulterior şi servicii) culturale caracterizate de proceduri
de execuţie în aparenţă asemănătoare celor din industria manufacturieră. Termenul a fost impus
de Th. Adorno şi Max Horkheimer. De la presa tipărită şi până la noile structuri multimedia,
industriile culturale au jucat un rol fundamental în dezvoltarea sistemului mass-media.
E. De la mass-media la multimedia sau de la cultură la civilizaţie. Între 1930 şi anul 2000 se
disting trei momente ale dezvoltării sistemului, caracterizate de o extraordinară viteză
evolutivă. Pe rând, presa, radio-ul, televiziunea sunt supuse unui proces accelerat de up-
gradare, componentele sistemului funcţionând, cu un termen împrumutat din biologie,
simbiotic. Rezultatul, surprins de Mircea Maliţa într-unul din studiile sale (vezi. bibliografia
facultativă) este transformarea celor 10.000 de culturi existente într-o singură civilizaţie. Fără
aportul mass-media, o astfel de aserţiune n-ar fi posibilă.

DE LA COMUNICARE LA MASS-MEDIA:
ISTORIA UNUI FENOMEN SOCIAL

1. Teorii despre originea omului

Sistemul mass-media a devenit un corpus întemeiat științific începând cu primele decenii din
secolul XX-lea și este consecința evoluției continue a societății.Investigația acestei
”realități”comportă răpunsuri la întrebari cu mult mai ample,atât în ce privește cronologia cât și
diversificarea față de timpul de când își revendică existența.În scopul înțelegerii fenomenului
comunicării, trebuie avute în vedere și alte domenii,autonome,esențiale pentru clarificarea

3
elementelor ce intră în discuție, privind originile omeniriiși evoluția umanității, ca și
prezentarea relativ amanunțită a acelor descoperiri știnșifice,cu toate atributele lor și ulterior a
tipurilor de relații sociale instituționalizate,care au contribuit la configurarea comunicării in
sistem.
Cu alte cuvinte, trebuie lămurită capacitatea ființelor umane de a comunica prin intermediul
limbajului,căruia lingviștii i-au descris funcțiile și i-au eliberat ”schema” de lucru. Aceasta a
fost preluată de cercetătorii comunicării fiind adaptată altor realități decât celor existente in
limbaj, cu mult mai complexe și artificializate, având drept scop satisfacerea noilor solicitări
sociale și în timp,învingerea,despre care nimeni n-ar fi crezut că e posibilă a unor obstacole
cum sunt,spre exemplu, spatiul si timpul. Cu toate acestea ”schema canonică a comunicării”,
cum a numit Abraham Moles triada emițător-canal-receptor,este asemănătoare modelului
lingvistic propus de Jacobson și în pofida numeroaselor adăugiri – datorate lui Claude
Shannon, Waren Weaver,Norbert Wiener, Levi-Strauss, Marshall Mc Luthan și alții.Se
regăsește, eveniment simplificator,în schița sistemului mass-media,tinzând conform ultimelor
revoluții tehnologice(multimedia) să refacă modelul inițial al comunicării de tip interpersonal,
într-unul la care să existe un acces de masă. Așa se explică,de la un specialist la altul,
diferebțelor utilizate în comun cu știința limbajului. Cu aceste dificultăți s-a confruntat și
cursul de față.
Alți specialiști,Armand Mattelart,consideră utile pentru cercetarea mass-media și abaterile pe
alte trasee,cu scopul de a surprinde și a confirma,în toata veridicitatea ei,concepția
evoluționistă asupra istoriei.
Această introducere în sistemul mass-media se doreste a fi o prezentare succintă - însoțită de
acolade privind istoria mass-media - a reperelor structurale notabile și este menită a-i
familiariza pe studenți cu unul dintre fenomenele cele mai importante și mai spectaculoase din
existența contemporană.
Spre a veni in sprijinul persoanelor interesate de aprofundarea cunostințelor despre mass-
media am inserat în cadrul fiecăruia dintre capitole o bibliografie punctuală, cu trimitere la
pagină/paginii,paragraf sau capitol de proveniență,unele dintre aceste referințe regasindu-se în
bibliografia generală
Cele mai îndepărtate teorii asupra originii omului o reprezintă modelulpropovaduit de
samanii chaldeeni, de la care l-au preluat, se pare, unii gânditori greci(Heraclit si
Anaxagora,sec IVa.CH). Soluția propusăera că sufletul omului este un fragment astral care,
căzând pe pamânt, se întrupează iar după degradarea lui se reîntoarce la lumea astrală.
Indienii completează modelul de mai sus cu ideea reâncarnării periodice, preluată si aceasta
de vechii greci.sufletul cădea în cercuri succesive spre pamânt și urma același traseu,cu
obstacolele amintite,la întoarcere.O pedeapsă pentru cei imorali o reprezenta iadul, plasat
inițial subteran, apoi pe pamânt si apoi în ceruri.În momoteismul iudeo-crestin.Hristos coboară
din pleroma în iadul pamântean spre a-i salva pe oameni și urcă spre ceruri luând cu el sufletele
virtuase.Ioan Petru Culianu vorbește după localizarea iadului ân ceruri, despre cele șapte ceruri
malefice care ,spre a fi traversate de suflet aveau nevoie de formulele magice ale învațăturii
gnostice.
Spirala evolutivă a istoriei umanităţii are origini îndepărtate şi incerte. Din vechime până la
apariţia lui homo sapiens, cu care se deschide epoca vorbirii şi a limbajului articulat, s-a scurs
99,94 % din timpul existenţial pentru speţa umană. Restul de 45.000 de ani, adică 0,06 %
reprezentând „istoria umanităţii” se divide în etape istorice din ce în ce mai scurte, a căror
derulare este caracterizată de o acceleraţie continuă şi al cărei suport, pentru ultimii 150 de ani,
îl constituie massmedia.

4
2. Semnal și semn. Semnalizare și voribire. Legatura dintre limbaj și
gândire. Memoria. Limbajul abstract. Rolul gândirii in explicarea
condiției umane

Antropologii plasează apariția vorbirii cu o marjă de eroare de 50% între 45000 si 90000 de
ani în urmă.Planeta era locuita de homo sapiens neanderthalensis si homo sapiens sapiens(omul
de CRO MAGNON).Cele doua populații nu s-au încrucișat,paleologii descoperind un singur
caz de familie mixtă,care dupa toate posibilitățile trăise izolat de ambele specii.
Omul din Neanderthal comunica prin semne si semnale,modalitațiile similare celor prin care
comunica astăzi animalele evoluate.Distincția dintre semnal si semn este fundamentala pentru
teoria comunicării.Cele două noțiuni semnifică demarația dintre spontan și conștient.În vorbire
și în scris oamenii au folosit ades ambi termeni dându-le aceeași accepțiune, care deseamna
gestul conștient ei sunt lesne confundabili”Suntul vocal este însă reacție naturală, fenomul
lingvistic este deja mijloc cultural”.Totuși oamenii din Neanderthal nu au fost capabili sa
creeze limbajul din cauză că hominizii respectivi aveau laringele aproape identice cu cel al
maimuțelor,cimpanzeilor și al altor primate din zilele noastre,aceștia nu au putut deveni
strămoșii noștri din cauza schimbărilor climatice de la sfârșitul EREI GLACIARE când au
disparut.
Structura craniană,limba și laringele omului CRO MAGNON(homo sapiensa) erau
asemănătoare celor alor noastre,aceeștia au facut imediat posibila trecerea de la semnal si
semn la limbaj.
Un rol foarte important la avut mediu prin care s-a realizat comunicarea, vibrașia aerului din
pamânt la ieșirea prin aparatul fonator(sonoritatea sau fonatia).
Dacă sonoriatatea este primul mediu al comunicării,atunci gândirea trebuie considerată cea
dintâi(și cea mai importanta).
Interacțiunea dintre vorbire și gândire l-a antrenat pe om se poate spune în aventura continuă
a cunoașterii,un auxiliar al acesteia devenind memoria.prin ceea ce unu specialiști au numit
”expansiunea creierului”.
Conform opiniilor lui Wald”Vorbirea s-a format nu pentru crea idei,ci pentru a le
comunica....
Împărtașim doar o parte din opinia lui Henri Wald, expusă mai înainte,considerând ca într-un
timp ce pate fi precizat,vorbirea și gândirea au schimbat între ele planurile,cel secundar
revenind vorbiri.

5
 ”*(Henri Wald,Expiresivitatea ideeilor,editura Cartea Româneasca Bucuresti 1986,)*
1. Inventarea scrisului. Tipuri de scriere

Începând cu secolul al XV –lea, omenirea pătrunde în „galaxia Gutenberg”. Invenţia

tiparului şi, ulterior,prima revoluţie tehnologică, fac posibilă apariţia primelor forme de
manifestare(ziarele) din care s-ar putea revendica sistemul mass-media.
Următoarea etapă importantă pentru protoistoria mass-media o constituie apariția scrisului,
ca mijloc de conservare a informației și comunicării.
Scrierea este rezultatul abstractizării prin semne a vorbirii,deci și a gândirii care exprima idei,
sentimente, atitudini sau evenimente.Este de presupus ca inainte de a scrie omul CRO
MAGNON a desenat pe pereți peșterilor locuite de aceștia.Până la momentul rafinării sale
grafemice,scrisul a cunoscut variante diverse.Egipteni folosea simboluri cu valoareidentică,dar
nu asemănătoare scrierii chineze de astăzi.
De Fleur,Ball-Rokeach.”Glifele egiptene reprezentau simbolul unei anumite idei,lucru sau
accept”.Pentru a comunica acestora,le-au fost asociate reguli pentru transmiterea de
semnificații standardizate .atât persoana care scria, cât si persoana care citea trebuind să
stăpâneasca un numar enorm de astfel de paternu-ri.Mediul de transmitere era unul auxiliar in
calitate de conservant,grifele fiind săpate in piatră, ulterior desenate sau pictate pe papirus
pentru a se ușura deplasarea lor.
Combinarile dintre aceste semne au condus la realizarea unor corpuri
grafice(cuvintele),fiecăruia corespunzândui un obiect.Această inovație fiind cunoscută sub
numele de (alfabet) sta la baza scrierii contemporane.
Între timp chestiunea scrierii a evoluat in direcția simplificări de lucru (de la daltă la stylus)
și a materialelor(aceste devin implicid mijloc de conservare ,iar ulterior de răspândire):de la
piatră și tăbliță de lut ars la papyrus(hârtie).Noile ”cuceriri” în special posibilitatea de a scriepe
suport portabil,au avut de asemenea un caracter revolutionar.
Prin intermediul scrierilor popoarele antice și-au conserva, obiceiurile,moravurile,specificul
sau cu un cuvânt la moda, identitatea.Cele mai vechi atestări ale comunicarii in colectivitate
(de grup), este o etapa intermediară a comunicării mediatice, pivotează pâna in
antichitate.Romanii afișau rezumate ale discuțiilor din Senat, așa numitele acta diurna.
Prin scrierea manuală,una dintre cele mai mari invenții ale tuturor timpurilor umanitatea a
facut un istoric pas spre era comunicării.
Un pas care a ”durat” câteva milenii.Începand cu sec al XV-lea,scrierea beneficează de
avantajul tehnologiilor intrând într-o era a tiparului.

