33.

DREPTUL DE PROPRIETATE COMUNAĂ PE COTE PAĂ RTŢ I, OBIŞŢ NUITAĂ ŞAU

TEMPORARAĂ (NOTŢ IUNE, CARACTERE, EXERCITARE)

Proprietatea comună pe cote părţi (modalitate a dreptului de proprietate) întâlnită în

literatura de specialitate sub denumirea de coproprietate, este acea formă de proprietate
comună ce se caracterizează prin faptul că bunul aparţine concomitent mai multor proprietari,
nefracţionat în materialitatea lui. Dreptul de proprietate asupra acelui bun este fracţionat în cote-
părţi ideale şi abstracte, şi nu bunul în materialitatea sa. Fiecare coproprietar este titular exclusiv
asupra fracţiunii ideale şi abstracte din dreptul de proprietate asupra bunului.
Din definiţia formulată rezultă următoarele reguli: nici unul dintre coproprietari nu este
titularul exclusiv al unei fracţiuni materiale din bunul respectiv şi fiecare dintre coproprietari este
titularul exclusiv numai pentru o cotă ideală, abstractă din dreptul de proprietate, exprimată
printr-un procent.
Atâta timp cât durează această stare, dreptul coproprietarilor poartă asupra fiecărei
particule (molecule) din bun. El se va individualiza odată cu încetarea coproprietăţii.
Coproprietatea are ca obiect un bun individual determinat, spre deosebire de indiviziune, care
are ca obiect o universalitate de bunuri.
Proprietatea comună pe cote-părţi este de două feluri dacă avem în vedere durata
coproprietăţii:
- proprietatea comună pe cote-părţi (coproprietatea) obişnuită sau temporară;
- proprietatea comună pe cote părţi (coproprietatea) forţată şi perpetuă.
Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară poate exista pe un timp limitat
întrucât ea poate să înceteze prin partaj la cererea oricăruia dintre titulari. Coproprietatea
obişnuită este consecinţa:
- fie a moştenirii, când sunt mai mulţi moştenitori;
- fie rezultă dintr-un contract în care mai multe persoane dobândesc împreună un bun;
- coproprietatea obişnuită poate să rezulte şi ca efect al desfacerii căsătoriei, când
proprietatea devălmaşă a soţilor se transformă în coproprietate;
- coproprietatea poate rezulta din faptul producerii unui bun de către mai multe persoane
(de exemplu, edificarea unei construcţii de mai multe persoane, pe terenul uneia dintre ele);
- proprietatea comună pe cote părţi poate fi dobândită prin accesiune, uzucapiune şi
ocupaţiune, cea mai frecventă fiind accesiunea imobil artificială.
Specificul coproprietăţii obişnuite sau temporară constă în faptul că are caracter vremelnic
deoarece durează în timp până la sistarea ei.
Caracterul abstract, ideal al cotelor-părţi, pe de o parte şi indivizibilitatea bunurilor în
materialitatea lor, pe de altă parte, conferă o anumită specificitate exercitării prerogativelor
acestui drept de proprietate.
Astfel, în ceea ce priveşte cota-parte ideală din dreptul de proprietate asupra bunului
comun, fiecare titular are un drept propriu exclusiv şi, în consecinţă, va putea să o înstrăineze -
total sau parţial - prin acte cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, sau va putea să constituie asupra
cotei sale părţi un drept real, fară consimţământul celorlalţi coproprietari.

1
 În ceea ce priveşte bunul privit în materialitatea sa, trebuie să se facă distincţie între actele
materiale, actele de dispoziţie şi actele de administrare referitoare la el.
În cazul actelor materiale de folosinţă asupra bunului, fiecare coproprietar are folosinţa
bunului, cu condiţia de a respecta drepturile celorlalţi coproprietari.
Actele de dispoziţie asupra bunului în întregul său, ori într-o porţiune materială
determinată, pot fi făcute cu acordul tuturor coproprietarilor. Dacă totuşi un coproprietar a făcut
un astfel de act fară consimţământul tuturor coproprietarilor, se disting următoarele situaţii:
- actul va fi valabil numai dacă bunul sau porţiunea din bunul asupra căreia s-a efectuat
actul de dispoziţie se va atribui respectivului coproprietar; în caz contrar, actul va fi
desfiinţat retroactiv.
Actele de administrare asupra bunului comun sunt, de asemenea, supuse regulii
unanimităţii. De la această regulă practica judecătorească a admis, din considerente practice,
unele excepţii, întemeiate pe analogia cu reguli desprinse din contractul de societate civilă (în
ceea ce priveşte administrarea societăţii), sau din gestiunea de afaceri. Astfel, s-a admis, în
temeiul unui mandat tacit sau al gestiunii de afaceri, valabilitatea actelor de conservare sau de
administrare efectuate de către unul din coproprietari, dacă actele s-au dovedit a fi necesare sau
utile. De asemenea, s-a admis că un coproprietar poate să ceară, fără asentimentul celorlalţi
coproprietari, în temeiul Codului Civil, remedierea degradărilor aduse bunului comun,
desfiinţarea lucrărilor noi etc.
Având un caracter temporar, vremelnic, coproprietatea pe cote-părţi obişnuită sau
temporală încetează prin unul din modurile stabilite de lege. Astfel, încetarea coproprietăţii se
poate realiza în mai multe moduri:
- un coproprietar devine proprietar exclusiv al bunului prin cumpărare, donaţie,
succesiune sau uzucapiune;
- prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, bunul este trecut în proprietatea
statului;
- întregul bun dispare, din caz fortuit sau de forţă majoră;
- de comun acord, coproprietarii înstrăinează bunul unui terţ (acesta devine
proprietar exclusiv al acestui bun).
Modul specific de încetare, din punct de vedere juridic, a coproprietăţii obişnuite sau
temporare este partajul. Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de
coproprietate, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite în comun pe cote-părţi urmează a se
împărţi în materialitatea lor între copărtaşi, fiecare dintre aceştia devenind proprietar exclusiv
asupra unei părţi determinate din bun sau asupra unui anumit bun din cele ce formează obiectul
coproprietăţii.
Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, oricare dintre coproprietari având
dreptul şi posibilitatea de a pune capăt acestei stări de fapt, solicitând partajul. Aşadar, dreptul de
a cere partajul este imprescriptibil.