Licenta Parvescu Mariana Karina

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific:
Lect. univ. dr. ANDRA PURAN
Absolvent:
PÂRVESCU MARIANA KARINA
PITEȘTI
2022
Programul de studii: Drept

Forma de învăţământ: Învățământ cu frecvență
INVIOLABILITĂȚILE-DREPTURI
FUNDAMENTALE ALE OMULUI
Coordonator ştiinţific:
Lect. univ. dr. ANDRA PURAN
Absolvent:
PITEȘTI
2022
2
DECLARAȚIE PRIVIND ORIGINALITATEA LUCRĂRII DE LICENȚĂ
PROGRAMUL DE STUDII - DREPT
NUMELE ȘI PRENUMELE ABSOLVENTULUI: PÂRVESCU MARIANA KARINA
PROMOŢIA 2022
SESIUNEA DE LICENŢĂ IULIE 2022
DENUMIREA LUCRĂRII - INVIOLABILITĂȚILE-DREPTURI FUNDAMENTALE ALE
OMULUI
Declar pe propria răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii proprii, pe baza
cercetărilor mele şi pe baza informaţiilor obţinute din surse care au fost citate şi indicate
conform normelor etice, în textul lucrării/proiectului, în note şi în bibliografie. Declar că nu s-
a folosit în mod tacit sau ilegal munca altora şi că nicio parte din teză/proiect nu încalcă
drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau juridică. Declar că
lucrarea/proiectul nu a mai fost prezentat(ă) sub această formă vreunei instituţii de învăţământ
superior în vederea obţinerii unui grad sau titlu ştiinţific ori didactic. În cazul constatării
ulterioare a unor declaraţii false, voi suporta rigorile legii.
Data:

Semnătură
3
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................... 6
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTURILE
FUNDAMENTALE .............................................................................................. 8
Secţiunea 1. Apariţia şi evoluţia drepturilor fundamentale ............................... 8
Secţiunea a 2-a. Tradiţii constituţionale privind drepturile fundamentale ........ 9
2.1. Sistemul european de protecţie a drepturilor fundamentale.................... 9
2.2. Sistemul constituţional român de protecţie a drepturilor fundamentale 10
Secţiunea a 3-a. Noţiunea de drepturi fundamentale ....................................... 11
3.1. Definiţia drepturilor fundamentale ........................................................ 11
3.2. Precizări terminologice ......................................................................... 12
3.3. Fundamente juridice şi politice ............................................................. 13
Secţiunea a 4-a. Natura juridică a drepturilor fundamentale ........................... 13
Secţiunea a 5-a. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale
cu privire la drepturile fundamentale ............................................................... 14
Secţiunea a 6-a. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ............. 15
CAPITOLUL II. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTURILOR
FUNDAMENTALE ............................................................................................ 19
Secţiunea 1. Universalitatea drepturilor .......................................................... 19
Secţiunea a2-a. Principiul neretroactivităţii legii (principiul activităţii legii) . 19
Secţiunea a 3-a. Principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor ......................... 20
Secţiunea a 4-a. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor .. 21
Secţiunea a 5-a. Protecţia cetăţenilor străini şi a apatrizilor în România ........ 22
Secţiunea a 6-a. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din
România ........................................................................................................... 22
Secţiunea a 7-a. Prioritatea reglementărilor internaţionale ............................. 23
Secţiunea a 8-a. Principiul liberului acces la justiţie ....................................... 24
Secţiunea a 9-a. Principiul caracterului de excepţie al restrângerii exerciţiului
unor drepturi sau libertăţi ................................................................................. 25
CAPITOLUL III. ANALIZA INVIOLABILITĂŢILOR ................................... 27
Secţiunea 1. Dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică................................ 27
Secţiunea a 2-a. Libertatea individuală............................................................ 30
Secţiunea a 3-a. Dreptul la apărare .................................................................. 34
Secţiunea a 4-a. Libertatea de circulaţie .......................................................... 36
Secţiunea a 5-a. Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată........................... 38
Secţiunea a 6-a. Inviolabilitatea domiciliului .................................................. 40
Secţiunea a 7-a. Secretul corespondenţei......................................................... 43
CAPITOLUL IV. GARANŢII CONSTITUŢIONALE ALE RESPECTĂRII
DREPTURILOR FUNDAMENTALE ............................................................... 44
Secţiunea 1. Garanţii de fond........................................................................... 44
Secţiunea a 2-a. Garanţii instituţionale ............................................................ 44
2.1. Curtea Constituţională ........................................................................... 44
2.2. Instanţele judecătoreşti .......................................................................... 45
2.3. Avocatul Poporului................................................................................ 45
4
2.4. Parlamentul ............................................................................................ 47
CONCLUZII ....................................................................................................... 49
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 51
5
INTRODUCERE
Afirmarea şi evoluţia permanentă a drepturilor omului nu reprezintă un

aspect care interesează numai un stat, ci întreaga lume. Caracterului universal al
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti i se opune caracterul particular dat de
specificitatea fiecărui stat, iar acest subiect nu va fi înceta niciodată să constituie
obiect de studiu cât timp societatea va continua să evolueze.
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective, esenţiale pentru
cetăţeni ce se regăsesc înscrise în acte juridice cu forţă supremă.
În opinia majorităţii doctrinare, singurul criteriu esenţial de clasificare al
drepturilor şi libertăţilor fundamentale este cel al conţinutului acestora, vorbind
astfel despre:
• Inviolabilităţi, adică acele drepturi care vizează viaţa, libertatea şi
siguranţa persoanei;
• Drepturi social-economice şi culturale, respectiv acele drepturi care
asigură condiţiile vieţii sociale şi economice a persoanei;
• Drepturi social-politice, care asigură participarea titularului lor la viaţa
socială şi politică;
• Drepturi exclusiv politice, care asigură participarea cetăţenilor la
guvernare;
• Drepturi ce reprezintă garanţii constituţionale pentru exercitarea
celorlalte drepturi.
Ne vom opri atenţia în prezentul studiu asupra unei singure categorii din
cele enunţate anterior, anume asupra categoriei inviolabilităţilor, neavând
pretenţia de a epuiza subiectul acestora.
Problematica drepturilor inviolabile şi în general a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor unui stat aparent nu este una de actualitate, dar ea devine
de actualitate cu fiecare caz ce ajunge spre a fi judecat la instanţele
supranaţionale, când se invocă încălcarea dreptului la viaţă, la apărare, libertăţii
de circulaţie etc.
Scopul analizei acestei categorii de drepturi este de a-i evidenţia
importanţa, pentru că dacă societatea nu i-ar mai da importanţă, atunci astăzi nu
am mai putea vorbi de un stat de drept, democratic şi social.
Adevărat este că nu toate popoarele beneficiază de aceleaşi drepturi sau
de aceleaşi măsuri de protecţie ale drepturilor, acest lucru fie datorită regimului
politic, fie datorită voinţei guvernanţilor, fie chiar datorită nivelului economic
slab al unui stat.
De asemenea, deşi cunoaştem actualmente despre existenţa a trei generaţii
de drepturi, prin evoluţia continuă a societăţii şi prin apariţia a unor noi nevoi
ale acesteia, nu putem exclude posibilitatea formării în viitor a unei a patra
generaţii de drepturi - generaţie despre care unii autori deja vorbesc (dreptul
persoanei legate de: internet, spaţiul virtual, bioetică etc.).
6
Tema aleasă prezintă o importanţă aparte, inviolabilităţile reprezentând
„nucleul” drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor români, de la care au pornit şi
celelalte drepturi.
7
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTURILE
FUNDAMENTALE
Secţiunea 1. Apariţia şi evoluţia drepturilor fundamentale
Descinzând din antichitate, concepţia drepturilor omului a parcurs un

drum greu şi anevoios fiind rezultatul îndelungatei evoluţii a gândirii filosofice,
politice, juridice şi sociale. Concepţiile, ideile şi teoriile unor mari gânditori ai
timpului şi-au găsit reflectarea în numeroase documente, care au pus în evidenţă
o concepţie bine gândită a drepturilor şi libertăţilor omului.
În ceea ce priveşte natura drepturilor fundamentale, au fost elaborate o
serie de teorii, cum ar fi, spre exemplu, teoria naturalistă, potrivit căreia
„libertăţile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului,
deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea sa de om, sunt opozabile statului
şi nu sunt stabilite prin legi, contracte etc.”1 sau teoria drepturilor reflexe,
conform căreia „nu există deosebire între drepturile şi libertăţile publice
(individuale) şi celelalte drepturi subiective, ambele fiind creaţii ale dreptului
obicetiv.”2
Primul document de referinţă în istoria drepturilor omului este Magna
Carta Libertatum din 1215, proclamată de către regele Ioan fără de Ţară, care
limita puterea regală, prin supunerea la judecată înainte de aplicarea unei
sancţiuni.
De o deosebită importanţă sunt de asemenea şi Declaraţia de independenţă
a Statelor Unite (1776) precum şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului
(Franţa, 1789).
Preocupările în materia drepturilor omului capătă valenţe în special după
cel de-al doilea război mondial. Apar astfel, la nivel mondial, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, precum şi cele
două Pacte internaţionale, referitoare unul la drepturile politice şi sociale, şi
celălalt la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptate împreună în data
de 16 decembrie 1966, la nivel regional, Convenţia pentru apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor fundamentale, Convenţia interamericană din 1969,
Convenţia islamică din 1980, Carta africană din 1981 etc.), iar la nivel naţional3
se consacră sau adaugă drepturi şi garanţii constituţionale la cele existente.
Din punct de vedere juridic, conceptul de „drepturi fundamentale” a fost
consacrat mai târziu, primele reglementări juridice ce fac referire la acestea au
apărut după adoptarea constituţiilor scrise, având ca principal ţel crearea unor
instrumente de protecţie a individului în raport cu colectivitatea, cât şi limitarea
puterii politice pentru a permite astfel posibilitatea fiinţei umane de a-şi
manifesta liber şi deplin aceste drepturi.
1
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 13, Vol. I, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 148.
2
Gh. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 168.
3
M. Safta, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 151.
8
„Printre exigenţele politice şi juridice consacrate s-au reţinut, îndeosebi:
asumarea de către statele părţi la actele internaţionale în domeniu de a lua
măsuri legislative şi de altă natură pentru asigurarea realizării drepturilor
prevăzute în ele, precum şi faptul că mecanismele internaţionale de control
intervin în cazul eşecului celor, naţionale, aşadar complementar şi subsidiar faţă
de mecanismele interne.”4
„Recunoaşterea şi înscrierea în Declaraţia universală a drepturilor omului
a valorilor şi a idealului comun tuturor popoarelor şi naţiunilor, precum şi a
drepturilor şi libertăţilor care le întruchipează, a permis, prin învăţătură şi
educaţie, dezvoltarea respectului pentru aceste drepturi şi libertăţi, iar prin
măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea lor
universală şi efectivă.”5
Prin urmare, drepturile fundamentale au apărut atât ca garanţii obiective
cât şi ca drepturi subiective, opozabile puterii statale şi protejând individul
inclusiv în raporturile sale cu ceilalţi membri ai colectivităţii din care face parte.
Din punct de vedere al dreptului pozitiv, drepturile şi libertăţile care s-au
dezvoltat, alcătuind ceea ce astăzi numim drepturi ale omului, au apărut „în
lupta diverselor categorii sociale împotriva absolutismului feudal”.6
Secţiunea a 2-a. Tradiţii constituţionale privind drepturile fundamentale
2.1. Sistemul european de protecţie a drepturilor fundamentale
Acest sistem a fost caracterizat ca fiind unul dintre cele mai sofisticate din
întreaga lume. În acelaşi spaţiu geografic subzistă trei seturi diferite de ordini
normative: naţională, supranaţională şi internaţională, fiecare cu propriile legi si
instituţii pentru protecţia drepturilor fundamentale.7
Astfel s-a remarcat în acest sens faptul că „cetăţeanul european se află
astăzi în situaţia paradoxală de a avea la dispoziţie mai multe sisteme de
protecţie a drepturilor decât libertăţi”.8
A. Protecţia drepturilor omului în sistemul Consiliului Europei
La nivelul Europei, cel mai de referinţă document îl reprezintă Convenţia
europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului fiind
considerat drept primul tratat internaţional ce a fost destinat exclusiv consacrării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. A fost elaborat şi semnat, la
iniţiativa Consiliului Europei, la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în 1953.
Conţinutul său a fost sporit, de-a lungul timpului, prin adoptare de protocoale
adiţionale.
B. Protecţia drepturilor omului în Uniunea Europeană
4
M. Safta, op. cit. p. 152.
5
M.C. Eremia, D.M. Dragnea, Introducere în Dreptul constituţional. Note de curs, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2006, pp. 23-24.
6
M. Safta, op. cit., p. 150.
7
Ibidem, p. 154.
8
E.S. Tănăsescu, Cetăţeanul român între Strasbourg şi Luxembourg, în In Honorem Constantin Bîrsan, Revista
Dreptul, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 754.
9
La nivelul Uniunii, facem referire la Carta drepturilor fundamentale a
U.E., care, deşi proclamată în 2000, ea a dobândit forţa juridică obligatorie a
tratatelor odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi are meritul
de a fi reunit într-un singur document, o serie de drepturi care se regăseau
anterior într-o varietate de documente.
2.2. Sistemul constituţional român de protecţie a drepturilor

fundamentale
Conceptul de „drepturi fundamentale” apare în mod expres, pentru prima

