24.

CONTRACTUL DE MANDAT

Mandatul este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie
unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această
împuternicire şi pe care îl reprezintă.
Caracterele juridice ale contractului de mandat:
- mandatul este un contract, în principiu, cu titlu gratuit
Deşi mandatul este, în principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca
mandatarul să fie remunerat, dacă există stipulaţie expresă în acest sens. Astfel, legiuitorul
prezumă numai gratuitatea mandatului (caracterul gratuit nu este de esenţa, ci numai de natura
contractului). Dacă mandatarul este un profesionist, prezumţia de gratuitate nu operează,
cuantumul remuneraţiei urmând a fi stabilită - în lipsă de stipulaţie şi criterii legale - de către
instanţa, având în vedere natura şi volumul serviciilor prestate.
Prin faptul că mandatul poate fi cu titlu oneros, el se aseamănă cu contractul de muncă şi
contractul de antrepriză. Principala deosebire constă în aceea că mandatul are ca obiect
(principal) încheierea de acte juridice cu terţii şi, de regulă, mandatarul este reprezentantul
mandatului, în timp ce contractul de muncă sau de antrepriză are ca obiect acte sau fapte
materiale şi intelectuale prestate pentru cealaltă parte contractantă, iar salariatul, respectiv
antreprenorul (arhitectul), nu au calitatea de reprezentanţi.
- mandatul este un contract, în principiu, consensual
Mandatul este, de regulă, un contract consensual, care ia naştere prin simplul acord de
voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale. Astfel, mandatul poate fi dat în formă
scrisă sau chiar verbală ori în mod tacit. Însă, mandatul este constatat de obicei printr-un înscris
numit procură sau împuternicire.
Procura, ca negotim, este un act juridic unilateral (exprimând voinţa mandantului, oferta
de mandat), iar ca instrumentam, este înscrisul în care se enumeră actele juridice ce urmează să
fie îndeplinite de mandatar (procurator) în numele mandantului. Părţile redactează un înscris
pentru ca terţii să fie în măsură să verifice puterile conferite mandatarului, precum şi limitele în
care acesta poate contracta în numele mandantului.
Când actul juridic la care participă mandatarul în numele mandantului urmează să fie
încheiat în formă solemnă (de regulă, autentică), atunci procura trebuie să fie dată şi ea în
aceeaşi formă, întrucât procura (mandatul) formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a
fost dat (regula simetriei formelor). Astfel, de exemplu, mandatarul împuternicit să cumpere sau
să schimbe teren ori să încheie un contract de donaţie sau să constituie o ipotecă trebuie să
înfăţişeze o procură în formă autentică.
Când mandatul este un contract consensual, consimţământul părţilor poate fi dat în mod
expres, dar şi în mod tacit. Mandatul tacit rezultă din acele împrejurări de fapt care fac
neîndoielnică intenţia părţilor. Oferta de mandat special în orice caz, trebuie să fie expresă. În
schimb, acceptarea ofertei de mandat poate fi tacită, inclusiv în cazul mandatului special sau
autentic, rezultând din executarea lui din partea mandatarului.
Mandatul tacit nu trebuie să fie confundat cu mandatul aparent; în acest caz - deşi lipseşte
voinţa mandantului de a fi reprezentat (mandatarul a depăşit împuternicirea sau mandatul a
încetat anterior ori nici n-a existat în realitate) - terţii contractează cu credinţa scuzabilă şi
1
legitimă (deci fară vreo culpă, dar nu neapărat în eroare comună) că mandatarul aparent are
puteri de reprezentare; cum s-a spus, „credinţa legitimă valorează titlu". Astfel se întâmplă, de
exemplu, în cazul revocării mandatului, care nu a fost adusă la cunoştinţă terţilor, indiferent că
mandantul a fost ori nu în culpă (dar nici complet străin de aparenţa creată).
- la încheierea contractului de mandat, persoana contractantului are o însemnătate
esenţială, ceea ce înseamnă că mandatul se încheie „intuitu personae".
