39.

DREPTURILE CREDITORILOR ASUPRA PATRIMONIULUI

DEBITORILOR. ACŢIUNEA REVOCATORIE (PAULIANĂ)

Acţiunea revocatorie (pauliană) se întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor

chirografari şi reprezintă un mijloc juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate
de debitor în frauda dreptului său de gaj general. Acţiunea pauliană sau revocatorie este acţiunea
prin care un creditor revocă actele debitorului făcute în frauda drepturilor sale.
Acţiunea revocatorie este acea acţiune prin care creditorul poate cere revocarea
(desfiinţarea) pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea
prejudicierii sale. Prejudicierea creditorului se concretizează în faptul că prin încheierea actelor
atacate debitorul îşi măreşte sau creează o stare de insolvabilitate.
Acţiunea pauliană este pusă la dispoziţia creditorilor, care nu au posibilitatea de a-l
împiedica pe debitor să încheie acte juridice, însă, pe calea acţiunii pauliene creditorii pot cere
revocarea actului fraudulos încheiat de debitor
Domeniul de aplicaţie. Nu pot fi atacate actele care privesc drepturi personale
nepatrimoniale, drepturi patrimoniale care implică o apreciere de ordin subiectiv din partea
debitorului sau cele care privesc drepturi personale neurmăribile. Se admite totuşi posibilitatea
intentării unei acţiuni revocatorii chiar şi în ipoteza drepturilor neurmăribile, dacă, în stabilirea
lor, sunt fraudaţi creditorii chirografari (de exemplu, în cazul unei obligaţii de întreţinere,
debitorul plăteşte o sumă excesivă, spre a frauda creditorii săi chirografari).
Condiţiile intentării acţiunii revocatorii. Pentru a se putea intenta acţiunea revocatorie
este necesară îndeplinirea mai multor condiţii.
- actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu.
Pentru creditor, în acest caz, prejudiciul constă în faptul că, prin actul pe care-l atacă,
debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate; prin acest act debitorul îşi
micşorează activul patrimonial. Dovada insolvabilităţii debitorului trebuie făcută de creditor. Sunt
acte juridice care, deşi pot direct sau indirect duce la o micşorare a activului patrimonial, nu se
poate susţine că ar prejudicia pe creditor.
Astfel, creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul plăteşte pe un alt creditor al
său, întrucât prin acest act nu s-a micşorat numai activul patrimonial, dar s-a stins şi o obligaţie
existentă, deci s-a micşorat şi pasivul patrimonial. Nu pot fi atacate nici actele care reprezintă un
refuz de îmbogăţire, refuzul de a primi o donaţie, căci acţiunea pauliană tinde să readucă în gajul
general valori care au ieşit fraudulos din patrimoniul debitorului, dar nu sa aducă valori noi. De
asemenea, creditorul nu poate ataca actele debitorului prin care acesta contractează noi datorii
deoarece prin aceste acte el nu-şi micşorează activul patrimonial cu efect imediat, ci creează
riscul unei eventuale insolvabilităţi în viitor, când aceste datorii vor deveni exigibile.
- frauda debitorului.
În această materie frauda constă în aceea că debitorul a avut cunoştinţă de rezultatul
păgubitor al actului faţă de creditor. El şi-a dat seama că prin încheierea acelui act şi-a creat sau
şi-a mărit o stare de insolvabilitate, fiind indiferent dacă actul este cu titlu gratuit sau cu titlu
oneros. Nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenţiei (dolului)

1
de a-l păgubi pe creditor. De exemplu, debitorul comite o fraudă dacă este conştient că prin actul
respectiv îşi creează sau măreşte o stare de insolvabilitate.
- creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă, exigibilă şi, în principiu, anterioară actului
atacat. Un act juridic nu poate interesa decât pe creditorii prezenţi, nu şi pe cei viitori. În al doilea
rând, data anterioară a creanţei creditorului faţă de actul atacat poate fi dovedită prin orice mijloc
de probă, asemenea dată nu trebuie să fie certă. În al treilea rând, atunci când debitorul încheie
actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv,
chiar dacă este vorba despre un act încheiat anterior naşterii dreptului său de creanţa.
Pentru exercitarea acţiunii revocatorii nu este necesar ca creditorul să aibă un titlu
executoriu prin care să-i fie constatată creanţa, deoarece acţiunea pauliană nu este un act de
executare, ci o revocare a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari şi ea se intentează împotriva unui terţ care a profitat de acel act.
- complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat.
Această condiţie trebuie îndeplinită numai atunci când se atacă un act cu titlu oneros.
Când actul atacat este cu titlu gratuit este suficientă frauda debitorului întrucât, în acest caz,
terţul are de apărat un avantaj patrimonial gratuit, pe când creditorul caută să evite un
prejudiciu. Dacă însă actul atacat este cu titlu oneros, atât terţul, cât şi creditorul tind la evitarea
unui prejudiciu, astfel că actul va fi revocat numai când se dovedeşte frauda terţului. Ea constă în
faptul că terţul cunoaşte că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil. Dacă
bunul a fost înstrăinat de terţul dobânditor către un subdobânditor, acţiunea revocatorie va
putea fi introdusă şi împotriva subdobânditorului cu condiţia dovedirii atât a fraudei
dobânditorului, cât şi a celui care a dobândit de la el.
Efectele acţiunii revocatorii. Fiind o acţiune revocatorie, acţiunea pauliană are drept
rezultat reîntoarcerea în patrimoniul debitorului, a lucrului sau valorii înstrăinate, în sensul ca
actul fraudulos nu produce nici un efect faţă de creditorul care a avut câştig de cauză în acţiunea
pauliană. În limitele creanţei sale, creditorul va putea urmări bunul respectiv ca şi cum acesta nu
a ieşit niciodată din patrimoniul debitorului.
Acţiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează. Prin urmare, ea produce
efecte relative, în sensul că, drept urmare a reuşitei ei, va fi reparat numai prejudiciul suferit de
creditorul reclamant. Terţul poate păstra bunul, oferind creditorului suma de bani necesară
satisfacerii creanţei sale. Faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, acţiunea pauliană nu produce nici
un efect. În privinţa lor, se consideră că actul nu a fost revocat. Excedentul rămas după
satisfacerea creanţei creditorului care a intentat acţiunea pauliană aparţine terţului dobânditor.
Natura juridică a acţiunii revocatorii. Acţiunea revocatorie se deosebeşte de acţiunea
oblică prin aceea că prima aparţine creditorului chirografar, pe când cea de-a doua este
exercitată de creditor în numele debitorului. Sub aspectul efectelor sale, acţiunea revocatorie
duce la desfiinţarea actului, întocmai ca şi acţiunea în anularea unui act juridic. Totuşi, ea se
deosebeşte de aceasta din urmă deoarece acţiunea în anulare produce efecte faţă de orice
persoană, pe când acţiunea revocatorie are un caracter relativ, adică îşi produce efecte numai
între creditor şi terţul dobânditor. Actul atacat rămâne valabil între părţile care l-au încheiat şi
opozabil faţă de toate celelalte persoane.
De asemenea, acţiunea în anulare are ca efect desfiinţarea totală sau parţială a actului şi
repunerea părţilor în situaţia anterioară, pe când la acţiunea revocatorie actul este revocat numai

2
în măsura prejudiciului suferit de creditor, adică în limitele creanţei pentru a cărei realizare a
intentat acţiunea revocatorie.
Acţiunea revocatorie are astfel o configuraţie autonomă; ea este o acţiune în
inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda drepturilor creditorului său.