dată în statul român în Constituţia din 1866, fiind de inspiraţie belgiană, avându-
şi rădăcinile în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789.
Constituţia din 1923, a preluat drepturile din cea anterioară, dând textelor
o mai mare claritate a înţelesului lor şi a adăugat noi drepturi privind votul
universal şi contenciosul administrativ.
Caracterul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti proclamate în Constituţiile
din 1948, 1952 şi 1965 a reflectat natura regimului politic socialist în diferitele
sale perioade9 în perioada incipientă formării statului socialist, drepturile şi
libertăţile fiind drastic reduse.
După schimbarea regimului politic din 22 decembrie 1989 şi situaţia
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor români s-a schimbat, catalogul drepturilor
amplificându-se, statul român aderând la tratatele la care nu era parte, iar în
Constituţia din 1991 (revizuită în 2003) fiind reiterate toate drepturile şi
libertăţile omului prevăzute la nivel internaţional.
Articolul 20 din Constituţia României, prevede că în situaţia în care vor
exista neconcordanţe între reglementările internaţionale şi dispoziţiile interne,
vor avea prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia situaţiei în care
Constituţia sau legile interne vor conţine dispoziţii mai favorabile.
Din interpretarea articolului mai sus citat, se desprind următoarele
consecinţe:
• proiectele de legi vor trebui verificate sub aspectul conformităţii lor cu
dispoziţiile internaţionale ale tratatelor la care România este parte;
• instanţele naţionale vor trebui să aplice cu prioritate dispoziţiile
internaţionale dacă conţin dispoziţii mai favorabile;
• şi Curtea Constituţională va trebui să ţină cont în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor constituţionale de dispoziţiile tratatelor internaţionale în
materia drepturilor omului.
9
C. Ionescu, Instituţii politice şi drept constituţional, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 299.
10
Secţiunea a 3-a. Noţiunea de drepturi fundamentale
3.1. Definiţia drepturilor fundamentale
Originară din Germania, noţiunea de „drepturi fundamentale” a căpătat

valoare juridică din momentul înscrierii drepturilor în plan constituţional. Astfel
în Germania expresia de „drepturi fundamentale a apărut odată cu legea sa
fundamentală din 1949.
În statul român, conceptul de „drepturi fundamentale” apare în mod
expres, pentru prima dată în Constituţia din 1866.
De esenţa drepturilor fundamentale sunt următoarele:
• drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, titularul lor având
posibilitatea de a avea o anumită conduită ori de a cere o anumită
conduită subiectelor pasive, putând apela la forţa coercitivă a statului în
caz de nerespectare a pretenţiilor sale legitime.
• drepturile fundamentale sunt esenţiale pentru cetăţeni, această trăsătură
făcând distincţia între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi
subiective, pentru că nu toate drepturile subiective sunt şi fundamentale.
Un drept capătă caracter esenţial in funcţie de condiţiile concrete
economice, politice şi sociale ale unui stat si conform voinţei guvernanţilor.
„Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o
anumită societate dată, dar îşi poate pierde acest caracter în alte condiţii sociale
specifice.”10
• dată fiind importanţa lor, aceste drepturi se regăsesc înscrise în acte
juridice cu forţă juridică supremă. Prin această înscriere, drepturile prin
viaţă, dobândesc caracter fundamental şi li se reglementează mecanismele
de protecţie, garantare şi exercitare.
Prin urmare, drepturile fundamentale au apărut atât ca garanţii obiective
(totalitatea instrumentelor de protecţie instituite la nivel naţional şi
internaţional) cât şi ca drepturi subiective (oferind posibilitatea titularului de a
avea o anumită conduită şi a cere celorlalte subiecte de a avea o atitudine
corespunzătoare, în caz contrar putându-se apela la forţa coercitivă a statului),
având rolul de protecţie a titularului în raporturile sale cu ceilalţi membri ai
colectivităţii din care face parte sau chiar cu statul.
„Problema definirii acestor drepturi pare simplă, la prima vedere, Louis
Favoreu definindu-le ca fiind acele drepturi care primesc o consacrare şi o
protecţie constituţională şi internaţională. Caracterul fundamental al unor
drepturi rezidă deci, în forma în care ele sunt reglementate, prin acte juridice
constituţionale şi internaţionale şi nu are ca efect crearea unei ierarhii a
drepturilor şi libertăţilor.”11
Noţiunea de drepturi fundamentale are două accepţiuni fundamentale. Ea
desemnează în plan substanţial totalitatea drepturilor şi libertăţilor ce aparţin
10
11
B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 119.
11
individului, iar în plan formal acele drepturi şi libertăţi care se impun puterii
legislative, executive şi jurisdicţionale, pentru că ele sunt protejate de constituţia
statului si tratatele la care acesta este parte.12
În concluzie, putem spune că drepturile fundamentale „sunt acele drepturi
subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea lor,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite
prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.”13
3.2. Precizări terminologice
Conceptul de „drepturi şi libertăţi” s-a impus în vocabularul dreptului

constituţional relativ recent, multă vreme folosindu-se concepte ca drepturi
naturale, drepturi cetăţeneşti, drepturi ale omului, libertăţi publice etc.14, însă
indiferent de terminologia utilizată, înţelesul este acelaşi.
În prezent, statele au tendinţa de a încorpora în constituţiile lor
dispoziţiile actelor internaţionale privitoare la drepturile omului, consacrându-le
capitole substanţiale destinate drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi
consacrarea în mod expres a principiului aplicabilităţii directe a acestor acte în
ordinea juridică internă.
Se observă folosirea în mod frecvent a conceptelor de „drepturi” sau
„libertăţi”, însăşi Constituţia României folosind ambii termeni. Doctrina, în
unanimitate, pune semn de egalitate între cele două concepte, ajungând la
concluzia conform căreia dreptul este o libertate iar libertatea este un drept, cele
două fiind sinonime din punct de vedere juridic.
„Din punct de vedere terminologic există o diferenţă şi anume faptul că,
libertăţile sunt, de regulă, acele drepturi inerente fiinţei umane, pe când
drepturile sunt cele statuate şi garantate de către stat.”15
Conceptul de „libertăţi publice” are un conţinut mai complex, referindu-
se la drepturi şi libertăţi care au un regim juridic aparte, aparţinând dreptului
public, respectiv dreptului constituţional.
Noţiunea de „libertate” se referă la posibilitatea individului de a acţiona
liber, iar cea de „public” se referă strict la raporturile individului cu autorităţile
statului, distingând astfel între libertăţile publice şi cele private, cele din urmă
referindu-se la raporturile individului cu celelalte persoane.
„Philipe Braud arată că libertăţile publice pot fi considerate ca obligaţii în
sarcina statului, ca limitări aduse competenţei sale care lasă să subziste o sferă
de autonomie individuală.”16
Conceptul de „drepturi ale omului şi ale cetăţeanului”.
Expresia „drepturile omului” evocă la nivel internaţional, drepturile
fiinţei umane, fiind înzestrată cu raţiune şi conştiinţă şi căreia îi sunt
12
A. Şerban, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 98.
13
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional…,op. cit, p. 140.
14
B. Selejan-Guţan, op. cit., p. 119.
15
16
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional…, op. cit, p. 149.
12
recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi
imprescriptibile17, acestea putându-se exercita indiferent de raportul juridic
existent între om şi statul pe teritoriul căruia se află la un moment dat.
Însă cum omul, într-o societate organizată, se poate regăsi în 3 ipostaze
(cetăţean, străin sau apatrid) noţiunea de „drept al cetăţeanului” capătă viaţă
prin înscrierea sa în Constituţia statului al cărui cetăţean este titularul său.
Cetăţenii beneficiază însă de toate drepturile prevăzute în Constituţie, iar
cetăţenii străini sau apatrizii beneficiază doar de o parte din acestea şi anume
doar de cele indispensabile fiinţei umane.
Se mai foloseşte uneori expresia „instituţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale”, făcându-se astfel referire la:18
• aspectul de garanţii obiective pe care îl au drepturile fundamentale;
• grupul de norme juridice unite prin obiectul lor comun de reglementare;
• instituţia juridică ce face parte din dreptul constituţional.
3.3. Fundamente juridice şi politice
În concepţia revoluţionară franceză din 1789, o declaraţie a drepturilor

constituia: o luptă împotriva tiraniei guvernanţilor, o limitare a puterii statului
dar şi un mijloc de luptă a popoarelor faţă de puterea tiranică.19
Legătura politico-juridică dintre stat şi cetăţeanul său este dată de raportul
de cetăţenie dintre cele două subiecte.
Una din trăsăturile acestui raport o reprezintă încheierea unui „pact
social” temporar şi periodic, prin care se renunţă la o parte din suveranitatea
cetăţenilor, voinţei guvernanţilor, aceştia din urmă fiind obligaţi la respectarea
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.
Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt de esenţa unei societăţi
democratice, în cadrul cărora statele nu trebuie să le neglijeze. Şi cum o normă
nu capătă eficienţă decât dacă dispune şi de instrumentele necesare realizării
acesteia, prin urmare, statul va trebui să întreprindă toate măsurile necesare la
nivel intern pentru garantarea exercitării acestora.
„Doctrina constituţională nu mai este astăzi preocupată în exclusivitate să
găsească justificarea şi legitimitatea drepturilor cetăţeneşti, ci să contureze noi
practici pentru extinderea câmpului lor de acţiune, precum şi noi metode şi
instrumente ale exercitării şi garantării lor.”20
Secţiunea a 4-a. Natura juridică a drepturilor fundamentale
În ceea ce priveşte natura drepturilor fundamentale, au fost elaborate o

serie de teorii, cum ar fi, spre exemplu, teoria naturalistă, potrivit căreia
„libertăţile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului,
17
Gh. Iancu, op. cit, p. 162.
18
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional…, op. cit., p. 142.
19
C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 194.
20
Ibidem, p. 194.
13
deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea sa de om, sunt opozabile statului
şi nu sunt stabilite prin legi, contracte etc.”21 sau teoria drepturilor reflexe,
conform căreia „nu există deosebire între drepturile şi libertăţile publice
(individuale) şi celelalte drepturi subiective, ambele fiind creaţii ale dreptului
obicetiv.”22
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, având ca principală
caracteristică justiţiabilitatea acestora, adică posibilitatea titularului de a le
invoca în faţa judecătorului şi a acestuia din urmă de a impune respectarea lor.23
De asemenea, drepturile fundamentale au apărut ca garanţii obiective
reprezentând totalitatea instrumentelor de protecţie instituite la nivel naţional şi
internaţional.
Putem reţine, deci, ca o trăsătură generală, că drepturile fundamentale
sunt drepturi subiective. „Împreună cu celelalte drepturi subiective şi cu
îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic al cetăţeanului.”24
Secţiunea a 5-a. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale

cu privire la drepturile fundamentale
Analiza corelaţiei dintre reglementările interne şi internaţionale a fost

determinată de continua evoluţie a instituţiei drepturilor şi libertăţilor în materia
drepturilor omului atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional
„Interdependenţa între dreptul intern şi internaţional are astăzi alte
coordonate şi este susţinută cu alte intensităţi ca efect al globalizării şi al
reevaluării drepturilor şi libertăţilor omului.”25
De aceea o trăsătură importantă a noului curs istoric este că instituţia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ca problemă şi realitate, a depăşit
graniţele statelor, devenind o problemă a lumii.26
În plan mondial, dintre cele mai relevante documente care au drept scop
ocrotirea drepturilor omului, menţionăm: Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din 1948, Cele două pacte internaţionale privind drepturile omului
(civile şi politice; economice, sociale şi culturale) din 1966, Actul final al
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975; iar
în plan regional: Convenţia europeană asupra drepturilor omului din 1950,
Convenţia interamericană din 1969, Convenţia islamică din 1980, Carta africană
din 1981.
Cu privire la drepturile omului, promovarea şi garantarea efectivă a
acestor drepturi se face prin reglementări juridice interne recunoscându-se
suveranitatea statelor, ca urmare a faptului că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
prind viaţă în măsura în care sunt proclamate şi garantate prin constituţiile
statelor.
21
22
Gh. Iancu, op. cit., p. 168.
23
24
25
M.C. Eremia, D.M. Dragnea, op. cit., p. 28.
26
14
Această idee dominantă este astăzi o realitate, considerându-se că
drepturile omului nu au niciun sens decât dacă sunt înscrise în sistemul
constituţional, legislativ şi judiciar al fiecărui stat.27
Corelaţia dintre reglementările interne şi internaţionale este evidenţiată în
alin. (2) al art. 20 din Constituţia României, conform căruia dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Aşadar, prerogativa
garantării şi promovării acestor drepturi aparţine suveranităţii naţionale, care
însă va trebui să ţină cont în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor tratatelor
internaţionale la care România este parte.
În cazul în care la nivel naţional nu se poate garanta respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, se instituie mecanismul internaţional de
control, având un caracter subsidiar, limitat şi derogator. În acest sens, Curtea
europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale nu poate fi
sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne şi intr-un termen de 6 luni
de la data la care decizia internă a rămas definitivă.28
Un aspect relevant ce se desprinde din interpretarea acestui articol este,
de asemenea, efectul direct al jurisdicţiei internaţionale asupra jurisdicţiei
interne, în ipoteza apărării valorilor umane.
Constituţia României reglementează situaţia unui conflict între aceste
reglementări. Astfel se prevede în art. 20 alin. (2) faptul că vor avea prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Această stipulaţie nu reprezintă o încălcare a principiului suveranităţii
naţionale, deoarece prioritatea constituţională vizează numai tratatele şi pactele
ratificate de România şi care, prin această procedură, fac parte din dreptul
intern.29
Secţiunea a 6-a. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Având în vedere faptul că drepturile şi libertăţile fundamentale s-au