”*(Melvin De Fleur& Sandra Ball-Rokeach,Teoriiale comunicării de masă,Editura

Polirom,Iași 1999)*

6
2. Limbaj si cultură. Evoluția tiparului. De la carte la ziar

Consecința directă a apariției formei scrise a limbajului este cultura,totalitatea valorilor

materiale si spirituale precum si a instituților create de omenire pentru comunicarea acestor
valori.Suma a cunoștințelor stocate de umanitate in cele mai diverse domenii, cultura a existat
si sub o formă orală, evident restrânsă.
Rolul benefic cel mai important în dezvoltarea culturii l-a jucat inventarea tiparului cu litee
mobile ,moment crucial in evoluția umanități, care a determinat, ca să folosim metafora
sociologului canadian Marshall Mc Luchan ,adăugarea la universul uman a unei noi
”galaxi”,numită Gutenberg.
La numai doua secole de la invenția lui Gutenberg (1398-1468) și în mod cert datorită
acestuia, Europa intră în faza tehnologică a istoriei sale,în care schimbarea însă-și devine
norma a vieții sociale.Transformarile unor ideii/arhetip în noi instrumente de lucru au creat
premisele susținerii si dezvoltării culturii de tip umanistic prin intermediul tehnologiilor, chiar
subordonării tehnologiilor față de domeniul umanist al cărui”dictionar general” îl
preau.evolutia se extinde până în epoca post modene când practic cultura de tip umanistic
cedează întâietatea culturii de tip tehnic și în sfera generalului.Anticipând, această
fundamentală transformare a plasat umanitatea pe o altă orbită a cărei vector a produs
modificări, s-ar putea spune chiar bulșversări de planuri.
Tiparul cunoaște supremația absolută cu patru secole jolonate arbitrar de la 1440-1884,anii
invențiilor lui Gutenberg și Mergenthalet, realizatorul primei mașini Linotyp(Baltimore,sua).
Mediul de transmitere al informației este textul”scrierea”,iar suportul de conservare și
circulare,în cele din urmă hârtia.
Pe această treaptă a dezvoltării societății sunt semnalate manifestări din care s-ar putea
revendica sistemul mass-media.Stan Le Roi Wilson,afirma ca Reforma, curent inițiat de
calugarul Martin Luther a fost prima mișcare de masă ivită prin intermediul unei forme de
comunicare.Traducerea bibliei în limba română (1688,după încercări de două secole)aceasta a
însemnat, cum ne spune Eminescu înălțarea limbi române la nivelul limbilor sacre.
Strămosul ziarului contemporan era o foaie de știri pentru achiziționarea căreia se plătea o
gazzetă(monedă de mică valoare).Ideea simplă a unui ziar a apărut destul de devreme pe
continentul european, în Anglia și în Lumea nouă.Presa colonială americană luase ființă cu
câțiva ani inainte ca Statele Unite să se formeze ca națiune.În rândurile elitei circulau pamflete,
scrise cu gust si rafinament stilistic și ideatic, redactate pe foi volante și răspândite în masa
eterogena a populației.

”*(Stan Le Roy Wilson,Mass-media/Mss culture-an introduction, Mc Grouw Hill,

Inc,1993,3/rd Edition

7
3. Cultură și civilizație.De la mass-media la multimedia

Între 1930 și 1970 , grație în primul rând industriilor culturale,sistemul mass-media a

cunoscut cea mai evidentă cristalizare a sa.Se pot distinge trei etape, consumate cu mare
rapiditate.Prima, plasată în jurul anilor”30„ conține două subdiviziuni:una apresei și a formelor
tot mai performante de tipar, cealaltă a pătrunderii în universul comunicațional numit „audio-
video”.A doua etapă, care atinge vârful curbei ascendente în anii „50” , aparține industriei
filmului și televiziunii, iar ultima anilor „70” din secolul trecut, prilejuită de apariția pe piață a
revoluționarelor tehnici multimedia. În acest scurt interval de timp, mass-media intră într-un
proces accelerant de up-grade, sistemul funcționând,cu un termen împrumutat,simbiotic.
Nu este surprinzător că noul secol al XX-lea, numital „vitezei” , avea să producă „o
dezvoltare a tehnicilor de comunicare care depășea imaginația cea mai înflăcărata
existentă cu numai un secol în urmă”*.
Instrumentele de lucru, devenite medii de comunicare, sunt tot mai sofisticate, schema
„canonică” a comunicării,cuprinzând emițătorul,receptorul si canalul, care funcționau numai
față în față ( pe principiul dialogului ).Dezvoltându-se cu ajutorul unor auxiliare, mediile de
care s-a amintit „anuleaza”prin procedee relativ complicate, spațiul și timpul (care uneori
despart emițătorul de receptor ). Cursa accelerată către societatea mass-media are jaloane din
ce în ce mai scurte ce se includ în aceeași progresie geometrică pe care o cunoaște ființa
umană: în primul deceniu filmul, în al doilea deceniu radioul, la sfârșitul celui de al treilea
televizorul, care se perfecționează continu, radioul în sensul miniaturizării aparatului și al
acoperirii, în aria sa,de distanțe din ce în ce mai mari, televiziunea de la alb-negru la color, de
la antena la cablu ți apoi la satelit,apariția videotextului, a computerelor personale, a rețelelor
de internet, a poștei electronice (e-mail) și telefoniei mobile.Suportul mediatic devine
utilizator de biti (aceștia sunt informație pură și nu au masă moleculară) preluați de undele
herțiene, magnetice și electronice în cadrul industriilor performante ale microprocesoarelor, ale
cip-urilor.Banda magnetică, discul, videorecorderul, faxul și chiar xeroxul completează
această „imagine” de ansamblu, în care comunicarea se derulează cu viteză, fără a se lovi de
granițe politice, lingvistice, geografice.
Ne alfăm în plină eră informatizată a comunicării, când se consideră după opinia noastră în
mod abuziv, că „mass-media au devenit, în lumea modernă, un fel de centru gravitațional
în raport cu care se poziționează toate celelalte segmente ale societăți- sistemul economic,
sistemul politic, sistemul ideologic, sistemul cultural, sistemul tehnologic, sistemele și
subsistemele sociale”**
Aceasta formează împreună noua civilizație.Mircea Malița, observă cu subtilitate că mass-
media are tendința de a intra într-o relație de incluziune sinonimică și cu altă vocabulă,
civilizație, cele doua fiind interdependente.

”*( Melvin De Fleur & Sandra Bull-Rokeach,Teorii ale comunicării de masă,Editura

Polirom,Iași,199”*( Mircea Malița,10000 de culturi, o singura civilizație.Spre
geomodernizarea sec XXI-lea,Editura Nemira,1998
”**( Mircea Coman,Introducere în mass-media,Editura Polirom,Iași,1999

8
 CAPITOLUL II
MASS-MEDIA. ISTORIC DEFINIȚII

Mass-media este o expresie adoptată de sociologii americanii în anii ‘50.Ca termen generic
semnifică orice mijloace de comunicare în masă, care desemnează în acelaşi timp un
intermediar spre a transmite mesajele către o persoană, grupuri de persoane, o mulţime în
sensul de masă umană eterogenă, după o schemă prestabilită, a comunicării. Sunt necesare
câteva precizări, după cum urmează:

1 .Sensul originar al termenului mass-media.

Mass-media este un cuvânt compus format pe teren anglofon. Fiecare dintre cei doi termeni
are o istorie separată înainte de a fi avut-o pe cea comună.
a. Mass-, provine din limba latină, unde avea înţelesul de„grămadă de obiecte” dar şi de
„grup / gloată de ignoranţi” şi a supravieţuit în limbile neolatine având, pe lângă sensul
menţionat, o serie de conotaţii peiorative, cu care este preluat în engleza secolului al XV - lea.
Accepţiunea cu care va participa la compunerea noului sens este fundamental schimbată,
deoarece începând cu secolul al XVIII - lea, mai ales după Revoluţia franceză, termenului i-a
fost atribuit înţelesul de „forţa socială potenţial pozitivă”.
b. Media-, a patruns prin aceeaşi filieră în vocabularul limbii engleze, încă din secolul al
XVI - lea desemnând capacitatea unor simţuri de a face legături între lucruri.
Definiţii. Noul concept, rezultat prin sintagmă mass-media, comportă mai multe înţelesuri.
Dintre acestea notăm:
a. Serviciu de mediere (mediator) între realităţile de gradul I evenimenţiale şi populaţie,
publicuri, respectiv ca producător de imagini despre realitate, ca producător, manipulator de
stări de spirit, climate sociale, curente de opinie publică şi, prin ele, ca factor puternic de
orientare-influenţare-schimbare a comportamentelor individuale şi colective. Mijloacele de
comunicare în masă au caracter ambivalent, ele nu sunt doar mijloace (neutre) de informare,
ci puternice mijloace de influenţare a tuturor domeniilor vieţii sociale; instrument al
grupurilor de interese politice, culturale, economice, diplomatice, instituţionalizate sau al
formelor organizate de reprezentare a societăţii civile.
b. Relaţia instantanee cu orice punct din timp sau din spaţiu în cadrul unui sistem cultural
deschis.
c. „Comunicarea de masă este practica şi produsul care oferă divertisment şi informaţii unei
audienţe formate din persoane necunoscute aceste conţinuturi, transmise de medii tipărite,
electronice (sonore sau audiovizuale) au statutul unor mărfuri produse industrial, cu ajutorul
unor tehnologii de ultimă oră, regularizate de stat şi finanţate de particulari, conţinuturi ce
sunt consumate în mod personal, privat de către publicul lor”(T.O’Sullivan et al.,. apud
Bondrea, Sociologia....
d. «Media» se referă simultan la mai multe lucruri diferite:
- o tehnică sau un ansamblu de tehnici de (i) producere a mesajelor şi de fabricare a unor
suporturi manevrabile, ceea ce implică un anume tip de transport; (ii) - transmitere instantanee
a mesajelor printr-un canal anume (unde hertziene, cablu) către un terminal (receptor,
monitor)
- ansamblul mesajelor create cu ajutorul acestor tehnici,
- ansamblul organizaţiilor care produc sau tratează aceste mesaje.
e. «Media» se referă, simultan, la o tehnică anume, la un mod de folosire a acestei tehnici, la
un public determinat, la instituţii specifice şi la anume genuri sau forme de exprimare “

9
(Francis Balle, Dictionnaire des Médias) După cum se poate observa, recent autorii simplifică
sintagma mass-media folosind în locul acesteia, cu aceeaşi accepţiune termenul „media”
2. Canalul și suportul mediatic