Părţile se cunosc şi au, reciproc, încredere una în cealaltă; mandantul preţuieşte
capacitatea profesională şi onestitatea mandatarului, iar mandatarul se lasă, adesea, călăuzit de
motive personale, de încredere, de dorinţa de a ajuta tocmai persoana determinată a
mandantului.
Dovada mandatului. Întrucât acceptarea mandatului poate fi dovedită (indiferent de
valoare şi chiar dacă, sub sancţiunea nulităţii, procura trebuie să fie autentică), prin executarea lui
de către mandatar, problema se pune mai ales în legătură cu oferta de mandat şi a acceptării
mandatului neexecutat.
Dacă mandatul este expres şi legea specială nu prevede altfel, dovada se face după regulile
dreptului comun, atât între părţi, cât şi de către terţul care contractează cu mandatarul (nu şi faţă
de alţi terţi, pentru care mandatul este un simplu fapt juridic, putând fi dovedit prin orice mijloc
de probă), deoarece validitatea contractului pe care îl încheie depinde de existenţa mandatului,
formând un tot unitar cu acesta. Prin urmare, daca actul în vederea căruia s-a dat mandatul
expres are o valoare mai mare de 250 lei sau cerinţa formei scrisă este prevăzută de lege
indiferent de valoare, dovada se va face prin înscris, fiind aplicabile şi dispoziţiile privitoare la
existenţa unui început de dovadă scrisă şi la imposibilitatea materială sau morală de procurare a
unei dovezi scrise, sau la interdicţia dovedirii prin martori împotriva ori peste cuprinsul
înscrisului.
În ipoteza mandatului tacit, dovada se poate face, atât de către părţi, cât şi de terţul care
contractează cu mandatarul sau de alţi terţi, prin orice mijloc de probă admis de lege, indiferent
de valoarea actului încheiat sau care urmează să fie încheiat de către mandatar. Cerinţa dovezii
scrise ar contraveni noţiunii de mandat tacit, întrucât mandatul scris este prin definiţie expres,
ori, potrivit C. civ., mandatul poate fi şi tacit. Prin urmare, în ipoteza mandatului tacit, C. civ.
derogă de la regula simetriei formelor mandatul.
Capacitatea părţilor. Mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuşi actul de a
cărui îndeplinire îl însărcinează pe mandatar. Prin urmare capacitatea mandantului se apreciază în
funcţie de natura actului juridic care urmează să fie încheiat prin mandatar (act de conservare, de
administraţie, de dispoziţie).
În privinţa mandatarului se cere, în toate cazurile, capacitate deplină de exerciţiu. Numai
trimisul (curierul), care este un simplu mesager, iar nu reprezentant, poate fi o persoană chiar
lipsită de capacitatea de exerciţiu întrucât transmite doar declaraţia de voinţă a persoanei care l-a
trimis, fiind suficient să aibă discernământul strict necesar pentru activitatea sa. În schimb
mandatarul, care este un reprezentant, trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu întrucât în
actele pe care le încheie în numele reprezentantului (mandantului) trebuie să exprime un
consimţământ valabil.
Obiectul şi întinderea mandatului. Obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil
şi licit, ca la orice contract. În toate cazurile, mandatul poate avea ca principal obiect numai
încheierea de acte juridice de către mandatar, actele materiale putând avea numai caracter
2
accesoriu (de exemplu, verificarea bunului care urmează să fie cumpărat, preluarea bunului mobil
care urmează să fie vândut etc.). Actele juridice cu caracter strict personal (de exemplu,
testament) nu pot fi făcute prin mandatar .
În ceea ce priveşte întinderea, mandatul poate fi special sau general. Mandatul este
special când se dă pentru o singură operaţiune juridică sau pentru anumite operaţii determinate,
şi general când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate treburile
mandantului. Pentru actele de dispoziţie se cere un mandat special. Specializarea nu trebuie însă
dusă la extrem, mandatul va fi cu suficienţă special dacă va indica natura operaţiei juridice şi
obiectul ei. Actele de conservare sau de administrare pot fi încheiate de mandatar pe baza unui
mandat general.
V arietăti de mandat:
- actul cu sine însuşi;
- dubla reprezentare;
- mandatul în interes comun.
Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare - În cazul în care mandatarul încheie actul juridic
care formează obiectul mandatului cu sine însuşi (actul cu sine însuşi) sau cu o terţă persoană pe
care tot el o reprezintă (dubla reprezentare), există pericolul neglijării intereselor mandantului, în
primul caz, sau al unuia dintre mandanţi, în cel de al doilea. Un asemenea pericol nu există dacă
mandantul, respectiv mandanţii, fiind în cunoştinţă de cauză, convin să dea împuternicire
mandatarului în acest sens ori dacă clauzele actului sunt astfel precizate, încât este exclusă
vătămarea intereselor mandantului (mandanţilor).
Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare nu trebuie să fie confundate cu mandatul în
interes comun. În cazul mandatului în interes comun nu se pune problema nulităţii, întrucât
mandatarul contractează cu un terţ pe care nu-l reprezintă, numai că alături de mandant este şi el
cointeresat în încheierea actului care formează obiectul mandatului (de exemplu, este şi el
coproprietar al bunului care urmează să fie vândut sau fiind creditorul mandantului urmează să-şi
satisfacă creanţa din preţul obţinut în urma vânzării bunului).
Mandatul în interes comun nu se confundă cu mandatul remunerat; în primul caz
mandatarul este cointeresat în încheierea actului care formează obiectul mandatului, cât timp, în
cel de-al doilea caz, interesul lui rezidă în contractul de mandat care îl îndreptăţeşte la plata
remuneraţiei, chiar dacă operaţiunea juridică în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a
putut fi realizată.
Efectele contractului de mandat. Întrucât mandatarul este reprezentantul mandantului,
contractul de mandat produce efecte nu numai între părţi (mandant şi mandatar), dar şi în
privinţa terţului cu care se încheie actul juridic ce formează obiectul mandatului.
1. Efecte între părţi
a. Obligaţiile mandatarului îndeplinirea mandatului
Principala obligaţie a mandatarului este de a executa mandatul. Neexecutarea şi
executarea necorespunzătoare a acestei obligaţii face ca mandatarul să fie răspunzător nu numai
de dol (intenţie), dar şi de culpă simplă. Prin executarea mandatului nu trebuie înţeleasă neapărat
încheierea actului proiectat (de exemplu, vânzarea bunului). Dacă mandatarul, cu toate
diligenţele depuse, nu poate încheia juridic în condiţiile împuternicirii primite, răspunderea lui nu
va fi angajată. Diligenţa cerută mandatarului în îndeplinirea mandatului, inclusiv păstrarea
sumelor de bani sau a altor bunuri primite de la sau pentru mandant, va fi apreciată cu mai
3
puţină rigurozitate dacă mandatul este cu titlu gratuit. În acest caz, culpa mandatarului se
apreciază în concret, în funcţie de diligenţa pe care o depune în propriile sale treburi.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, răspunderea lui se va aprecia după tipul abstract al
omului prudent şi diligent.
- obligaţia de a da socoteală
Mandatarul trebuie să dea mandantului socoteală despre îndeplinirea mandatului
(indiferent că mandatul este cu titlu gratuit sau oneros). În virtutea acestei obligaţii mandatarul
este dator să dea în primite mandantului tot ce i s-a predat în puterea mandatului pe care l-a
executat, chiar dacă acestea nu s-ar cuveni mandantului, deoarece terţul păgubit va cere dacă
este cazul restituirea plăţii nedatorate de la mandant. Sumele de bani cuvenite mandantului şi
întrebuinţate de mandatar în folosul său sunt producătoare de dobânzi din ziua întrebuinţării,
fără să fie nevoie de vreo punere în întârziere.
Sumele nerestituite de mandatar, dar neîntrebuinţate de el, poartă dobânzi din ziua când i
s-au cerut acele sume. Înseamnă că, punerea în întârziere a mandatarului se poate face, printr-o
simplă notificare (nu neapărat acţiune în justiţie).