afirmat treptat în decursul a diferitelor etape istorice, prin urmare şi clasificările
diferă în funcţie de concepţiile ce au existat de-a lungul timpului.
Criterii de clasificare:
Potrivit criteriului cronologic, drepturile şi libertăţile fundamentale se
clasifică în trei generaţii succesive de drepturi. Drepturile au apărut ca o
necesitate a evoluţiei continue a societăţii, putându-se vorbi astăzi de apariţia
unor noi drepturi, deci chiar de o a patra generaţie (dreptul persoanei legate de:
internet, spaţiul virtual, bioetică etc.)
27
28
Art. 35 paragr. 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, 1950.
29
M. Andreescu, A.N. Puran, Drept constituţional. Teoria generală și instituții constituționale, Editura C.H.
Beck, București, 2018, p. 221.
15
Prima generaţie de drepturi (generaţia libertăţilor individuale sau a
drepturilor civile şi politice)
Aceste drepturi au apărut ca mijloace de protecţie a individului împotriva
actelor samavolnice ale autorităţilor statale, care aveau obligaţia de a se abţine
de la orice ingerinţă faţă de drepturile recunoscute indivizilor.
Cele mai de referinţă texte istorice în care se regăsesc aceste drepturi sunt
Declaraţia franceză a drepturilor omului de la 1789 şi Declaraţia americană a
drepturilor de la 1791, Declaraţia franceză a drepturilor fundamentale de la
1793.
Drepturile civile erau, printre altele, libertatea de circulaţie, libertatea de
exprimare, libertatea de conştiinţă şi religiei, libertatea întrunirilor, egalitatea în
faţa legii, dreptul la proprietate, dreptul la asociere.
Drepturile politice permiteau cetăţenilor să participe la viaţa politică, cum
ar fi: dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de a crea şi de a adera liber la
partide etc.
În această etapă, drepturile şi libertăţile fundamentale au fost
instituţionalizate iniţial în declaraţii de drepturi şi ulterior în constituţii scrise,
fiind astfel garantate de către stat.30
„În ultimele decenii, s-a constatat o rămânere în urmă a drepturilor
politice faţă de cele civile, un prim indiciu fiind ordinea în care sunt enumerate
drepturile recunoscute. Astfel în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului de
la 1948 ele au fost menţionate tocmai în art. 25, tot în art. 25 şi în Pactul
internaţional din 1966.”31
Generaţia a doua de drepturi ( drepturile economice, sociale şi culturale)
După cel de-al doilea război mondial, eveniment ce a dus la o scădere a
economiei mondiale, a apărut generaţia a doua de drepturi, care se
caracterizează prin aceea că are rolul de a compensa lipsurile primei generaţii,
remarcându-se adoptarea unor măsuri, garanţii, acţiuni de data aceasta din partea
statului, de unde şi denumirea de „drepturi de creanţă” sau „drepturi pozitive”,
spre deosebire de „drepturile negative” din generaţia întâi.
Astfel, puterea publică are obligaţii pozitive, cum ar fi crearea şi
susţinerea de instituţii şi regimuri juridice în cadrul cărora să se exercite aceste
drepturi: instituţii şcolare, spitale, sisteme de asigurări sociale etc.32
Cel mai important document în materie îl reprezintă Pactul internaţional
cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale al O.N.U. din 1966.
În această etapă sunt proclamate drepturi precum: accesul liber la justiţie,
egalitatea socială, dreptul la muncă, dreptul la asigurări sociale, la securitatea
muncii, dreptul la grevă, dreptul la educaţie şi cultură, dreptul la protecţia
familiei, unele drepturi ale străinilor.
Drepturile economice aveau rolul de a întări prima generaţie de drepturi,
pe când drepturile sociale s-au afirmat cu ocazia revoluţiei industriale, având
drept scop protejarea drepturilor muncitorilor.
30
M. Andreescu, A.N. Puran, op. cit., p. 219.
31
A. Şerban, op. cit., p. 100.
32
16
Cele două mari categorii de drepturi sunt rodul evoluţiei instituţiei
drepturilor omului, sunt etape succesive ale aceluiaşi proces unitar de evoluţie.
Acesta este şi motivul pentru care uneori s-a criticat fragmentarea nejustificată a
acestor drepturi în două pacte distincte. De altfel, documentele ulterioare ale
Naţiunilor Unite au subliniat indivizibilitatea şi strânsa legătură dintre ele.33
Generaţia a treia de drepturi (drepturi de solidaritate)
Drepturile şi libertăţile omului de generaţia a treia apar ca drepturi
universale, care se impun însă statelor nu prin invocarea de către titularul lor, ci
ca norme programatice care creează obligaţii generale în sarcina statelor.34
Apariţia acestei generaţii se datorează nevoii socio-politice de a
recunoaşte şi garanta la nivel internaţional, drepturi precum: dreptul la pace,
dreptul la un mediu sănătos, dreptul popoarelor la autodeterminare, dreptul
minorităţilor conlocuitoare, dreptul la dezvoltare, dreptul poporului de a
exploata bogăţiile naturale, dreptul la intimitate, dreptul la respectarea vieţii
personale şi la un nivel de viaţă decent.
După aria geografică de cuprindere a protecţiei instituite, distingem între:
• sisteme de protecţie cu vocaţie universală;
• sisteme regionale.
După criteriul destinatarilor, distingem între:
• drepturi ale omului generale;
• drepturi specifice unor categorii de persoane.35
După criteriul titularilor drepturilor, putem distingem între:
• drepturi individuale (dreptul de proprietate, libertatea persoanei etc.)
• drepturi colective (dreptul popoarelor la autodeterminare, dreptul la
asociere în sindicate etc.).
„Majoritatea drepturilor aşa-zis „colective” sunt, de fapt, drepturi
individuale exercitate în colectiv.”36
După criteriul obiectului drepturilor fundamentale, distingem între:
• drepturi substanţiale (care recunosc titularului un anumit statut);
• drepturi garanţii (care reprezintă instrumentele necesare asigurării
protecţiei drepturilor).37
Cu toate acestea, singurul criteriu esenţial de clasificare al drepturilor şi

libertăţilor fundamentale este cel al conţinutului acestora, având în vedere de
asemenea şi principiul potrivit căruia clasificarea nu trebuie interpretată ca o
ierarhizare a drepturilor.38 Prin urmare, drepturile şi libertăţile fundamentale se
clasifică în:
❖ Inviolabilităţi, adică acele drepturi care vizează viaţa, libertatea şi
siguranţa persoanei, al căror conţinut îl vom analiza în capitolul următor;
33
34
35
36
37
Ibidem, p. 123.
38
M. Andreescu, A.N. Puran, op. cit., pp. 221-222.
17
❖ Drepturi social-economice şi culturale, respectiv acele drepturi care
asigură condiţiile vieţii sociale şi economice a persoanei (dreptul la
învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la grevă, dreptul de proprietate
privată, dreptul la un mediu sănătos etc.);
❖ Drepturi social-politice, care asigură participarea titularului lor la viaţa
socială şi politică (libertatea conştiinţei, de exprimare, întrunirilor, dreptul
de asociere, dreptul la informaţie);
❖ Drepturi exclusiv politice, care asigură participarea cetăţenilor la
guvernare (dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de a fi ales în
Parlamentul European);
❖ Drepturi ce reprezintă garanţii constituţionale pentru exercitarea celorlalte
drepturi (dreptul de petiţionare şi dreptul persoanei vătămate de o
autoritate publică de a solicita repararea prejudiciului produs).
18
CAPITOLUL II. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTURILOR
FUNDAMENTALE
Aceste principii se regăsesc înscrise în Constituţia României, în Titlul II,

Capitolul I (art. 15-21) şi, de asemenea, pot rezulta din coroborarea acestor
dispoziţii cu alte articole din Constituţie.
Aceste principii sunt aplicabile nu numai drepturilor fundamentale ci
oricăror raporturi sociale reglementate de dreptul constituţional şi alte ramuri ale
dreptului; de aceea unele din aceste principii (ex: principiul egalităţii) nu sunt
numai principii ale dreptului constituţional, dar şi principii generale ale
dreptului.
Secţiunea 1. Universalitatea drepturilor
Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin

Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.39
„Principiul universalităţii subliniază două caracteristici importante ale

drepturilor fundamentale: caracterul lor universal şi caracterul lor indivizibil.”40
Universalitatea vizează faptul că de acest drept beneficiază toţi oamenii,
cetăţenii, fără a exista deosebiri după criterii precum etnie, grad de cultură,
origine socială etc.
Fiecare om, fiecare cetăţean are vocaţia de a avea oricare din drepturile
fundamentale consacrate constituţional; aceasta este o vocaţie juridică, în
concret un om putând beneficia de un drept sau de altul numai în condiţiile
prevăzute de lege şi dacă respectă cerinţele speciale pentru fiecare caz.
„Acest principiu exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre drepturi şi
libertăţi, pe de-o parte, şi îndatoriri, pe de altă parte, în intercondiţionarea lor.
Într-o indiviziune largă şi desigur corectă, îndatoririle devin garanţii ale
drepturilor şi libertăţilor.”41
De la acest principiu există şi excepţii, dar care vizează mai mult
exerciţiul unor drepturi şi libertăţi decât substanţa lor. Astfel cetăţenii care au
fost decăzuţi din unele drepturi, nu le mai pot exercita pentru o perioadă
determinată de timp. (Spre exemplu, dreptul de a alege şi de a fi ales, unele
drepturi părinteşti etc.).42
Secţiunea a2-a. Principiul neretroactivităţii legii (principiul activităţii legii)
Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau

contravenţionale mai favorabile.43
39
Art. 15 alin. (1), Constituţia României.
40
41
42
43
19
Acest principiu a format şi formează obiect de reglementare pentru
diferite ramuri ale dreptului. Dată fiind importanţa sa, pentru a garanta o
conduită previzibilă fiecărui subiect de drept şi pentru a garanta respectarea
drepturilor de către stat, această regulă nu este numai una specifică unei ramuri
de drept ci devine un principiu constituţional cu consecinţa obligativităţii
acestuia pentru toate ramurile de drept, în virtutea supremaţiei legii
fundamentale.
Acest principiu presupune faptul că legea în sens larg produce efecte
juridice numai pentru viitor şi nu poate reglementa situaţii juridice anterioare
intrării sale în vigoare.
De la acest principiu există şi o excepţie care are valoare constituţională
fiind reglementată de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi anume legile
penale si contravenţionale mai favorabile pot produce efecte juridice pentru
trecut, în alte cuvinte, pot retroactiva. Aplicarea unei asemenea excepţii se poate
realiza în aşa numita „situaţie tranzitorie”, fiind ipoteza în care între momentul
săvârşirii unei infracţiuni sau contravenţii şi momentul când aceste fapte sunt
sancţionate inclusiv printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intervin două
sau mai multe legi care reglementează regimul sancţionator al infracţiunilor sau
al contravenţiilor respective. Într-o astfel de situaţie, autorităţile care aplică
sancţiunea vor avea în vedere legea cea mai favorabilă care se va aplica chiar
dacă în momentul aplicării sancţiunii legea în cauză nu mai este în vigoare, sau
poate fi un act normativ în vigoare care se aplică pentru o situaţie anterioară
momentului de la care a început sa producă efecte juridice.
„În afara excepţiei prevăzute de art. 15 alin. (2) din Constituţie, nicio altă
excepţie nu mai este posibilă.”44
„În doctrină este examinată uneori, tot ca excepţie, şi legea interpretativă.
Legea de interpretare nu este o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii,
întrucât interpretarea general-obligatorie, ca orice interpretare de altfel,
lămureşte înţelesul normei interpretate, dar nu poate adăuga şi nici modifica
acest înţeles, ci doar îl clarifică.”45
„Principiul neretroactivităţii reprezintă o importantă garanţie
constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin care existenţa şi
exerciţiul acestora sunt protejate faţă de arbitrariu.”46
Secţiunea a 3-a. Principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor
Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii

şi fără discriminări.
Nimeni nu este mai presus de lege.
Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
44
45
46
20
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru
ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.47
„Principiul egalităţii semnifică faptul că nimeni nu este mai presus de

lege, ceea ce are drept consecinţă faptul că nici autorităţile publice nu se bucură
de privilegii unele faţă de celelalte sau oricare dintre ele faţă de cetăţeni.”48
„Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile
reprezintă jumătate din populaţia ţării, de ceea ele trebuie să se bucure în mod
egal cu bărbaţii de toate drepturile şi să îşi asume obligaţiile.”49
România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără
deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de
sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.50
„Această trăsătură trebuie corelată cu dispoziţiile art. 6 din Constituţia
României, în care sunt recunoscute şi garantate persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, fără ca măsurile de
protecţie luate de stat în acest sens să încalce principiile de egalitate şi de
nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.”51
Alin. (3) al art. 16 cuprinde o aparentă excepţie de la principiul egalităţii;
această „excepţie” fiind justificată prin natura acestor funcţii, care presupun pe
de-o parte îndeplinirea condiţiei domiciliului şi pe de altă parte, obligaţia de
fidelitate faţă de ţară a cetăţenilor săi.52
Secţiunea a 4-a. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi

trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt
compatibile cu absenţa lor din ţară.53
Acest principiu reprezintă o consecinţă a statutului juridic dintre un

cetăţean si statul al cărui cetăţean este, iar în temeiul acestei legături, autorităţile
române sunt obligate să acorde protecţia necesară cerută de către cetăţenii
români din ţară cât şi din străinătate.
Constituţia prevede însă şi obligaţiile corelative acestui drept, cum ar fi,
spre exemplu, plata impozitelor.
47
Art. 16 alin. (1)-(3), Constituţia României.
48
M. Safta, op. cit., p. 164 .
49
50
51
52
53
Art. 17, Constituţia României.
21
Secţiunea a 5-a. Protecţia cetăţenilor străini şi a apatrizilor în România
Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de

protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de
alte legi.
Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea
tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.54
Prin expresia „protecţia generală a persoanelor” textul constituţional se

referă la garantarea şi respectarea drepturilor naturale (dreptul la viaţă, la
libertate, la demnitate etc.), iar prin „protecţia averilor” se au în vedere
drepturile de natură patrimonială (dreptul de proprietate, de moştenire etc.).55
Dreptul de azil este un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor,
conţinutul său constând de fapt în găzduirea şi protecţia statului român acordate
acestor persoane deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate
pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.56
Azilul este considerat a fi un act paşnic şi nu se acordă decât pentru cei
care sunt urmăriţi politic.
Dreptul de azil conferă titularului său dreptul de a nu fi extrădat, precum
şi toate drepturile şi obligaţiile, cu excepţia celor care aparţin în mod exclusiv
cetăţenilor statului respectiv.
„Cu privire la protecţia solicitanţilor de azil, se prevede că aceştia nu vor
fi supuşi unor măsuri de respingere la frontieră şi nu vor fi expulzaţi sau obligaţi
să se întoarcă în statul unde pot fi supuşi persecuţiilor.”57
Secţiunea a 6-a. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din

România
Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.