CANALUL MEDIATIC

Între canalul mediatic și suportul mediatic se face uneori confuzie.Aceasta se datorează

lipsei unui dicționar adecvat, din care motiv uni cercetători au utilizat același termen pentru a
denumi realități foarte apropiate dar diferite.Mesajele create în sistemul mass-media sunt
distribuite cu ajutorul unor tehnologii sofisticate, în a coror optimă funcționare contribuie
instituții specializate auxiliare.Or, toate sunt specializate sub denumirea generică de mediu.În
aceași ordine de idei și suportl mediatic poate fi inclus,aici dată fiind strânsa lui relație, de
tipul forma și conținut.cu canalul. Mai ales ca forma este determinată pentru conținut.
Pentru a explica funcțiunea canalului mediatic, uni autori utilizează printre argumente
compararea cu sistemul comunicării interpersonale,care nu are însă caracteristicile mass-
media.Singura asemănare dintre cele două tipuri de comunicare constă în explicarea funcțiunii
lor printr-un ”model”, relativ apropiat în ambele situații, al realizării comunicării.Alte
”legături”între cele două tipuri de comunicare nu există, chiar dacă filnalmente mass-media
(prin cele mai recente forme de manifestare ,multimedia), tiinde spre un caracter
interpersonal,numit interactiv.(Mihai Coman paragraful23).
În Dictionnaire des Medias (sub direcția lui Francis Balle), Larousse-Bordas,1998
p.149,autorii disting trei tipuri de canale mediatice , numite de aceștia simplu media:
A. „canale”media autonome(cărți, ziare,afișe și„reclame publicitare”).Raportul dintre mesaj
și suport este unul de tipul formă și conținut.Fenomenul de decodificare este instantaneu și
accesibil cu condiția stăpânirii codului lingvistic respectiv.
B. „canale”media de difuzare( radioul,televiziunea,), presupun existenșa unor organizații
instituționale care difuzează mesaje receptate la distanță.Pentru realizarea comunicării este
nevoie de un canal de transmitere a informației mult mai complicat decât în cazul
(A).Deosebirea față de canalele media autonome constă in faptul că între canal și mesaj nu
mai există legătură dintre formă și conținut, și are loc o metamorfoză(mesajul este convertit și
codificat în flux electromagnetic sau undă hertziană care la final, într-un proces invers devine
mesajul inițial.Pentru aceasta este necesar ca la extremitatea cealaltă a lanțului emițător-
mesaj-cod-canal-receptor să existe un auxiliar ca să decodifice mesajul.Schema completa ar fi
emițător (tv)-mesaj(verbal)-cod(limba română)-canal codificat „convertire a codului inițial,
care devine și suport al mesajului, în unde electromagnetice sau hertziene”-receptor(aparat tv
sau radio) „reconvertire al undelor electromagnetice și hertziene în codul inițial”-canal inițial
–mesaj„verbal”.
C. „canale”media de comunicare (telefonia,telefaxul,internetul,telexul,telegrafia,poșta
electronică).
Acestea refac comunicarea dialogată, între persoane sau grupuri de persoane despărțite de
distanțe mari.Realizarea este posibilă prin metamorfoza explicată anterior, care asigură
„transportul” conținutului.În plus, pentru ambele situații (B) și(C) sunt necesare cabluri
electrice ,relee și antene(terestre ,satelit) capabile să preia, să amplifice semnalul și să
transmită aparate pentru decodificare,
Toate acestea funcționeaza așadar ca auxiliare ale canalelor media și au rolul de a
„comprima” spațiul și de a relativiza timpul făcând posibilă transmiterea /comunicarea
instantanee la distanțe foarte mari,În această situație imediat ce a fost emis,mesajul este
convertit din forma sa inițială și apoi refăcut prin intermediul altor instrumente auxiliare, spre
a redevenii acelaș.

10
 Mihai Coman în lucrarea amintită face o trecere în revistă și a altor accepțiuni provenite în
literaturile de specialitate din limbile franceze și engleze .Din aceasta notăm:
După Iyves Lovine care a urmărit diversele accepți pe care le are acest corupt „media se
referă simultan la mai multe lucruri diferite”:
- o tehnică sau un ansamblu de tehnici de (a) produce a mesajelor și de fabricare a unor
suporturi manevrabile , ceea ce implică un anume tip de transort; (b)-transmitere instantanee a
mesajeor printr-un canal anume (unde hertziene,cablu) către un terminal receptor, monitor.
Ansamblul mesajelor create cu ajutorul acestor tehnici,
- ansamblul organizațiilor care produc sau tratează aceste mesaje.
La rândul lor, autorii Dicționarului mass-media susțin că termenul media se referă,
simultan, la o tehnică, la un mod de folosire a aceste tehnici, la un public determinat, la
instituții specifice si la anume genuri sau forme de exprimare.

SUPORTUL MEDIATIC

Sintagma suport mediatic este înțeleasă in sens restrictiv ca element pe „suprafața” căruia
se transmite informația.El nu este nici cod(context arbitrar,creator de inteligibilitate) și nici
canal (mediu), acestea fiind auxiliare ale sale și având într-o singură soluție istorică dată,adică
atunci când s-a inventat limbajul , rolul simultan de canal și suport.Această „calitate”și-o
păstrează în cadrul comunicării orale , în care aerul vibrând sonor este deopotrivă
canal(mediu) de difuziune a mesajului, dar și suport efemer al acestuia.
Suportul informației este limbajul, oral sau scris.Dar, întrucât codul funcționează în sistemul
mass-media și prin artificializări menite a ajuta la transmiterea mesajului, unii cercetători îl
asimilează ideii de suport mediatic.
Alaturi de aer, ca prim suport al limbajului, privativ de stocare/conservare, celălalt suport al
comunicării îl constituie grafia, scrierea în sens mai larg, care beneficiază de numeroase
„coduri” de transmitere, unele extrem de sofisticate, ale limbajelor naturale ori artificiale,
Transmiterea mesajelor prin intermediul cablurilor și rețelelor de curent electric și al
antenelor (pentru undele hertziene), a făcut să se vorbească despre auxiliarele intrebuințate
sub denumirea de suport mediatic.Din punctul nostru devedere,, suportul mediatic nu
poateavea alte reprezentări decât cel sonor(acustic) și vizual(grafic).Pentru învingerea
distanțelor și refacerea „apropierii” dintre emițător și receptor, s-a apelat la instrumente
mediatice, de emitere și recepție și conservare a informației, cum au fost telegraful și ulterior
teletexul, telefonul și ulterior telefaxul, radioul, magnetofonul și pik-up-ul, aparatul de filmat,
televizorul și videorecorderul, iar recent rețelele de internet și e-mail ale mijloacelor
computerizate.Concomitent cu evoluția lor au fost create și alte mijloace de stocare a
mesajelor , discul și compct-discul electronic, dischieta informatică și compact discul(video și
informatic).

11
 ”*(Mihai Coman , ** Jean Noel Jeanneney

1. Modelul schematic al comunicarii: emițător – cod – receptor

Schema” comunicării de masă este într-o apreciabilă măsură apropiată celei din
comunicarea lingvistică. Ambele sunt condiţionate de existenţa unui mesaj care, spre a fi pus
în act, necesită un emiţător şi un receptor. Între acestea există, de asemenea, un canal şi un
cod de transmitere a mesajului.
A. Emiţătorul (numit şi sursă, transmiţător, comunicator, codor) este în mass-media un
comunicator profesional.
B. Mesajul (ceea ce sursa împarte cu altcineva) .Pentru exprimarea mesajului sunt utilizate
simboluri, de obicei cuvinte sau obiecte, proces deosebit de important deoarece simbolurile
selectate pot da un rezultat confuz sau chiar greşit la celălalt terminal, al receptorului. Între cei
doi acţionează, ca un liant al comunicării, „cadrul de referinţă”, numit şi „câmpul
experienţei”, care desemnează capacitatea emiţătorului şi receptorului de a concorda printr-o
experienţă existenţială comună.
C. Canalul este calea pe care se transmite mesajul. În comunicarea massmedia, mesajele
trebuie „mişcate” peste distanţe mari, iar acest lucru este posibil prin utilizarea de dispozitive
tehnice: (cabluri electrice, unde hertziene, staţii de amplificare a semnalului, sateliţi de captare
şi retransmisie)
D. Receptorul (numit uneori destinatar, auditor, decodor) este persoana spre care este
distribuit mesajul. În comunicarea de masă, receptorul este reprezentat în mod obişnuit de o
mare audienţă, „de masă”.
Concluzii asupra temei tratate: Mass-media reprezintă un sistem complex, structurat în
subsisteme, guvernate, la rândul lor, de norme şi principii de funcţionare cu o istorie diferită.
În întregimea sa, sistemul s-a constituit în timp şi se află în evoluţie, fiind relativ greu să se
prezume evoluţia sa viitoare. El funcţionează pe un principiu asemănător celui simbiotic.
Unele dintre aceste „forţe” care ajută la buna lui funcţionare sunt simple instrumente
auxiliare, altele contribuie decisiv la ţelul final, comun.
K.Buhler a dedusprincipalele funcții ale limbajului din părțile componente ale
vorbirii(mesajul) în număr de trei: subiect vorbitor, destinatar și comunicare.Astfel cele trei
funcți sunt:

EMIȚĂTOR MESAJ RECEPTOR

EXPRESIVĂ REPREZENTATIVĂ APELATIVA

Roman Jakobson tabilește urmatoarea configurare a limbajului:

CONTEXT
EMIȚĂTOR MESAJ RECEPTOR
COD
CONTACT

Fiecare dintre aceste reprezentări surprinde o altă funcție a limbii și anume:

REFERENȚIALĂ
EMOTIVĂ POETICĂ CONATIVĂ

12
 FATICĂ
METALINGUALĂ

Catherine Kerbrat-Orecchioni a conceput o nouă schemă a comunicării lingvistice, menită

să o imbunătățească pe cea a lui Jakobson,nuanțând oserie de componente care se va vedea,
apar și în schema comunicării mass-media:

Pentru redarea schematică simplificatorie a mass-media, vom descrie câteva dintre

numeroasele modele elaborate ce reprezintă progresele succesive obținute în procesul de
înțelegere a fenomenului:

Primul model a apărut în 1948 sub denumirea de Modelul liniar al lui Harold D. Lassewel

CINE? CE ZICE? CUM? CUI? CU CE EFECT?

(EMIȚĂTORUL) (MESAJ/CANAL) (COD/CANAL) (PUBLIC) (ANALIZA EFECTELOR)

13
 În ani „70” s-a impus așa numitul model HUB (modelul concentric a lui Ray Hiebert,
Donald Ungurait și Thomas Bohn), care transformă schema liniară în una circulară,
orientată spre componenta dinamică(acțiuni și reacții) a proceselor comunicării, văzute ca o
autentică mișcare de tip brownian între emițător și receptor:

În studiul lui Remy Rieffel, din care provine o parte însemnată a datelor cuprinse în
expunerea noastră, se vorbește și despre modelul interactiv al comunicării (ani„90”), fără
aparență auctorială, dar impus, împotriva unor opinii divergente, în ultimile decenii, în
numele ideii comune, îmbrățișate de tot mai mulți, ca un flux și stările(efectele) domină
conceptul ci dinamica acestuia.

14
 CAPITOLUL III
STRUCTURA SISTEMULUI MASS-MEDIA

Structura sistemului mass-media reprezintă cea mai amplă parte a cursului. Întrucât
constiutie o „supratemă”, unitatea de conţinut va fi desfăcută în capitolele componente
Capacitatea sistemului mass-media de a intra într-o relaţie comunicaţională cu un public
foarte numeros şi poziţionat geografic la mare distanţă, solicită alte atribute ale structurilor
sale funcţionale. S-a amintit că un rol decisiv au instrumentele auxiliare menite să faciliteze
translarea informaţiei pe suporturi identice, acustice sau grafice, aflate la mare distanţă de
sursele emitente ale mesajelor. Am numit aceste instrumente canale (medii) comunicaţionale
auxiliare, precizând că pe durata (şi spaţiul) utilizarii lor funcţionează şi ca suporturi ale
informaţiei. Prin urmare, ele ar putea fi denumite, mai exact, suporturi auxiliare intermediare,
distingându-le astfel de suporturile clasice, de vreme ce îşi încetează acţiunea înainte de
realizarea (decodificarea) mesajului.
Vom trece la prezentarea componentelor sistemului mass-media acceptând că şi mediul de
transmitere, chiar dacă nu funcţionează până la finalizarea actului comunicării, este un suport.
Acest principiu, al stabilirii structurii mass-media în funcţie de suportul pe care s-a dezvoltat
iniţial, facilitează o prezentare deopotrivă diacronică şi sincronică a istoriei mass-media.