În cazul în care mandatarul refuză să predea sumele de bani primite, mandantul are la
dispoziţie o acţiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripţie. Întrucât dreptul
la acţiune al mandantului pentru predarea sumelor de bani sau altor bunuri primite de mandatar
de la terţi în cursul executării mandatului nu se poate naşte de la data încheierii contractului de
mandat, prescripţia începe să curgă de la data încetării contractului fie prin executarea lui, fie
prin alte moduri de încetare a raporturilor dintre părţi.
Obligaţii rezultând din substituirea unei terţe persoane în principiu, mandatarul
trebuie să execute personal însărcinarea primită, deoarece contractul de mandat este încheiat
”intuito personas”, având la bază încrederea mandantului în mandatar. Cu toate acestea, în
contractul de mandat se poate prevedea dreptul mandatarului de a-şi substitui o terţă persoană,
trecându-i parte sau toate drepturile ce-i sunt conferite de mandant. În cazul când s-a făcut
substituirea, mandatarul este obligat să răspundă de faptele substituitului, dar numai în
următoarele cazuri:
- dacă a efectuat substituirea fără acordul mandantului;
- dacă a existat acordul mandantului, dar mandatarul a trecut puterile sale unei
persoane cunoscută ca incapabilă sau de insolvabilitate notorie.
În toate cazurile, mandantul are o acţiune directă contra substituitului. În schimb,
substituitul poate acţiona împotriva mandantului numai pe calea acţiunii oblice, întrucât
posibilitatea intentării unei acţiuni directe nu poate fi recunoscută în lipsa unei dispoziţii exprese
a legii.
Pluralitatea mandatarilor. Dacă împuternicirea a fost dată printr-un singur mandat mai
multor mandatari, nu există solidaritate între ei decât dacă solidaritatea s-a stipulat în mod
expres. Fiecare mandatar poate însă executa mandatul singur, dacă nu s-a prevăzut altfel în
contract.
b. Obligaţiile mandantului
- dezdăunarea mandatarului
Mandantul este obligat să restituie mandatarului toate cheltuielile (sume avansate şi alte
cheltuieli necesare şi utile) făcute cu ocazia executării mandatului. El nu poate refuza restituirea
acestor cheltuieli chiar dacă operaţiunea în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi
4
efectuată şi nici să ceară reducerea lor pe motiv că ar fi fost exagerate, dacă mandatarului nu i se
poate imputa nicio culpa.
Mandantul trebuie să plătească şi dobânzi la sumele avansate de mandatar; aceste
dobânzi curg, fară punere în întârziere, din ziua când mandatarul a făcut. De asemenea,
mandantul suportă şi pierderile suferite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, dacă nu i
se poate imputa vreo culpă.
- plata remuneraţiei
Când mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească onorariul
(retribuţia) stipulat în contract, chiar dacă operaţiunea în vederea căreia a fost conferit mandatul
nu a putut fi efectuată. Numai culpa mandatarului în îndeplinirea mandatului îl poate scuti pe
mandant de plata renumeraţiei. Chiar dacă mandatarul a fost executat după expirarea termenului
stipulat, dar mandantul se foloseşte de actul încheiat, el este obligat să plătească remuneraţia,
considerându-se că a renunţat implicit la termenul stipulat.
Solidaritatea mandanţilor. Când mai multe persoane au numit un mandatar pentru o
afacere comună, fiecare dintre ele este răspunzătoare solidar. Solidaritatea este în acest caz
legală.
Dreptul de retenţie al mandatarului. Mandatarul poate reţine lucrurile pe care le-a primit
pentru mandat, până la achitarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea mandatului, întrucât
creanţele corelative sunt prilejuite de acelaşi raport juridic. Astfel dreptul de retenţie se poate
recunoaşte şi pentru garantarea altor creanţe ale mandatarului faţă de mandant izvorâte din
raporturile de mandat.
2. Efecte faţă de terţi
a. Raporturile dintre mandant şi terţi
Ca urmare a actelor încheiate de mandatar (sau substituitul său), între mandant şi terţi se
creează raporturi juridice directe; în fapt terţul tratează cu mandatarul, în drept contractează cu
mandantul. Mandantul, deşi absent, a fost reprezentat de mandatar şi, prin urmare, toate
efectele legale active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra
mandantului; el devine personal creditorul, respectiv debitorul terţului ori titularul dreptului real
dobândit prin actul încheiat, respectiv, patrimoniul său va suferi modificarea rezultând din
înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terţului ori prin stingerea unui raport
obligaţional.