Prin derogare, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.58
Extrădarea si expulzarea reprezintă măsuri cu caracter procesual penal de

natură a afecta în mod esenţial libertatea individuală şi dreptul la liberă
circulaţie şi care au o legătură indisolubilă cu raporturile de cetăţenie şi cu
principiul suveranităţii naţionale.
54
55
56
57
58
22
Extrădarea este o măsură de colaborare internaţională în materie penală,
potrivit căreia o persoană care a comis o infracţiune pe teritoriul unui stat şi se
refugiază pe teritoriul altui stat, de regulă în statul de origine, poate fi solicitată
de statul de pe teritoriul căruia a săvârşit infracţiunea pentru a fi judecată sau
pentru a executa o sancţiune penală.
Extrădarea se admite, de regulă, pentru infracţiuni de piraterie maritimă,
aeriană, terorism, trafic de stupefiante, de arme, trafic de femei şi de copii etc. şi
nu pentru raţiuni politice şi nici atunci când în ţara sa, persoana ar putea fi
supusă la torturi, tratamente inumane sau degradante, ori chiar la condamnarea
la pedeapsa cu moartea.59
Expulzarea este o măsură de siguranţă procesual penală ce se aplică după
executarea unei pedepse de către o persoană care prin natura faptei sale
săvârşite a generat consecinţe deosebit de grave, prezenţa acesteia devenind
indezirabilă pe teritoriul unui anumit stat.
Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar constitui o măsură
contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie a propriilor
cetăţeni din partea statului, însă odată cu aderarea României la U.E., aceasta
trebuie să respecte toate condiţiile legale impuse de acest spaţiu juridic
european, inclusiv cele referitoare la reciprocitate în ceea ce priveşte extrădarea
propriilor cetăţeni.60
„În privinţa expulzării, dreptul internaţional impune unele limite
condiţiilor de exercitare a acesteia. Aceste condiţii nu trebuie să fie excesiv de
drastice, să permită celui expulzat să aleagă statul de destinaţie, să respecte
drepturile elementare ale persoanei.”61
In legătură cu aceste măsuri se impune a se reţine că ele pot fi dispuse
numai de instanţele judecătoreşti, iar în ce priveşte măsura expulzării, în nicio
situaţie, un cetăţean român nu poate fi expulzat de pe teritoriul României,
această derogare avându-şi raţiunea în legătura indisolubilă dintre stat şi
cetăţenii săi.
Secţiunea a 7-a. Prioritatea reglementărilor internaţionale
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor

fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. 62
59
60
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional…, op. cit., pp. 161-162.
61
62
23
„Acest principiu are două dimensiuni: prioritatea dreptului internaţional al
drepturilor omului pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale
privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi prioritatea dreptului internaţional
al drepturilor omului faţă de legile interne.”63
Prerogativa garantării şi promovării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor
aparţine suveranităţii naţionale, care însă va trebui să ţină cont în interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România este parte.
Constituţia României reglementează situaţia unui conflict între aceste
reglementări în art. 20 alin. (2), stipulaţie care nu reprezintă o încălcare a
principiului suveranităţii naţionale, deoarece prioritatea constituţională vizează
numai tratatele şi pactele ratificate de România care, prin această procedură,
devin parte din dreptul intern.
Acest principiu prezintă două consecinţe majore. O primă consecinţă
priveşte pe legiuitor, care va avea obligaţia de a verifica întotdeauna înainte de
adoptare, dacă proiectele de legi sunt compatibile cu tratatele internaţionale la
care România este parte, iar cea de-a doua consecinţă priveşte autorităţile
publice care în activitatea de negociere, încheiere şi ratificare a tratatelor
internaţionale va trebui să manifeste prudenţă în verificarea corelaţiei dintre
reglementările internaţionale şi cele interne, iar în situaţii mai dificile să
utilizeze procedeul rezervelor sau declaraţiilor.64
Secţiunea a 8-a. Principiul liberului acces la justiţie
Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a

libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-
un termen rezonabil.
Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.65
„Acest principiu se aplică indiferent de calitatea persoanei protejate,

cetăţean român, străin sau apatrid.”66
Diferenţa între drept şi interes rezidă în faptul că drepturile au consacrare
legislativă, iar interesele urmează a fi verificate sub aspectul legitimităţii şi
considerate ca drepturi de către instanţele competente.
„Constituţia şi legile nu garantează orice fel de interese, ci numai cele
care au un temei în drept; interesele nelegitime nu pot fi ocrotite, fiind contrare
unui alt principiu fundamental, cel al legalităţii. Desigur, caracterul legitim sau
nelegitim al pretenţiilor formulate în cererile adresate justiţiei va fi stabilit de
instanţa competentă să judece cauza.”67
63
64
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional…, p. 163.
65
66
67
24
Cu toate că acest principiu nu poate fi îngrădit de lege, nu înseamnă că
este unul absolut, putând să comporte unele condiţii şi chiar limitări ale
exerciţiului dreptului, cum ar fi spre exemplu, sesizarea unei instanţe de judecată
pentru soluţionarea unui litigiu poate fi realizată numai cu respectarea condiţiilor
pe care legea procedurală le prevede; sau legiuitorul poate reglementa in mod
concret numărul căilor de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti şi cum se
aplică acestea în fiecare caz în parte.
Alineatele 3 şi 4 au fost introduse după revizuirea în 2003 a Constituţiei.
Echitabilitatea la care se referă alin. (3) reprezintă un aspect particular al
principiului egalităţii. Echitabilitatea vizează aplicarea unui tratament juridic
nediferenţiat pentru toate părţile din proces în conformitate cu normele aplicate.
Garanţia constituţională privind desfăşurarea unui proces în termen
rezonabil ţine de esenţa actului de justiţie, legea procedurală civilă, penală,
parchetele şi instanţele trebuind să realizeze cadrul necesar pentru ca un proces
să dureze cât mai puţin.
In ceea ce priveşte noţiunea de jurisdicţie administrativă, se au în vedere
organele administrative ale statelor care, conform legii, au competenţa de a
soluţiona după proceduri similare cu cele judecătoreşti, litigii de natură
administrativă, în scopul de a asigura o soluţionare rapidă a unor astfel de litigii
şi de a degreva rolul instanţelor judecătoreşti.
Principiul liberului acces la justiţie vizează exclusiv instanţele
judecătoreşti, de aceea legiuitorul constituant a prevăzut că o astfel de jurisdicţie
administrativă nu poate fi obligatorie mai înainte de sesizarea unei instanţe şi
mai mult decât atât, este gratuită.
Secţiunea a 9-a. Principiul caracterului de excepţie al restrângerii exerciţiului

unor drepturi sau libertăţi
Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin
lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale,
a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate
democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-
o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei
dreptului sau a libertăţii. 68
Acest principiu reprezintă o receptare a regulilor internaţionale în materia

drepturilor omului, care fac referire la două categorii de drepturi: drepturi
intangibile (acele drepturi esenţiale, cele cărora statele nu le pot aduce atingere)
şi drepturi condiţionale (care sunt susceptibile de a li se aduce restrângeri cu
68
25
caracter temporar, în anumite condiţii strict prevăzute de legi sau convenţii
internaţionale).69
Textul constituţional vizează condiţiile ce necesită a fi îndeplinite,
cumulativ, pentru ca restrângerea exerciţiului unor drepturi să fie legitimă, prin
urmare, restrângerea trebuie:
• să fie dispusă numai prin lege, pentru realizarea scopurilor expres şi
limitativ prevăzute de art. 53 alin. (1);
• să fie necesară într-o societate democratică;
• să fie adecvată cu situaţia de fapt şi cu scopul urmărit;
• să nu genereze privilegii sau discriminări;
• să nu vizeze însăşi substanţa dreptului, ci numai exercitarea lui.
Criteriul necesităţii într-o societate democratică va constitui un element de
referinţă atât pentru legiuitor când va adopta astfel de măsuri, cât şi pentru
judecătorul constituant, când va fi chemat să controleze constituţionalitatea unei
astfel de măsuri.70
69
70
26
CAPITOLUL III. ANALIZA INVIOLABILITĂŢILOR
Secţiunea 1. Dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică
Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale

persoanei sunt garantate.
Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de
tratament inuman ori degradant.
Pedeapsa cu moartea este interzisă.71
Documentele care ocrotesc în plan internaţional aceste drepturi sunt:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 3, 5), Convenţia europeană a
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (art. 2-3), Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice (art. 6-7), Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene (art. 2-4).
Dreptul la viaţă poate fi analizat sub două aspecte: în sens restrâns, ca

fapt biologic [la care se şi referă art. 22 alin. (1) şi (2) din Constituţie] şi în sens
larg, ca ansamblul de condiţii materiale şi spirituale care formează existenţa unui
individ în mediul social.
Dreptul la viaţă este un drept regăsit în concepţia juridică naturalistă.
Alineatele 2 şi 3 ale art. 22 care reglementează acest drept, constituie
veritabile garanţii juridice ale respectării acestuia, cu menţiunea că cel din urmă
„demonstrează aderarea României la tendinţa generală europeană de abolire
totală a pedepsei cu moartea, dar şi la mişcarea internaţională în acest sens.”72
„Elementele definitorii constituţionale ale dreptului la viaţă se
concretizează în faptul că nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.”73
Acest drept este garantat în mod deosebit faţă de alte drepturi, fiind
considerat ca un drept absolut, nefiind admise ingerinţe ale statului.
În procesul de garantare a dreptului la viaţă şi la integritate, statului îi
revin, deopotrivă, obligaţii negative de a nu aduce atingere acestor drepturi şi
obligaţii pozitive, adică de a-l proteja pe individ împotriva oricăror atingeri
aduse.74
Acest drept se bucură şi de protecţia indirectă conferită de incriminarea în
Codul penal a unor fapte precum infracţiunile contra vieţii: omorul (art. 188),
uciderea la cererea victimei (art. 190), uciderea din culpă (art. 192) etc.
În privinţa acestui drept se pune problema duratei vieţii care formează
obiectul protecţiei juridice pentru normele interne şi internaţionale în materie.
Astfel protecţia constituţională a vieţii începe în momentul în care omul s-a
71
72
73
I. Rusu, Inviolabilităţile cetăţenilor români în contextul integrării României în Uniunea Europeană, în Studii
de drept românesc, an 18(51), nr. 1-2, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 8.
74
27
născut, este viu şi nu neapărat viabil (a respirat cel puţin o dată) şi sfârşeşte în
momentul morţii, prin încetarea funcţiilor cerebrale.
Alin. (3) al art. 22 interzice aplicarea pedepsei cu moartea. Constituţia din
1866 a fost cea care a avut meritul să elimine pedeapsa capitală, care a fost însă
reintrodusă în Constituţia din 1938 menţinându-se şi în perioada comunistă. Ca
o ironie a sorţii, ultimele persoane care au fost condamnate şi executate au fost
soţii Ceauşescu.
Potrivit Şcolii pozitiviste de criminologie, înfiinţată de renumitul medic şi
criminalist italian Cesare Lombroso, se considera că pedeapsa cu moartea este
necesar a fi reglementată, întrucât unele persoane sunt născute cu un cromozom
„Y” în plus ceea ce-i fac din punct de vedere nativ criminali. Opusă teoriei
lombrosiene este cea a lui Cesare Beccaria, potrivit căreia pedeapsa cu moartea
este justificată doar într-o societate slabă, omul nenăscându-se criminal, ci
devine astfel datorită societăţii în care trăieşte.75 Beccaria a reuşit să
demonstreze că pedeapsa cu moartea nu are un fundament juridic şi mai mult, că
este inutilă sub aspect preventiv.76
Pedeapsa cu moartea a fost înlăturată prin Decretul-Lege nr. 6 din 7
ianuarie 1990 şi a fost înlocuită cu pedeapsa cu moartea, în perioada în care se
elabora proiectul pentru Constituţia din 1991.
În textul iniţial propus, se arăta că pedeapsa cu moartea era interzisă pe
timp de pace, de unde rezulta era permisă pe timp de război. Între timp,
Parlamentul României a aderat la cel de-al doilea Protocol facultativ la Pactul
privind drepturile civile şi politice ce viza abolirea pedepsei cu moartea în toate
cazurile şi în toate circumstanţele, ceea ce a dus la amendarea proiectului prin
eliminarea expresiei „pe timp de pace”.77
Deşi după aproape 15 ani de când a fost abolită această pedeapsă, încă
există păreri contra acestei măsuri, determinate, printre altele, de realităţile
economice prin care trec unii cetăţeni, de părere că sumele avansate de stat
pentru întreţinerea deţinuţilor condamnaţi pe viaţă sunt irosite în acest fel.
Un argument solid pentru care această pedeapsă a fost înlăturată şi este
bine să rămână aşa, este cel al imposibilităţii corectării unei erori judiciare.
Dreptul la integritate fizică este reglementat în acelaşi articol cu dreptul la

viaţă, el are în vedere elementele biologice ale individului uman şi este şi el un
drept inviolabil, însă nu unul absolut, orice ingerinţă având un caracter de
excepţie şi trebuie să fie justificată în condiţiile prevăzute de art. 53 din
Constituţie.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice prevede posibilitatea recoltării probelor biologice pentru
stabilirea îmbibaţiei de alcool în sângele unui conducător auto. 78 O astfel de
75
Gh. Iancu, op. cit., pp. 216-217.
76
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 203.
77
Ibidem, p. 204.
78
Art. 88 alin. (5), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
28
măsură reprezintă o ingerinţă privind dreptul la integritate fizică, dar care este
însă legitimă, fiind respectate condiţiile prevăzute de art. 53.
Garantarea la nivel constituţional a acestui drept capătă eficienţă juridică
cu ajutorul dreptului penal, care prevede sancţiuni specifice în cazul încălcării
sale.79 Prin urmare şi acest drept se bucură şi de o protecţie indirectă prin
incriminarea unor fapte în Codul penal precum: lipsirea de libertate în mod
ilegal (art. 205), sclavia (art. 209), supunerea la muncă forţată sau obligatorie
(art. 212) etc.
Dreptul la integritate psihică are în vedere libertatea, comportamentul

