34.

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICAĂ (NOTŢ IUNE, CARACTERE, EXERCITARE)

În raport de titular, proprietatea poate fi publică sau privată. Forma dominantă de

proprietate în România este proprietatea privată. Constituţia nu defineşte proprietatea privată,
însă, pe cale de consecinţă, rezultă că proprietatea care nu este publică, este privată, întrucât
acestea sunt singurele forme sau feluri de proprietate recunoscute .
Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, spre deosebire de alte
subiecte de drept, pe lângă faptul că sunt persoane juridice - subiecte de drept privat, sunt în
primul rând subiecte de drept public - purtătoare ale atribuţiilor de autoritate. Această dublă
calitate le conferă aptitudinea de a fi singurii titulari ai unui drept de proprietate cu un regim
juridic diferit faţă de cel comun: dreptul de proprietate publică.
Caracterele juridice. În ceea ce priveşte regimul proprietăţii publice, acesta fiind un regim
de drept public, reţinem că bunurile care formează obiectul său fiind inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile. Aşadar, dreptul de proprietate publică este inalienabil, insesizabil
şi imprescriptibil.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de
asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
De asemenea, Legea nr. 213/2998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia
prevede că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după
cum urmează:
- nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate,
în condiţiile legii;
- nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
- nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de
bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
Actele juridice încheiate cu încălcarea acestor reguli privind regimul juridic al bunurilor din
domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Caracterul de inalienabilitate al proprietăţii publice are semnificaţia interdicţiei de
înstrăinare a bunurilor care o compun, bunurile fiind scoase din circuitul civil.
Bunurile care formează obiectul proprietăţii publice sunt insesizabile, în sensul că ele nu
pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor lor. Prin urmare, bunurile care formează
dreptul de proprietate publică nu pot fi urmărite nici atunci când sunt date în administrarea
regiilor autonome sau a instituţiilor publice, sunt concesionate sau închiriate. Acest caracter se
referă şi la imposibilitatea constituirii garanţiilor reale asupra bunurilor din domeniul public, în
consecinţă, acestea nu vor putea fi ipotecate sau gajate, întrucât astfel s-ar putea ajunge, pe calea
executării silite, la înstrăinarea lor, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor legale.
Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică este consecinţa inalienabilităţii
bunurilor, respectiv a scoaterii lor în afara circuitului civil general. Nu se poate prescrie domeniul
bunurilor care prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi bunuri proprietate
privată, ci sunt scoase din circuitul civil.

1
 Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv.
Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv se exprimă prin aceea că acţiunea în revendicarea
dreptului de proprietate publică poate fi introdusă oricând; dreptul la acţiune în sens material nu
se stinge indiferent de intervalul de timp scurs. Sub aspect achizitiv, prin imprescriptibilitate se
înţelege că bunurile proprietate publică nu pot fi dobândite prin uzucapiune (în cazul bunurilor
imobilelor) şi prin posesia de bună-credinţă (în cazul bunurilor mobilele).
Dimpotrivă, bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale sunt prescriptibile şi prin urmare, pot fi dobândite prin uzucapiune sau
printr-o posesiune de bună-credinţă, pentru cele mobile. Domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac
parte din domeniul public. Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este suspus regimului juridic de drept comun .
Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care
aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate. Servituţile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se menţin în
condiţiile amintite anterior.
Modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică. Aşa cum am subliniat atât
Constituţia, cât şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,
dispun că bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori
instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. De asemenea, ele pot fi date în folosinţă
gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Constituirea dreptului de administrare reprezintă principala modalitate de exercitare a
dreptului de proprietate publica. Statul şi unităţile administrativ teritoriale determină sfera de
activitate a titularilor dreptului de administrare, cărora li se dau în administrare bunuri
proprietate publică. Titularii dreptului de administrare pot să posede, să folosească bunul şi să
dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare.
Trăsătura de drept administrativ a dreptului de administrare face ca acesta să aibă o
particularitate juridică proprie, astfel că fiind derivat din dreptul de proprietate publică este
opozabil celorlalte persoane fizice sau juridice, însă este inopozabil titularilor dreptului de
proprietate publică, respectiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale. Fiind inopozabil
titularilor dreptului de proprietate publică, dreptul de administrare poate fi revocat de către
autoritatea publica competentă. Dreptul de administrare va putea fi revocat dacă titularul său nu-
şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere.
Titularii dreptului de administrare al căror drept le-a fost revocat nu au mijloace juridice la
îndemnă pentru a se opune acestei măsuri, ca de exemplu acţiunea in revendicare, acţiunea
posesorie. Însă atunci când revocarea sau retragerea se face de către o autoritate necompetentă,
au la îndemână, calea unei acţiuni în contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în
nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului
de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit
prevederilor Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în
condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De
asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare .

2
 Concesionarea bunurilor proprietate publică. Bunurile proprietate publică pot fi
concesionate, potrivit legii. Cadrul juridic general al concesionarii este reglementat în prezent de
Ordonanţa de Urgenţă nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri
proprietate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007.
Potrivit acestui act normativ, contractul de concesiune de bunuri proprietate publică,
denumit contract de concesiune, este acel contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate
publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumite
concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui
bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe.
Fac obiectul contractului de concesiune bunurile care sunt proprietate publică a statului
sau a unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit Constituţiei şi reglementărilor legale privind
proprietatea publică. Redevenţa obţinută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la
bugetele locale, după caz. Modul de calcul şi de plată a redevenţei se stabileşte de către
ministerele de resort sau de alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale ori de
către autorităţile administraţiei publice locale.
Potrivit legii, au calitatea de concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau
comunei:
- ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru
bunurile proprietate publică a statului;
- consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau
instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a judeţului, oraşului
sau comunei.
Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică, română
ori străină.
Contractul de concesiune se încheie în conformitate cu legea română, indiferent de
naţionalitatea sau de cetăţenia concesionarului, pentru o durată care nu va putea depăşi 49 de
ani, începând de la data semnării lui. Durata concesiunii se stabileşte de către concedent pe baza
studiului de oportunitate. Contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu
cel mult jumătate din durata sa iniţială, prin simplul acord de voinţă al părţilor. Subconeesionarea
este interzisă, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege.
Procedurile de atribuire a contractului de concesiune sunt următoarele:
- licitaţia - procedura la care persoana fizică sau juridică interesată are dreptul de a
depune ofertă;
- negocierea directă - procedura prin care concedentul negociază clauzele
contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la procedura de atribuire a
contractului de concesiune. Concedentul are obligaţia de a atribui contractul de concesiune, de
regulă, prin aplicarea procedurii licitaţiei.
Închirierea bunurilor proprietate publică. Potrivit legii, închirierea bunurilor proprietate
publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului
local, iar contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea bunului
închiriat, potrivit specificului acestuia. Contractul de închiriere se poate încheia, după caz, cu
orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate
sau de administrare.
3
 Darea în folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică. Statul şi unităţile administrativ-
teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor
juridice fară scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori
serviciilor publice.