1. Comunicarea mediatică pe suport de hârtie

Primul dintre factorii care au influenţat decisiv apariţia mass-media a fost hârtia ca suport
ideal pentru comunicarea şi conservarea mesajelor, de orice fel ar fi fost acestea. Faţă de
papirus, tăbliţă ceramică sau pergament, utilizate înainte, hârtia prezenta avantajul
tipodimensionării, se putea obţine în urma unor procese tehnologice puţin complicate şi
poseda, în condiţii fireşti, o bună rezistenţă la acţiunea factorilor biodegradabili. Pe suportul
de hârtie acestea s-au manifestat sub următoarele forme: (A) cărţi, (B) ziare şi reviste (C)
afişe, fluturaşi, postere (D) panouri publicitare.
A. Cartea este un termen convenţional prin care se desemnează orice fel de document
tipărit. Ea se concretizează material, prin intermediul tiparului, pe file de dimensiuni egale,
protejate de o copertă având un conţinut tematic unitar şi servind ca mijloc de informare cu
valenţe educative. Poate fi considerat primul, în ordine cronologică, dintre componentele
mass-media. A suscitat un interes din ce în ce mai mare începând cu secolul al XV- lea, când

15
tiparul mobil a revoluţionat, prin înlocuirea procedeelor manuale, tehnica de realizare.
Invenţia i se atribuie lui Johannes Gutenberg, prima carte tipărită fiind Biblia cu 42 de
rânduri (1456), dar unii istorici sunt înclinaţi să ia în considerare teza poligenezei tiparului.
După 1989, piaţa românească de carte a cunoscut o adevărată explozie editorială. Dacă în
România comunistă existau 40 de edituri, in primul an după revoluţie numărul acestora a
ajuns la câteva mii. Datele cuprinse în Catalogul general masmedia, editura Sfera, Bucureşti,
1998, coordonat de Valeriu Mangu arată ca în anul editării ghidului existau 2384 edituri
avizate de Ministerul Culturii şi posedând ISBN la care se adaugă alte 600 avizate de
Ministerul culturii dar fără ISBN, în total 2984. „Reţeaua cărţii” mai cuprinde 547 tipografii
(din care 29 îşi restrâng activitatea la producerea de afişe, etichete, fluturaşi, ambalaje, 23 la
servicii speciale pentru documente cu insemne de secretizare) 21 de producători şi
distribuitori de hârtie, 35 de consumabile tipografice şi 39 echipament tipografic. Difuzarea
producţiei de carte şi presă se desfăşoară prin 665 instituţii abilitate (multe dintre acestea
aparţinând unor structuri instituţionale formate din editurădifuzare- librărie), 241 librării,
numărul lor fiind mai mic pentru că difuzorii de carte au pătruns în comerţul stradal. Cartea
poate fi achiziţionată şi din cele 37 de anticariate existente în 1998 în ţară.Uriaşul fond de
carte accesibil publicului este stocat în 317 biblioteci, dintre care 4 (15 cu filiale cu tot) de
importanţă naţională. Acestora li se adaugă 24 de centre de cultura româneşti şi străine.
B. Presa scrisă: ziarele şi revistele (magazinele) ilustrate. Tipologia lor. Apariţia mass-
media trebuie pusă în legătură cu tirajele mari, „ de masă” ale ziarelor, devenite o realitate
abia în secolul al XIX - lea, în urma perfecţionării continue a invenţiei lui Gutenberg cât şi a
consecinţelor generale ce au decurs din prima revoluţie tehnologică: maşinile de imprimare,
de turnat şi cules litere (linotip) precum şi utilizarea tuturor suprafeţelor (faţă / verso) ale
suportului de hârtie.
Ziarele cunosc, de la apariţie şi până la constituirea în componentă a sistemului mass-
media, propria lor istorie. Acesta este prima verigă din geneza conceptului. Stan Le Roy
Wilson, Mass-media, în capitolul 7 (pp. 148-177), oferă un tablou sinoptic al evoluţiei presei
din care s-au extras unele date mai importante:
-. Secolul 1 e.n. Romanii „publicau” în pieţe aşa numitele acta diurna, ştiri zilnice.
- Secolul al XVI - lea. Italienii tipăresc ştiri care se vând pentru o gazetta, monedă de mică
valoare. Printr-un procedeu metonimic, „foaia” se va numi gazetă, iar termenul va cunoaşte o
carieră glorioasă.
- Secolul al XVII -lea. Apar în Geramania, sub denumirea corantos, forme premergătoare
ziarului.
- 1704. „Boston News-Letter” devine prima publicaţie americană cu apariţie regulată.
- 1833. Apare „New York Sun”, primul ziar de un penny.
- 1841. Horace Greeley editează „New York” Tribune. Acesta introduce pagina de editorial şi
atacă sclavia.
- 1848. Associated Press (AP) iniţiază primul serviciu telegrafic.
- 1883. Joseph Pulitzer preia „New York World”. Va face din ziarul său una dintre cele mai
vândute publicaţii prin reportajul de senzaţie. Cel mai râvnit premiu din domeniul jurnalisticii
îi poartă astăzi numele.
- 1895. William Randolph Hearst cumpără „New York Journal”. Lupta pentru supremaţie cu
Pulitzer va primi conotaţia yellow journalism „jurnalism de scandal”, în sensul ca publicaţiile
de acest fel erau tipărite pe hârtie de culoare galbenă. Acelaşi tip de publicaţii se numea, în
Anglia, penny press („ziarul de un bănuţ”)
- 1896. Adolph Ochs cumpără „New York Times”, în care promovează jurnalismul obiectiv.
- 1907. United Press (UP) devine a doua agenţie cu serviciu telegrafic.
- 1909. International News Service (INS), înfiinţată de Hearst, devine cea de a treia cu
serviciu telegrafic.

16
- 1920. Publicaţiile cu format tabloid încep să reflecte stilul de viaţă din epoca prohibiţiei.
- 1923. Society of Newspaper Editors adoptă, sub presiunea responsabilităţilor sociale,
Principiile jurnalismului.
Dacă se vor urmări, făcând apel la aceleaşi repere cronologice, presa şi constituirea
sistemului mass-media din ţara noastră, se va constata că, în afara momentului ultim, care
coincide cu un proces rapid de sincronizare, evoluţia acestora urmează cu totul alte
coordonate şi este cazul să se pună întrebarea dacă nu cumva apropierea (sau sincronizarea
termenilor de dicţionar jurnalistic) cu cei de peste Ocean constituie un proces forţat, pe de o
parte, şi de omisiune a
realităţiilor existente istoric, pe de alta. Precizând că presa românească a avut drept model pe
cea europeană, primii noştri ziarişti fiind intelectuali cu studii efectuate pe continent, tabloul
evoluţiei sale spre mass-media se prezintă astfel.
- Cea mai veche menţiune datează din 1827 când la Lipsca (Leipzig) un grup de studenţi
români au scos, se consideră, prima gazetă în limba română, „Fama Lipski” .
- Urmează, în 1838, primul cotidian, „România”, sub conducerea lui Aaron Florian.
- Cel mai vechi, cu o activitate practic neîntreruptă se numeşte „Telegraful român” şi este
editat la Sibiu.
- În 1871 avea loc primul congres al presei române, iar în 1883 se înfiinţa Societatea presei
române (în conducerea căreia se aflau ziarişti scriitori precum B.P. Hasdeu, Eminescu,
Delavrancea, C.A. Rosetti, C. Bacalbaşa) care au imprimat articolelor scrise un stil elevat
punând accentul pe jurnalismul de opinie şi nu pe cel de informare.
- În 1884 apare „Universul” sub conducerea lui Luigi Cazzavilan, primul ziar tipărit la
rotativă.
- Cele mai vechi „statute” ale ziaristicii româneşti datează din 1890, când se publică sub titlul
Statutele Asociaţiunii Ziariştilor din România, regulament retipărit pe 12/24 iulie 1890 cu
specificarea „statutele votate”.
- Ion Gorun, Ştii româneşte ?, Editura Alcalay” face printre primii, observaţii asupra
limbajului presei noastre cotidiene.
- În 1907 „Dimineaţa” şi „Adevărul” se prezintă cititorilor cu pagini tipărite color.
- Pe 13 martie 1906 presa, cu puterea ei de influenţare asupra opiniei publice, provoacă lupte
de stradă în Bucureşti. Ziaristul care se afla la originea incidentelor se numea Nicolae Iorga,
iar ziarul , „Epoca”.
- Zece ani mai târziu, Nicolae Iorga publica Istoria presei româneşti, o monografie a
activităţii de presă care poartă amprenta enciclopedismului savantului.
Magazinele sau revistele ilustrate, cum li se mai spune, reprezintă un alt domeniu de interes
al publicului larg, semn că aparţin mass-media. Aceste publicaţii cu caracter eterogen, scrise
fără pretenţii de stil, destinate să satisfacă, prin natura lejeră a subiectelor, cele mai multe
gusturi au apariţie ritmică, de obicei săptămânală sau lunară. Îşi au originea în vechile
almanahuri, cărţi laice cu informaţie miscelanee şi, în variantele lor moderne, conţin foarte
multe ilustraţii sau desene (de la caricatură la benzi desenate) Articolele cuprinse aici vizează
informaţia cu caracter inedit sau senzaţional. Direcţia de evoluţie a acestora a constituit-o
diversitatea tematică, dar în ultimele decenii se face observată o tendinţă din ce în ce mai
accentuată către informaţia dintr-un anume domeniu al vieţii sociale.
Magazinele ilustrate din ţara noastră, alături de care aveau să cunoască o carieră realmente
strălucită şi numeroasele almanahuri ale principalelor publicaţii interbelice, au continuat să
apară în deceniile comuniste sub umbrela unor publicaţii cotidiene şi săptămânale. Cele mai
cunoscute au fost revista „Flacăra”, cât s-a aflat sub conducerea lui Adrian Păunescu,
„Realitatea ilustrată”, ca supliment al „Contemporanului”, „Femeia”, care poate fi considerată
la fel de bine şi o publicaţie specializată domeniului presei feminine. După 1990, a urmat o
autentică explozie de publicaţii, unele de format şi concepţie româneşti, altele ediţii româneşti

17
ale unor foarte cunoscute magazine străine. Lista fiind extrem de lungă şi, în plus, atinsă de
efemeritate, vor fi amintite câteva dintre cele ce au fost, ori sunt, încă reprezentative: „Zig-
zag”, „Viva”, „V.I.P.”, „Expres”, „Formula As”, „Avantaje”. Un capitol aparte în acest
amalgam revuistic îl reprezintă publicaţiile care fie comentează prestaţia mass-media, fie
prezintă, alături de programele în curs de derulare (mai ales cele de radio şi tv), numeroase
aspecte de culise. De un succes neaşteptat se bucură publicaţiile cu profil sportiv,
cinematografic, muzical, care cultivă, ca ingrediente ale aceluiaşi festin cultural, zvonuri din
lumea muzicii, legende despre „monştrii sacri”, bârfe (cele mai multe inventate) şi stabilesc
topuri cu ierarhii nu o dată bizare. Acest tip de presă-magazin din ultimii ani, specializată, în
pofida tirajelor relativ restrânse, rezistă din punct de vedere economic datorită publicităţii şi,
nu în ultimul rând, scăderii preţurilor de cost odată cu introducerea noilor tehnologii ale
tehnoredactării şi tiparului, cu mult mai puţin costisitoare.

Tipologia publicaţiilor (ziare şi reviste)

Apariţia ritmică a publicaţiilor, fie acestea cotidane, săptămânale, ş.a.m.d, determină un strâns
raport cu tematica subiectelor, fapt care generează mai multecriterii de clasificare, între care
se numără:
A Periodicitatea, criteriu în funcţie de care se stabilesc următoarele tipuri de publicaţii;
1. Cotidene ( din lat. cotidiem „ în fiecare zi”). În rândul acestora se află ziarele cu cel puţin
cinci apariţii pe săptămână. Ele formează cele mai cunoscute cotidiane centrale precum şi
unele organe de presă regionale sau municipale, între care pot fi amintite, în ordinea tirajelor:
„Adevărul”, „Evenimentul zilei”, „Naţional”, „România liberă”, „Jurnalul naţional”, „Curierul
naţional”, „Ziua”, „Libertatea’, „Curentul”, „Ultima oră”, Cronica română”, „Capitala”,
„Monitorul de Iaşi”, „Gazeta de Transilvania”, precum şi unele cotidane de specialitate:
„Ziarul financiar”, „Pro Sport”, „Gazeta sorturilor” .Unele apariţii bi- sau trisăptămânale ale
presei de provincie sunt asimilate statutului de cotidian. Situaţia se întâlnea mai ales în presa
comunistă care-şi restrânsese periodicitatea din raţiuni economice. Unii cercetători acordă
importanţă şi altor elemente, subsecvente din presa cotidiană. Astfel se referă la momentul
apariţiei, departajând presa zilnică după ora ieşirii pe piaţă: dimineaţa, prânz şi seară. Acestea
sunt, de regulă publicaţii metropolitane (deocamdată, singura metropolă din ţara noastră este
Bucureşti, unde fosta „Informaţia Bucureştiului”, devenită cotidianul „Libertatea” era
concepută ca o publicaţie de prânz. Un cotidian „Seara”, a rezistat numai câteva săptămâni
prin august 1993. „Capitala” este o publicaţie de prânz. Publicaţiile cotidiene îşi organizează
fluxul apariţiei în funcţie de distanţele la care se difuzează. În mod constant, jurnalele
româneşti sunt machetate în partea a doua a zilei, textele sunt aduse până spre orele serii, cu
excepţia evenimentelor de primă importanţă, sunt tipărite în jurul orelor 20, şi sunt
transportate pe timpul nopţii pe cale rutiera, aeriană sau ferată. Mai nou, cotidanele cele mai
importante („Adevărul”, „Ziua”, „Jurnalul naţional”) au ediţii de provincie, ale căror tiraje ,
cu un conţinut aproximativ asemănător, apar în oraşele Iaşi, Cluj, Chişinău. Acestea sunt
realizate prin intermediul multimedia, direct în oraşele respective.
2 Săptămânale (cu 52 de apariţii anual), numite şi hebdomadare (din gr. epta „şapte”) Sunt
publicaţii specializate pe domenii diverse, uneori având ele înseşi subdiviziuni:
- Literatură: „Luceafărul”, „ România literară”, „Literatorul”, „ Contemporanul”,
„Observator”, „Ziarul de Duminică” toate din Bucureşti, „Cronica” şi „Convorbiri literare”
din Iaşi, „Tribuna” (Cluj) „Orizont”, (Timişoara).
- Teatru : „Scena”, „Teatrul azi”),
3. Bilunare (bimensuale) cuprind numai reviste de cultură generală.

18
 4. Lunare (mensuale) reviste de cultură profesională destinate cititorilor pasionaţi din
diverse domenii
5. Trimestriale , care se adresează unui public elitist, de înaltă specializare, publicaţiile
având caracter ştiinţific şi prezentându-se în format carte spre a fi stocate cu uşurinţă. Se
poate observa, numai şi din puţinătatea textului însoţitor, că, din punctul de vedere al
criteriului ritmicităţii, aparţin în sensul deplin al cuvântului de sistemul mass-media primele
două tipuri de publicaţii (cotidene şi săptămânale) asupra cărora se concentrează atenţia
publicului aşa cum este caracterizat acesta, adică numeros, eterogen, dornic să fie informat
hic et nunc
asupra lumii în care trăieşte.
Alte criterii privesc:
- tirajul publicaţiilor
- formatul
- aria de difuzare (proximitatea)
- domeniul (conţinutul).
Între toate aceste crierii există o legătură indestructibilă. Funcţionarea
„criteriilor” serveşte în primul rând rigorii teoretice. În realitate, nici o
publicaţie nu există, cum s-ar putea înţelege, în stare pură, ilustrând
unicitatea de natură categorială, ci în raporturi şi proporţii care-i conferă o
specificitate nu cu mult diferită de la un caz la altul. Din acest motiv
exemplificările riscă să devină purtătoare de redundanţă, aşa că nu le mai
repetăm.

Afişe, postere (autocolante), Panouri publicitare, fluturaşi

Afişele deţin un rol mai puţin important în sistemul şi industria aferentă din mass-media.
Faptul se datorează circulaţiei restrânse pe care acestea o au, direcţionate pe domenii de
activitate, iniţial legate de artă, astăzi mult amplificate. Acestea nu fac parte dintr-o strategie
comunicaţională cum este cea întâlnită în cazul mijloacelor de comunicare în masă consacrate
(presă, radio, tv), dar ceea ce se poate afirma cu siguranţă este că ele conţin un mesaj explicit,
„aplicat” pe un suport lipsit de dinamica necesară a face din ele mijloace active. Acestora li se
pot adăuga fluturaşii (utilizaţi şi în campaniile publicitare), din a căror denumire explicită,
rezultă ca sunt aruncaţi de la mare înălţime (din balcoane, de la etajele superioare ale
blocurilor, din helicoptere) şi conţin mesaje scurte în directă relaţie cu evenimentul care se
desfăşoară, îndemnuri la a acţiona sau, dimpotrivă, de a nu acţiona într-un anumit fel. Alte
afişe, care fac în mod constant reclama pe produs, se prezintă sub forma unor autocolante
oferite cumpărătorilor sau virtualilor clienţi. Prin utilizare, acestea devin reclame în mişcare.
Inventivitatea nu cunoaşte în acest sens limite, ultimele cuceriri în domeniu (ne referim la
marketingul firmelor respective) extinzându-se la parasolare pentru automobile, numere de
înmatriculare ale acestora, sau la vestimentaţia uşoară (şepci, tricouri, sacoşe sau genţi, pixuri
ş.a.m.d.). Trecerea de la suportul consacrat la alte texturi, nu ne opreşte ca, prin finalitate, să
considerăm că mesajul lor este cel al unor postere publicitare.
Panouri publicitare. Ca fenomen derivat al activităţilor de publicitate, în marile oraşe au
apărut panourile de reclamă, destinate informării asupra celor mai noi produse. Ele prezintă o
sumă de caracteristici comune cu afişele, dar fiind mai mult decât acestea. Publicitatea tip
reclamă, reprezintă un mesaj în care informaţia este concentrată în text şi imagine (uneori şi
din sunet) atât cu scop informativ cât şi, dacă nu mai degrabă, cu scop persuasiv. Mesajele
reclamei publicitare sunt concepute după regulile advertising-ului şi managementului de
piaţă. Despre aceste aspecte, mai pe larg la capitolul despre rolul pe care-l deţine publicitatea
în mass-media, altfel un domeniu autonom.

19
 Underground comunicaţional Graffitti apar în peisajul autohton odată cu evenimentele care
au schimbat regimul totalitar cu unul democratic, şi în zonele marilor centre urbane din
România (Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Cluj, Timişoara, Braşov) se răspândeşte tot mai intens
un fenomen care, în terminologia massmedia, este definit ca o subcultură: graffitti. Amploarea
acestei adevărate mode are, şi la noi, consecinţe de acum previzibile. Suportul îl constituie
zidurile unor instituţii, holurile şi staţiile de metrou, metroul însuşi. Referinţele se rezumă la
ceea ce trebuie interpretat ca text scris şi nu la ansamblu, care pare a avea legătură cu un nou
tip de artă. Textele se referă la sloganurile tinerelor generaţii, deocamdată fără ieşire la
audienţă şi sunt un amestec de publicitate şi comunicare direcţionată. Unele delimitează
teritoriul bandelor de cartier (aşa numiţii „băieţi de băieţi”), zonele influenţelor
sportive( „câinii roşii şi armata ultra” pentru Dinamo, „Rapid ti amo” şi Steaua „armata
ultra”) mesajele lor pătrunzând în stilul hip-hop al muzicii noi ş.a.m.d.
Anunţurile-bilet sunt mici afişe, de dimensiunea unor etichete şi apar în preajma
telefoanelor publice, pe stâlpi de înaltă tensiune, în incinte precum holurile facultăţilor şi
căminele studenţeşti, intrările în clădiri şi instituţii, pe automobile. Unele anunţă, din partea
unor regii autonome, întreprinderi şi instituţii ale statului, întreruperi temporare de apă, gaze,
lumină, ori efectuarea de plăţi. Altele oferă informaţii despre închirieri şi
cumpărări, meditaţii, copieri şi redactări de lucrări de diplomă, vânzări de
case, maşini, etc. Ele formează o alternativă la mica publicitate din presa
cotidiană şi nu s-ar putea spune că duc lipsă de audienţă din partea
publicului trecător. Le considerăm o formă de „atavism comunicaţional”

2. Comunicarea pe suport electronic (audio)

O consecinţă a primei revoluţii industriale a reprezentat-o acumularea de inovaţii ştiinţifice

şi tehnice între care se puteau stabili legături nebănuite până atunci. Într-un studiu consacrat
istoriei comunicării moderne Patrice Flichy insistă asupra acestor conexiuni care, după opinia
sa, structurează mijloacele de informare în trei segmente, la rândul lor şi etape: comunicarea
de piaţă (1790- 1870), comunicarea familială (1870-1930) şi comunicarea globală (1930-
2000). Interesează în acest sens prima etapă, dezvoltată din câmpul preocupărilor de natură
ştiinţifică, extrem de numeroase şi aflate într-o fază de acumulare, care şiar fi putut demonstra
viablitatea în rândul instituţiilor, şi ele în formare, ale statului. Aşadar, deşi comunitatea
economică şi într-o bună măsură comunitatea ştiinţifică, atât cât se constituiseră în acea
perioadă, simţeau nevoia schimbului de informaţie, rezultatele dătătoare de progres aveau, pe
lângă caracterul explicabil individual, ilustrat de întreaga scară evolutivă a sistemului mass-
media, şi un tip de singularitate, ce le împiedica să devină foarte curând factori ai emancipării.
Noul nivel de cunoştinţe acumulate, accesibil unui număr restrâns de savanţi şi cercetători şi
prin aceasta inaccesibil celorlalţi, avea nevoie de colaborarea cu persoane sau instituţii
dispuse la iniţiativă, capabile să rişte în numele unor proiecte considerate utopice. Chestiunea
se referea la necesitatea de a optimiza, pe de o parte, elementele schemei comunicării prin
rapiditate şi, concomitent, ştergerea distanţelor, iar pe de alta, de a se asigura într-un grad cât
mai înalt acurateţea informaţiei. Paşi importanţi au fost realizaţi în privinţa dezideratului
dintâi. Aceştia au fost posibili graţie intrării umanităţii într-o nouă eră sau, ca să se utilizeze
terminologia metaforică întrebuinţată mai înainte, într-o nouă „galaxie”, legată de această dată
de:
A. Telegraful electric. Posibilitatea trecerii de la comunicarea pe suport de hârtie la cea pe
suport electronic a fost intuită ca modalitate de desfăşurare, dar fără a fi pusă în practică, de
italianul Giovanni de la Porta. La începutul secolului al XVIII - lea mecanica acestui proces
era atât de elaborată încât se puteau genera sarcini electrostatice foarte mari, folosind aparate
care utilizau principiul frecării, aşa numitele butelii de Leyda. Benjamin Franklin a reuşit să