psihic, emoţional, raţional al fiecărui individ. Prin urmare, nu pot fi luate măsuri
de a determina acest comportament psihic sau a restrânge libertatea individuală
pe considerente de natură psihică. Dreptul la integritate psihică poate fi însă
restrâns în condiţiile art. 53.
„Dreptul la integritate psihică identifică şi ocroteşte valoarea socială cu
reprezentativitate pentru fiinţa umană. Integritatea şi stabilitatea psihicului
conferă pilonii existenţei conştiinţei, gândurilor şi a opiniilor.”80
Ca şi dreptul la integritate fizică, şi dreptul la integritate psihică se bucură
de o protecţie indirectă conferită de incriminarea în Codul penal a unor fapte
precum: violul (art. 218), tâlhăria (art. 233), ameninţarea (art. 206), şantajul (art.
207).
Dreptul la integritate psihică este strâns legat de dreptul la integritate
fizică, astfel că orice lezare a integrităţii fizice antrenează o lezare a integrităţii
psihice, fiind inevitabil ca mecanismele penale menite să ofere protecţie
integrităţii fizice să-şi producă efectele şi în ceea ce priveşte şi integritatea
psihică.81
Protecţia vieţii, a integrităţii fizice şi psihice se realizează prin interzicerea
torturii şi a altor astfel de tratamente, pentru că practicarea lor reprezintă o
încălcare a demnităţii şi a personalităţii omului, amintind de obiceiuri primitive
care trebuie repudiate şi reprimate de către lege.82
Alin. (2) al art. 22 din Constituţie prevede interzicerea absolută a aplicării
torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane ori degradante, prin urmare nu
se poate deroga de la această dispoziţie, nici în cazul aplicării art. 53.
Tortura a constituit timp de secole, un procedeu de anchetă în procesul
penal, în scopul obţinerii de probe, mărturisirea fiind considerată „regina
probelor”, iar pentru obţinerea acesteia, acuzaţii erau supuşi torturii sau cum mai
era denumită, „chestiunii”.83
„Interzicerea torturii, în toate formele sale şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante, de toate tipurile, asigură integritatea
79
80
81
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României…, op. cit., p. 207.
82
83
29
fizică şi psihică a persoanei şi, totodată, respectul, din această perspectivă, a
demnităţii umane.”84
Conform alin. (1) al art. 1 al Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse
şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante de la New York de la 1984,
termenul „tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu
intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special
cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă,
informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face
presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă
de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă
sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană
care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres
sau tacit al unor asemenea persoane.
Din interpretarea următorului alineat al articolului de mai sus rezultă că
statele pot elabora prin legislaţiile lor naţionale şi definiţii mai ample a torturii.
Secţiunea a 2-a. Libertatea individuală
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul
procesului penal.
În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru
cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata
totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării
preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă
temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa
constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de
libertate.
Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse
căilor de atac prevăzute de lege.
Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe
care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai
scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat,
ales sau numit din oficiu.
Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
84
30
Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată.
Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii.
Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală. 85
Documentele care ocrotesc acest drept in plan internaţional sunt:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din (art. 3, 9, 11), Convenţia
europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (art. 5, 7), Pactul
cu privire la drepturile civile şi politice din (art. 9), Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene (art. 6).
Dispoziţiile articolului 23 din Constituţie, aşa cum au fost modificate şi

completate după revizuirea din 2003, au un caracter analitic şi procedural,
descriind în detaliu măsurile şi garanţiile care privesc acest drept inviolabil.
Textul constituţional [alin. (1)] se referă la două aspecte diferite, dar care
se află în strânsă corelaţie şi anume: libertatea individuală şi siguranţa persoanei.
Libertatea individuală exprimă comportamentul neîngrădit al fiecărui om
şi drepturile acestuia de a nu fi supus niciunei constrângeri care să-i determine
într-un fel sau altul conduita, respectiv liberul arbitru.
Libertatea individuală, deşi declarată inviolabilă de Constituţie, nu este un
drept absolut, statul fiind îndrituit de a lua măsuri restrictive ale libertăţii
individuale cu respectarea strictă a art. 23 şi 53 din Constituţie.
„Siguranţa persoanei reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva
oricărui arbitrariu în cazul privării sale de libertate. Siguranţa persoanei
comportă, aşadar, două dimensiuni: siguranţa împotriva luării arbitrare a unor
măsuri privative de libertate; siguranţa împotriva abuzurilor în cazul în care
aceste măsuri au fost luate în mod legal.”86
Restrângerea exerciţiului dreptului constituţional menţionat se
face pe baza prevederilor constituţionale ale art. 53, care impun necesitatea
asigurării desfăşurării instrucţiei penale.
Alineatul (2) reglementează în detaliu situaţiile în care organele judiciare
pot limita acest drept prin măsuri de prevenţie (reţinerea sau arestarea) sau acte
care vizează obţinerea de probe (percheziţia) mai înainte ca o hotărâre
judecătorească de condamnare a unei persoane la o pedeapsă privativă de
libertate să rămână definitivă şi care sunt permise decât în cazurile şi cu
procedura prevăzută de lege.
Alineatele (3)-(13) nu reprezintă nimic altceva decât veritabile garanţii
aparţinând persoanelor private de libertate.
85
86
31
Dispoziţiile constituţionale arată că percheziţia se poate realiza numai în
cazurile şi cu respectarea procedurii prevăzute de lege.
Percheziţia este reglementată în noul Cod de procedură penală, respectiv
în Capitolul VI al Titlului IV din Partea generală, regăsind, spre deosebire de
reglementarea trecută, patru forme ale acesteia, care pe lângă percheziţia
domiciliară şi corporală, legiuitorul a mai adăugat şi pe cea a unui vehicul şi pe
cea informatică.
Ca regulă generală, prevederile aplicate percheziţiei domiciliare sunt mult
atenuate în cazul percheziţiei unui vehicul, percheziţiei corporale sau
informatice.87
Art. 159 din C. pr. pen. enumeră condiţiile în care se poate efectua
percheziţia domiciliară, aceasta neputând începe înainte de ora 6,00 sau după
ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau când percheziţia urmează să se
efectueze într-un local deschis publicului la acea oră. Iar în cazul în care este
necesar, organele judiciare pot restricţiona libertatea de mişcare a persoanelor
prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziţia, pe
durata efectuării acesteia.
Art. 165 alin. (1) defineşte percheziţia corporală ca fiind acea percheziţie
care presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavităţii bucale,
a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană
le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziţiei.
În ceea ce priveşte percheziţia unui vehicul, aceasta constă în examinarea
exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a
componentelor acestora.88
Art. 168 alin. (1) defineşte percheziţia informatică, fiind acea percheziţie
în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se
înţelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare şi strângere a probelor
stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice,
realizat prin intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură
să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
Indiferent de formă, conform noului Cod de procedură penală percheziţia
se efectuează cu respectarea demnităţii, fără a constitui ingerinţă
disproporţională în viaţa privată.89 Astfel, toate formele de percheziţie trebuie să
se ghideze în jurul acestei norme.
Cu privire la reţinere şi arestare, dispoziţiile constituţionale prevăd că
aceste măsuri se realizează în cazurile şi după procedurile prevăzute de lege.
Reţinerea şi arestarea reprezintă măsuri procesual-penale preventive şi
sunt reglementate în Capitolul I al Titlului V din Codul de procedură penală.
Măsurile procesuale au fost definite ca instituţii de drept procesual penal
puse la dispoziţia organelor judiciare penale şi constând în anumite privaţiuni
87
N. Volonciu, ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 362.
88
Art. 167 alin. (1), C. pr. pen.
89
Art. 156 alin. (2), C. pr. pen.
32
sau constrângeri, personale ori reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în
care se desfăşoară procesul penal.90
Reţinerea se dispune de către organul de cercetare penală sau de către
procuror, numai după audierea în condiţiile legii a suspectului sau a inculpatului
şi constă în privarea de libertate pe durată determinată şi nu poate dura mai mult
de 24 de ore.
Reţinerea unei persoane constituie o ingerinţă majoră în ceea ce
priveşte libertatea persoanei, astfel încât reglementarea duratei maxime pe
care aceasta o poate avea, printr-o normă de rang constituţional, constituie
o reală garanţie a libertăţii individuale.91
„Măsura reţinerii nu trebuie confundată cu alte forme de privare sau
limitare temporară a libertăţii de mişcare, anume:
- prinderea făptuitorului şi prezentarea lui de îndată în faţa organelor de
urmărire penală [art. 310 alin. (1) şi (2) din noul C. pr. pen.], în cazul
infracţiunilor flagrante;
- aducerea cu mandat de aducere şi rămânea la dispoziţia organului
judiciar nu mai mult de 8 ore (art. 265 alin. (12) C. pr. pen.);
- rămânerea în sala de judecată a martorilor şi experţilor la dispoziţia
instanţei, după ascultarea lor şi până la terminarea actelor de cercetare
judecătorească ce se efectuează în şedinţa respectivă [art. 381 alin. (9) C. pr.
pen.].”92
Arestarea în viziunea noului Cod de procedură penală are două
dimensiuni: arestul la domiciliu şi arestarea preventivă.
Potrivit art. 221 alin. (1) C. pr. pen., măsura arestului la domiciliu constă
în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi
imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus
măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite
de acesta.
Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, ce
presupune lipsirea de libertate a inculpatului pe o durată mai lungă decât cea a
reţinerii, cu posibilitatea de a fi prelungită succesiv în situaţia îndeplinirii unor
condiţii determinate de lege.93
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, persoana
arestată suportând bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte
ireparabile asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale.94
Măsura arestării preventive este apreciată de către judecător prin raportare
la gravitatea infracţiunii săvârşite, complexitatea şi specificul cauzei, astfel încât
90
V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Vol. V,
Ediţia a 2-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 308.
91
T. Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Editura Hamangiu, 2011. p.
75.
92
N. Volonciu, ş.a., op. cit., p. 440.
93
Ibidem, pp. 497-498.
94
33
prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită,
respectiv garantarea bunei desfăşurări a procesului penal în toate fazele sale.95
Dreptul constituţional al persoanei arestate preventiv de a cere
punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune nu se
poate realiza decât în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.
Prevederile art. 23 alin. (6) din Constituţie nu stabilesc doar obligaţia
verificării de către instanţă în cursul judecăţii a legalităţii şi temeiniciei arestării
preventive, ci stabilesc, de asemenea, obligaţia instanţei ca urmare a verificării
efectuate, să dispună punerea în libertate a inculpatului (textul constituţional
reglementând expres situaţiile în care instanţa este obligată să procedeze în acest
mod), măsura corelativă fiind menţinerea arestării preventive a inculpatului
(atunci când nu subzistă situaţiile impuse de prevederile constituţionale).
Pentru a se realiza o protecţie efectivă a persoanelor arestate ori reţinute,
norma constituţională a prevăzut obligaţia de principiu a punerii în libertate când
nu mai există temeiul acestor măsuri, precum şi în situaţiile prevăzute de Codul
de procedură penală (revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau menţinerea).96
La finele articolului 23 din Constituţie, legiuitorul face referire la
prezumţia de nevinovăţie (persoana fiind considerată nevinovată până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare) şi la principiul
legalităţii pedepsei (nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile legii), precum şi la natura exclusiv penală a sancţiunilor privative de
libertate, care constituie veritabile garanţii constituţionale ale libertăţii
individuale.
Secţiunea a 3-a. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este garantat.

În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,
ales sau numit din oficiu.97
Documentele care ocrotesc acest drept in plan internaţional sunt:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 11), Convenţia europeană a
Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6), Pactul privind
drepturile civile şi politice (art. 9, 10, 14), Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene (art. 48).
În interpretarea conţinutului normativ a acestui drept, putem distinge două

dimensiuni ale acestuia. În sens larg, el exprimă posibilitatea fiecărei persoane
de a formula apărări în cadrul unui proces (prin prezentare de probe, audierea de
martori, dreptul de a avea acces la propriul dosar etc.) iar în sens restrâns, constă
95
T. Toader, op. cit., p. 76.
96
97
34
în dreptul persoanei de a beneficia de asistenţa juridică a unui apărător (ales sau
numit) pe durata procesului.98
Alineatul (2) al art. 24 din Constituţie recunoaşte părţilor dreptul de a fi
asistate, iar nu şi pe acela de a fi reprezentate. O atare dihotomie implică în mod
necesar realizarea unei distincţii conceptuale clare între „asistare”, care
presupune prezenţa fizică a părţii în instanţă, asistată de avocat, şi
„reprezentare”, când partea nu este prezentă fizic, fiind reprezentată, deci
substituită juridic de un mandatar care poate fi avocat sau o terţă persoană
împuternicită de parte.99
Exercitarea dreptului este în directă legătură cu obligaţiile juridice, iar
garanţiile juridice ale dreptului la apărare şi ale exercitării acestuia sunt
reglementate şi de către noul Cod de procedură penală, respectiv în articolul 10,
dar şi în art. 13 din noul Cod de procedură civilă.
Asistenţa judiciară poate avea, aşadar, ca obiect, pe de o parte, acordarea
de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de
timbru, a timbrului judiciar sau a cauţiunilor, precum şi apărarea şi asistenţa
gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor, pe de altă parte. În primul
caz, cererea de asistenţă judiciară se face în scris şi se depune la instanţa de
judecată, iar în al doilea caz, la baroul avocaţilor, potrivit legii.100
„Asistenţa judiciară reprezintă o garanţie fundamentală în domeniul
dreptului la apărare şi constă în sprijinul de specialitate tehnică acordat de către
o persoană cu pregătire juridică şi care, prin lege, are posibilitatea apărării
drepturilor părţilor din proces.”101
În unele cazuri, asistenţa juridică este obligatorie prin lege. Conform art.
90 din C. pr. pen. asistenţa juridică este obligatorie:
• când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de
detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în
altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a
internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute
de lege;
• în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu
şi-ar putea face singur apărarea;
• în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare
de 5 ani.
Această dimensiune a dreptului la apărare implică rolul activ al instanţelor
judecătoreşti de a desemna un apărător ori de câte ori o parte din proces nu este
în măsură să-şi formuleze singură apărarea.
Însă dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat nu este unul absolut, el
putând fi limitat de dreptul statelor de a impune reguli de admitere în profesia de
98
99
Decizia nr. 421 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 1203 din 15 decembrie
2004.
100
101
35
avocat102, sau reguli cu privire la dreptul de a pleda în faţa unor instanţe, ori de a
limita numărul de avocaţi pe care îl poate angaja o persoană103.
Statul are obligaţia garantării dreptului la apărare, acest lucru realizându-
se prin conferirea de drepturi şi garanţii procesuale pentru părţile în proces. 104 În
cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau
inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care
funcţionează atât în favoarea învinuitului sau a inculpatului, cât şi în vederea
asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii
speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.105
Secţiunea a 4-a. Libertatea de circulaţie
Dreptul la libera circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea

stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.
Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în
ţară.106
Documentele care ocrotesc acest drept în plan internaţional sunt:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 13), Pactul privind drepturile
civile şi politice (art. 12), Convenţia europeană a drepturilor omului (art. 2),
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (art. 45).
„Acest drept se constituie ca împlinire a idealului şi valorilor Revoluţiei

române din 1989 şi a fost construit juridic şi consacrat constituţional ca un drept
de tip nou.”107
Dreptul la libera circulaţie a fost considerat a face parte din prima
generaţie de drepturi, caracterizată prin acţiuni minime de limitare a acestui
drept, iar protecţia sa juridică presupune o limitare a puterii statale, care poate
cel mult să stabilească condiţiile de exercitare a acestuia, fără a-i afecta, însă,
substanţa.108
Dintr-o altă perspectivă, protecţia juridică a libertăţii de circulaţie se
circumscrie graniţelor naţionale, dar realizarea sa efectivă depinde de cooperarea
dintre state, motiv pentru care unii autori l-au calificat şi ca drept de generaţia a
treia.109
Constituţia reglementează două accepţiuni ale dreptului la liberă circulaţie
şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara
102
103
104
Ibidem.
105
Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 868 din 24 octombrie
2006.
106
107
108
109
Ibidem, p. 240.
36
teritoriului României. Cetăţenilor le este garantat prin normele constituţionale
următoarele drepturi: de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate
din ţară, de a emigra şi de a reveni în ţară.
Circulaţia în străinătate a cetăţenilor români se face în conformitate cu
dispoziţiile legale interne şi internaţionale, acest drept fiind garantat, în concret,
după aderarea României la Uniunea Europeană, cetăţenii români beneficiind de
dreptul la libera circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene.110
În ceea ce priveşte circulaţia cetăţenilor străini pe teritoriul României,
Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,
stabileşte condiţiile de intrare, şedere şi ieşire a străinilor din România.
Conform art. 3 din prezenta lege, străinii se pot deplasa liber şi îşi pot
stabili oriunde reşedinţa sau domiciliul pe teritoriul României, în condiţii de
şedere legală, iar111 împotriva celor care se află în condiţii de şedere ilegală, se
va lua măsura îndepărtării de pe teritoriul statului român.
În ceea ce priveşte dreptul de stabilire a domiciliului sau a rezidenţei,
legiuitorul constituant preferă să utilizeze expresia „orice localitate” pentru a
evita o interpretare abuzivă, făcând trimitere la localităţile stabilite ca atare prin
legea română şi exclude alegerea locului după bunul plac al omului, cum ar fi,
spre exemplu, locuri pustii sau greu accesibile.112
Dreptul la liberă circulaţie, astfel cum este reglementat de Constituţia
României, nu include şi dreptul de a conduce autovehicule, respectiv de a deţine
un permis de conducere auto în acest scop, prevederile constituţionale nefăcând
referire şi la mijloacele de transport prin care se realizează libera circulaţie. Ca
urmare, fiecare cetăţean poate folosi mijloacele de transport pe care le consideră
potrivite (rutiere, feroviare, aeriene, fluviale, navale, mijloace de transport în
comun sau personale), cu respectarea regulilor impuse prin actele normative
care reglementează utilizarea acestora.113
Dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, el trebuind să fie exercitat
în condiţiile stabilite de lege, ce trebuie respectate deopotrivă atât de către
cetăţeni cât şi de către străini. Aceste condiţii nu trebuie confundate, însă, cu
impedimentele în exercitarea acestui drept cum ar fi, spre exemplu, taxele
instituite prin lege pentru persoanele ce se deplasează din ţară.114
În ceea ce priveşte limitele dreptului la liberă circulaţie în afara
teritoriului, ele reprezintă suveranitatea statelor ce le impun, dar şi măsuri de
evitare a creşterii fenomenului infracţional în afara graniţelor ţării.115
„Eventualele restrângeri ale exerciţiului acestui drept urmăresc ocrotirea
unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale,
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale, respectarea convenţiilor
internaţionale.”116
110
111
Art. 2 litera v), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
112
113
114
115
B. Selejan-Guţan, op. cit., pp. 139-140.
116
37
Pactul privind drepturile civile şi politice, permite prin art. 12, par. 3,
statelor să adopte şi restricţiile ce pot fi impuse acestui drept, numai dacă
îndeplinesc următoarele condiţii: aceste restricţii să fie prevăzute prin lege şi să
vizeze ocrotirea securităţii naţionale, ordinea publică, sănătatea sau moralitatea
publică ori drepturile recunoscute în Pact.
Secţiunea a 5-a. Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată
Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

Persoana fizică are dreptul si dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.117
Documentele care ocrotesc acest drept în plan internaţional sunt: art. 12

din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 12), Convenţia europeană a
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (art. 8), Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice (art. 17), Carta drepturilor fundamentale a
Acest drept înglobează şi alte drepturi cum ar fi: dreptul persoanei la

propria imagine, dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, confidenţialitatea
datelor medicale etc.
În opinia unor doctrinari, şi secretul corespondenţei reprezintă o faţetă a
dreptului la viaţă intimă, familială şi privată.118
Constituţia nu defineşte noţiunea de viaţă intimă, familială şi privată, prin
urmare, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, elementul definitoriu al
dreptului la viaţă intimă, familială şi privată se referă la sfera relaţiilor
interumane.119
Alin. (1) al art. 26 instituie obligaţia pozitivă a statului de a ocroti viaţa
intimă, familială şi privată, astfel autorităţile statului indiferent de natura
acestora sunt obligate ca in împrejurări concrete să acţioneze în aşa fel încât să
protejeze acest drept fundamental. De asemenea statul trebuie să acţioneze
împotriva oricăror intervenţii care au fost făcute în viaţa intimă, familială şi
privată a altei persoane fără consimţământul expres şi liber exprimat al acesteia.
Totodată, libera dezvoltare a personalităţii umane şi demnitatea omului, valori
consacrate în art. 1 alin. (3) din Constituţie, nu pot fi concepute fără respectarea
şi ocrotirea vieţii private.120
Prin „persoană fizică îndreptăţită să dispună de ea însăşi şi fără a încălca
drepturile şi libertăţile altora” legiuitorul constituant a avut în vedere persoana
fizică cu capacitate deplină de exerciţiu şi experienţă de viaţă, care are
117
118
L.A. Tutunaru, Libertatea individuală, secretul corespondenţei şi viaţa intimă familială şi privată –
interferenţe, în Buletinul Curţii Constituţionale, nr. 1/2013, p. 16.
119
Decizia nr. 1287 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 767 din 10 noiembrie
2009.
120
38
posibilitatea de a-şi valorifica acest drept în deplină cunoştinţă de cauză, ceea ce
nu se regăseşte în persoana unui minor, lipsit de capacitate de exerciţiu ().121
Viaţa intimă privată se referă la intimitatea sau confidenţialitatea pe care o
persoană o înţelege să o păstreze în jurul său (viaţa sentimentală, starea de
sănătatea etc.). În categoria vieţii intime intră şi dreptul la propria imagine.122
Dreptul la propria imagine reprezintă dimensiunea personală a vieţii
intime private (dreptul la nume, la protecţia datelor medicale cu caracter
confidenţial etc.) şi care se completează cu cea socială (dreptul de a stabili şi
dezvolta relaţii personale cu semenii săi).123
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi (libertatea corporală) este un
aspect al vieţii intime şi private, fiind unul dintre cele mai naturale, inalienabile
şi imprescriptibile drepturi ale omului124, care presupune în special libertatea
persoanei de a dispune de propriul corp; acest drept a apărut relativ târziu în
legislaţii, faţă de alte drepturi fundamentale, fiind un drept de generaţia a III-a.
„Expresia „libertate corporală” nu trebuie însă, înţeleasă exclusiv ca
libertate fizică, deoarece implicaţiile de ordin psihic şi moral sunt extrem de
importante în exercitarea acesteia.”125
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi are două coordonate:
libertatea fiecărei persoane de a-şi căuta fericirea şi de a-şi satisface oricare
dorinţă de natură psihologică şi dreptul fiecărei persoane de a dispune de
propriul corp şi de libertatea sa.126
Această libertate cuprinde, la rândul său, alte drepturi, precum dreptul de
a procrea, dreptul persoanei de a-şi schimba sexul, dreptul de a dona organe sau
ţesuturi, dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort, dreptul de a
participa sau de a refuza la participarea de experienţe medicale sau genetice etc.
Deşi greu de realizat un inventar al tuturor reglementărilor care contribuie
la garantarea vieţii private, enumerăm câteva dintre acestea: Codul civil, Codul
penal, Legea nr. 677/2011 privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea
datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestora, constituind alte
garanţii a dreptului individului la viaţă privată etc.
În mod uzual, expresia „viaţă privată” face trimitere la o zonă de
intimitate pe care o persoană înţelege să o păstreze în jurul ei. Dar viaţa privată
presupune şi elemente aflate la confluenţa spaţiului personal cu cel social.127
Informaţiile privind sănătatea persoanei intră în noţiunea de viaţă privată,
fiind, prin urmare, un mod de a realiza protecţia drepturilor prevăzute de art. 26
din Constituţie, consacrate în egală măsură şi în art. 8 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel accesul la un
dosar medical este permis în procedurile judiciare decât în funcţie de scopul
121
Decizia nr. 1287 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 767 din 10 noiembrie
2009.
122
123
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României…, op. cit., pp. 254-255.
124
125
126
M.C. Eremia, D.M. Dragnea, op. cit., pp. 35-36.
127
39
urmărit (spre exemplu, in cazul săvârşirii unor infracţiuni), dar care trebuie însă
să fie însoţit de garanţii adecvate împotriva eventualelor abuzuri.128
Viaţa familială cuprinde sfera relaţiilor de familie (relaţiile dintre soţi,
dintre părinţi şi copii), fiind uşor astfel de identificat, spre deosebire de noţiunile
de viaţă intimă sau privată care au sfere ce uneori se suprapun, fiind în sarcina în
special a judecătorilor de a stabili în concret legea aplicabilă raportului juridic
respectiv.129
Legea fundamentală nu se limitează doar la proclamarea şi ocrotirea vieţii
de familie, ci consacră şi principiile care stau la baza acesteia (art. 48), protecţia
copiilor şi a tinerilor (art. 49), dreptul la moştenire (art. 46).130
Viaţa intimă, familială şi privată este protejată de lege în condiţiile în care
se manifestă în cadrul ordinii juridice, iar nu în afara sa. Alin. (2) al art. 26 din
legea fundamentală stabileşte restrângerile exercitării acestui drept, care nu se
pot face dacă se încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri. Prin lege se pot stabili însă şi unele limite aferente exercitării acestui
drept cum ar fi examenul medical impus în vederea căsătoriei, sau pentru
depistarea unor boli venerice sau contagioase, vaccinările obligatorii, prelevări
de probe biologice în cazul unor accidente, obligaţia persoanelor care se află
într-un automobil de a purta centura de siguranţă etc. Desigur, trebuie reţinută
aici obligativitatea păstrării confidenţialităţii datelor care s-au luat la cunoştinţă
în aceste moduri.
De asemenea şi art. 8 par. 2 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor
Omului enumeră cazurile în care nu este permis amestecul autorităţilor publice
şi anume decât atunci când legea prevede şi este necesar într-o societate
democratică adoptarea anumitor măsuri pentru: securitatea naţională, siguranţa
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor
penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Constituie ingerinţe ale dreptului la viaţă intimă, privată şi de familie,
printre altele, efectuarea unor acte fără autorizaţie sau consimţământ: ascultarea
convorbirilor telefonice, publicarea sau transmiterea unor imagini, aducerea la
cunoştinţă publică a unor aspecte din viaţa privată, familială etc.
Secţiunea a 6-a. Inviolabilitatea domiciliului
Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau

rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. De
la aceste prevederi se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
128
129
Ibidem, p. 140.
130
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României…, op. cit., pp. 249-250.
40
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în
formele prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul
infracţiunilor flagrante.131