Actele juridice încheiate cu depăşirea limitelor împuternicirii şi neratificate nu vor obliga
pe mandant decât, eventual, în cadrul unor relaţii extracontractuale (de exemplu, gestiunea de
afaceri). Dacă condiţiile gestiunii de afaceri nu sunt îndeplinite (iar mandatarul a tăcut cheltuieli,
plăţi sau a suportat alte consecinţe ale depăşirii împuternicirii), mandantul va putea fi acţionat
numai în limita îmbogăţirii fără justă cauză.
b. Raporturile dintre mandatar şi terţi. Întrucât mandatarul contractează în numele şi pe
seama mandantului, nu se creează raporturi juridice între el şi terţii eu care contractează. Pentru
actele sale excesive, mandatarul - obligat să cunoască limitele împuternicirii - este însă
răspunzător faţă de terţi, în sensul că este ţinut să le garanteze validitatea actelor, afară de cazul
când a dat terţilor posibilitatea de a lua cunoştinţă de întinderea împuternicirii. Dacă terţii
acceptă să contracteze cu mandatarul peste limitele mandatului, se presupune că au luat asupra
lor riscurilor contractului încheiat în astfel de codiţii.

5
 Încetarea contractului de mandat. În afară de cauzele generale de stingere a obligaţiilor
contractuale (de exemplu, prin executare, prin expirarea termenului stipulat, prin imposibilitatea
fortuită de executare), mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renunţarea mandatarului şi prin
moartea, punerea sub interdicţie ori insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părţi. Aceste
cauze particulare de încetare se explică prin faptul că mandatul se încheie intuitu personae şi are
la bază încrederea reciprocă dintre părţi, iar dacă aceste motivaţii încetează, nici contractul nu
mai poate fi menţinut.
Revocarea mandatului. Mandatul este, în principiu, revocabil. Mandantul poate revoca
mandatul oricând, chiar dacă este cu termen şi indiferent că este gratuit sau cu titlu oneros. În
caz de pluralitate de mandanţi revocarea se poate face numai prin consimţământul tuturor.
În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate cere o indemnizaţie când
revocarea ar fi intempestivă sau abuzivă. În cazul mandatului în interes comun, dacă mandantul
nu şi-a rezervat facultatea de revocare, va fi obligat la despăgubiri, dacă nu justifică o cauză
străină exoneratoare sau culpa mandatarului care îl determină să revoce mandatul.
Revocarea poate fi expresă sau tacită. Revocarea expresă nu este supusă vreunei forme
speciale, dar manifestarea de voinţă trebuie să fie neîndoielnică. Revocarea nu este însă
opozabilă terţilor decât după ce a fost adusă la cunoştinţa lor. Până la notificarea revocării
mandantul va răspunde faţă de terţii de bună-credinţă (mandat aparent), însă cu dreptul de
regres contra mandatarului incorect. Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări
(acte sau fapte) care vădesc neîndoielnic intenţia mandantului: de exemplu, numirea unui nou
mandatar pentru aceeaşi operaţiune juridică echivalează în mod implicit cu revocarea
mandatarului precedent, din ziua când s-a notificat acestuia numirea noului mandatar.
Revocarea, atât expresă, cât şi tacită, produce efecte numai pentru viitor şi poate fi nu numai
totală dar şi parţială (de exemplu mandatul dat pentru vânzarea casei şi autoturismului se
revocă în privinţa casei).
Renunţarea mandatarului. Fără deosebire după cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu
titlu oneros, mandatarul poate renunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa. El va
răspunde dacă renunţarea este de natură să-l păgubească pe mandant, afară de cazul când
dovedeşte că executarea în continuare a mandatului i-ar fi pricinuit lui însuşi o pagubă însemnată.
Moartea, interdicţia şi insolvabilitatea uneia dintre părţi. De principiu, mandatul
încetează prin moartea mandatarului sau mandantului. Cu toate acestea, în caz de moarte a
mandatarului, moştenitorii lui trebuie să-l înştiinţeze pe mandant şi până atunci să continue
îndeplinirea mandatului, efectuând actele necesare apărării intereselor acestuia, dacă au avut
cunoştinţă de existenţa şi persoana mandantului. În caz de deces al mandantului, mandatarul
este ţinut să termine operaţiunea dacă întârzierea ar provoca pagube moştenitorilor
mandantului. După moartea mandantului obligaţia mandatarului de a da socoteală se execută
faţă de moştenitorii defunctului.
Punerea sub interdicţie, insolvabilitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului fac
ca mandatul să înceteze. În general, orice împrejurare provocând o incapacitate pune capăt
mandatului, întrucât normele privind incapacitatea şi reprezentarea legală a incapabililor se opun
continuării mandatului.
Efectele încetării mandatului. În caz de încetare a mandatului din orice cauză, mandatarul
este obligat să restituie mandantului procura primită şi să-i predea orice alte acte (hotărâri
judecătoreşti, titluri de proprietate etc.) sau bunuri primite în cursul executării mandatului.
6
 După încetarea mandatului, mandatarul nu mai poate acţiona în numele şi pe seama
mandantului. Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza care determină încetarea mandatului - de
exemplu moartea mandantului, numirea unui alt mandatar etc., actele încheiate de el sunt
valabile şi executorii în privinţa terţilor de bună-credinţă.
Mandatul fără reprezentare. Contractul de interpunere. În unele cazuri, deşi mandatarul
lucrează în interesul mandantului, încheie totuşi actul în numele său personal, fără a-l reprezenta
pe mandant, în aceste situaţii contractul încheiat între mandant şi mandatar se numeşte
„mandat fără reprezentare". Întrucât reprezentarea nu este de esenţa, ci numai de natura
contractului de mandat, poate exista şi un contract civil de mandat fără reprezentare, cunoscut
sub numele de contract de interpunere (prete-nom, împrumut de nume).
Contractul de interpunere este de fapt un mandat simulat prin interpunere de persoane.
Se recurge la această formulă juridică când o persoană (mandantul) vrea să încheie un act juridic,
dar în aşa fel încât persoana sa să nu fie cunoscută de către terţi. în acest scop mandantul dă un
mandat unei alte persoane, care însă contractează în nume propriu şi nu în calitate de mandatar.
Natura juridică a contractului de interpunere. Efecte. Convenţia de prete-nom este
considerată un caz particular de simulaţie prin interpunere de persoane.
Părţile contractului de interpunere poartă denumire de cocontractant (terţul contractant)
şi mandatar ocult. Se disting astfel două acte juridice: actul public între mandatarul ocult şi terţul
contractant şi convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult (actul secret).
Convenţia de interpunere nu este prin ea însăşi ilicită, dar dacă a fost întrebuinţată în
scopuri ilicite, pentru încălcarea sau eludarea unor dispoziţii legale imperative sau prohibitive
(fraudă la lege), atât convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult, cât şi actul încheiat cu terţul
cocontractant vor fi nule.
În caz de neexecutare a obligaţiilor de către mandatarul ocult, mandantul poate intenta o
acţiune în declararea simulaţiei pentru a înlătura aparenţa creată prin actul public, dar nereal. În
acest scop, este necesar să facă dovada simulaţiei prin actul juridic secret (real), fiind aplicabile şi
dispoziţiile care permit utilizarea probei cu martori, dacă a existat o imposibilitate (fie şi morală)
de a-şi procura o dovadă scrisă.
Faţă de terţii de bună-credinţă, care nu cunosc realitatea, inclusiv cocontractantul care nu
a fost părtaş la simulaţie, mandatarul apare ca adevăratul contractant. Între terţi şi mandant nu
se stabilesc raporturi juridice. Ei pot acţiona unul împotriva altuia numai pe calea acţiunii oblice
(subrogându-se în drepturile mandatarului) sau pot cere ca mandatarul să le cedeze acţiunea sa.