20
încarce electric o butelie de Leyda cu ajutorul unui zmeu înălţat în timpul unei furtuni.
Alessandro Volta a inventat bateria de stocare, iar Michael Faraday a perfecţionat
dispozitivele adecvate pentru generarea curenţilor electrici.
Un pas fundamental în evoluţia tehnologiei spre telegraful electric l-a constituit
descoperirea proprietăţilor electromagnetului. Prin 1830, unele componente tehnice necesare
unui telegraf electric erau deja disponibile în ştiinţă. Rămânea doar ca ele să fie asamblate în
pattern-ul necesar. Samuel F. B. Morse, profesor de literatură şi de arta portretului la
Universitatea din New York este creatorul sistemului telegrafic care i-a permis să transmită
mesaje prin cele zece mile de sârmă care înconjurau atelierul său. Pe 27 iulie 1886, Cyrus W.
Field a montat cabluri peste Oceanul Atlantic transmiţând mesaje cu o viteză incredibiă.
B. Telegrafia fără fir. Scoţianul James Maxwell elaborează o teorie matematică a undelor
electromagnetice, necunoscute până la el, despre care se presupunea că se deplasează cu
viteză luminii. În 1888, germanul Heinrich Hertz demonstrează existenţa acestor
unde şi concepe un aparat pentru a le genera şi detecta. Pe la începutul
anilor 1890, un italian de numai 20 de ani, Guglielmo Marconi,
demonstrează posibilitatea transmiterii mesajelor codate fără a se folosi
de un fir electric.
C. Telefonul. Centrala telefonică. Sisteme bazate pe telefonie. În 1876, Alexander Bell şi
Puskas Tivodor, asistentul său, reuşesc să transmită vocea umană prin cabluri
electrice, lărgind considerabil aria tehnologiilor comunicaţionale. Acestea pătrund iniţial în
mediile cel mai progresiste, în lumea afacerilor economice şi în tehnologia militară şi de-abia
după aceea în domeniul viitoarelor mass-media. Telefonia de ultima oră este realizată prin
satelit şi se numeşte „celulară”. Ea deschide posibilităţi enorme schimbului de informaţie,
încorporând în aparate de mici dimensiuni cu numeroase funcţiuni de utilizare, de la fax,
internet, e-mail, flux de informaţii pe domenii, tip agenţie de ştiri, calculator, agendă ş.a.m.d.
Ultimele realizări se referă la simbioza cu imaginea, discuţiile purtate la distanţă redând
simultan cu sunetul şi imaginea.
D. Radio-ul. Inventarea radio - ului a avut urmări extrem de profitabile pentru dezvoltarea
mass-media. Cu toate că iniţial acesta era utilizat pentru transmiterea informaţiilor
confidenţiale guvernamentale, sau de către unele corporaţii comerciale, de navigaţie şi armată,
sistemul transmiterii vocii prin radio avea să devină, după numai un deceniu un mijloc de
comunicare pentru oamenii de rând. Odată cu aceste progrese uimitoare se iveau şi probleme
noi generate de interferenţele undelor şi de necesitatea constituirii unor reglementări privind
utilizarea anumitor „lungimi” de undă. Riscul creierii unui „Babilon comunicaţional” era
iminent.
În 1906, în ajunul Crăciunului, operatorii radio de pe vapoarele aflate pe oceanul Atlantic,
de-a lungul coastei Statelor Unite, pe oceanul Atlantic, au auzit pentru prima oară în căşti
vocea umană. Reginald A Fessenden concepuse un aparat care permitea radiodifuzarea unor
semnale infinit mai complexe decât semnalele morse. Lee De Forest a inventat tublul cu vid,
cunoscut mai bine sub denumirea de lampă, un amplificator care a contribuit atât la
îmbunătăţirea semnalului cât şi la mai buna receptare a acestuia Tuburile vor fi înlocuite, spre
jumătatea secolului al XX - lea, cu tranzistori, având aceleaşi funcţiuni şi o tehnologie mult
simplificată. Cel care a intuit posibilităţile imense deschise prin utilizarea acestor invenţii în
mass-media a fost David Sarnoff, un tânăr inginer, angajat al trustului american Marconi şi
devenit celebru în timpul naufragiului vaporului Titanic, Sarnoff se aflase în legătură
telegrafică radio permanentă pe tot timpul dezastrului, relatările sale creând o mare tensiune
emoţională în rândul cititorilor de presă. Câţiva ani mai târziu, Sarnoff a redactat un memoriu
în care, printre altele, spune; „Am conceput un plan de dezvoltare care ar face din radio un
obiect de uz casnic, în acelaşi sens ca şi pianul sau fonograful (...) un radiotransmiţător
telefonic având o rază de acţiune de 25 până la 50 de mile, poate fi instalat într-un punct fix

21
unde se cântă muzică instrumentală, vocală sau de ambele tipuri. Receptorul poate fi proiectat
sub forma unei simple cutii muzicale radio şi reglat pe lungimi de undă, care ar putea fi
schimbate doar prin rotirea unui singur comutator sau prin apăsarea pe un singur buton. Cutia
muzicală radio poate fi prevăzută cu tuburi amplificatoare şi cu un telefon difuzor şi ambele
pot fi montate într-o singură cutie. Cutia poate fi aşezată pe o masă în salon sau în camera de
zi şi, rotind comutatorul, muzica transmisă poate fi recepţionată. Acelaşi principiu poate fi
aplicat în numeroase alte domenii, cum ar fi de exemplu recepţionarea unor conferinţe acasă,
conferinţe care pot fi perfect audibile: de asemenea, evenimente de importanţă naţională pot fi
anunţate şi recepţionate simultan. Scorurile la meciurile de baseball pot fi transmise prin eter
prin folosirea unei staţii instalate pe terenurile de joc. La fel se poate proceda şi în cazul altor
oraşe. Această propunere ar fi extrem de interesantă pentru fermieri şi pentru unele persoane
care trăiesc în districte îndepărtate, aflate la mare distanţă de oraşe. Procurându-şi o cutie
muzicală radio, ei ar putea asculta concerte, conferinţe, muzica, recitaluri etc.”
(apud Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball- Rokeach, în Teorii ale comunicării
de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 105). În zece ani, radioul a devenit
un mijloc de largă folosinţă.

3. Comunicarea pe suport electronic (audio-video)

Ca şi în cazul presei tipărite, dezvoltarea cinematografiei poate fi înţeleasă atât în cadrul

paradigmei evoluţioniste, cât şi în cadrul paradigmei conflictuale. Antecedentele istorice ale
filmului pot fi regăsite în începuturile ştiinţei.
Stăpânirea tehnologiei a fost, ca şi în cazul sistemului audio, extrem de importantă. O serie
de acumulări ştiinţifice, din domenii care nu prezentau şi nici nu asigurau de la bun început
afinităţi între ele, au precedat apariţia cinematografului. Cele mai importante aspecte se
refereau atât la mecanismele tehnice întrebuinţate de emiţător şi, totodată, la adaptarea
acestora la abilităţile şi competenţele fiziologice ale receptorilor. Unele probleme tehnico-
ştiinţifice necesitau o soluţie, înainte ca aparatul de proiecţie a filmului şi camera de luat
vederi să fie inventate. Până la momentul contemporan s-au derulat următoarele
etape:
A. Proiecţia de imagini. Pentru prima situaţie, singurul element cunoscut din vechime era
reflectarea de imagini bazate pe principiul oglinzii. Pe vremea filosofului englez Roger Bacon
(sec. al XIII - lea) se inventase mecanismul de funcţionare a periscopului, prin intermediul
căruia se puteau capta imagini. Una dintre cel mai importante invenţii a fost camera obscură,
utilizată de Leonardo da Vinci în pictură.
B. Realizarea de imagini în mişcare. O problemă majoră, a fost cea referitoare la perceperea
mişcării continue, demonstrată cu ajutorul unui mecanism numit thaumatrope, un disc mic, cu
diametrul cât o ceşcuţă, montat pe un ax şi având pictate două figuri, una pe partea din faţă,
cealaltă pe partea din spate, uşor modificate. Prin învârtirea discului cu ajutorul unor arcuri
sau a unei sfori se crea iluzia unei mişcări. Savantul belgian Joesph Plateau (sec. al XIX - lea)
poate fi considerat inventatorul prototipului aparatului de filmat. Acesta şi-a concentrat
cercetările asupra percepţiei optice umane, demonstrând în teza sa de doctorat (susţinută la
universitatea din Liege) că retina posedă o memorie de o zecime de secundă, îndeajuns ca să
„lege” prin fracţiunea de timp respectivă două imagini între ele.
C. Fotografia. Numită în greaca veche fotografie „scriere cu particule de lumină”, realizarea
imaginii devenea condiţia ultimă necesară inventării filmului. Dacă dificultatea captării unei
imagini din realitatea înconjurătoare fusese rezolvată în linii mari de principiile camerei