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 12), Convenţia europeană
privind apărarea drepturilor omului (art. 8), Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii Europene (art. 7), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice (art. 17).
Deşi textul constituţional nu distinge între persoanele fizice şi juridice, în

ceea ce le priveşte pe ultimele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o
interpretare extensivă a noţiunii de „domiciliu”, cuprinzând, în cazul unei
societăţi, sediul său social, al agenţiilor sau al localurilor sale profesionale.132
„Noţiunea de „domiciliu” are o accepţiune largă, cuprinzând atât
domiciliul în sensul dreptului civil (domiciliul persoanei fizice este acela unde
ea îşi are locuinţa sa statornică şi principală), cât şi reşedinţa unei persoane
fizice şi nu trebuie confundat cu noţiunile de proprietate, fiind independent de
acesta, pentru că o persoană poate avea domiciliul şi într-un spaţiu pe care nu îl
deţine ca proprietar.”133
Norma constituţională ocroteşte inviolabilitatea domiciliului chiar şi în
situaţiile în care, din diferite motive, titularul, o perioadă îndelungată de timp nu
locuieşte efectiv într-un imobil care-i aparţine neavând importanţă titlul juridic
asupra imobilului.
„Condiţia care stă la baza acestui articol este consimţământul titularului
domiciliului şi/sau al reşedinţei, care, dacă este acordat valabil şi nu este viciat,
nu ridică problema aplicabilităţii acestui articol.”134
În ceea ce priveşte învoirea, aceasta trebuie să existe atât în momentul
pătrunderii, cât şi în timpul rămânerii în domiciliu sau reşedinţă, prin urmare
dacă învoirea dată în momentul pătrunderii este retrasă în timpul rămânerii,
rămânerea devine neconstituţională, dacă persoana în cauză nu părăseşte spaţiul
în care a fost lăsată să pătrundă.135
Inviolabilitatea domiciliului se află în strânsă legătură cu dreptul la
respectul vieţii intime, familiale şi private, domiciliul fiind locul în care se
desfăşoară cea mai mare parte a acestor „segmente” ale vieţii individului. Orice
ingerinţă în acest drept, din partea autorităţilor publice sau a altor persoane, este
contrară textului constituţional, cu excepţia cazurilor expres enumerate de alin.
(2) al art. 27, aceste excepţii fiind justificate prin necesitatea protecţiei unor
131
132
133
134
135
41
valori superioare: înfăptuirea justiţiei, viaţa, integritatea sau bunurile persoanei,
securitatea naţională, ordinea şi sănătatea publică.
Prima ipoteză prevăzută de alin. (2) lit. a) al art. 27, se referă la executarea
unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti şi ea se justifică prin
necesitatea de a asigura eficienţa actelor procesuale respective.
Ipoteza de la lit. b) se referă la acţiunea care are ca scop înlăturarea unei
primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane ceea ce
corespunde în drept cu starea de necesitate.
Lit. c) se referă la ipoteza apărării securităţii naţionale sau a ordinii
publice, deci în cazul comiterii unor infracţiuni ce prezintă un grad sporit de
pericol social, iar lit. d) se referă la pătrunderea în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane, fără învoirea acesteia, în scopul de a preveni răspândirea unei
epidemii.
Inviolabilitatea domiciliului nu este, aşadar, absolută, dar limitele acesteia
sunt foarte strict determinate de Constituţie, iar aplicarea lor se face doar în
limitele legii.
„Trebuie spus însă că pentru a se putea recurge la o pătrundere în
domiciliu în baza acestui temei, este necesar ca starea de epidemie să fie
constatată de autorităţile sanitare, potrivit legii, după cum este necesar, de
asemenea, a se constata faptul că răspândirea epidemiei poate fi prevenită prin
pătrunderea în domiciliul vizat.”136 Desprindem de aici concluzia că doar
autorităţile sunt cele care pot interveni.
În privinţa percheziţiei, legiuitorul a prevăzut suficiente garanţii care să
înlăture arbitrariul în dispunerea măsurii, care are drept scop, în acord cu
dispoziţiile art. 53 din Constituţie, nu numai apărarea ordinii publice, ci şi pe cea
referitoare la desfăşurarea instrucţiei penale.137
„Atenţie specială a fost acordată instituţiei juridice a percheziţiei
domiciliare, datorită faptului că aceasta are girul interesului public şi nu este de
admis să poată fi folosită pentru alte scopuri decât acelea afirmate prin
Constituţie şi legi ori să acorde puteri discreţionare.”138
Percheziţia domiciliară este o formă de limitare a inviolabilităţii
domiciliului, ce se dispune doar de către judecător, pentru situaţiile în care o
persoană căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris care poate constitui
probă, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora sau când există indicii
temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi
strângerea probelor. Aceasta se efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de
lege, fiind interzisă în timpul nopţii, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
Art. 293 din Codul de procedură penală defineşte noţiunea de infracţiune
flagrantă, după cum urmează: „Este flagrantă infracţiunea descoperită în
momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este de asemenea considerată
flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de
136
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României…, op. cit., p. 265
137
Decizia nr. 76 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 133 din 22 februarie
2011.
138
42
persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins
aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte
obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.”
La nivel european, protecţia domiciliului se extinde dincolo de încălcările
„fizice” din partea autorităţilor, statele putând fi răspunzătoare, spre exemplu, în
situaţia cauzării sau permiterii poluării de orice fel care aduce atingere dreptului
persoanei de a se bucura de domiciliul său.139
Secţiunea a 7-a. Secretul corespondenţei
Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al

convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil.140

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 12), Convenţia europeană a
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (art. 8), Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice (art. 17), Carta drepturilor fundamentale a
Observăm că reglementările internaţionale în materie sunt aceleaşi care

privesc şi protecţia domiciliului, a vieţii private şi de familie, însă legiuitorul
constituant român a preferat să garanteze aceste drepturi prin articole separate.
Noţiunea de corespondenţă în sens constituţional se referă la orice mijloc
de comunicare existent într-o colectivitate, cum ar fi scrisorile, telegramele,
convorbirile telefonice, poşta electronică, trimiterile poştale etc.
Aceste forme de corespondenţă sunt inviolabile în sensul că nu sunt
acceptate ingerinţe din partea autorităţilor publice cât şi din partea altor subiecte
de drept în exercitarea acestui drept. Acest drept nu este însă unul absolut,
putând exista restrângeri, ingerinţe din partea statului, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de art. 53 din legea fundamentală.
Astfel în scopul realizării instrucţiei penale, autorităţile competente, în
cazuri bine justificate pot intercepta corespondenţa unei persoane, indiferent de
formele acesteia (fiind vorba cel mai adesea despre ascultări telefonice).
Şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a impus unele
standarde pentru state:141
- legea trebuie să prevadă precis care tipuri de infracţiuni permit o atare
ingerinţă;
- supravegherea telefonică trebuie să privească doar persoana suspectată
de comiterea unei infracţiuni.
139
140
141
43
CAPITOLUL IV. GARANŢII CONSTITUŢIONALE ALE RESPECTĂRII
DREPTURILOR FUNDAMENTALE
Secţiunea 1. Garanţii de fond
Garanţiile constituţionale de fond se manifestă prin diverse modalităţi, fie

prin protecţia substanţei drepturilor, fie prin limitarea condiţiilor în care pot avea
loc restrângeri ale acestora.142 În dreptul românesc, principalele garanţii
constituţionale de fond sunt:
a) caracterul excepţional al limitărilor aduse drepturilor;
b) prioritatea reglementărilor internaţionale;
c) interdicţia revizuirii Constituţiei.143
Secţiunea a 2-a. Garanţii instituţionale
2.1. Curtea Constituţională
„Înscrierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în legea fundamentală este

o primă garanţie a respectării acestora. Ele capătă, astfel, forţa juridică a unei
dispoziţii constituţionale.”144
În România organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale este
reglementată în principal de Constituţia României şi, în special, de dispoziţiile
Legii nr. 47/1992.
Principala atribuţie a Curţii Constituţionale, controlul de
constituţionalitate al legilor este reglementat de art. 142-147 din Constituţie, de
Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
republicată, de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale145 şi de Legea nr. 370/2004146 pentru alegerea Preşedintelui
României, cu modificările şi completările ulterioare.
Cum spune însăşi Constituţia, Curtea Constituţională reprezintă garantul
supremaţiei acesteia, care are printre principalele sale atribuţii pronunţarea
asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgare, asupra tratatelor sau a
altor acorduri internaţionale, ori asupra regulamentelor Parlamentului şi care
hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele.
Pentru garantarea respectării deciziilor Curţii Constituţionale, acestea devin
general obligatorii de la data publicării lor, având putere numai pentru viitor.
142
143
Nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. [art. 152 alin. (2) din Constituţia României].
144
C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 124.
145
Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii Constituţionale, adoptat de plenul Curţii Constituţionale,
în baza art. 76 din Legea nr. 47/1992, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 643 din 16 iulie 2004.
146
Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 650 din 12 septembrie 2011.
44
O altă garanţie o reprezintă jurisprudenţa ultimilor ani ai Curţii
Constituţionale, care s-a dezvoltat cu precădere în jurul determinării conţinutului
normativ al drepturilor, dar şi la stabilirea unor limite ale acestora.147
De asemenea, Curtea Constituţională aduce, tot mai mult, dreptul
internaţional şi european al drepturilor omului, precum şi jurisprudenţa
europeană în atenţia autorităţilor din România, în special a instanţelor
judecătoreşti.
2.2. Instanţele judecătoreşti
Pe lângă justiţia constituţională, şi jurisdicţiile obişnuite oferă unele

garanţii importante în materia protecţiei drepturilor fundamentale, însăşi prin
normele de organizare şi funcţionare, ori prin principiile ce stau la baza
soluţionării proceselor etc. Amintim în acest sens câteva din cele mai importante
garanţii ce se realizează la nivelul instanţelor judecătoreşti: accesul la justiţie,
dreptul la un proces echitabil, principiile legalităţii şi egalităţii, dreptul la
apărare, contradictorialitatea şi publicitatea şedinţelor de judecată, prezumţia de
nevinovăţie, principiul ne bis in idem etc.
Fie că vorbim de instanţele judecătoreşti naţionale, fie că vorbim de cele
internaţionale special constituite şi care nu pot fi sesizate decât dacă dreptul
intern nu oferă un remediu efectiv (Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene), toate acestea constituie reale garanţii ale
drepturilor şi libertăţilor fundamentale. „Constituţia oferă temeiul juridic pentru
ca acţiunea tuturor acestor mecanisme să se realizeze convergent, în acest sens
fiind prevederile art. 20 şi 148 din Constituţie care reglementează corelaţia
dintre reglementările interne şi internaţionale în materia drepturilor omului,
respectiv dintre reglementările naţionale şi cele ale Uniunii Europene.”148
2.3. Avocatul Poporului
Una din cele mai importante garanţii de ordin instituţional o reprezintă

instituţia Avocatului Poporului, reglementată atât de către Constituţie, cât şi prin
Legea 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului
Poporului, recent modificată şi republicată, ca urmare a revizuirii textelor
constituţionale.
Cunoscută sub denumirea de „Ombudsman”, instituţia Avocatului
Poporului a fost preluată din sistemul de drept suedez, care „a dat naştere” unui
garant al protecţiei drepturilor cetăţenilor împotriva abuzurilor autorităţilor
publice.
Avocatul Poporului este denumirea Constituţională sub care s-a organizat
şi funcţionează în România clasica instituţie a Ombudsman-ului. De la adoptarea
legii sale în anul 1997, Avocatul Poporului este organizat şi funcţionează în
147
148
M. Safta, op. cit., pp. 157-156.
45
România cu rolul de a apăra drepturile şi libertăţile persoanelor fizice în
raporturile acestora cu autorităţile administraţiei publice, valorificând tradiţia şi
experienţa clasicului Ombudsman vest-european..149
În România, Avocatul Poporului apare odată cu Constituţia din 1991, dar
a început să funcţioneze abia din 1997, după adoptarea legii sale organice.
Receptarea unei instituţii atât de populare în sistemele democratice a
însemnat o consacrare a asumării, de statul român, a principiilor statului de drept
şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.150
Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera Depu-
taţi/or şi de Senat, în şedinţă comună. Mandatul Avocatului Poporului poate fi
reînnoit o singură dată.
Potrivit art. 59 din Constituţie, Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile
din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile lor şi se bucură de
sprijinul autorităţilor publice în exercitarea atribuţiilor sale.
Legea organică stabileşte prin art. 15 condiţiile pe care o petiţie trebuie să
le îndeplinească pentru a fi luată în considerare, dar şi sfera actelor care nu fac
obiectul activităţii Avocatului Poporului.
În activitatea sa, Avocatul Poporului este asistat de adjuncţi, specializaţi
printre altele, pe următoarele domenii de activitate: drepturile omului, drepturile
copilului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei etc.
Există o serie de aspecte ce se regăsesc reglementate în legea de
organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatului Poporului care pot constitui
adevărate garanţii în protecţia şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cum ar
fi:
▪ Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă şi independentă
faţă de celelalte autorităţi publice, în condiţiile legii [art. 2 alin. (1)];
▪ activitatea sa are de regulă caracter public, iar din motive întemeiate,
Avocatul Poporului poate decide asupra caracterului confidenţial al
activităţii sale (art. 3);
▪ mandatul Avocatului Poporului este de 5 ani şi nu poate fi reînnoit decât o
singură dată [art. 6 alin. (1)];
▪ petiţiile sunt lipsite de taxa de timbru (art. 16);
▪ obligaţia Curţii Constituţionale de a solicita punctul de vedere al
Avocatului Poporului în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a
legilor ori ordonanţelor la care se referă drepturile şi libertăţile cetăţenilor
(art. 19);
▪ în măsura în care consideră că este necesar, Avocatul Poporului şi
adjuncţii săi pot avea acces la informaţii clasificate deţinute de autorităţile
publice, cu obligaţia de a nu divulga informaţiile la care a avut acces (art.
20);
149
C. Gila, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010. p. 294.
150
B. Selejan-Guţan, op. cit., pp. 165-164.
46
▪ Avocatul Poporului este îndreptăţit să sesizeze Guvernul cu privire la
orice act sau fapt administrativ ilegal al administraţiei publice centrale şi
al prefecţilor (art. 25);
▪ dacă Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse,
lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a
legilor ţării, va prezenta un raport, conţinând cele constatate, preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului-ministru.
[art. 26 alin. (2)];
▪ Avocatul Poporului poate fi consultat de iniţiatorii proiectelor de legi şi
ordonanţe, care, prin conţinutul reglementărilor, privesc drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, prevăzute de Constituţia României, de pactele şi
celelalte tratate internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte (art. 27).
În urma examinării petiţiei, dacă o consideră întemeiată, Avocatul
Poporului „se va adresa în scris autorităţii administraţiei publice care a încălcat
drepturile persoanei fizice şi va cere să reformeze sau să revoce actul
administrativ şi să repare prejudiciile produse, precum şi să repună persoana
fizică lezată în situaţia anterioară”151, iar autorităţile publice vizate au obligaţia
să se conformeze de îndată recomandărilor primite. În cazul în care nu se vor
înlătura ilegalităţile comise, instituţia se va adresa autorităţilor administraţiei
publice ierarhic superioare.
„Datorită absenţei caracterului obligatoriu al actelor Avocatului Poporului
în exercitarea atribuţiilor sale, doctrina a subliniat o scădere a eficienţei reale a
activităţii acestei instituţii”152, însă considerăm că, deşi recomandările sunt
lipsite de forţă juridică obligatorie, ele pot fi de folos în faţa instanţelor în cadrul
unui litigiu, pentru câştigarea acestuia de către persoana lezată în drepturile sale.
Tot în apărarea puterii acestei instituţii, dacă deputaţii şi senatorii,
precum şi membrii Guvernului consideră utilă luarea unor măsuri împotriva
ilegalităţii constatate prin rapoartele Avocatului Poporului, trebuie să procedeze
la acţiuni. Prin aceasta se asigură eficienţa muncii Avocatului Poporului.153
2.4. Parlamentul
Ne referim aici la controlul parlamentar exercitat de către comisiile

