31.

DOMICILIUL ŞŞ I REŞŞ EDINŢŞ A

Domiciliul. Potrivit legislaţiei în materie:

- domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau
principală;
- domiciliul persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are locuinţa
principală;
Prin domiciliu lato sensu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.
Pentru a constitui un domiciliu, locuinţa trebuie să fie statornică, iar nu temporară. În cazul
în care persoana are două sau mai multe locuinţe statornice, atunci domiciliul său va fi la acea
dintre locuinţele statornice care este cea principală. Pentru a deosebi locuinţa statornică de cea
temporară se folosesc două noţiuni: domiciliu şi reşedinţa.
Caracterele juridice ale domiciliului. Domiciliul nefiind numai un atribut de individualizare
a persoanei ci şi un drept personal nepatrimonial, el se bucură de caracterele acestor drepturi;
opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.
Deosebit de acestea domiciliul prezintă şi unele caractere specifice astfel:
- stabilitatea care caracterizează domiciliul de drept comun şi domiciliul legal. Legea
subliniază acest caracter prin expresia „locuinţă statornică"; aceasta este deosebită
de reşedinţa persoanei fizice.
Domiciliul are ca scop să lege un individ (din punct de vedere juridic) de un anumit punct
din spaţiu, din teritoriu. În viaţa sa juridică orice individ trebuie găsit într-un anumit loc; domiciliul
este cel care operează localizarea juridică a fiecărui individ. Ori dacă domiciliul nu ar avea
stabilitate, funcţia sa ar deveni iluzorie. Caracterul stabilităţii domiciliului nu împiedică libertatea
de stabilire a altui domiciliu. Principiul este şi rămâne că fiecare persoană îşi poate fixa domiciliul
unde doreşte şi îl poate schimba când îi convine, în condiţiile legii.
- unicitatea domiciliului presupune că o persoană la un moment dat are un singur
domiciliu
Cetăţenii români nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu. În cazul în care
aceştia deţin mai multe locuinţe, îşi pot stabili domiciliul în oricare dintre ele.
- obligativitatea domiciliului decurge în mod firesc din aceea că domiciliul este un
mijloc de individualizare în spaţiu a individului.
Orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu. Deci, din punct de vedere legal, chiar şi
persoanele care nu au efectiv o locuinţă statornică şi principală (nomazii şi vagabonzii) au un
domiciliu care trebuie considerat a fi, după caz, ultimul domiciliu, domiciliul părinţilor ori
domiciliul de origine (locul naşterii).
Felurile domiciliului. După modul de determinare domiciliul este de trei feluri:
- domiciliu de drept comun (voluntar);
- domiciliu legal;
- domiciliu convenţional (denumit impropriu şi domiciliu ales).
În raport de teritoriul pe care se află, domiciliul se împarte în: domiciliu în ţară şi domiciliu
în străinătate. În funcţie de succesiunea lor, se poate distinge între domiciliu de origine (de
naştere), fostul domiciliu şi actualul domiciliu. În raport cu situaţia soţilor, se poate deosebi între
1
domiciliul conjugal comun (regula) şi domicilii separate. Uneori se vorbeşte despre domiciliu
aparent.
Domiciliul de drept comun este domiciliul pe care persoana fizică cu capacitate deplină de
exerciţiu şi-l alege în mod liber, stabilindu-şi locuinţa statornică sau principală în orice localitate
din ţară, cu respectarea legii. Cetăţenii români au dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe, în
mod liber, domiciliul ori reşedinţa, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege. Cetăţenii
români nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi/sau o singură reşedinţă. În cazul în
care aceştia deţin mai multe locuinţe, îşi pot stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele.
O situaţie specială de domiciliu de drept comun este cea cuprinsă în C. fam. care arată că:
autoritatea tutelară poate da încuviinţare copilului, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de
paisprezece ani ... să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii
profesionale.
Dovada domiciliului de drept comun se face cu actul de identitate. Potrivit legii, dovada
domiciliului se poate face cu unul dintre următoarele documente:
- acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare,
privind titlul locativ;
- declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau juridică, de primire în spaţiu,
însoţită de unul dintre documentele anterior;
Declaraţia de primire în spaţiu a găzduitorului poate fi dată în faţa lucrătorului din cadrul
serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, a poliţistului de siguranţă publică, a
notarului public ori a funcţionarului misiunii diplomatice sau oficiului consular al României.
- declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a
poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil, faptul că solicitantul
locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele
prevăzute anterior; pentru minorii şi persoanele fizice puse sub interdicţie, declaraţia se dă şi se
semnează de către părinţi sau de către reprezentanţii lor legali;
- documentul eliberat de primării, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz,
găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol, pentru mediul rural.
Serviciul public comunitar de evidenţă a persoanei pe raza căruia se află ultimul domiciliu
înscris în actul de identitate al solicitantului este obligat să comunice la cererea cetăţenilor
români, în termen de două zile lucrătoare, datele referitoare la domiciliile avute în România de
către persoana respectivă şi orice menţiune privind starea civilă, aflate în evidenţa acestuia,
începând cu data de 1 ianuarie 2000. Pentru aceste datele, referitoare la perioada anterioară
anului 2000, termenul de comunicare este de maximum 20 de zile.
Domiciliul legal. Domiciliul legal este acel domiciliu care este stabilit de lege pentru
anumite categorii de persoane fizice. Domiciliul legal are următoarele caractere:
- este stabilit de lege;
- are semnificaţia unei măsuri de ocrotire pentru anumite persoane;
- coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei care exercită ocrotirea, iar în alte
cazuri, cu sediul persoanei juridice căreia îi este încredinţat sau plasat copilul aflat în
dificultate.
Potrivit cadrului legal în materie:

2
 - domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte
statornic ori, după caz, la reprezentantul său legal sau la persoana fizică ori juridică la care este
încredinţat în plasament; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul persoanei fizice puse sub interdicţie;
- domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte
statornic. Domiciliul copilului încredinţat de instanţa judecătorească unei a treia persoane rămâne
la părinţii săi, iar în cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va
avea domiciliu copilul, decide instanţa judecătorească; domiciliul minorului, în cazul în care numai
unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori cazul în care se afla sub tutelă, precum şi domiciliul
persoanei puse sub interdicţie, este la reprezentantul legal;
- copilul minor locuieşte la părinţii săi; dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor
decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul; în caz de neînţelegere între părinţi,
instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit
vârsta de zece ani, va decide, ţinând seama de interesele copilului;
- în cazul în care s-a instituit o curatei ă asupra bunurilor celui care a dispărut, cel dispărut
are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l reprezinte; dacă un custode
sau un curator a fost numit asupra unor bunuri succesorale, cei chemaţi la moştenire au
domiciliul la custode sau la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-i reprezinte;
- minorul pus sub tutelă locuieşte la tutore. Numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare
minorul poate avea o altă locuinţă.
Domiciliul convenţional (numit şi domiciliul ales). Prin domiciliul convenţional se înţelege
locul (adresa) stabilit prin acordul de voinţă al părţilor în vederea executării actului juridic în acel
loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.
Reşedinţa persoanei fizice. Potrivit legii, reşedinţa este adresa la care persoana fizică
declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu.
Spre deosebire de domiciliu, reşedinţa nu are caracter de stabilitate şi nici de
obligativitate. Însă, la fel ca şi domiciliul, o persoană fizică nu poate avea, la un moment dat,
decât o singură reşedinţă (unicitatea reşedinţei).
Legea prevede că reşedinţa se înscrie în actul de identitate la cererea persoanei fizice care
locuieşte mai mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară. Menţiunea de stabilire a
reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an, şi are valabilitate pe
timpul cât persoana locuieşte în mod efectiv la adresa declarată ca reşedinţă. La expirarea acestui
termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei.
Pentru înscrierea reşedinţei solicitantul va completa cererea pentru stabilirea reşedinţei,
pe care o va depune împreună cu actul său de identitate şi cu unul dintre documentele prevăzute
de lege. Se exceptează de la această obligaţie: persoana care locuieşte la o altă adresă decât cea
de domiciliu, în interesul serviciului sau în scop turistic; persoana internată într-o unitate
sanitară/medicală. Menţiunea privind reşedinţa se completează pe un autocolant-tip care se
aplică pe versoul actului de identitate.
Persoanelor fizice care nu posedă act de identitate şi sunt internate sau primite spre
îngrijire ori găzduire în unităţi de ocrotire şi de protecţie socială, în şcoli de reeducare sau în alte
instituţii li se pot elibera acte de identitate în care se înscrie domiciliul sau reşedinţa la adresa
instituţiei respective. În situaţia în care, din motive obiective, nu poate fi stabilită identitatea
acestor persoanele fizice, instituţiile respective sunt obligate să anunţe imediat unitatea de

3
poliţie pe raza căreia îşi desfăşoară activitatea, care colaborează cu serviciul public comunitar de
evidenţă a persoanelor în vederea stabilirii identităţii lor.
În cazul în care menţiunea din actul de identitate privind stabilirea domiciliului sau a
reşedinţei s-a efectuat în baza unui document care ulterior a fost anulat, s-a constatat că era nul,
fals ori falsificat, această menţiune este nulă de drept. În această situaţie autoritatea care a
constatat nulitatea menţiunii comunică serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor
situaţia intervenită. Nulitatea menţiunii poate fi constatată de instanţa de judecată, din oficiu ori
ca urmare a sesizării Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, a serviciilor publice
comunitare de evidenţă a persoanelor ori a persoanelor interesate.