22
obscure, a lui Leonardo da Vinci, chestiunile ce rămăseseră în suspensie se refereau la
miniaturizarea acesteia şi la găsirea unui suport de conservare a imaginii respective. Problema
nu era camera obscură, în speţă aparatul fotografic, ci modalitatea conservării imaginii astfel
captate pe un suport, filmul fotografic. Un rol determinat l-au avut descoperirile din alt
domeniu, chimia, mai exact punerea în evidenţă a capacităţii unor compuşi chimici (săruri de
argint) de a reacţiona rapid la lumina soarelui. Între ianuarie şi martie 1839 Louis Daguerre în
Franţa, William Talbot şi John Hershel în Anglia, au reuşit să obţină imagini fotografice
bazate pe aceleaşi principii chimice generale, dar prin tehnici specifice diferite.
D. Cinematograful. Elementele realizării aparatului de filmat erau constituite dar
neasamblate: camera obscură, principiul neurofiziologic al efectului vizual întârziat, becul
electric inventat de Edison, rolfilmul cu peliculă impresionabilă.
- Filmul (mut) devine o realitate în laboratorul lui Thomas Alva Edison, unde au fost
concepute aparatul de filmat şi proiectorul de imagine. Kinetoscopul (din v. gr. kinetos
„mişcare” + scopeo „a privi”) cum se numeşte, a devenit disponibil pentru
public, contra unei taxe, în 1894, când un întreprinzător a deschis un salon
cu kinetoscop iniţiind aşa numita industrie a peep-show-ului. În 1895, fraţii
Auguste şi Louis Lumière, au perfecţionat invenţia lui Edison şi au înfiinţat
instituţia numită cinematograf, care avea să cunoască timp de o jumătate
de secol o dezvoltare exponenţială. Primul boom comercial a fost cel al
filmelor numite nickelodeon „ opere de o para”, după preţul cerut pentru o
vizionare de aproximativ 30 de secunde.
- Cinematograful sonor, prin aplicarea pe marginea peliculei de celuloid a benzii
electromagnetice de redare a sunetului (1920).
Formele de realizare şi prezentare a imaginilor de film au evoluat de la alb-negru la color
(1940) şi apoi tridimensional, aşa numitul cinematograf „în relief “(1957).
E: Televiziunea ( cu antenă; .prin cablu , satelit) Cel mai nou dintre mijloacele de
comunicare, televizorul, a moştenit multe din tradiţiile radioului. Sar putea spune, pentru
exactitate, ca le-a preluat îmbunătăţindu-le. Tehnologia electronică a televiziunii a fost
perfecţionată în anii 1920-1930, zece ani mai târziu difuzându-se emisiuni în S.U.A. Cel de-al
doilea război mondial a îngheţat pentru o perioadă economia statelor celor mai industrializate,
dar chiar şi în acest răstimp s-au făcut unele progrese de ordin tehnic, încât la scurtă vreme
după ieşirea din conflictul mondial, industria televiziunii să revină în prim plan în
următoarele formate succesive:
- Televiziunea prin reţea (off-the-air). Primele televizoare aveau un ecran mic (aproximativ
cât o jumătate de pagină de carte) şi funcţionau pe principiul tuburilor cu vid.
- Televiziunea prin cablu. Chestiunea clarităţii imaginii şi, implicit, a puterii semnalului a fost
rezolvată de americanul Robert Tarlton, care a avut ideea salutară de a monta pe o culme
montană o antenă înaltă la care, contra unei taxe lunare, a conectat prin cablu casa fiecărui
abonat.
- .Sisteme de transmitere directă prin satelit. (DBS) Sistemul de difuzare directă prin satelit
este mult asemănător celui care prezintă combinaţia satelit + cablu + taxă, cu amendamentul
ca utilizatorul plăteşte ( o singură dată) o antenă parabolică (de aprox. 1000 $) prin
intermediul căreia are acces la numeroasele transmisii prin satelit necodate. Acestea sunt de
ordinul sutelor şi asigura un acces, după alţii „un voiaj” gratis într-un univers practic
inepuizabil.
- Televiziunea prin cablu transmisă de satelit. Epoca sateliţilor comerciali de comunicaţii este
iniţiată în S.U.A din 1974. Atunci a fost lansat Weststar 1, reprezentând o investiţie extrem de
costisitoare în 1989, 75 milioane de dolari, amortizată însă relativ repede, deoarece fiecare
satelit avea la bord în jurul a 24 de transpordere S-ar putea spune că importanţa sateliţilor

23
pentru progresul comunicaţilor moderne este similară cu importanţa telegrafului pentru
dezvoltarea ziarului. Atât telegraful, cât şi satelitul au învins „obstacolul” distanţei, permiţând
astfel un acces mai facil la colectarea şi răspândirea informaţiilor.
Concluzii asupra temelor ( V.1. A-C; V.2 A-B) tratate: În finalul celor prezentate trebuie
arătat că, în evoluţia lor istorică, cele mai importante componente ale sistemului mass-media
(presa, radio, tv) s-a aflat într-o situaţie concurenţială. Acestea s-au succedat unele altora şi
exista, în cazul unei confruntări totale, riscul dispariţiei unora dintre ele. De altfel, se poate
observa ca „forţa” mass-media iniţială a lor a slăbit sau crescut în funcţie de evoluţie. Lucrul
cel mai important este însă că, în locul unei confruntări totale, aceste componente mass-media
au intrat într-o relaţie simbiotică convieţuind prin specializarea fiecăreia într-unul din variile
domenii ale comunicării, modului şi scopului realizării acesteia După cum s-a spus, apariţia
fiecărui nou mijloc de comunicare în masă a produs, la început, o perioadă de confruntări cu
cel /cele deja existente. Confruntate cu aceste perspective mai vechile sisteme media s-au
străduit să descopere necesităţi nesatisfăcute de nouă structură. Faptul a dus la o reconsiderare
a obiectivelor şi tot o dată la specializarea fiecăreia dintre aceste structuri media. Jurnalismul
de presă nu este întrutotul asemănător celui de radio, în timp ce jurnalismul de televiziune
conţine numeroase aspecte particulare ale profesiei. Dar, dacă aceste aspecte nu
îndepărtează starea concurenţială în care se află cele trei importante
structuri, despre care se poate spune că simt deja în ceafă răsuflarea
ucigaşe a celei de a patra, era comunicării computerizate, altele
demonstrează eficienţa şi necesitatea reorientărilor. Ziarul se
concentrează pe evenimentele, ştirile, comentariile care captează
interesul imediat al cititorului legându-l în mod invizibil pe acesta de
arealul în care trăieşte. Radio-ul, care şi-a pierdut multe dintre prerogativele dobândite
până la apariţia televiziunii s-a „retras” din camera de zi, în dormitoare, bucătării, automobile,
concentrându-şi oferta de programe pentru orele când nu se pot urmări posturile tv., devenind,
în ultimul timp, interactiv. Acestea, deşi emit în marea lor majoritate 24 de ore din 24, devin
extrem de active în orele serii, ceea ce a dus, pe lângă declinul radioului, la prăbuşirea
industriei cinematografice mondiale.

CAPITOLUL IV
NOI SISTEME MASS-MEDIA

Ultimul pătruns în „familia mass-media” este aşa numita componentă multimedia. Ca

termen la modă, multimedia este considerată un salt tehnologic asemănător apariţiei presei,
radioului şi televiziunii, fiecare la timpul lor. Această nouă revoluţie trebuie legată de anii ’80
din secolul trecut, când s-a produs transformarea semnalului analog (sunet, voce, imagine) în
semn digital înţeles de calculator. Prin această transformare a fost posibilă înmagazinarea
unui volum uriaş de informaţii, fiind necesară compresia lor. Reunind televizorul şi faxul
printr-un calculator, se pot primi sau transmite, printr-o simplă apăsare pe taste, mesaje, se
poate dialoga cu partenerii conectaţi la reţea oriunde pe glob s-ar afla aceştia, putem avea
acces la imagini, cărţi sau enciclopedii. Multimedia asigură accesul individului la informare
uşor şi rapid.
Multimedia are ca domeniu de manifestare intersecţia a trei mari ramuri comunicaţionale:
informatica, telecomunicaţiile şi audiovizualul, compatibilizate de procedeele de numerizare,
prin intermediul cărora calculatorul poate realiza sinteza de ansamblu a informaţiei.
Contribuie la aceasta procese de codificare şi decodificare, prelucrare şi transport a
informaţiei, după binecunoscuta schemă a comunicării. Multimedia realizează convergenţa
dintre reţelele de difuzare şi transmisie (termenii trebuie luaţi în accepţiunea lor nesinonimică)

24
ale serviciilor de comunicaţie (reţele telefonice), tranzacţii (cablo-distribuţie), informare
(teledifuziune), privite din punct de vedere al suportului fizic.
În ce priveşte caracterul aplicativ, noul sistem este considerat un „mediu multidimensional”
sau „n dimensional”, o tehnică de structurare şi distribuire a informaţiei în masă. Cu toate că
are particularităţi ce ţin de tehnica cea mai performantă, de vârf, multimedia oferă
utilizatorilor modalităţi uşare şi intuitive de acces la informaţie. Trecerea de la domeniul înalt
profesional către accesibilitatea marelui public îi asigură calitatea de unealtă pusă în serviciul
existenţei cotidiene.
A. Computerul. Primul computer electronic a fost construit în 1946 şi se baza pe tehnologia
tuburilor cu vid. Era folosit exclusiv de oamenii de ştiinţă, fiind considerat un fel de creier
artificial, ceea ce a şi dus la o competiţie permanentă între acesta şi inteligenţa umană. Bazat
pe structura binară a informaţiei, adică format din combinaţii ale simbolurilor 0 şi 1,
computerul dădea soluţii rapide pentru ecuaţii a căror desfăşurare analitică solicita inteligenţei
umane ore şi chiar zile de calcul. Savanţii s-au confruntat cu faptul că puteau realiza în numai
câteva minute ceea ce le-ar fi răpit, altfel, săptămâni de lucru.
Era, prin urmare, necesar să se realizeze software-ul unei astfel de maşini într-un mod
simplificator pentru a fi accesibil potenţialilor utilizatori. Nivelul abilităţilor necesare spre a
folosi, ca mijloc de comunicare în masă un computer, este echivalent cu nivelul de cunoştinţe
necesar pentru cititul presei, utilizatorul netrebuind să devină programator de
computer (cum nici cititorii unei publicaţii nu trebuie să devină reporteri
sau tehnoredactori).
B. Internet „ reţeaua internaţioală” Reprezintă un sistem mondial de reţele
de calculatoare interconectate, care înlesneşte serviciile de comunicare a
datelor cum ar fi deschiderea unei sesiuni de lucru la distanţă, transferul
de fişiere, poşta electronică şi grupurile de discuţii. Internet este o cale de a
conecta reţelele existente. A fost prefigurat de ARPAnet, fiind folosit iniţial de instituţiile
militare, dar tehnologia sa permite oricărui sistem să se lege printr-o poartă electronică,
devenind astfel părţi componente la Internet. Caracterul interactiv al Internetul este dat de
Internet Reley Chat (IRC), un serviciu de dialog în timp real bazat pe Internet, în care se poate
conversa pe viu cu participanţi din toată lumea. Creat de finlandezul Jarkko Oikarinen în
1998, IRC necesită un program client, care afişează lista „canalelor” IRC curente. Numele
fiecărui canal, creat de participanţii care dispun de cunoştinţele tehnice necesare, sugerează
uneori zona sa de interes
ALTE SISTEME
C. e-mail „poşta electronică”. Una dintre utilizările computerului în sistem mass-media
poate fi considerată e-mail. Poşta electronică foloseşte reţeaua pentru a transmite şi a
recepţiona mesaje. Ea permite alcătuirea unor mesaje şi transmiterea lor în câteva secunde
către unul sau mai mulţi destinatari, către departamente şi instituţii aflate în alte ţari ale
globului terestru, sau către o cunoştinţă de peste hotare. Foloseşte computerul şi telefonul prin
Internet.
D. Desktop Publishing „cartea tehnoredactată pe computer” Tehnologia computerelor
permite realizarea de programe pentru tehnoredactarea presei, operaţiune care a plasat în
desuetudine câteva meserii adiacente presei.
Ceea ce interesează într-un grad mai înalt este o altă posibilitate, aceea de a transforma
modul de execuţie, tehnica de funcţiune şi textul unei cărţi scrise şi tipărite cu mult timp
înainte de era computerelor, într-o aplicaţie pe computer. Faptul este perfect posibil, putându-
se vorbi despre două importante aspecte. Primul, realizarea unui nou suport pentru carte şi
apariţia bibliotecilor stocate în memoria computerizată, care oferă avantajul unui volum
enorm de informaţie într-un „spaţiu” extrem de restrâns. Spre exemplu, Enciclopedia
Britannica, în 32 volume, încape pe un singur CD („compact disc”) putând fi utilizată ca o

25
carte ale cărei pagini sunt deschise prin alte procedee, mai eficiente. Al doilea se află în
legătură cu necesitatea optimizării formulei editoriale, în sensul că se pot utiliza instantaneu,
imaginea şi sunetul. Se naşte un nou tip de carte, foarte potrivită în cazul antologiilor,
albumelor de artă şi a biografiilor unor scriitori importanţi. Această nouă manieră de „a scrie”,
implică mutaţii în a se imagina o biografie.
Existenţa unei vaste biblioteci de computer este deja o realitate definită destul de explicit
tematic. Cele mai apreciate titluri se încadrează în categoria cataloage de artă, trasee
muzeistice, biografii ale personalităţilor muzicale, artistice, literare. O aplicaţie superioară îşi
vor găsi bibliotecile de texte CD (pe computer) în lumea universitară. Aplicaţiile multimedia
din domeniul învăţării asistate reflectă schimbările din tehnologia didactică, cel mai important
fiind randamentul foarte ridicat al acestui tip de învăţare, în sensul că un individ însuşeşte
numai 10% din ce vede, 30% din ce aude şi 50% din ce vede şi aude simultan. Gradul înalt de
interactivitate este realizat prin stabilirea proprietăţilor obiectelor de a fi sau nu selectabile.
Acest fapt determină iniţierea sau terminarea forţată a unor acţiuni în sistem.
D. Videotextul. Reprezintă un sistem mass-media prin care se obţine transmiterea
informaţiilor, cum ar fi principalele ştiri, cotaţia la bursă, rezultatele sportive, adresele utile,
filmele săptămânii etc., printr-un sistem de televiziune prin cablu.
E. Teleshoping .Este un sistem de vânzare la distanţă, însoţit de obicei şi de clipuri
publicitare, în care se prezintă calităţi al unor produse precum, noutatea, fiabilitatea şi
costurile promoţionale ale acestora. Întrucât prezentarea acestei forme de informare
comercială se desfăşoară şi prin intermediul micului ecran, termenul se confundă deseori şi
duce la crearea unei etimologii populare, în sensul că privitorii fac legătura cu un posibil
omonim, adică se află în postura de privitori la televizor (tele) şi anume la un program pentru
cumpărături. În realitate, prin teleshoping se înţelege un sistem de cumpărare la distanţă, cu
mult mai dezvoltat decât „se vede” la televizor

CAPITOLUL V
MASS-MEDIA ȘI SISTEMELE SOCIALE

La întrebarea ce rol joacă presa în societate nu există un singur răspuns, ci opinii diferite, în
funcţie de perspectivele analizei. Acestea se referă la statutul presei şi la cel al jurnaliştilor în
strânsă legătura cu sistemul politic din statul respectiv, cu evoluţia istorică a relaţiilor sociale
din ţara respectivă, gradul de cultură profesională şi conştiinţă al jurnaliştilor, deplasând
fondul problemei în domeniul unei filosofii a profesiei, altfel spus al misiunii existenţiale a
massmedia şi a determinărilor existente între această misiune şi cei care o profesează.
Numeroşi cercetători s-au ocupat de acest conţinut propunând soluţii la fel de numeroase
asupra cărora s-au văzut nevoiţi să adauge noi observaţii întrucât presa este unul dintre cele
mai sensibile sisteme la schimbările sociale şi, în acelaşi timp, un fidel seismograf al
mişcărilor din interiorul societăţii.
A. Modelul autoritarist este determinat de momentul apariţiei presei în Europa dominată
politic de monarhii, constituite pe principiul teocentrismului. Monarhii europeni, ca
reprezentanţi sau unşi ai divinităţii, îşi exercitau un rol paternalist manifestat prin stabilirea a
ceea ce este folositor sau nu pentru individ. Apariţia presei pe o asemenea treaptă de evoluţie
istorică reprezenta o noutate ale cărei consecinţe nu puteau fi cunoscute de la bun început. De
aceea, încă de la apariţie, presa a intrat în atenţia unora dintre instituţiile statului care o
priveau cu destule rezerve. Un control asupra acesteia s-a instituit prin restricţii şi privilegii.
Restricţiile delimitau respectarea principiilor care stăteau la fundamentul societăţii şi erau de
natură monarhică, religioasă, morală în timp ce privilegiile demonstrau exercitarea unui
anume tip de oportunism, în sensul obţinerii de beneficii sau facilităţi. În general, categoria de

26
privilegii practicată atunci se regăseşte destul de constant şi astăzi. Restricţiile erau de natură
economică şi priveau plata unor taxe, de timbru sau juridic, de natură instituţională, în sensul
necesităţii unei autorizări speciale. Din această „formulă” de existenţă a presei, au evoluat,
conform cu realităţile existente, modelul liberal şi cel comunist.
B. Modelul liberal pune accentul pe autonomia presei, stabilind că nu există autonomie
absolută, dar că e preferabil ca între autoritarismul de tip statal şi cel al societăţii (oamenilor)
să funcţioneze cel de-al doilea. Conform concepţiei liberale, omul este deţinătorul unor
drepturi naturale, fundamentale şi inalienabile; el nu-şi pierde această autoritate în faţă noilor
instituţii ale statului, care se sprijină pe dreptul său liber de a-i alege pe
conducători, alegere din care decurge şi dreptul de a-i controla, sloganul „fraternitate,
libertate, egalitate” eliminând, desigur numai aparent, ierarhiile. Acestea erau înţelese, iarăşi
aparent, ca fiind
controlabile de individ. Ideea ridică totuşi semne serioase de întrebare dacă într-o lume a
interdependenţelor, autonomia funcţiilor mass-media nu este cumva formală.
Conform conceptului de egalitarism, promovat de doctrina liberală, presa nu contribuie
numai la circulaţia ideilor şi a informaţiilor, ci şi la controlarea instanţelor Puterii, ca a patra
putere, sau ca un câine de pază al societăţii. Astfel, după modelul liberal, presa nu are doar
libertate de expresie ci şi o mare responsabilitate asupra actului jurnalistic. În modelul liberal,
legile pieţei (concurenţă, profit) devin factori regulatori ai mass-media.
C. Modelul comunist derivă din exacerbarea şablonului autoritarist. Ar fi poate mai nimerit
să se numească model dirijist întrucât nu numai în statele comuniste ci şi în unele dictaturi, el
pare a funcţiona după aceleaşi principii. Considerat a se fi născut la începutul secolului, o dată
cu Revoluţia din Octombrie, şi aproape epuizat ca experienţa istorică, modelul acesta a
reprezentat un recul chiar şi faţă de structurile din care se revendică. Dacă în privinţa
modelului autoritarist, legile pieţei libere au acţionat şi au produs transformări evoluţioniste,
dirijismul modelului numit comunist a acoperit şi acele componente de piaţă ale produsului
mass-media. Faptele sunt, în general, cunoscute, dar ar fi greşit să se considere că formula pe
care a încercat-o presa în statul democraţiilor populare a fost de la bun început greşită. Ea şi-a
propus iniţial un lucru imposibil: să dărâme un sistem considerat injust, dar constituit pe
evoluţia lentă a unor tradiţii( în fruntea căruia se aflau totuşi elite intelectuale), şi să
consolideze o structură utopică - după modelul egalitarismului francez care a avut drept
rezultat refacerea capitalismului, dar numai după ce revoluţia şi-a devorat liderii - cu o
conducere formată de un grup restrâns de intelectuali anarhişti (după unele opinii intelectualii
au stat la originea tuturor revoluţiilor şi la originea tuturor trădărilor) care anunţând principii
egalitariste îşi consolida sistematic statul ierarhic elitist, prin înlocuirea termenului medieval
de nobil ce cel de nomenclaturist. Acest sistem care demolase toate structurile nu punea în loc
nimic altceva decât vise irealizabile. Maşina de fabricat vise a sistemului comunist a fost
presa şi întrucât liderii primului stat comunist au înţeles repede ce se petrece au preferat să
mintă, iar masele inconştiente au mers mai departe. Presa devenea principala pârghie
ideologică a puterii şi sub pretextul educării acestora, a mobilizării lor în scopul realizării
marilor deziderate ce le aveau în faţă s-a ocolit în mod sistematic adevărul. Controlul total
asupra structurilor organizatorice ale presei, funcţiunilor ei economice, desfăşurării în
teritoriu, asupra componenţei redacţiilor (pe bază de dosar) şi, în cele din urmă asupra
informaţiei a devenit atribuţia aparatului de propagandă. Propagandei, ca instituţie comunistă,
i se subordonau toate mijloacele de comunicare în masă, învăţământul, cultura ş.a.m.d., cele
cu „deschidere” spre universalitate spirituală sau geografică fiind strict controlate, până la
atrofierea funcţiilor mai importante pe care le aveau. Presa dirijistă are, preconcepută, propria
ei imagine despre realitate, iar atunci când aceasta nu se potrivesc este cu atât mai rău pentru
realitate. De aceea, informaţia încetează de a mai conţine entropic imaginea adevărului ci, idei
oficiale furnizate drept informaţii.

27
 D. Modelul serviciului public, este la modă astăzi, deşi poate fi contestat din multe puncte
de vedere. Acesta este mai degrabă teoretic decât pragmatic. Numit şi al responsabiliăţii
sociale, acest model aşează într-o relaţie interactivă trei instituţii: statul, societatea şi presa. Se
bazează pe principiul că libertatea presei este o datorie publică şi porneşte de la premisele
teoretice al modelului liberal, dar şi de la considerentul că acesta a abdicat de la principiile
sale fundamentale. Modelul serviciului public poate fi considerat o treaptă evolutivă a
tiparului liberal, concentrată asupra noilor raporturi stabilite în societate, după revoluţia
tehnologică din mass-media (radio-televiziune-multimedia) şi având printre determinaţii
dezvoltarea conştiinţei. Conform acestui model, locul central în mass-media îl constituie
dezbaterile de presă asupra rolului acesteia (mai ales în sensul eliminării practicilor
excesive, orientate comercial), ca şi o exigenţă profesională sporită în direcţia favorizării
tehnicilor de informarea exactă şi corectă a publicului. Principalul obiectiv al acestui model îl
constituie ieşirea de sub tutela economicului prin participarea neinteresată a distribuitorilor de
fonduri. Acest lucru poate fi realizat prin intervenţia statului sau a unor grupuri economice
interesate să sprijine unele instituţii mass-media dar fără a interveni în activitatea lor de presă
(prin presiuni spre a se impune puncte de vedere partizane). Raţiunile unei participări
neinteresate pot fi de ordin politic (sprijinirea democraţiei) sau de ordin filantropic (sprijinirea
creaţiei culturale).

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie minimală

Lucian Chişu, Introducere în sistemul mass-media, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti ,ed. a III-a , 2007.
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, ed. a III-a, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000. Jean Noel
Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Iaşi, 1999. I., Hangiu, Panorama presei
româneşti contemporane, Editura Historia, Bucureşti, 2006.

Bibliografie facultativă:

***, Dicţionar calculatoare & Internet, Editura Teora, Bucureşti, 1997

***, Manual de jurnalism, (coordonator Mihai Coman ) I, II, Editura Polirom, Iaşi, 1997,
1999.
Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei „România
de Mâine”, (ediţia aII-a, revizuită şi adăugită) Bucureşti 2003.

28
Ion Bucheru, Fenomenul televiziune (limbajul imaginii, publicistică, producţie, programare),
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1997.
Sultana Craia, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei Culturale „România de Mâine”,
Bucureşti, 2000.
Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1999.
Jean- Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Iaşi, Institutul European, 1997.
Mircea Maliţa, 10 000 de culturi, o singură civilizaţie, Editura Nemira, Bucureşti, 1998
Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti,1975.
Marshall McLuhan, Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira, Bucureşti, 1997.
Stan Le Roy Wilson, Mass-media/ Mass culture -an introduction, McGraw-Hill, Inc., 1993,
3-rd edition.
Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
Vasile Traciuc, Introducere în presa radiofonică (în regia autorului) Bucureşti, 1996.

29