parlamentare specializate în materia drepturilor omului. Aceste comisii dezbat
proiectele de legi sau propunerile legislative referitoare la exercitarea drepturilor
omului, contribuind la perfecţionarea cadrului juridic de exercitare a acestora.154
În România, comisia parlamentară specializată în materia drepturilor
omului poartă denumirea de Comisia pentru drepturile omului, culte şi
problemele minorităţilor naţionale şi are următoarele domenii de activitate:
• drepturile omului şi ale cetăţeanului;
151
Art. 23 alin. (1), Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului.
152
153
C. Gila, op. cit., p. 290.
154
C. Ionescu, Drept constiuţional…, op. cit., p. 124.
47
• problemele minorităţilor;
• libertatea de conştiinţă;
• problemele cultelor religioase;
• libertatea de exprimare prin alte mijloace decât prin cele de informare în
masă.155
155
Art. 59, pct. 5, Regulamentul Camerei Deputaţilor.
48
CONCLUZII
Din punct de vedere structural, lucrarea este împărţită în capitole, acestea

fiind la rândul lor structurate în secţiuni şi subsecţiuni.
Primul capitol este dedicat analizei neexhaustive a apariţiei şi evoluţiei
drepturilor fundamentale, sistemelor de protecţie a acestora, noţiunii şi naturii
juridice a drepturilor fundamentale, clasificării acestora conform diferitelor
opinii doctrinare, a corelaţiei dintre reglementările interne şi cele internaţionale
şi principiilor care realizează echilibrul dintre respectarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor.
Descinzând din antichitate, concepţia drepturilor omului a parcurs un
drum greu şi anevoios fiind rezultatul îndelungatei evoluţii a gândirii filosofice,
politice, juridice şi sociale. Concepţiile, ideile şi teoriile unor mari gânditori ai
timpului şi-au găsit reflectarea în numeroase documente, care au pus în evidenţă
o concepţie bine gândită a drepturilor şi libertăţilor omului.
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective, esenţiale pentru
cetăţeni ce se regăsesc înscrise în acte juridice cu forţă supremă, clasificându-se,
conform opiniei doctrinare majoritare, în drepturi inviolabile, social-economice
şi culturale, social-politice, exclusiv politice şi drepturi garanţii.
Inviolabilităţile şi în general drepturile fundamentale au apărut atât ca
garanţii obiective cât şi ca drepturi subiective, având rolul de protecţie a
titularului în raporturile sale cu ceilalţi membri ai colectivităţii din care face
parte sau chiar cu statul.
Capitolul al doilea este dedicat analizei principiilor generale ale
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Principiile după care se ghidează aplicarea acestor drepturi sunt aplicabile
nu numai drepturilor fundamentale ci oricăror raporturi sociale reglementate de
dreptul constituţional şi alte ramuri ale dreptului; de aceea unele din aceste
principii (ex: principiul egalităţii) nu sunt numai principii ale dreptului
constituţional, dar si principii generale ale dreptului.
Cel de-al treilea capitol este dedicat, neavând pretenţia de a epuiza
subiectul acestora, analizei drepturilor inviolabile, adică a acelor drepturi care
prin conţinutul lor protejează viaţa, siguranţa fizică şi psihică, domiciliul şi
corespondenţa unei persoane precum şi libertatea de mişcare.
Dreptul la viaţă este un drept regăsit în concepţia juridică naturalistă şi
este garantat în mod deosebit faţă de alte drepturi, fiind considerat ca un drept
absolut, nefiind admise ingerinţe ale statului. În cadrul aceluiaş articol în care
este reglementat dreptul la viaţă, se regăsesc şi dreptul la integritate fizică,
precum şi la integritate psihică, primul având în vedere elementele biologice ale
individului uman, pe când cel de-al doilea are în vedere libertatea,
comportamentul psihic, raţional al fiecărui individ.
Libertatea individuală exprimă comportamentul neîngrădit al fiecărui om
şi drepturile acestuia de a nu fi supus niciunei constrângeri care să-i determine
într-un fel sau altul conduita, respectiv liberul arbitru.
49
În ceea ce priveşte dreptul la apărare, el comportă două dimensiuni. În
sens larg, el exprimă posibilitatea fiecărei persoane de a formula apărări în
cadrul unui proces (prin prezentare de probe, dreptul de a avea acces la propriul
dosar etc.) iar în sens restrâns, constă în dreptul persoanei de a beneficia de
asistenţa juridică a unui apărător (ales sau numit) pe durata procesului.
Constituţia reglementează două accepţiuni şi în ceea ce priveşte dreptul la
liberă circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera
circulaţie în afara teritoriului României. Cetăţenilor le este garantat prin normele
constituţionale următoarele drepturi: de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în
orice localitate din ţară, de a emigra şi de a reveni în ţară.
Faptul că legea fundamentală nu a definit conceptul de viaţă intimă,
familială şi privată, acest lucru a lăsat loc de interpretare ajungându-se să se
considere că fac parte din acest drept şi altele precum: dreptul persoanei la
propria imagine, dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, confidenţialitatea
datelor medicale etc. De asemenea, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene,
elementul definitoriu al dreptului la viaţă intimă, familială şi privată se referă la
sfera relaţiilor interumane.
Normele constituţionale ocrotesc chiar şi domiciliul şi corespondenţa unei
persoane, nefiind acceptate ingerinţe din partea autorităţilor publice cât şi din
partea altor subiecte de drept.
Ultimul capitol este dedicat analizei garanţiilor constituţionale ale
respectării drepturilor fundamentale.
Garanţiile constituţionale se împart în garanţii de fond şi garanţii
instituţionale, acestea având menirea de proteja drepturile şi libertăţile
fundamentale, de a asigura exercitarea acestora în condiţii legale precum şi de a
contribui la perfecţionarea continuă a cadrului juridic de exercitare a acestora.
În procesul de garantare a drepturilor fundamentale, statului îi revin, o
serie de obligaţii, care se pot clasifica în obligaţii negative (de a nu aduce
atingere acestor drepturi) şi obligaţii pozitive (adică de a-l proteja pe individ
împotriva oricăror atingeri aduse).
Având în vedere importanţa acestei categorii de drepturi fundamentale,
ajungem la concluzia în sensul căreia inviolabilităţile reprezintă „nucleul”
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor români, de la care au pornit şi celelalte
drepturi şi totodată acea categorie de drepturi fără de care nu s-ar mai putea
vorbi despre societatea în care astăzi noi trăim ca fiind un stat de drept,
democratic şi social.
50
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cărţi, monografii:

1. Andreescu Marius, Puran Andra Nicoleta, Drept constituţional.
Teoria generală și instituții constituționale, Editura C.H. Beck, București, 2018.
2. Dongoroz Vintilă, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală român. Partea generală, Volumul V, Ediţia a 2-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003.
3. Eremia Mihail-Constantin, Dragnea Daniel Mihai, Introducere în
Dreptul constituţional. Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.
4. Gila Claudia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010.
5. Iancu Gheorghe, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010.
6. Ionescu Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2012.
7. Ionescu Cristian, Instituţii politice şi drept constituţional, Editura
Universitară, Bucureşti, 2007.
8. Ionescu Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura
All Beck, Bucureşti, 2003.
9. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituţional şi
instituţii politice, Ediţia 13, Volumul I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
10. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena-Simina, Constituţia României.
Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
11. Rusu Ion, Inviolabilităţile cetăţenilor români în contextul integrării
României în Uniunea Europeană, în Studii de drept românesc, an 18(51), nr. 1-
2, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006.
12. Safta Marieta, Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul I,
13. Selejan-Guţan Bianca, Drept constituţional şi instituţii politice,
Ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
14. Şerban Alexandrina, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2012.
15. Toader Tudorel, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, Editura Hamangiu, 2011.
16. Volonciu Nicolae, ş.a., Noul cod de procedură penală comentat,
I. Studii şi articole de specialitate:

1. Rusu Ion, Inviolabilităţile cetăţenilor români în contextul integrării
României în Uniunea Europeană, în Studii de drept românesc, an 18(51), nr. 1-
2, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006.
2. Tănăsescu Elena-Simina, Cetăţeanul român între Strasbourg şi
Luxembourg, în In Honorem Constantin Bîrsan, în Revista Dreptul, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 754.
51
3. Tutunaru Laura Afrodita, Libertatea individuală, secretul
corespondenţei şi viaţa intimă familială şi privată – interferenţe, în Buletinul
Curţii Constituţionale, nr. 1/2013.
II. Legislaţie:
1. Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale, Roma, 4.XI.1950, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în
„Monitorul Oficial al României”, nr. 135 din 31 mai 1994, cu modificările şi
completările ulterioare.
2. Constituţia României.
3. Codul de procedură penală.
4. Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei
Avocatului Poporului, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181/27 feb.
2018, cu modificările şi completările ulterioare.
5. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, privind regimul
străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
421 din 5 iunie 2008, cu modificările și completările ulterioare.
52

Licenta Parvescu Mariana Karina

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Parvescu Mariana Karina

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

Programul de studii: Drept

PÂRVESCU MARIANA KARINA

Afirmarea şi evoluţia permanentă a drepturilor omului nu reprezintă un

Secţiunea 1. Apariţia şi evoluţia drepturilor fundamentale

Descinzând din antichitate, concepţia drepturilor omului a parcurs un

Secţiunea a 2-a. Tradiţii constituţionale privind drepturile fundamentale

2.1. Sistemul european de protecţie a drepturilor fundamentale

2.2. Sistemul constituţional român de protecţie a drepturilor

Conceptul de „drepturi fundamentale” apare în mod expres, pentru prima

3.1. Definiţia drepturilor fundamentale

Originară din Germania, noţiunea de „drepturi fundamentale” a căpătat

3.2. Precizări terminologice

Conceptul de „drepturi şi libertăţi” s-a impus în vocabularul dreptului

3.3. Fundamente juridice şi politice

În concepţia revoluţionară franceză din 1789, o declaraţie a drepturilor

Secţiunea a 4-a. Natura juridică a drepturilor fundamentale

În ceea ce priveşte natura drepturilor fundamentale, au fost elaborate o

Secţiunea a 5-a. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale

Analiza corelaţiei dintre reglementările interne şi internaţionale a fost

Secţiunea a 6-a. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Având în vedere faptul că drepturile şi libertăţile fundamentale s-au

Cu toate acestea, singurul criteriu esenţial de clasificare al drepturilor şi

Aceste principii se regăsesc înscrise în Constituţia României, în Titlul II,

Secţiunea 1. Universalitatea drepturilor

Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin

„Principiul universalităţii subliniază două caracteristici importante ale

Secţiunea a2-a. Principiul neretroactivităţii legii (principiul activităţii legii)

Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau

Secţiunea a 3-a. Principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor

Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii

„Principiul egalităţii semnifică faptul că nimeni nu este mai presus de

Secţiunea a 4-a. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi

Acest principiu reprezintă o consecinţă a statutului juridic dintre un

Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de

Prin expresia „protecţia generală a persoanelor” textul constituţional se

Secţiunea a 6-a. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din

Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.

Extrădarea si expulzarea reprezintă măsuri cu caracter procesual penal de

Secţiunea a 7-a. Prioritatea reglementărilor internaţionale

Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor

Secţiunea a 8-a. Principiul liberului acces la justiţie

Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a

„Acest principiu se aplică indiferent de calitatea persoanei protejate,

Secţiunea a 9-a. Principiul caracterului de excepţie al restrângerii exerciţiului

Acest principiu reprezintă o receptare a regulilor internaţionale în materia

Secţiunea 1. Dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică

Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale

Documentele care ocrotesc în plan internaţional aceste drepturi sunt:

Dreptul la viaţă poate fi analizat sub două aspecte: în sens restrâns, ca

Dreptul la integritate fizică este reglementat în acelaşi articol cu dreptul la

Dreptul la integritate psihică are în vedere libertatea, comportamentul

Secţiunea a 2-a. Libertatea individuală

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

Documentele care ocrotesc acest drept in plan internaţional sunt:

Dispoziţiile articolului 23 din Constituţie, aşa cum au fost modificate şi

Secţiunea a 3-a. Dreptul la apărare

Dreptul la apărare este garantat.

Documentele care ocrotesc acest drept in plan internaţional sunt:

În interpretarea conţinutului normativ a acestui drept, putem distinge două

Secţiunea a 4-a. Libertatea de circulaţie

Dreptul la libera circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea