Obligaţia Legală de Intretinere

Capitolul al Xl-lea.
Obligaţia legală
de întreţinere
Secţiunea 1. Noţiune şi caractere juridice
§1. Noţiune
340. Obligaţia legală de întreţinere reprezintă expresia legislativă a solidarităţii care
trebuie să existe între membrii unei familii şi presupune asigurarea tuturor mijloacelor
de subzistenţă pentru o persoană aflată în nevoie.
în general, fiecare individ trebuie să îşi asigure cele necesare traiului din mijloacele
sale sau prin munca proprie. în cazul în care intervine o situaţie excepţională, respectiv
persoana devine incapabilă de a se întreţine din munca sa sau din bunurile sale, rolul
de a furniza întreţinerea revine familiei, membrii ei fiind obligaţi la aceasta într-o
ordine prestabilită de legiuitor în funcţie de tipul şi gradul de rudenie. Societatea, în
general, şi colectivitatea, în special, intervin în acest raport numai excepţional şi
subsidiar. în cazul unei disfuncţii familiale sau în lipsa totală a familiei.
Textul legal nu defineşte obligaţia legală de întreţinere, dar ea a fost definită în
doctrină ca fiind îndatorirea stabilită de lege, între anumite categorii de persoane, de a-
şi asigura, la nevoie, întreţinerea, îndatorire fundamentată pe solidaritatea ce trebuie
să existe între persoane apropiate prin raporturi de familie sau prin raporturi asimilate
acestora111.
în dreptul francez se face distincţie între obligaţia de întreţinere şi obligaţia ali-
mentară121, elementele care le diferenţiază fiind caracterul de obligaţie naturală şi
reciprocitatea obligaţiei alimentare. Un al treilea element care le diferenţiază este dat
de modul de executare a celor două obligaţii: dacă obligaţia alimentară se execută prin
plata unei sume de bani, executarea obligaţiei de întreţinere se realizează, de principiu,
în natură, excepţie făcând situaţiile de criză familială (separaţia soţilor sau divorţul),
când unul dintre părinţi va putea fi obligat la plata unor sume de bani, reprezentând
echivalentul obligaţiilor care i-ar incumba. în ultimul rând, s-a remarcat că obligaţia de
întreţinere este prevăzută doar între rudele de gradul I, bunicii, de pildă, neputând fi
ţinuţi la această obligaţie nici chiar în ipoteza decesului părinţilor. S-a arătat, sugestiv,
că obligaţia alimentară este „bastionul avansat al solidarităţii familiale”67 68.
Codul civil, ca şi Codul familiei anterior, acordă obligaţiei de întreţinere un sens mai
larg decât simpla obligaţie alimentară, prima având rolul de a asigura creditorului mai
mult decât nevoia de hrană, adică locuinţă, medicamente, îmbrăcăminte, iar în
111
A se vedea AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p.262; I.P. FILIPESCU, A.l.
FILIPESCU, op. cit., p. 473; AL. LESVIODAX, op. cit., p. 64; I. DOGARU, întreţinerea, drept şi obligaţie
legală. Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p. 12.
151
PH. MALAURIE, L. AYNES, op. cit., p. 573-574.
68
Idem, p. 555.
296 Dreptul familiei şi actele de stare civilă
cazul descendentului minor sau al celui major aflat în continuarea studiilor, şi chel-
tuielile necesare educaţiei.
Obligaţia legală de întreţinere nu se confundă nici cu obligaţia rezultată din
contractul de întreţinere. în primul rând, izvorul acestora este diferit, prima avându-şi
temeiul în lege, iar cea de-a doua în convenţia părţilor, iar în al doilea rând, persoanele
între care există aceste obligaţii şi obiectul obligaţiei diferă în cele două cazuri. Cercul
persoanelor între care există obligaţia de întreţinere este strict stabilit de lege, care
impune şi condiţiile în care se datorează întreţinerea, durata şi obiectul său. în schimb,
contractul de întreţinere poate fi încheiat între orice persoane, indiferent dacă între ele
există sau nu legătură de rudenie, căsătorie sau afinitate, ele având libertatea de a
determina perioada şi conţinutul obligaţiei. Obligaţia de întreţinere convenţională se
îndeplineşte în limitele stabilite prin contractul dintre părţi, în timp ce obligaţia legală
de întreţinere este variabilă, depinzând atât de nevoia creditorului, cât şi de mijloacele
debitorului. Cele două forme ale obligaţiei se pot cumula, în sensul că, dacă obligaţia
contractuală de întreţinere nu satisface toate nevoile debitorului, iar cocontractantul
său are şi obligaţia legală de întreţinere, acesta din urmă poate fi acţionat în judecată
pentru diferenţă115.
§2. Caractere
341. Obligaţia legală de întreţinere este o obligaţie legală, personală, divizibilă, cu
executare succesivă şi variabilă.
a) Caracterul legal (imperativ). Caracterul legal al obligaţiei presupune, aşa cum am
mai arătat, că legiuitorul a înţeles să reglementeze prin norme imperative persoanele
între care se datorează întreţinerea, condiţiile în care se datorează, limitele între care
întreţinerea se stabileşte, ordinea în care persoanele determinate datorează în-
treţinerea. modul ei de executare etc. Denumirea marginală a art. 513 NCC surprinde
acest prim caracter al obligaţiei legale de întreţinere, anume faptul că ea este una
imperativ prevăzută de lege"J.
în principiu, convenţiile şi actele unilaterale de renunţare definitivă la dreptul de
întreţinere nu sunt valabile. Articolul 515 NCC arată expres că nimeni nu poate renunţa
pentru viitor la dreptul său la întreţinere. în practica judiciară s-a admis însă că este
valabilă înţelegerea părinţilor cu privire la contribuţia fiecăruia la cheltuielile impuse de
creşterea şi de educarea copilului minor, dacă prin ea nu se nesocotesc drepturile
acestuia69. înţelegerea poate fi şi în sensul ca părintele care nu locuieşte cu copilul să
fie scutit, parţial sau în întregime, de plata pensiei de întreţinere, dar numai temporar,
[11
în acest sens, I. DOGARU, op. cit., p. 69; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op.
cit., p. 264.
[ !
“ Doctrina franceză a încercat să răspundă la întrebarea dacă o obligaţie alimentară nu
rezultă, indirect, şi din contractul de donaţie? Potrivit dispoziţiilor art. 1023 lit. c) NCC (art. 955 C.
civ. francez), donaţia se revocă pentru ingratitudine dacă donatarul refuză în mod nejustificat să
asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se
seama de starea în care se afla bunul în momentul donaţiei. Jurisprudenţa franceză a dat un
răspuns negativ, stabilind că, într-o asemenea situaţie, donatorul nu poate pretinde obligarea
donatarului la prestarea întreţinerii, ci doar să solicite revocarea donaţiei pentru ingratitudine (PH.
MALAURIE, H. FULCHIRON, La famille, Ed. Defrénois, Paris, 2006, p. 581). în acelaşi sens, C.
HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BAICOIANU, op. cit., vol. I, p. 347, pct. 942.
131
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 17/1962, în C.D. 1962, p. 29-31 şi dec. de
îndrum, nr. 2/1973, în C.D. 1973, p. 13.
XI. Obligaţia legală de întreţinere 297
întrucât schimbarea ulterioară a situaţiei materiale a părinţilor va justifica revenirea

asupra pensiei anterior stabilite1'. Astfel de convenţii sunt, desigur, cenzurabile de
instanţa de judecată, tocmai pentru a nu se eluda prevederile legale imperative şi
pentru a nu se prejudicia interesele celui îndreptăţit la întreţinere, mai ales atunci când
este vorba de copilul minor.
Dacă renunţarea pentru viitor la întreţinere este inadmisibilă, renunţarea pentru
trecut sau după naşterea dreptului este valabilă, practica judecătorească stabilind, încă
înainte ca această regulă să fie preluată de legislaţie în art. 532 NCC, că pensia de
întreţinere se datorează numai pentru viitor, de la data când a fost cerută,
prezumându-se că cel care nu o cere nu se află în nevoie 12'. Renunţarea la acest drept
se poate face expres, printr-o convenţie între părţi supusă cenzurii instanţei, sau tacit,
prin neexercitarea dreptului de a cere executarea silită a debitorului pensiei de
întreţinere.
342. b) Caracterul personal. Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere rezultă
din împrejurarea că aceasta este stabilită expres şi limitativ în beneficiul, respectiv în
sarcina anumitor categorii de persoane, fiind incesibilă, atât activ, cât şi pasiv, dar şi din
aceea că este destinată satisfacerii nevoilor personale ale creditorului acestei obligaţii.
Obligaţia de întreţinere nu poate fi, de principiu, transmisă pe cale succesorală, ea
stingându-se la moartea creditorului sau a debitorului. Articolul 518 alin. (1) NCC
prevede, cu titlu de excepţie, că moştenitorii persoanei care a fost obligată la
întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală vor fi
obligaţi să presteze această întreţinere, în măsura valorii bunurilor moştenite, dacă
părinţii minorului au murit sau sunt în nevoie, însă numai în perioada minorităţii
acestuia.
Tot din caracterul personal rezultă şi faptul că orice convenţie prin care se urmă-
reşte cesiunea acestei creanţe131, novaţia prin schimbare de debitor sau stipulaţia
pentru altul141 este inadmisibilă. S-a arătat însă în literatura de specialitate151 că este
posibil ca, pe calea acţiunii oblice, creditorii debitorului acestei obligaţii să solicite
sistarea sau reducerea cuantumului datorat cu titlu de obligaţie legală de întreţinere.
Creanţa de întreţinere este exceptată şi de la compensaţia legală, însă doctrina şi
jurisprudenţa au fost unanime în a aprecia că este admisibilă compensaţia judecă-
torească între două creanţe de întreţinere, total sau parţial, astfel de soluţii fiind întâl-
70
70
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 2/1973, citată mai sus.
|J!
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 19/1965, în C.D. 1965, p. 52-53; Trib. Suprem, s.
civ., dec. nr. 546/1978, în C.D. 1978, p. 183 şi dec. nr. 1978/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 71;
C.S.J., s. civ., dec. nr. 786/1993, în Dreptul nr. 12/1993, p. 91.
J
Potrivit unei opinii exprimate în doctrină, este oprită nu numai cesiunea acestui drept, dar
şi a garanţiei sale, astfel încât, dacă, de pildă, creanţa de întreţinere ar fi garantată de către
debitorul ei cu o ipotecă în favoarea creditorului, acesta din urmă nu poate nici să renunţe la
ipotecă şi nici măcar la rangul ei în favoarea unui alt creditor al debitorului lui, în virtutea
principiului accesorium sequitur principale (C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BÂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op.
cit., voi. I, p. 353, pct. 965).
141
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 267.
151
Ibidem; I.P. FILIPESCU. M. DIACONU. Soluţii privind unele probleme actuale din practica
instanţelor judecătoreşti în materia dreptului familiei, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 47.
nite în cazul divorţului, dacă se decide separarea copiilor şi stabilirea de locuinţe

separate pentru aceştia.
343. c) Caracterul reciproc (art. 513 şi art. 516 NCC). Obligaţia de întreţinere are
caracter reciproc între soţ şi soţie, părinţi şi copii, în cazul în care copiii nu sunt minori,
între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi, între fraţi şi surori, între adoptat şi
adoptator.
Doar prin excepţie, în situaţiile expres prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere
este unilaterală:
- obligaţia de întreţinere a soţului de rea-credinţă faţă de soţul de bună-credinţă
[art. 304 alin. (1) NCC]. Dacă însă ambii soţi au fost de bună-credinţă, obligaţia de
întreţinere este reciprocă;
- obligaţia de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorţ faţă
de celălalt soţ, după trecerea unui an de la data desfacerii căsătoriei, înainte de acest
moment obligaţia de întreţinere având caracter reciproc [art. 389 alin. (4) NCC];
- obligaţia de întreţinere a soţului divorţat şi recăsătorit faţă de celălalt soţ divor-
ţat, dar necăsătorit (art. 389 alin. ultim NCC);
- obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor [art. 516 alin. (1) şi art.
525 alin. (1) NCC] şi faţă de cel major, aflat în continuarea studiilor, până la vârsta de
26 de ani [art. 499 alin. (3) NCC];
- obligaţia de întreţinere a soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt
soţ faţă de acest copil [art. 517 alin. (1) NCC]. Dacă întreţinerea a fost acordată cel
puţin 10 ani, ea devine reciprocă, întrucât copilul care a beneficiat de o astfel de în-
treţinere poate fi obligat, la rândul său, la întreţinere în favoarea celui care l-a în-
treţinut111 [art. 517 alin. (2) NCC];
- obligaţia de întreţinere a moştenitorului persoanei obligate la întreţinerea unui
minor sau care l-a întreţinut, fără a avea această obligaţie, fată de acel minor (art. 518
NCC).
344. c) Caracterul divizibil. Divizibilitatea activă, între creditori, este reglementată
de art. 523 NCC, care prevede că, atunci când debitorul unic este obligat a presta
întreţinere în favoarea mai multor creditori şi nu are mijloacele financiare necesare,
instanţa de tutelă, ţinând cont de nevoile fiecăruia dintre creditorii întreţinerii, poate
hotărî fie ca el să plătească întreţinerea numai unuia, fie ca aceasta să se împartă între
mai mulţi sau chiar toţi creditorii îndreptăţiţi să o ceară, în limitele stabilite de instanţă.
Divizibilitatea pasivă a obligaţiei de întreţinere este reglementată de art. 521 NCC,
care stabileşte că, în cazul în care mai multe dintre persoanele menţionate la art. 516
sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata întreţinerii
proporţional cu mijloacele pe care le au.
Codul civil prevede două excepţii de la regulă, respectiv două cazuri în care obli-
gaţia de întreţinere este guvernată de regula solidarităţii:
- art. 521 alin. (2) NCC prevede că, în caz de urgenţă, atunci când părintele are
drept ia întreţinere de la mai mulţi copii, el poate să se îndrepte împotriva
oricăruia
m
Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1289/1990, în I. MIHUŢÂ, Culegere 1990, p.
47.
dintre ei, urmând ca acela care a plătit să aibă acţiune în regres împotriva celorlalţi
debitori, pentru partea fiecăruia;
- art. 518 alin. (2) NCC prevede expres că, în cazul în care sunt mai mulţi moş-
tenitori ai persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat
întreţinere fără a fi obligată legal, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind la
întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.
Regula divizibilităţii mai cunoaşte o excepţie, respectiv o obligaţie solidară de în-
treţinere în cazul părinţilor, copilul având dreptul să ceară îndeplinirea acestei obligaţii
în întregul ei de la fiecare părinte [art. 499 alin. (1) NCC].
345. d) Obligaţie cu executare succesivă. întreţinerea unei persoane presupune ca
acesteia să i se asigure permanent, zi cu zi, cele necesare traiului. Alineatul (1) al art.
533 NCC prevede în mod expres regula că pensia de întreţinere se plăteşte în rate
periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, prin hotărâre
judecătorească. Executarea succesivă a obligaţiei de întreţinere este cerută de natura
şi de obiectul obligaţiei. Cu titlu de excepţie, alin. (3) al aceluiaşi articol admite şi
înlocuirea prestaţiilor periodice prin depunerea anticipată a sumelor datorate pentru
întreaga perioadă stabilită de instanţa de tutelă. Soluţia a fost admisă şi de practica
judiciară formată sub Codul familiei, care a arătat şi că, în acest caz, creditorul
obligaţiei de întreţinere va fi îndreptăţit să primească periodic sumele necesare, fără să
poată încasa anticipat suma globală71 72 73 74 75. în cazul copiilor minori îndreptăţiţi la
întreţinere, orice înţelegere intervenită între părinţi cu privire la schimbarea modalităţii
de executare a întreţinerii nu produce efecte decât dacă a fost încuviinţată de instanţa
de tutelă, care trebuie să vegheze la asigurarea realizării interesului minorului.
Părintele care locuieşte cu minorul nu poate condiţiona acordul la această modalitate
de executare a obligaţiei de întreţinere de consemnarea unei sume calculate până la
vârsta de 26 de ani, deoarece exercitarea acţiunii, după majorat, aparţine copilului, iar,
pe de altă parte, nu este sigur că el îşi va continua studiile până la această vârstă 131.
Instanţele au decis, de asemenea, că pensia de întreţinere stabilită ca prestaţie
succesivă poate fi înlocuită cu o sumă globală, pentru toată perioada pe care se
datorează, în cazul în care unul dintre părinţi emigrează împreună cu copilul care i-a
fost încredinţat spre creştere şi educare şi executarea obligaţiei ar fi altfel mult
îngreunată131.
în ceea ce ne priveşte, considerăm că următoarele consideraţii sunt de natură să
justifice opinia potrivit căreia plata globală a întreţinerii datorate trebuie aleasă ca
modalitate de executare numai cu titlu de excepţie, aşa cum prevede textul legal:
- plata globală nu se corelează cu scopul obligaţiei de întreţinere, care este acela
de a satisface nevoile zilnice ale creditorului obligaţiei;
- chiar şi în perioade de stabilitate economică şi monetară, criteriile după care se
calculează pensia, respectiv nevoia creditorului şi veniturile debitorului obligaţiei, se
pot schimba, astfel că, prin plata globală, anticipată, una sau cealaltă dintre părţile
raportului juridic obligaţional ar putea fi defavorizată;
71 Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 2/1973, citată supra.

[Z
Trib. Mun. Bucureşti, s. a Ili-a civ.. dec. nr, 2828/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 60;
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 17/1962, citată supra.
iJ
Trib. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 1234/1974, în R R.D. nr. 9/1975. p. 53. Pentru explicaţii
suplimentare, a se vedea şi V. PÂTULEA, Executarea întreţinerii în cazul când unul dintre părin
ţii divorţaţi emigrează împreună cu copii ce i-au fost încredinţaţi, în Dreptul nr. 1/1992, p. 100.
- cu atât mai mult, în perioadele în care rata inflaţiei este mare, plata globală l-ar
defavoriza net pe creditorul obligaţiei, adică tocmai persoana în favoarea căreia
legiuitorul a instituit-o;
- nici argumentul emigrării unuia dintre soţi nu mai justifică în prezent plata
pensiei de întreţinere anticipat şi printr-o sumă globală, întrucât, prin Legea nr.
26/1991[1], România a aderat la Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere
încheiată la New York la 20 iunie 1956 şi, ca atare, în astfel de cazuri urmează a se
aplica dispoziţiile Convenţiei. în ceea ce priveşte statele din Uniunea Europeană, la data
de 30 noiembrie 2009 s-a hotărât de către Consiliul Uniunii Europene încheierea
Protocolului de la Haga privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere. Dispoziţiile
Regulamentului CE nr. 4/2009 din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii
de întreţinere12* au înlocuit dispoziţiile din Regulamentul CE nr. 44/2001 privind
competenţa jurisdicţională de drept internaţional privat, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială;
- calcularea exactă, anticipată a sumelor datorate este, de cele mai multe ori,
imposibilă, întrucât obligaţia de întreţinere se datorează pe o perioadă nedeterminată
şi numai cu titlu de excepţie iimita sa în timp este dintr-un început cunoscută. Chiar şi
în cazurile în care s-a admis plata globală anticipată, instanţele au statuat că creditorul
obligaţiei de întreţinere îşi păstrează dreptul de a solicita mărirea pensiei de întreţinere
în raport cu schimbarea criteriilor avute în vedere la stabilirea obligaţiei 131.
Afirmaţia este susţinută şi de textul art. 532 alin. (3) NCC, potrivit căruia instanţa de
tutelă poate hotărî ca întreţinerea să se execute prin plata anticipată a unei sume
globale doar dacă „sunt motive temeinice".
346. e) Caracterul variabil. Caracterul variabil al întreţinerii este dat de elementele
care o determină, şi anume de nevoia creditorului şi de posibilităţile materiale ale
debitorului. Ca urmare, pensia de întreţinere poate fi mărită sau micşorată prin
hotărâre judecătorească [art. 531 alin. (1) NCC], deci hotărârile judecătoreşti pro-
nunţate în acest domeniu nu prezintă decât o relativă autoritate de lucru judecat,
astfel că se poate introduce o nouă cerere de majorare sau de reducere a pensiei de
întreţinere ori de câte ori starea de fapt s-a modificat76 77.
Pentru a acoperi devalorizarea rezultată din inflaţie şi pentru a uşura sarcina cre-
ditorului obligaţiei, care nu se mai vede nevoit să promoveze o nouă cerere, alin. (2) al
art. 531 NCC prevede că pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de
drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Secţiunea a 2-a. Condiţiile obligaţiei de întreţinere
347. Condiţiile în care se datorează întreţinerea se raportează la persoana credi-
torului obligaţiei şi, deopotrivă, la persoana debitorului. Ele rezultă din prevederile art.
524 NCC, potrivit căruia „Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie,
neputându-se întreţine din munca sa sau din bunurile sale”, şi ale art. 529 alin. (1),
potrivit căruia întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu
111
M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991.
121
J.O. L 7 din 10 ianuarie 2009.
[3]
77
A se vedea G. BOROI, D. RĂDESCU, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. AII,
Bucureşti. 1996, p. 233.
mijloacele celui care urmează a o plăti.
§1. Condiţii privitoare Ia creditorul obligaţiei de întreţinere

348. Astfel cum rezultă din analiza textelor de mai sus, creditorul obligaţiei de
întreţinere trebuie să se afle în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din
bunurile sale.
1.1. Nevoia creditorului
349. Starea de nevoie apare în situaţia în care o persoană nu îşi poate asigura
întreţinerea, total sau parţial. Ca urmare, poate pretinde întreţinere, fiind considerat în
nevoie, şi cel care are venituri, dar acestea sunt interiore nevoilor sale. Astfel, faptul că
o persoană primeşte pensie de invaliditate, de limită de vârstă, ajutor de şomaj sau alte
ajutoare sociale nu o exclud, ab initio. de la primirea pensiei de întreţinere. Dimpotrivă,
aceasta se poate cumula cu veniturile creditorului, cu condiţia ca veniturile astfel
cumulate să nu depăşească nivelul stării sale de nevoie.
Starea de nevoie este o chestiune de fapt, care poate fi probată prin orice mijloc de
probă şi care se analizează în mod concret, în fiecare caz în parte. Pentru a stabili
starea de nevoie a unei persoane, trebuie să se ţină cont atât de nevoile ei actuale, dar
şi de nivelul de trai pe care aceasta l-a avut anterior, fără însă să se poată pretinde
păstrarea lui în aceleaşi limite 78 . Executarea obligaţiei de întreţinere trebuie să se facă
astfel încât să se păstreze un anume echilibru între nivelul de trai al creditorului şi cel al
debitorului sau, aşa cum se deduce din art. 529 alin. (1) NCC, un echilibru între nevoile
creditorului şi veniturile debitorului. Astfel, chiar dacă debitorul are o stare materială
foarte bună, el nu poate fi obligat să presteze întreţinere peste nevoile creditorului,
doar ca să îi asigure acestuia din urmă un nivel de viaţă apropiat de al său. Cu toate
acestea, pentru că aprecierea urmează a fi făcută în concret şi în raport de diferitele
categorii de persoane între care această obligaţie există, credem că un nivel de trai
asemănător trebuie să existe între soţi, chiar dacă, de pildă, fostul sot nu mai poate
reclama aceleaşi condiţii materiale de care a beneficiat în căsătoriesau un nivel de trai
identic cu al fostului soţ.
Starea de nevoie diferă funcţie de categoriile de beneficiari ai întreţinerii, fiind mai
largă la descendenţii minori sau la cei majori aflaţi în continuarea studiilor şi la per-
soanele bolnave sau infirme.
Codul familiei definea starea de nevoie a creditorului doar prin raportare la inexis-
tenţa unui câştig din muncă, fără a face referire la bunurile de care, eventual, putea
dispune creditorul întreţinerii. Cu toate acestea, în doctrină s-a pus întrebarea dacă
poate fi considerat în nevoie cel care nu are venituri din muncă, dar are bunuri adu-
cătoare de venituri sau care ar putea fi valorificate, iar răspunsul a fost unul negativ.
Actuala redactarea a art. 524 NCC înlătură orice îndoială în această privinţă. Persoana
care pretinde întreţinere trebuie să nu se poată întreţine din veniturile obţinute din
muncă sau din bunurile saie. Referirea la bun trebuie înţeleasă ca vizând bunuri care nu
sunt esenţiale traiului şi de care persoana se poate dispensa. în ceea ce-l priveşte pe
soţ, de pildă, creditor al obligaţiei de întreţinere, s-a considerat că nu îşi justifică starea
78
V.C. DUMITRACHE, Obligaţia de întreţinere, în volumul In honorem Alexandru Bacaci, Ovi-
diu Ungureanu, Ed. Universul Juridic. Bucureşti, 2012, p. 87.
[2!
Pentru aceasta se pot solicita prestaţia compensatorie sau despăgubirile prevăzute de
art. 388 NCC, dacă sunt îndeplinite cerinţele legale.
de nevoie nici dacă dispune de bunuri comune valorificabile.

Codul familiei prevedea că starea de nevoie trebuie să fie o consecinţă a inca-
pacităţii de muncă a creditorului obligaţiei de întreţinere. Noul Cod civil nu mai cu-
prinde expres această dispoziţie, însă nu înseamnă că ea nu mai există, ci că legiuitorul
a considerat-o subînţeleasă din modul de redactare a textului, pentru că neputinţa de a
se întreţine din veniturile sau bunuri proprii trebuie să fie una obiectivă, şi nu
subiectivă, determinată de refuzul de a presta o activitate. Astfel de cauze obiective
pot fi: bătrâneţea, boala, infirmitatea congenitală sau datorată unui accident, starea de
graviditate sau lehuzia, creşterea unui copil, participarea la un curs etc., situaţii pe care
instanţa le va analiza în mod concret. Singura excepţie de la regulă o constituie situaţia
minorului, care este reglementată distinct de art. 525 NCC.
Atingerea vârstei de pensionare nu este, prin ea însăşi, o împrejurare care să
justifice starea de nevoie şi imposibilitatea obţinerii de venituri, chiar suplimentare
pensiei, ea fiind doar o prezumţie simplă de diminuare sau încetare a capacităţii de
muncă®.
Dovada imposibilităţii obţinerii unor venituri se poate face prin orice mijloc de
probă, iar în cazul bolii, prin certificate medicale. De asemenea, starea de nevoie a
creditorului nu este prezumată de legiuitor; ea trebuie dovedită şi, fiind o chestiune de
fapt, dovada se face cu orice mijloc de probă.
1.2. Situaţia descendentului minor
350. Situaţia descendentului minor atunci când pretinde întreţinere de la părinţii
lui este reglementată de legiuitor într-un articol separat (art. 525 NCC). Fundamentul
acestei obligaţii se găseşte în legăturile de familie care există între aceste persoane, iar
art. 258 NCC, referindu-se la familie, arată că ea are la bază, printre altele, şi obligaţia
de a asigura creşterea şi educarea copiilor®.
m
! !
A L.BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 273.
" Arătam că în dreptul francez obligaţia alimentară este distinctă de obligaţia de
întreţinere şi că aceasta din urmă, izvorând din filiaţie, are o întindere, dar şi caractere
diferite de obligaţia alimentară. Obligaţia de întreţinere nu este prevăzută printr-un
ansamblu coerent de reguli, ci rezultă din texte disparate: ea rezultă, în principal, din
legătura de filiaţie stabilită legal, dar există şi texte care dau posibilitatea mamei de a
obţine subsidii de la bărbatul cu care a conceput copilul. în cazul filiaţiei de fapt.
Caracterul esenţial al acestei obligaţii este legat de educaţie, care incumbă părinţilor;
ea este, cu alte cuvinte, traducerea patrimonială a acestei obligaţii. Chiar dacă, legând
obligaţia de întreţinere de îndatorirea de educare (ca o expresie a autorităţii
părinteşti), pare raţional ca aceasta să existe doar pentru perioada minorităţii. Cu
în primul rând, starea de nevoie a minorului în raport cu părinţii săi are un conţinut
mai larg decât cea prevăzută pentru alte categorii de persoane. Astfel, starea de nevoie
în care se află descendentul minor este prezumată, iar valorificarea bunurilor de care
dispune (cu excepţia celor de strictă necesitate) nu poate fi cerută decât cu titlu de
excepţie, în situaţia în care părinţii nu ar putea presta întreţinere fără a-şi pune în
primejdie propria existenţă. Pe cale de consecinţă, minorul este considerat a fi în
nevoie chiar şi în ipoteza în care are bunuri care ar putea fi valorificate, dacă nu are
venituri cu care să îşi asigure întreţinerea.
în literatura de specialitate s-a arătat că, chiar dacă starea de nevoie a minorului
este determinată, până la împlinirea vârstei de angajare, de o incapacitate legală, iar
după această vârstă de o incapacitate de ordin social, adică de necesitatea desăvârşirii

învăţăturii şi pregătirii profesionale, ea este, totuşi, o obligaţie unică, cu trăsături
distincte în raport de vârsta şi necesităţile acestuia79. în ipoteza în care minorul are
venituri din care se poate întreţine, părinţii îi datorează întreţinere numai în comple-
tare. Dacă însă el nu se află în nevoie, pentru că obţine venituri îndestulătoare din
munca sa, nu poate solicita întreţinere de la părinţi.
Aşa cum am mai arătat, conţinutul dreptului la întreţinere al copilului minor este
mai larg decât în cazul altor categorii de persoane, el incluzând nu numai cele necesare
traiului, dar şi cheltuielile de educaţie, învăţătură şi pregătire profesională.
Dacă minorul se află în nevoie, atunci el este în drept să primească mai întâi
întreţinere de la părinţii săi, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei
ori din adopţie. Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 510 NCC, decăderea din
exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de a da întreţinere copilului.
Faptul că părintele decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti este ţinut în continuare
de obligaţia de întreţinere este o consecinţă firească a faptului că iegătura de filiaţie
continuă să existe; iar părinţii pierd numai exerciţiul drepturilor, nu şi obligaţiile, iar
interesul copilului pledează în acest sens.
Instanţa de tutelă, la cererea părinţilor, poate dispune valorificarea bunurilor
minorului, cu excepţia celor de strictă necesitate. Pentru ca instanţa să ia o astfel de
măsură, părintele trebuie să dovedească faptul că prin asigurarea întreţinerii faţă de
copilul lor minor îşi pun în primejdie propria existenţă.
1.3. Comportamentul necorespunzător
351. Noul Cod civil sancţionează efectul comportamentului necorespunzător al
creditorului obligaţiei de întreţinere faţă de debitorul aceleiaşi obligaţii. Astfel, potrivit
art. 526, nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la
întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri. Acela care se află în
stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreţinerea de strictă necesitate. Prin
aceste dispoziţii se face aplicarea principiului echităţii care guvernează legea civilă,
pentru că era total inechitabil ca o persoană să fie obligată să îi presteze întreţinere
unei rude apropiate care a avut, faţă de debitorul obligaţiei, o comportare
necorespunzătoare.
Codul familiei nu prevedea un astfel de text, însă, în doctrină, ipoteza comporta-
mentului necorespunzător al creditorului obligaţiei faţă de cel obligat la întreţinere nu
a trecut neobservată. Comportamentul necorespunzător era analizat prin raportare la
faptele care atrăgeau nedemnitatea succesorală.
Textul legal se referă şi la situaţia creditorului obligaţiei care a ajuns în stare de
nevoie urmare a culpei sale, de exemplu, din cauza unei atitudini risipitoare ori a unei
tentative de suicid. Intr-un asemenea caz, legiuitorul, dând prioritate sentimentelor de
solidaritate care trebuie să stea la baza relaţiilor între persoanele legate prin rudenie
sau asimilate acestora, a prevăzut că obligaţia se reduce doar la întreţinerea de strictă
necesitate. Asemănător, în doctrina franceză recentă s-a considerat că nu sunt
relevante motivele nevoii în care se găseşte creditorul, chiar dacă îi sunt imputabile,
pentru că cel aflat în nevoie nu poate fi privat de dreptul de a cere de la familie atât cât
toate acestea, jurisprudenţa a decis că este necesar ca părinţii să suporte sarcina studiilor copilului şi
după majorat (PH. MALAURIE, H. FULCHIRON, op. cit., p. 574).
[1i
T. BODOAŞCĂ, op. cit., p. 573.
îi este indispensabil pentru a trăi[1j.

Cu toate acestea, considerăm că, dacă creditorul este în măsură să lucreze şi nu o
face, el nu poate apela la rude pentru întreţinere, întrucât, aşa cum s-a spus în lite-
ratura franceză, „solidaritatea familială nu este o primă pentru lene" 1“1.
§2. Condiţii privitoare la debitorul întreţinerii

352. Debitorul întreţinerii trebuie să aibă mijloacele pentru a o plăti sau posibi-
litatea de a dobândi aceste mijloace. La stabilirea mijloacelor celui care datorează în-
treţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de
realizare a lor; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.
Se includ în noţiunea de „mijloace ale debitorului” toate resursele materiale,
respectiv veniturile din muncă sau asimilate acestora, cum sunt drepturile de autor sau
dividendele, sumele de bani obţinute din închirierea bunurilor etc., precum şi bunurile
care nu îi sunt strict necesare şi care ar putea fi înstrăinate pentru a-şi putea onora
obligaţia de întreţinere. Se vor lua în considerare numai mijloacele materiale ale
debitorului, nu şi ale familiei acestuia, soţ sau alte persoane cu care locuieşte, pentru
că obligaţia este una personală.
în ceea ce priveşte categoria veniturilor, aceasta include veniturile nete realizate de
persoana respectivă, indiferent de domeniul de activitate, cu condiţia să aibă un
caracter de continuitate; aşa fiind, raportarea se va face nu numai la salariul sau
indemnizaţia obţinută, ci şi la sporul de vechime, indemnizaţia de conducere etc.
Nu vor fi însă incluse veniturile ocazionale sau cele care au o afectaţiune specială,
destinate refacerii capacităţii de muncă a persoanei respective, cum sunt sporul pentru
condiţii de muncă deosebite (indemnizaţia de zbor în cazul piloţilor), premiile
ocazionale, sporurile speciale, indemnizaţia de deplasare, alocaţii de stat sau indem-
nizaţia pentru creşterea copilului, ajutorul de deces, diurna etc. Categoria veniturilor
din muncă include şi compensările şi indexările salariale sau în materia pensiilor 80 81.
în categoria bunurilor debitorului, în funcţie de care urmează a se stabili nivelul
contribuţiei de întreţinere datorată creditorului, aşa cum am arătat deja, se vor include
numai acele bunuri care nu sunt de strictă necesitate debitorului.
Pentru că legiuitorul a făcut referire şi la cel care are posibilitatea de a dobândi
mijloacele necesare pentru asigurarea întreţinerii, înţelegem că va fi ţinut la prestarea
întreţinerii şi cel care nu are un venit efectiv, dar este capabil să lucreze. Prin această
soluţie legiuitorul a intenţionat să nu lase lipsit de conţinut acest drept al creditorului în
situaţia în care debitorul alege să rămână inactiv, în scopul de a evita plata
întreţinerii[1j. în practică, în situaţia în care debitorul nu lucrează, nu are bunuri şi nici
nu se află într-o situaţie de excepţie în care să fie în imposibilitate de a desfăşura o
activitate remunerată, instanţele au ales soluţia de a stabili o pensie de întreţinere
raportată la venitul minim pe economia naţională 121.
Dacă însă lipsa veniturilor se datorează unor cauze obiective sau unor motive
întemeiate, cum ar fi executarea unei pedepse privative de libertate pentru o altă faptă
decât abandonul de familie, continuarea studiilor la învăţământul de zi, şomaj 131 etc.,
debitorul nu va putea fi obligat la întreţinere.
PH. MALAURIE, H. FULCHIRON, op. cit., p. 556.

l2;
Ibidem.
81
în acelaşi sens, AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 276; T. BODOAŞCÂ,
op. cit., p. 565.
Articolul 527 NCC prevede, spre deosebire de Codul familiei, că la calculul veni-
turilor debitorului trebuie să se ţină seama şi de celelalte obligaţii ale acestuia. Soluţia
este firească, întrucât, în caz contrar, se poate ajunge ca. prin însumarea pensiei la care
debitorul este obligat cu celelalte obligaţii ale sale, suma obţinută să îi depăşească
veniturile. Până la adoptarea acestui text legal, instanţele nu au ţinut seama de
celelalte obligaţii ale debitorului (credite bancare, utilităţi, sume necesare pentru
întreţinerea sănătăţii etc.) şi au fixat întreţinerea la nivelul maxim prevăzut de lege
(pentru că nevoile creditorului justificau acest maxim), fără a se preocupa de gradul
total de îndatorare la care ajungea debitorul.
în cazul în care domiciliul şi locul de muncă ale debitorului obligaţiei nu sunt
cunoscute, în practică s-au conturat două soluţii, şi anume: fie pensia urmează a fi
solicitată după aflarea locului de muncă sau a veniturilor debitorului 141, fie se va stabili
o pensie minimă, ce urmează a fi corectată ulterior, în funcţie de noile dovezi ce se vor
administra. Aceasta se va calcula în funcţie de salariul minim pe economia naţională,
stabilit periodic prin hotărâre de Guvern151.
111
[,ii
I. DOGARU, op. cit., p. 51-52.
Trib. Maramureş, s. civ., dec. nr. 666/R din 10 iunie 2009, citată de E. Roşu, D.A.T.
PÂDULESCU, Dreptul familiei. Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamanqiu, Bucureşti, 2011,
p. 140-141.
I.P. FILIPESCU, A.l. FILIPESCU, op. cit., p. 558. în practica anterioară, între aceste
situaţii era inclusă şi aceea în care debitorul efectua serviciul militar obligatoriu. în
prezent, această situaţie nu se mai regăseşte, pentru că angajarea în forţele armate se
realizează pe bază de voluntariat, iar pentru activitatea prestată se obţine o soldă, care
este[4)echivalentul salariului plătit pentru activităţile civile.
Trib. pop. Piatra Neamţ, sent. civ. nr. 967/1964, în J.N. nr. 1/1965, p. 112 (opinia
că în aceste cazuri acţiunea trebuie respinsă până la obţinerea de noi date a rămas
izolată).
151
Jud. Sibiu, sent. civ. nr. 3236/1998 şi nr. 4411/1998, definitive prin neapelare,
nepublicate: Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1085/1991. în I. MIHUŢÂ.
Culegere 1991, p. 49.
Secţiunea a 3-a. Persoanele între care există obligaţia legală de

întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează
353. Articolul 516 NCC cuprinde, sub denumirea marginală „Subiectele obligaţiei
de întreţinere", o enumerare limitativă a persoanelor între care există obligaţia de în-
treţinere, acestea fiind: soţii, rudele în linie dreaptă, fraţii şi surorile şi celelalte per-
soane prevăzute de lege. Tocmai această formulare a tezei finale a textului analizat
întăreşte concluzia că ne aflăm în prezenţa unei enumerări limitative, neputând exista
o obligaţie de întreţinere în lipsa unei dispoziţii legale exprese. Trimiterea la celelalte
persoane anume prevăzute de lege are în vedere fie alte texte ale Codului civil, fie
legile speciale. Astfel, în articolele următoare din noul Cod civil regăsim următoarele
categorii de persoane obligate la întreţinere:
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să
presteze acestuia din urmă întreţinere, cât timp este minor, dacă părinţii copilului au
murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, iar, la rândul său, copilul este obligat să îi
presteze acestuia întreţinere timp de 10 ani (at. 517);
- moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a
dat întreţinere fără a avea obligaţia legală trebuie, în măsura bunurilor moştenite, să
continue întreţinerea, dacă părinţii au murit, sunt dispăruţi sau în nevoie, dar numai pe
perioada minorităţii întreţinutului (art. 518);
- rudele în linie dreaptă şi fraţii legaţi prin adopţie [art. 516 alin. (2)];
-foştii soţi [art. 516 alin. (3)] şi în caz de căsătorie putativă [art. 304 alin. (1)];
- cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei
măsuri de protecţie în condiţiile legii, are obligaţia de a-l întreţine şi de a anunţa, în 48
de ore, autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi are sediul
sau domiciliul [art. 13 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].
354. Ordinea în care se datorează întreţinerea este, potrivit art. 519 NCC,
următoarea:
a) soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt
mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui
mai îndepărtat;
c) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.
Situarea foştilor soţi în ordinea legală înaintea rudelor în linie dreaptă ni se pare
criticabilă, întrucât relaţiile dintre ei nu mai justifică o astfel de poziţie. Credem însă că
legiuitorul a avut în vedere condiţiile în care se datorează obligaţia de întreţinere între
foştii soţi, între care se regăseşte şi cerinţa ca incapacitatea de muncă ce a determinat
starea de nevoie să fi survenit înainte de căsătorie, în timpul căsătoriei ori în decurs de
un an de la desfacerea căsătoriei, dacă este cauzată de o împrejurare în legătură cu
căsătoria.
Secţiunea a 4-a. Stabilirea şi executarea
obligaţiei de întreţinere
§1. Cuantumul întreţinerii

355. Articolul 529 NCC prevede că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia
celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti. întrucât obiectul obli-
gaţiei de întreţinere este foarte larg, cuprinzând toate mijloacele necesare traiului şi, în
cazul minorilor, şi cheltuielile pentru creştere şi educaţie şi pregătirea profesională111,
este destul de greu de cuantificat, mai ales dacă executarea se face prin echivalent,
respectiv prin plata unei sume de bani. în doctrină s-a arătat că obiectul întreţinerii
desemnează acele elemente, cum sunt: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, mijloace
necesare satisfacerii nevoilor social-cuiturale, medicamente şi asistenţă medicală la
nevoie, care împreună sunt de natură să asigure existenţa unui om. Conţinutul
obiectului întreţinerii comportă o anume specificitate raportat la categoria de
persoane la care se referă, copii minori, descendenţi majori, soţi etc.
Textul legal stabileşte două limite de îndatorare a debitorului întreţinerii121, limite
maxime până la care instanţele pot stabili pensia de întreţinere, în funcţie de
circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. în primul se stabileşte limita generală de
jumătate din venitul net lunar al celui obligat şi care nu poate fi depăşită, indiferent de
numărul şi de calitatea creditorilor. Această limită, care exista şi în Codul familiei, are
ca scop păstrarea posibilităţii debitorului de a-şi asigura propria întreţinere.
Cea de-a doua limită este una specială, care vizează numai situaţia în care între-
ţinerea este datorată copiilor de către părinţi131 şi variază în funcţie de numărul copiilor
aflaţi în întreţinere. Astfel, pentru un copil, limita maximă este de 1/4 din venitul lunar
net al debitorului, pentru doi copii de 1/3, iar pentru trei sau mai mulţi copii de 1/2 din
venitul net al debitorului întreţinerii. Instanţa de tutelă va putea fixa un cuantum al
contribuţiei de întreţinere şi sub acest plafon, dacă nevoile creditorului sunt inferioare,
după cum va trebui să ţină cont şi de celelalte obligaţii ale celui ţinut la plată 82 83 84 85.
Dacă debitorul obligaţiei de întreţinere are şi alte bunuri, la calculul pensiei se va
ţine cont şi de aceste mijloace, în astfel de situaţii putându-se depăşi limitele arătate
mai sus86. Instanţa de judecată poate stabili o pensie mai mare decât plafoanele legale
şi dacă debitorul pensiei se oferă să o plătească, iar aceasta nu aduce atingere
intereselor altor persoane îndreptăţite la întreţinere 161.
întrucât limitele prevăzute de legiuitor sunt maxime, instanţele pot stabili o pensie
de întreţinere inferioară acestora, dacă nevoile creditorului pot fi satisfăcute cu suma
respectivă.
Noul Cod civil, referindu-se la debitorul întreţinerii în art. 527, arată expres că
poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are
posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Ultima teză a dispoziţiei legale justifică
motivul pentru care se procedează la obligarea debitorului la plata unei contribuţii de
întreţinere şi în situaţia în care nu are venituri, dar nu face dovada motivelor justificate
pentru care nu le obţine. O imposibilitate obiectivă a debitorului de a obţine venituri
face ca cererea creditorului întreţinerii să fie respinsă, chiar dacă sunt îndeplinite
condiţiile în persoana acestuia din urmă.
La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de ve-
niturile şi bunurile sale, precum şi de posibilitatea de realizare a’acestora; de ase-
menea, vor fi avute în vedere şi celelalte obligaţii.
Cu privire la durata ce trebuie avută în vedere pentru determinarea mijloacelor
debitorului întreţinerii, Codul civil nu conţine nicio dispoziţie, însă Tribunalul Suprem a
statuat, prin Decizia de îndrumare nr. 10/197287, că instanţele judecătoreşti vor stabili
contribuţia persoanelor obligate la întreţinere în raport de venitul mediu realizat în
ultimele 6 luni. în practica judecătorească s-a generalizat, de altfel, acest mod de calcul
al pensiei de întreţinere, în funcţie de veniturile nete din muncă realizate în ultimele 6
82
în această categorie se include şi descendentul major aflat în continuarea studiilor, căruia
doctrina i-a recunoscut un drept la întreţinere în aceleaşi condiţii ca şi descendentului minor (C.
TURIANU, Obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copilul devenit major aflat în continuare la
studii, în Dreptul nr. 7/1992, p. 52).
83
C. IRIMIA, în F.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), op. cit., p.
572.
84
Inclusiv părinţii adoptatori.
85
151
Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1685/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p.
54-55.
161
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1864/1990 şi nr. 1121/1990, în I. MIHUŢĂ,
Culegere 1990, p. 37 şi 43; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1627/1992, în V. BOGDĂNESCU ş.a., op. cit.,
p. 211.
87
C.D. 1972, p. 15. Această decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem avea, la data
apariţiei saie, şi un suport legislativ, anume Legea nr. 3/1970, în prezent abrogată.
luni88.
§2. Modalităţi de executare

356. Astfel cum rezultă din prevederile art. 530 alin. (1) NCC, obligaţia de întreţi-
nere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, ca: hrană, locuinţă,
îmbrăcăminte, cele necesare îngrijirii sănătăţii şi, după caz, a cheltuielilor pentru
educare, învăţătură şi pregătire profesională. Dacă obligaţia de întreţinere nu se exe-
cută de bunăvoie în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin echivalent,
adică prin plata unei sume de bani. Potrivit dispoziţiilor art. 530 alin. (3), pensia de
întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din
venitul lunar net al celui obligat.
Aşadar, felul şi modalităţile de executare se vor stabili, de la caz la caz, de instanţa
judecătorească. Instanţa de judecată este chemată, deci, să stabilească fie bunurile ce
urmează a fi furnizate de debitor creditorului întreţinerii, fie suma de bani sau, în cazul
executării mixte, atât elementele ce se prestează în natură, cât şi cuantumul pensiei
prestate în bani.
Felul executării se poate stabili şi prin înţelegere între debitorul şi creditorul obli-
gaţiei, cu condiţia ca instanţa de judecată să constate că ea corespunde nevoilor reale
de asigurare a existenţei celui îndreptăţit la întreţinere. Felul executării poate fi
modificat oricând se modifică elementele avute în vedere la stabilirea acestuia. Exe-
cutarea în natură sau parţial în natură a obligaţiei de întreţinere poate fi determinată
fie de situaţia creditorului obligaţiei, cum este cazul copilului de vârstă fragedă, când
executarea în natură este cea indicată [1], fie de posibilităţile debitorului obligaţiei, de
pildă, în cazul ţăranilor cu gospodării individuale care obţin de aici produsele necesare
traiului zilnic[2].
în ceea ce ne priveşte, considerăm că stabilirea pensiei de întreţinere sub forma
unei sume concrete prezintă mai mari avantaje practice şi este mai aproape de spiritul
legii. Argumentele în favoarea acestei opinii sunt următoarele:
- dificultatea executării hotărârii prin care s-a stabilit pensia în cotă procentuală, în
situaţia în care debitorul întreţinerii beneficiază şi de sume care nu intră în calculul
venitului net din care se stabileşte întreţinerea, anume de acele venituri care nu au
caracter de continuitate (de pildă, diurna);
- nu s-ar putea stabili o cotă procentuală în cazul în care debitorul obligaţiei nu
lucrează, lucrează doar periodic sau este salariat al mai multor unităţi economice;
- prin stabilirea pensiei într-o cotă procentuală s-ar transfera organelor de execu-
tare un atribut al instanţei, anume acela al stabilirii nivelului veniturilor debitorului
obligaţiei.
în cazul în care pensia de întreţinere este stabilită într-o sumă fixă, ea se va indexa
de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei [art. 531 alin. (2) NCC].
Având în vedere obiectul şi destinaţia întreţinerii, această obligaţie este, prin na-
tura ei, o obligaţie cu executare succesivă, care presupune prestarea la anumite
intervale de timp, de regulă lunar, a celor necesare traiului, când executarea se face în
natură, sau a sumelor de bani stabilite, când executarea se face prin echivalent. S-a
admis totuşi, chiar în lipsa unui text expres, înlocuirea modului de executare succesivă
a obligaţiei de întreţinere printr-o executare unică, respectiv plata unei sume globale,
dar numai cu asigurarea garanţiilor că această sumă va fi folosită, periodic, pentru
88
Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 157/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 38.
satisfacerea nevoilor creditorului întreţinerii131.

în funcţie de nevoile creditorului şi de mijloacele debitorului, obligaţia poate
consta şi în furnizarea unei locuinţe corespunzătoare141.
Creanţa de întreţinere nu poate fi compensată cu alte creanţe existente între ace-
leaşi persoane, atât datorită caracterului ei personal, cât şi scopului său de asigurare a
întreţinerii creditorului, trăsături care fac ca aceasta să nu poată fi nici urmărită silit
decât în limitele prevăzute de lege. în care există mai mulţi copii, dintre care unul lo-
cuieşte cu un părinte, iar ceilalţi cu celălalt părinte, s-a admis posibilitatea unei com-
pensaţii parţiale, în sensul că se compensează pensiile de întreţinere datorate de
fiecare părinte cu pensiile pentru copiii aflaţi la celălalt 151. 89 90
§3. Modificarea pensiei de întreţinere
357.Articolul 531 alin. (1) NCC prevede că, „Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce
priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte,
instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere
sau poate hotărî încetarea plăţii ei”. Modificarea întinderii întreţinerii este determinată
deci de schimbarea raportului între nevoia creditorului întreţinerii şi mijloacele
debitorului acesteia91, care se poate realiza fie prin modificarea ambelor elemente, fie
numai a unuia dintre ele92 93 94 95.
Modificarea pensiei chiar stabilite prin hotărâre judecătorească este justificată de
faptul că astfel de hotărâri judecătoreşti beneficiază doar de autoritate relativă de
111
12j
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 4/1968, în R.R.D. nr. 7/1968, p. 126-128
(aceasta se referea la ţăranii cooperatori, dar poate fi aplicată, prin asemănare, şi actualelor
forme asociative existente în agricultură).
90
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 2/1973, citată supra; Trib. Mun. Bucureşti, s. a
IV-a civ., dec. nr. 745/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 59 (şi în cazul stabilirii unei sume
globale depuse anticipat se poate cere majorarea pensiei în raport de schimbările survenite
după stabilirea iniţială a obligaţiei).
[4J
A se vedea O. RĂDULESCU, Despre obligaţia de asigurare a locuinţei ca formă de
asigurare a întreţinerii, în Dreptul nr. 5/1990, p. 21 şi urm.; Plenul Trib. Suprem, dec. de
îndrum, nr. 5/1975, pct. 8, în C.D. 1975, p. 20; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr.
410/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 60.
[S1
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 379/1952, în C.D. 1952-1954, voi. I, p. 151; Trib. jud.
Argeş, dec. civ. nr. 464/1980, nepublicată, apud I.P. FILIPESCU, M. DIACONU, op. cit., p. 47.
91
Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 200/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 66.
t2]
Nu sunt de natură a justifica micşorarea pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecă-
torească împrejurări ca lipsa temporară a veniturilor, respectiv un concediu fără plată de o lună,
pentru studii (Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 302/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991,
p. 48) sau suportarea altor cheltuieli casnice, acestea putând fi, eventual, avute în vedere la
împărţirea bunurilor comune (Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 45/1991, idem, p. 48-
49).
131
S-a decis însă că, dacă debitorul a fost obligat la întreţinere şi faţă de alte persoane, iar
prin aceasta nu se depăşesc plafoanele stabilite de lege, nu se impune modificarea cuantumului
pensiei iniţial stabilite. Astfel, pensia de întreţinere stabilită pentru copiii minori nu poate fi redusă
ca urmare a faptului că debitorul a fost obligat să plătească o pensie de întreţinere şi părinţilor
săi, dacă pensiile cumulate nu depăşesc jumătate din venitul realizat de debitor (Trib. jud. Ilfov,
dec. civ. nr. 494/1977, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 64).
94
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 19/1964, în C.D. 1964, p. 39; Trib. Mun. Bucu-
reşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 287/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 41; Trib. Mun. Bucureşti,
s. a IV-a civ., dec. nr. 90/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 56.
95
lucru judecat, efect care dăinuie atât timp cât nu s-au schimbat împrejurările avute în
vedere la stabilirea ei. împrejurări care atrag modificarea pensiei de întreţinere pot fi
reducerea sau majorarea veniturilor debitorului sau a nevoilor creditorului, creşterea
numărului de persoane îndreptăţite la întreţinere din partea aceluiaşi debitor 131. Majo-
rarea cuantumului pensiei de întreţinere operează de la data introducerii cererii de
chemare în judecată, cu excepţia situaţiei când introducerea cererii a fost întârziată din
culpa debitorului. Această regulă este expres precizată de legiuitor în art. 532 NCC.
Reducerea sau încetarea obligaţiei de plată a pensiei are loc pe data ivirii cauzei care a
determinat această măsură, atâta timp cât debitorul nu a fost urmărit în temeiul
hotărârii prin care s-a stabilit pensia de întreţinere141.
încetarea pensiei de întreţinere intervine atunci când dispare nevoia creditorului
întreţinerii sau debitorul nu mai are mijloacele necesare pentru plata ei în temeiul art.
529 alin. (2) NCC. încetarea poate fi dispusă, de exemplu, dacă debitorul însuşi a
devenit incapabil de muncă sau se află la studii, dacă creditorul a început să realizeze
venituri proprii din care poate să se întreţină. Instanţele judecătoreşti trebuie să
aprecieze, de la caz la caz, în funcţie de raportul dintre cele două condiţii care stau la
baza întreţinerii, dacă este cazul să sisteze plata pensiei de întreţinere sau numai să
reducă cuantumul acesteia151.
Obligaţia de întreţinere încetează dacă cel puţin una dintre condiţiile generale sau
speciale de existenţă a acesteia nu mai este îndeplinită. Dacă pensia de întreţinere a
fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească prin care nu s-a stabilit un termen până
la care întreţinerea se datorează, tot instanţa trebuie să dispună încetarea obligaţiei.
Obligaţia de întreţinere încetează dacă dispar legăturile de rudenie sau de căsătorie
care au sta la baza ei, dacă au dispărut una dintre condiţiile generale (nevoia
creditorului sau mijloacele debitorului) ori condiţiile speciale (recăsătorirea soţului
divorţat creditor al obligaţiei de întreţinere etc.).
Sunt cauze de încetare a întreţinerii:
- desfiinţarea, desfacerea şi încetarea căsătoriei (pentru întreţinerea între soţi);
- recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere (pentru obligaţia existentă
între foştii soţi);
- nulitatea şi încetarea adopţiei (pentru obligaţia dintre adoptat şi adoptator);
- dispariţia stării de nevoie a celui îndreptăţit la întreţinere sau a mijloacelor celui
obligat (pentru toate categoriile de obligaţii);
- încetarea din viaţă a creditorului sau a debitorului întreţinerii, cu excepţia situa-
ţiei reglementate de art. 518 NCC, când obligaţia se transmite pasiv la moştenitorii
debitorului întreţinerii;
- expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost prevăzută de lege
(de exemplu, până la majoratul creditorului);
- executarea obligaţiei, ca modalitate de stingere a obligaţiilor în generai.
Unele cauze atrag încetarea definitivă a obligaţiei de întreţinere, altele, de exem-
plu, lipsa mijloacelor materiale ale debitorului, determină doar încetarea temporară a
acesteia.
§4. Data de la care se datorează pensia de întreţinere

358. Noul Cod civil cuprinde un text special referitor la data de la care se datorează
întreţinerea. Articolul 532 alin. (1) prevede că întreţinerea se datorează de la data
cererii de chemare în judecată, chiar dacă dreptul la întreţinere se naşte din momentul
îndeplinirii condiţiilor cerute de lege, adică nevoia creditorului şi posibilitatea materială
a debitorului. In fapt, se prezumă că, atâta vreme cât nu a solicitat pensie, creditorul
obligaţiei nu a fost în nevoie*96 97 98 99*. Pentru aceleaşi considerente, majorarea pensiei
de întreţinere are loc tot pe data introducerii acţiunii în justiţie* 21.
Se consacră astfel principiul că întreţinerea se datorează numai pentru viitor,
inclusiv în cazul eiI3i. Prin excepţie [art. 532 alin. (2) NCC], se poate acorda pensie de
întreţinere şi pentru trecut, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost
întârziată din culpa debitorului, de exemplu, în cazul în care debitorul întreţinerii şi-a
schimbat domiciliul, iar noua sa adresă nu a putut fi aflată sau când creditorul
dovedeşte că a făcut datorii pentru a se putea întreţine1"*. în cazuri ca acela amintit, se
răstoarnă prezumţia că cel îndreptăţit nu a făcut demersuri, pentru că nu a fost în
nevoie'100*.
Acest principiu se justifică prin următoarele argumente:
- obligaţia de întreţinere are ca finalitate satisfacerea nevoilor curente ale exis-
tenţei creditorului, iar dacă acesta nu a solicitat pensie de întreţinere, se prezumă că
nu a fost nevoie:
- debitorul nu poate fi pus să plătească şi pentru trecut, întrucât el a dispus de
mijloacele sale fără a lua în calcul nevoia creditorului de care, poate, nici nu a avut
cunoştinţă;
- obligaţia de întreţinere fiind o obligaţie cu executare succesivă, dacă s-ar admite
obligarea debitorului la plata întreţinerii pentru trecut, ar însemna transformarea ei în
plata unei sume globale, iar legea permite numai în mod excepţional această
transformare, întrucât contravine scopului obligaţiei de întreţinere.
Reducerea sau încetarea întreţinerii are loc pe data ivirii cauzei care a justificat
admiterea acţiunii, dacă debitorul nu a fost urmărit în temeiul hotărârii prin care s-a
acordat pensia de întreţinere111.
§5. Obligaţia de întreţinere dintre soţi

359. în ordinea prevăzută de lege, în primul rând îşi datorează întreţinere soţii,
obligaţia lor având izvorul în însăşi instituţia căsătoriei.
în general, obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor
necesare traiului, deci atunci când soţii se înţeleg şi convieţuiesc normal, ei îndeplinesc
această obligaţie contribuind, potrivit cu mijloacele pe care le au, la toate sarcinile
căsniciei. Problema întreţinerii se pune în momentul în care apar neînţelegeri,
independent de introducerea unei cereri de divorţ, caz în care soţul în nevoie poate
cere obligarea celuilalt întreţinere [art. 516 alin. (1) NCC], Refuzul unuia dintre soţi de a
acorda celuilalt întreţinere poate constitui infracţiunea de abandon de familie (art. 305
C. pen.).
Pentru ca instanţa să dispună plata unei pensii de întreţinere între soţi, este
necesar să fie îndeplinite cele două condiţii generale, respectiv creditorul să se afle în
nevoie, neputându-se întreţine din munca sa sau din bunurile sale, iar debitorul să aibă
[!
întrucât Codul familiei nu cuprindea o dispoziţie expresă în acest sens, fostul Tribunal
Suprem a soluţionat problema prin Decizia de îndrumare nr. 19/1964 (C.D. 1952-1965, p. 140).
Codul civil include în textul său această reglementare.
ţ ; Ibidem.
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 46/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 54.
99
[S1
A se vedea AL. BACACI, Raporturile.... p. 233 şi urm.
mijloacele pentru a o plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. De

asemenea, creditorul trebuie să nu se fi făcut vinovat faţă de debitor de fapte grave,
contrare legii sau bunelor moravuri.
Starea de nevoie a soţului creditor este o chestiune de fapt, care trebuie apreciată
distinct pentru fiecare situaţie în parte. Pentru a se afla în nevoie, soţul creditor trebuie
să nu dispună nici de bunuri proprii sau comune de care s-ar putea dispensa în vederea
asigurării propriei întreţineri. Evident că, în acest scop, el nu poate fi obligat să vândă
bunuri strict necesare traiului, ca mobilier, îmbrăcăminte etc. Aprecierea noţiunii de
bunuri strict necesare traiului reprezintă şi ea o chestiune de fapt, ce trebuie analizată
în concret, în funcţie de nivelul de trai al familiei înainte de apariţia neînţelegerilor,
urmând a se păstra şi un echilibru între nivelul de trai al debitorului şi cel al creditorului
obligaţiei121.
[1!
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 19/1964, în C.D. 1952-1965, p. 37-39;
Trib.[2]Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 582/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 37.
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 277. Nu suntem de acord cu
poziţia practicii judiciare mai vechi, care a stabilit că soţul care părăseşte nejustificat
locuinţa comună a soţilor nu mai poate cere întreţinere, celălalt soţ neputând fi obligat
să facă faţă
Articolul 521 alin. (1), art. 527 şi art. 529 alin. (1) NCC prevăd că o persoană poate fi
obligată la întreţinere dacă dispune de mijloacele necesare sau are posibilitatea de a
dobândi aceste mijloace. Noţiunea include, după cum tot legiuitorul o spune [art. 527
alin. (2) NCC], toate veniturile şi bunurile debitorului. Veniturile trebuie să aibă caracter
de continuitate, iar bunurile să nu fie dintre cele strict necesare, astfel încât ele să
poată fi înstrăinate. Se includ în noţiunea de bunuri şi economiile realizate de debitorul
obligaţiei.
La stabilirea mijloacelor materiale ale persoanei se va ţine seama şi de sarcinile
sale, de exemplu, alte obligaţii de întreţinere, rate bancare, taxe şi impozite etc., sarcini
care sunt de natură a-i afecta posibilităţile materiale.
în ceea ce priveşte ordinea în care se datorează întreţinerea, art. 519 NCC prevede
că soţii îşi datorează reciproc întreţinere, înaintea celorlalte persoane obligate, chiar şi
înaintea descendenţilor111.
§6. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

360. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi a fost inclusă de legiuitor în capitolul
privind desfacerea căsătoriei (art. 389), în care nu s-a făcut nicio trimitere la dispoziţiile
Titlului V privind obligaţia de întreţinere. Cu toate acestea, considerăm că şi acestei
obligaţii îi sunt aplicabile cerinţele generale privind obligaţia de întreţinere, adică
starea de nevoie a creditorului pricinuită de neputinţa de a se întreţine din munca sau
bunurile proprii şi mijloacele debitorului.
Fundamentul acestei obligaţii se află în regulile morale, care impun celor care sunt
sau au fost apropiaţi să îşi acorde la nevoie sprijin moral sau material1"'. Ea nu are la
bază răspunderea civilă delictuală, deşi acordarea sa nu este străină de existenţa culpei
în desfacerea căsătoriei şi chiar în relaţiile reciproce dintre soţi 101 102 103.
întreţinerii în două locuinţe diferite, întrucât dispoziţiile legale nu condiţionează întreţinerea de

convieţuirea soţilor. Dimpotrivă, cererea de întreţinere între soţi intervine, de regulă, în cazul
separării în fapt (Trib. jud. Maramureş, dec. civ. nr. 933/1976, cu notă de P. ANCA, în R.R.D. nr.
12/1977, p. 36: I.P. FILIPESCU, M. DIACONU, Persoana cu comportare culpabilă pierde dreptul de a
Pentru existenţa acestei obligaţii de întreţinere, se cer a fi îndeplinite următoarele

condiţii:
a) fostul soţ care solicită întreţinere să se afle în nevoie din pricina unei incapacităţi
de muncă. Incapacitatea de muncă a fostului soţ poate fi totală sau parţială, el poate
primi pensie de bătrâneţe sau de invaliditate 141, împrejurări pe care instanţa
de judecată urmează a le avea în vedere la stabilirea cuantumului pensiei111;
b) soţul divorţat are dreptul la întreţinere dacă se află în nevoie din pricina unei
incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are
drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la
desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în
legătură cu căsătoria [art. 389 alin. (2)];
c) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu
beneficiază de întreţinere de la fostul său soţ decât timp de un an de la desfacerea
căsătoriei [alin. (4) al art. 389]. Ca urmare, în cazul divorţului prin acordul soţilor
pronunţat de instanţa de judecată ori pe cale extrajudiciară sau în cazul divorţului din
culpă, dacă se reţine culpa ambilor soţi în desfacerea căsătoriei, foştii soţi îşi datorează
reciproc întreţinere nelimitat în timp, însă numai în măsura în care sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii pentru existenţa obligaţiei de întreţinere. în cazul culpei exclusive,
soţul vinovat este sancţionat cu pierderea dreptului la întreţinere după trecerea unui
an de la desfacerea căsătoriei.
Potrivit art. 526 NCC, comportamentul necorespunzător între subiecţii obligaţiei de
întreţinere este sancţionat, astfel că nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut
vinovat fată de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor
moravuri1^. De asemenea, acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere
numai întreţinerea de strictă necesitate. Această dispoziţie este superioară
reglementării anterioare, pentru că ar fi inechitabil ca o persoană să comită fapte grave
împotriva alteia şi să beneficieze de întreţinere chiar din partea acelei persoane;
d) fostul soţ îndreptăţit la întreţinere să nu se fi recăsătorit, căci dreptul la întreţi-
nere încetează în acest moment. Recăsătorirea creditorului obligaţiei reprezintă, alături
de dispariţia stării de nevoie a creditorului, lipsa mijloacelor debitorului sau decesul
oricăruia dintre foştii soţi, o cauză de încetare a întreţinerii (art. 531 NCC). Dispoziţia
este firească şi se corelează cu cea din art. 519 lit. a), care plasează soţii pe primul loc
în ordinea de plată a întreţinerii. Recăsătorirea face ca soţul care a intrat într-o nouă
căsătorie să fie obligat a cere întreţinere, la nevoie, de la actualul soţ, însă nu îl
scuteşte de plata întreţinerii către fostul său soţ aflat în nevoie şi necăsătorit;
e) fostul soţ datorează întreţinere dacă are mijloace materiale. Cuantumul întreţi-
primi întreţinere, în R.R.D. nr. 11/1981, p. 10 şi urm.). în sens contrar, Trib. jud. Hunedoara, dec.
civ. nr. 243/1969, cu notă de A. MICIORA, în R.R.D. nr. 2/1970, p. 132. Această din urmă soluţie a
rămas oricum izolată în practica judiciară.
m
Trib. jud. Argeş, dec. civ. nr. 700/1976, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 48; Trib. Mun. Bucureşti,
s. a lll-a civ., dec. nr. 1151/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 52-53.
‘ A se vedea I.P. FILIPESCU, Obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în R.R.D. nr. 20/1970, p.
67-80.
103
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE. C.C. HAGEANU, op. cit., p. 279.
41
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi există şi în cazul în care reclamantul primeşte o
pensie de invaliditate insuficientă pentru a-i acoperi nevoile de trai, întrucât pensiile de asigurări
sociale nu se acordă în raport de nevoile beneficiarului, ci pe baza unor criterii de altă natură
(vechime în muncă, salariul etc.) - Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 181/1991, în I.
MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 54.
nerii datorate de fostul soţ este de până la o pătrime 131 din venitul net al celui obligat la
plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această
întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate
din venitul net al celui obligat la plată. 104 105
în privinţa ordinii, foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, în primul rând,
chiar înaintea părinţilor'11.
§7. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii

361. Cea mai importantă obligaţie de întreţinere, prin ponderea pe care o ocupă pe
rolul instanţelor, este cea dintre părinţi şi copii. Ea diferă de alte categorii de obligaţii
legale de întreţinere şi prin obiectul său mult mai larg, pentru că este destinată să
acopere nevoile speciale de creştere şi educare ale copiilor.
în literatura juridică s-a pus problema dacă între părinţi şi copii există o obligaţie
legală unică, al cărei conţinut este diferit în funcţie de calitatea persoanelor între care
ea există, sau două categorii de obligaţii, una între părinţi şi copiii minori, obligaţie
unilaterală, care face parte din autoritatea părintească, şi alta între părinţi şi copiii lor
majori, obligaţie reciprocă, întemeiată pe rudenie12'. 106 107
m
Trib. jud. Dolj, dec. civ. nr. 214/1980, în R.R.D. nr. 12/1980, cu notă de N. ŞCHIOPU, P.GH. ARMAŞU, p. 44-45.
105
întrucât Codul familiei de la 1954 nu prevedea nicio dispoziţie referitoare la comportamentul necorespunzător, în literatura juridică s-a
discutat în ce măsură conduita culpabilă a soţului care cerea pensie de întreţinere ar putea influenţa dreptul său la aceasta , bineînţeles, dacă
erau îndeplinite celelalte condiţii cerute de lege (I.P. FILIPESCU, Obligaţia de întreţinere..., p. 67; M. GEORGESCU, AL. OPROIU, Nota I la decizia
civilă nr. 447/1982 a Tribunalului judeţean Olt, în R.R.D. nr. 3/1984, p. 50-52; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 279).
131
Codul familiei prevedea în art. 41 alin. (3) un cuantum de până la o treime din venitul debitorului.
Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1458/1991, in I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 54-55.
|2!
Sub Codul familiei s-au conturat două opinii, care îşi păstrează parţial actualitatea şi sub actuala reglementare. într-o primă opinie (a se
vedea E.A. BARASCH. Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul lor minor, în J.N. nr. 2/1956. p. 207 şi urm.; E.A. BARASCH, I NESTOR,
107 ZILBERSTEIN, Ocrotirea părintească. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. 1960, p. 100 şi urm.; A. IONAŞCU, Obligaţia legală de întreţinere în dreptul
R.P.R., în Studii Juridice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 110; I. ALBU, Dreptul familiei, p. 290-291; I.P. FIUPESCU, A.l. FILIPESCU, op. cit., p.
501), s-a susţinut că în Codul familiei sunt reglementate două obligaţii de întreţinere, una între părinţi şi copiii lor minori şi al ta între părinţi şi copiii
majori. Pentru argumentarea tezei, sa susţinut că:
- în Codul familiei există două texte care se referă la obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii, anume art. 86 alin. (1) situat în Titlul II
referitor la rudenie şi art. 107 alin. (1) situat în Titlul III, Capitolul I privind ocrotirea minorului, iar prezenţa celor două texte demonstrează faptul că
fiecare vizează o altă situaţie;
- copilul major are dreptul la întreţinere numai dacă starea de nevoie se datorează incapacităţii de muncă, pe când minorul are acest drept
indiferent de pricina nevoii în care se află;
- obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori, întemeiată pe art. 107 alin. (1) C. fam., are caracter unilateral, iar obligaţ ia de
întreţinere dintre părinţi şi copiii majori are caracter de reciprocitate.
A doua opinie (a se vedea T.R. POPESCU, Caracterul reciproc al obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori, în L.P. nr. 10/1958, p.
15-22; idem, Dreptul familiei, voi. II. p. 245 şi urm.; Sc. ŞERBÂNESCU, op. cit., p. 244-245; I. DOGARU. op. cit., p. 170-176) ce se distinge în
literatură susţine că între părinţi şi copii există o singură obligaţie de întreţinere, reglementată de art. 86 alin. (1) C. fam., iar art. 107 alin. (1) C.
fam. se referă la aceeaşi obligaţie, dar sub alt aspect. în susţinerea aceste opinii se invocă următoarele argumente:
- existenţa a două texte diferite nu este de natură a justifica existenţa a două obligaţii de întreţinere între părinţi şi copii. Articolul 107 alin.
(1) C. fam. nu reglementează o obligaţie distinctă de cea din art. 86 alin. (1) C. fam., ci, ca urmare a faptului că în capitolul privind ocrotirea
minorului se arată toate drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori, face referire la obligaţia părinţil or de a-i întreţine pe aceştia şi
denotă grija deosebită care se acordă protecţiei copilului minor, în deplină concordanţă cu convenţiile internaţionale la care România este parte;
- obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii fiind reciprocă, a accepta opinia în conformitate cu care între părinţi şi copii există două
obligaţii de întreţinere înseamnă că părinţii sunt în acelaşi timp debitori ai unei obligaţii de întreţinere şi creditori intr-o altă asemenea obligaţie;
În ceea ce ne priveşte, socotim că în dreptul nostru există o obligaţie legală

de întreţinere unică, dar care poate avea caracteristici specifice, în funcţie de cate-
goriile de persoane între care este instituită' 11. Fundamentul obligaţiei de întreţinere
între părinţi şi copii este acelaşi, căci împlinirea vârstei majoratului nu poate schimba
decât anumite elemente, ca starea de nevoie a copilului sau posibilităţile sale mate-
riale, dar nu înlătură filiaţia şi nici nu o transformă într-o simplă legătură de familie108
109
^.
în cele ce urmează, vom analiza doar aspectele de specificitate ale obligaţiei de
întreţinere dintre părinţi şi copii.
Obiectul întreţinerii copilului minor este detaliat în Codul civil în mai multe texte
legale [art. 487 şi art. 499 alin. (1)]. Acestea arată că părinţii trebuie să se îngrijească de
sănătatea şi dezvoltarea fizică, de educarea, de învăţătura şi de pregătirea profesională
a copilului, să îi asigure condiţiile materiale şi spirituale pentru creştere şi pentru
educare etc. Aşa fiind, obligaţia de întreţinere a copilului minor sau a copilului major
aflat în continuarea studiilor are un conţinut mai complex decât obligaţia de întreţinere
în general13*. Aceasta este o aplicare a principiului potrivit căruia întreţinerea se
datorează potrivit cu nevoile celui care o cere, iar nevoile speciale ale minorului
reclamă cheltuieli ce nu se regăsesc la persoanele majore. Ea poate să cuprindă şi
asigurarea unui spaţiu locativ, lipsa folosinţei unei locuinţe putând face practic
imposibilă îngrijirea unui copil 4.
Dovada stării de nevoie. Conform dreptului comun, numai cel care se află în nevoie,
neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale, este îndreptăţit la întreţinere
[art. 524 NCC]. Copilul minor însă, tocmai datorită situaţiei sale speciale, este
considerat în drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află (art. 525
NCC). Ca urmare, el nu trebuie să facă dovada stării de nevoie în care se află, aceasta
fiind prezumată de lege. Prezumţia legală se extinde şi la descendentul minor aflat în
continuarea studiilor, acesta fiind obligat să dovedească doar faptul că urmează o
formă de învăţământ.
Dacă însă minorul are venituri îndestulătoare, din muncă sau din alte surse, el nu
este îndreptăţit la întreţinere1'- [interpretarea per a contrario a alin. (2) al art. 499
NCC].
- a susţine că obligaţia de întreţinere între părinţi şi copiii lor minori nu are caracter reciproc,
care ar exista doar în cazul copiilor majori, înseamnă a nu se ţine seama de prevederile exprese
ale Codului familiei. Articolul 106 C. fam. prevede că „Părintele nu are niciun drept asupra
bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la
întreţinere”. Corelând această dispoziţie cu caracterul reciproc al vocaţiei succesorale. se
desprinde concluzia clară că şi obligaţia de întreţinere este reciprocă:
- între părinţi şi copii nu poate fi vorba decât de o singură obligaţie de întreţinere; inserarea
în Codul familiei a două texte diferite privitoare la obligaţia de întreţinere denotă grija deosebită
care se acordă protecţiei copilului minor, în deplină concordanţă cu convenţiile internaţionale la
care România este parte.
1|
A se vedea, în acest sens, AL. BACACI. V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 281;
109 DOGARU. op. cit., p. 175-176.
121
Observaţiile şi opiniile enunţate îşi păstrează valabilitatea şi în reglementarea Codului
civil, cu precizarea că dreptul la întreţinere al minorului este reglementat şi într-un articol separat,
art. 525 NCC, care completează prevederile art. 499 din acelaşi cod.
!31
A se vedea I. ALBU, Dreptul familiei, p. 310; Trib. jud. Braşov, dec. civ. nr. 1/1971, în R.R.D.
nr. 11/1972, p. 78: Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ.. dec. nr. 82/1991, în I. MIHUTÂ, Culegere
1991, p. 50.
I4
' Trib. Mun. Bucureşti, s. a ill-a civ., dec. nr. 1725/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 45.
316 Dreptul familiei şi actele de stare civită
Cuantumul întreţinerii. Cuantumul întreţinerii se stabileşte în funcţie de numărul

copiilor pe care părintele îi are de întreţinut, indiferent că sunt rezultaţi din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptaţi’2' sau că numai unii dintre ei au cerut pensie de
întreţinere.
Dacă unul dintre părinţi nu poate asigura întreţinerea, fiind el însuşi în imposi-
bilitate de a se întreţine sau din alte motive, celălalt părinte poate să se îndrepte cu
acţiune împotriva persoanelor care datorează în subsidiar întreţinere, potrivit art. 519
NCC110 111. Totuşi, părintele poate fi obligat la plata pensiei de întreţinere, chiar dacă nu
este angajat şi nu obţine venituri, dacă este apt să lucreze 141.
încetarea obligaţiei de întreţinere. Obligaţia de întreţinere încetează când copilul a
împlinit 18 ani sau după împlinirea acestei vârste, la terminarea studiilor. înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani. obligaţia încetează dacă se dovedeşte că minorul lucrează
şi, obţinând venituri îndestulătoare, nu mai este în nevoie sau în cazul în care debitorul
obligaţiei, independent de culpa sa, nu mai are mijloacele materiale necesare şi nici
posibilitatea să le obţină.
Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copii trebuie stabilită de instanţele de
judecată în caz de litigiu între părinţi, chiar dacă părţile nu o cer. Aceasta reprezintă
practic singura excepţie de la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil
român. Astfel de situaţii apar în caz de divorţ, în cazul stabilirii filiaţiei, inclusiv a
paternităţii din afara căsătoriei, instanţa fiind obligată să se pronunţe, chiar dacă nu s-a
cerut, asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, de educare şi de
învăţătură ale copilului.
Convenţiile care pot interveni între părinţi. Părinţii pot. indiferent dacă sunt
divorţaţi sau nu, să se înţeleagă cu privire la cuantumul pensiei de întreţinere datorate
copiilor minori, căci, astfel cum rezultă din art. 499 alin. (4) NCC, numai în caz de
neînţelegere intervine instanţa judecătorească.
Părintele nu poate renunţa la pensia de întreţinere cuvenită copilului, întrucât
dreptul nu este al său, ci al copilului (art. 515 NCC). Totuşi, practica judiciară mai veche,
urmând regulile stabilite prin Deciziile de îndrumare ale Tribunalului Suprem nr.
17/1962151 şi nr. 12/1973:61. a decis că părinţii se pot înţelege în sensul scutirii tem-
porare a unuia dintre ei de plata pensiei de întreţinere 1'1 sau unul să fie obligat la o
pensie de întreţinere mai mică, cu singura condiţie ca instanţa să constate că celălalt
părinte este în măsură să îi asigure minorului condiţiile materiale necesare pentru
creştere şi educare.
Părinţii pot conveni, iar instanţa de tutelă poate hotărî ca, pentru motive temeinice,
să convertească prestaţiile periodice ale obligaţiei de întreţinere într-o sumă globală,
care să acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptăţit pe o perioadă mai lungă sau
(1
; I.P. FILIPESCU, A.l. FILIPESCU, op. cit., p. 522.
121
A se vedea Sc. ŞERBÂNESCU, op. cit., p. 270: Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ..
dec. nr. 1098/1990, în I. MIHUŢÂ, Culegere 1990. p. 38-39.
111
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1812/1991. în V. BOGDÂNESCU ş.a.. op. cit., p. 213.
|4]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1006/1992, în I. MIHUTÂ, Culegere
1992. p. 58. Această concluzie a practicii judiciare a fost preluată de legiuitor, astfel că
art. 527 NCC prevede că debitorul poate fi obligat la întreţinere, chiar dacă nu are
mijloace, dacă are posibilitatea de a le dobândi.
51
Citată supra.
161
C.D. 1973, p. 10-13.
[7]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ.. dec. nr. 243/1990. în I. MIHUŢÂ, Culegere
1990. p. 48.
pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în care debitorul

întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii [art. 533 alin. (3) NCC],'
§8. Obligaţia de întreţinere între adoptator şi adoptat

362. Cel mai important efect al adopţiei este încetarea rudeniei fireşti şi naşterea
rudeniei civile. Ca urmare, obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptatori este su-
pusă, prin asimilare, regulilor privind întreţinerea dintre părinţi şi copii. După încetarea
adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau. după caz,
de la soţul său.
§9. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi

363. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi există în
condiţiile stabilite de art. 516 alin. (1) şi art. 519 NCC. Obligaţia de întreţinere a ne-
poţilor şi strănepoţilor de către bunici şi străbunici are un caracter subsidiar faţă de
aceea a părinţilor, în sensul că ei sunt ţinuţi la prestarea întreţinerii numai dacă părinţii
sunt decedaţi, dispăruţi sau nu au mijloacele necesare şi nici posibilitatea de a obţine
aceste mijloace'112. Instanţa de tutelă trebuie să ţină seama la stabilirea cuantumului
întreţinerii de faptul că bunicii materni sunt ţinuţi la plata întreţinerii în aceeaşi măsură
ca şi cei paterni'2'.
§10. Obligaţia de întreţinere între fraţi şi surori

364. între aceste categorii de rude colaterale există obligaţia de întreţinere, indi-
ferent că sunt rezultaţi din căsătorie, din afara ei sau din adopţie. Obligaţia este, de
asemenea, subsidiară, fraţii aflându-se pe ultimul loc în ordinea stabilită de lege pentru
plata întreţinerii.
§11. Restituirea întreţinerii nedatorate

365. Articolul 534 NCC reglementează pentru prima oară în legislaţia noastră res-
tituirea întreţinerii nedatorate. Această problemă a fost amplu discutată în literatura
juridică anterioară, mai ales în cazul admiterii acţiunii în tăgada paternităţii. întrucât
admiterea acestei acţiuni produce efecte retroactive din momentul naşterii copilului, în
literatura juridică s-a pus problema dacă pensia de întreţinere prestată de soţul mamei
anterior tăgăduirii paternităţii este sau nu supusă restituirii.
O primă opinie conturată în doctrină a concluzionat că pensia de întreţinere
prestată anterior tăgăduirii paternităţii este supusă restituirii, având la bază plata
nedatorată, dacă restituirea se cere de la copil, sau îmbogăţirea fără cauză, dacă se
cere de la mama sau tatăl din afara căsătoriei111.
A doua opinie susţine că pensia de întreţinere prestată nu este supusă restituirii,
■ ' Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 617/1990, în I. MIHUŢĂ. Culegere 1990,
p. 39 (tatăl îşi satisface serviciul militar); Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr.
412/1990, idem, p. 40 (pentru situaţia când părintele este student la cursuri de zi); Trib.
Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1555/1990, idem, p. 40-41 (pentru situaţia în
care părintele nu lucrează şi nici nu poate fi găsit la domiciliul său); Trib. Mun.
Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1437/1992, în I. MIHUŢÂ, Culegere 1992, p. 65-66.
[2J
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2188/1977. în C.D. 1977. p. 119.
318 Dreptul familiei şi actele de stare civită
întrucât este vorba despre o obligaţie cu prestaţie succesivă, iar până la înlăturarea
prezumţiei de paternitate soţul mamei are obligaţia legală de întreţinere 121.
în ceea ce ne priveşte131, am fost de părere că, chiar dacă, strict formal, prima so-
luţie apare ca justificată, aplicarea ei ar ridica numeroase greutăţi de ordin practic şi ar
naşte procese între copil şi părinţi, care nu sunt în interesul acestuia 141. Pentru a se
evita astfel de procese, precum şi imposibilitatea de restituire a pensiei fie de către
copil, fie de către mama sau tatăl din afara căsătoriei, care ar putea avea venituri mai
mici decât soţul mamei, am apreciat că a doua opinie este cea care ar trebui practic
aplicată151.
Noul Cod civil înlătură orice controversă, prevăzând că, dacă, din orice motiv, se
dovedeşte că întreţinerea prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri jude-
cătoreşti, nu era datorată, cel care a executat obligaţia poate să ceară restituirea de la
cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligaţia să o presteze, în acest
din urmă caz pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Legiuitorul a preferat soluţia
obligării la restituire, fără nuanţări şi fără excepţii, reglementând şi obligaţia subsidiară
a celui care avea în realitate obligaţia, dacă cel ce a primit efectiv întreţinerea nu o
poate restitui.
A se vedea P. ANCA, Notă aprobativă la decizia fostului Tribunal regional Suceava

[1]
nr. 661/1965, în R.R.D. nr. 5/1967, p. 133-136.

[2]
A se vedea V. PĂTULEA, Notă critică la aceeaşi decizie.
[3]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., ed. a 5-a, p. 183.
[4]
A se vedea I.P. FILIPESCU, A.i. FILIPESCU, op. cit., p. 346.
[5]
în literatură s-a conturat şi o a treia opinie, rămasă izolată, conform căreia
contribuţia de întreţinere trebuie restituită dacă s-a plătit pe o perioadă cât soţii erau
despărţiţi în fapt şi pe baza’ unei hotărâri judecătoreşti, dar nu şi pentru perioada în
care soţii au continuat să convieţuiască în acelaşi cămin cu copilul, în condiţii proprii
relaţiilor de familie (AL. LESVIODAX, op. cit., p. 156).
Capitolul al Xll-lea. Actele de stare civilă
§1. Noţiunea şi caracterele stării civile

366. Potrivit art. 98 NCC, starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza,
în familie şi în societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele
de stare civilă.
Această definiţie legală include starea civilă între drepturile fundamentale ale
persoanei, alături de dreptul la nume şi la un domiciliu. Starea civilă este deci un atri-
but al personalităţii care individualizează persoana fizică faţă de alte persoane din
familia căreia îi aparţine sau din societate, în general.
în doctrină, starea civilă (sau statutul civil) a fost definită 111 ca un ansamblu de
elemente prin care se individualizează o persoană fizică în calitate de subiect de
drepturi şi obligaţii şi i se stabileşte poziţia juridică faţă de familia din care face parte.
Starea civilă se distinge de capacitatea civilă a persoanei fizice. Astfel, dacă
noţiunea de capacitate de exerciţiu desemnează însăşi calitatea de subiect de drepturi
şi obligaţii a persoanei fizice, starea civilă cuprinde o parte dintre elementele prin care
subiectele de drept se identifică, se disting între ele, atât în sânul aceleiaşi familii, cât şi
în societate.
între cele două noţiuni există însă şi o interdependenţă, care rezultă din aceea că
unele dintre elementele ce intră în conţinutul stării civile determină începutul şi înce-
tarea capacităţii de folosinţă (naşterea şi moartea), iar altele determină începutul
capacităţii de exerciţiu (căsătoria).
Un element care creează o suprapunere între starea civilă şi capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice este întinderea în timp sau durata acestora. Ambele încep la
naşterea persoanei fizice şi încetează la moartea ei, indiferent dacă este vorba despre
moartea fizic constatată sau declarată pe cale judecătorească, lată deci că atât starea
civilă, cât şi capacitatea de folosinţă a persoanei fizice îşi au începutul şi sfârşitul în
acelaşi fapt juridic - naşterea, respectiv moartea.
Rezultă că starea civilă este determinată de fapte juridice sau de acte juridice.
Faptele juridice sunt evenimentele care, deşi se produc independent de voinţa omului,
produc efecte juridice atât asupra stării civile, cât şi asupra capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice (naşterea, moartea). Actele juridice reprezintă manifestări de voinţă
făcute în scopul de a produce efecte juridice asupra stării civile a autorului lor sau a
altei persoane (căsătoria, divorţul, recunoaşterea de filiaţie, schimbarea administrativă
a numelui etc.).
367. Starea civilă are caracter obligatoriu, indivizibil, indisponibil şi imprescrip-

tibil'21.
Caracterul obligatoriu rezultă din aceea că toate elementele ce intră în conţinutul
stării civile sunt reglementate prin norme imperative. Astfel, sunt imperative
111
D. LUPULESCU, Actele de stare civilă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980, p. 5. 121 Idem, p. 8-11.
dispoziţiile privind înregistrarea naşterii, căsătoriei, divorţului sau decesului unei
persoane fizice, nicio persoană neputând dobândi, modifica sau pierde o stare civilă în
alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
Caracterul indivizibil constă în aceea că elementele ce intră în alcătuirea sa
formează un tot unitar, aşa încât o persoană are o singură stare civilă, neputând fi în
acelaşi timp şi căsătorită şi necăsătorită sau şi născută din căsătorie şi din afara
căsătoriei, iar această stare civilă este aceeaşi faţă de toate persoanele. Astfel, o
persoană are starea civilă de persoană căsătorită nu numai în raport cu soţul său, ci şi
în raport cu alte persoane din familie sau societate, acestea putând fi interesate sub
acest aspect de numele pe care persoana îl poartă, de obligaţiile personale sau
patrimoniale care există între soţi etc.
Caracterul indisponibil constă în aceea că starea civilă, ca şi celelalte atribute de
identificare ale persoanei fizice, nu pot face obiectul dreptului de dispoziţie al
persoanei. Aceasta nu poate renunţa, înstrăina sau tranzacţiona în niciun fel ele-
mentele care alcătuiesc starea sa civilă. în schimb, persoana fizică îşi poate modifica
starea civilă prin căsătorie, divorţ, adopţie etc., toate încheiate în condiţiile legii.
Caracterul imprescriptibil înseamnă că starea civilă este imprescriptibilă atât
extinctiv, cât şi achizitiv, ea neputând fi nici pierdută prin nefolosirea un timp înde-
lungat şi nici dobândită prin folosirea unei stări civile străine, care nu aparţine
persoanei fizice respective.
§2. Dovada stării civile

368. Dovada stării civile se face cu ajutorul actelor de stare civilă, care pot fi: acte
de naştere, de căsătorie şi de deces, întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă,
precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloace de
probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a
extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
în acest ultimo caz, în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau
să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza
judecătoria în raza căreia domiciliază, starea civilă putând fi dovedită prin orice
mijloace de probă în faţa instanţei judecătoreşti.
Dovada stării civile cu orice mijloc de probă mai poate fi făcută şi în cazul în care se
solicită serviciilor publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor sau ofiţerului de
stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale competente
reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.
§3. Actele de stare civilă
3.1. Noţiune
369. Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea,
căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului şi al
persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei
demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Caracterul de înscrisuri autentice înseamnă că actele de stare civilă fac dovada,
până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului
de stare civilă şi, până la proba contrară, pentru celelalte menţiuni.
Actele de naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în registre de stare civilă,
în două exemplare, ambele originale, şi se completează manual, cu cerneală specială
de culoare neagră. Al doilea exemplar al actelor de stare civilă, precum şi menţiunile
ulterioare vor fi întocmite în format electronic de la data la care infrastructura permite
acest lucru.
3.2. Persoanele care îndeplinesc atribuţii de stare civilă
370. Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de consiliile judeţene, respectiv de
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, de serviciile publice comunitare locale de
evidenţă a persoanelor, în unităţile administrativ-teritoriale unde acestea sunt consti-
tuite, precum şi de ofiţerii de stare civilă din cadrul primăriilor unităţilor administrativ-
teritoriale în care nu funcţionează servicii publice comunitare locale de evidenţă a
persoanelor.
Sunt ofiţeri de stare civilă:
a) primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor;
b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României;
c) comandanţii de nave şi aeronave;
d) ofiţerii de stare civilă desemnaţi prin ordin al ministrului apărării naţionale sau,
după caz, al ministrului administraţiei şi internelor.
Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale Româ-
niei pot delega sau retrage, după caz, exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă
viceprimarului, secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici
din aparatul propriu cu competenţă în acest domeniu, respectiv agentului diplomatic
care îndeplineşte funcţii consulare sau unuia dintre funcţionarii consulari.
Ofiţerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau
declarant. în asemenea cazuri, el va delega o altă persoană, în condiţiile legii.
3.3. întocmirea actelor de stare civilă
3.3.1. Dispoziţii comune
371. înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la
cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile
prevăzute de lege.
întocmirea actelor de stare civilă, precum şi înscrierea menţiunilor se fac în limba
română, folosindu-se alfabetul latin.
Cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere
înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români.
Cetăţenii străini pot cere, iar persoanele fără cetăţenie sunt obligate să solicite
înscrierea de menţiuni pe actele de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă
române. Dacă un cetăţean străin s-a căsătorit sau a decedat pe teritoriul României,
ofiţerul de stare civilă care a întocmit actul va trimite, în termen de 5 zile de la
înregistrare, un extras de pe actul respectiv organului competent al Ministerului
Administraţiei şi Internelor, care îl va transmite misiunii diplomatice sau oficiului con-
sular al ţării respective acreditate în România, potrivit obligaţiilor izvorâte din tratate,
acorduri sau convenţii la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice realitatea conţinutului declaraţiei şi
concordanţa acesteia cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi cu celelalte
înscrisuri prezentate de declarant.
Actul de stare civilă, întocmit în temeiul declaraţiei, se semnează de către ofiţerul
de stare civilă şi de către declarant. în cazul în care declarantul nu poate semna,
ofiţerul de stare civilă menţionează aceasta pe actul de stare civilă, pe care îl
semnează. Este interzis să se facă ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugări în actele de
stare civilă.
Dacă naşterea sau decesul are loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într-un alt
mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, întocmirea actului de
stare civilă se face la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor al
locului de coborâre sau de debarcare ori, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul
primăriei unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază are loc coborârea sau
debarcarea.
în cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă, în timpul unei
călătorii în afara apelor teritoriale române, evenimentul se înregistrează în jurnalul de
bord de către comandantul navei.
Comandantul navei poate încheia căsătorii numai între persoane de cetăţenie
română. El poate aproba, pentru motive temeinice, reducerea termenului prevăzut de
10 zile prevăzut pentru asigurarea publicităţii căsătoriei.
Dacă naşterea sau decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara
teritoriului României, evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în
carnetul de drum.
înregistrările făcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum vor cuprinde toate
datele necesare întocmirii actului de stare civilă, precum şi semnăturile cerute de lege,
ele făcând dovada evenimentului până la întocmirea actului în condiţiile legii.
Comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptăţite o dovadă
cu privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în ţară înaintează, prin căpitănia portului,
respectiv prin comandantul aeroportului, un extras de pe jurnalul de bord sau de pe
carnetul de drum la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor al
sectorului 1 al municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă.
în caz de mobilizare, război, participare a forţelor armate la misiuni în afara
teritoriului statului român, Ministerul Apărării Naţionale sau, după caz, Ministerul
Administraţiei şi Internelor, pentru efectivele proprii, desemnează ofiţerii de stare civilă
care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor, ale personalului civil,
precum şi ale altor categorii de participanţi şi le comunică serviciului public comunitar
local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, ofiţerului de stare civilă din cadrul
primăriei unităţii administrativ-teritoriale competente.
Orice modificare intervenită în statutul civil al unei persoane, fie ca urmare a
întocmirii unui act de stare civilă, fie dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă
şi irevocabilă ori printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în termen de 10
zile, serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz,
ofiţerului de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale care a în-
tocmit actul de naştere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care această mo-
dificare se referă, în vederea înscrierii menţiunilor corespunzătoare.
în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o
menţiune ce intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în
raza căreia domiciliază.
Pe baza actelor de stare civilă întocmite în condiţiile enunţate mai sus în registrele
de stare civilă, se eliberează certificate de naştere şi de căsătorie titularilor sau
reprezentanţilor legali ai acestora, iar certificatele de deces membrilor familiei sau
altor persoane îndreptăţite. Certificatele de stare civilă se pot elibera şi altor persoane
împuternicite prin procură specială. în certificatele de stare civilă nu vor fi preluate
titlurile de nobleţe, chiar dacă au fost înscrise în unele acte de stare civilă.
Certificatele de stare civilă eliberate de serviciul public comunitar local de evidenţă
a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii
administrativ-teritoriale care a înregistrat actele şi faptele de stare civilă sunt valabile şi
în străinătate.
Este interzisă reţinerea certificatelor de stare civilă de către orice persoană, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege. în cazul în care autorităţile învestite cu atribuţii de
stare civilă constată că unele date din cuprinsul unui certificat de stare civilă nu
corespund cu cele din actul pe baza căruia a fost eliberat, certificatul se reţine şi se
sesizează serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz,
ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale competente,
în vederea anulării şi eliberării unui nou certificat.
3.3.2. întocmirea actului de naştere
372. întocmirea actului de naştere se face la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei
unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul, pe baza de-
claraţiei verbale a persoanelor obligate la a face declaraţia de naştere, a actului de
identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului medical constatator al naşterii şi,
după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor.
Au obligaţia de a face declaraţia de naştere oricare dintre părinţi, iar dacă, din
diferite motive, nu o pot face, obligaţia declarării revine medicului, persoanelor care au
fost de faţă la naştere, personalului desemnat din unitatea sanitară în care a avut loc
naşterea sau oricărei persoane care a luat cunoştinţă despre naşterea copilului.
Dacă declaraţia priveşte pe un copil din afara căsătoriei, iar recunoaşterea pater-
nităţii are loc în momentul declarării naşterii, datele privind tatăl copilului se înscriu în
rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte.
Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi în
termen de 3 zile pentru copilul născut mort. Termenele se socotesc de la data naşterii.
în cazul în care copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 15 zile, declararea
naşterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului. Pentru copilul născut mort
se întocmeşte numai actul de naştere.
373. în privinţa numelui de familie al copilului, distingem după cum acesta este din
căsătorie sau din afara căsătoriei. Dacă este vorba despre un copil din căsătorie, pot
apărea mai multe situaţii:
- când părinţii copilului au nume de familie comun, copilul va primi la naştere
numele comun al părinţilor;
- când părinţii nu au nume comun de familie, copilul poate să ia fie numele de
familie al unuia dintre părinţi, fie numele lor reunite; dacă părinţii nu se înţeleg, va
decide instanţa de tutelă, având în vedere interesul minorului.
Numele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, se stabileşte prin dispoziţie a
primarului (art. 21 din Legea nr. 119/1996), urmând a se avea în vedere şi dispoziţiile
art. 11-12 din Legea nr. 272/2004, care reglementează înregistrarea naşterii copilului
abandonat de mamă în spital.
Situaţia copilului din afara căsătoriei este diferită în funcţie de momentul de
stabilire a legăturii de filiaţie faţă de tată. Dacă paternitatea se stabileşte chiar de la
naştere, prin recunoaştere făcută de bărbatul respectiv în formele prevăzute de lege,
copilul va purta numele de familie al acestuia. Dacă paternitatea nu este stabilită,
copilul va purta numele de familie al mamei sale.
Schimbarea pe cale administrativă a numelui părinţilor atrage după sine şi schim-
barea numelui copilului. Schimbarea numelui copilului se poate cere fie odată cu
cererea de schimbare a numelui de familie al părinţilor sau, atunci când există motive
temeinice, separat. Dacă părinţii nu se înţeleg în legătură cu schimbarea numelui de
familie al copilului, decide instanţa judecătorească.
în cazul desfacerii sau al desfiinţării căsătoriei, numele de familie al copilului
rămâne neschimbat, întrucât desfiinţarea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa
copiilor.
Adopţia, desfacerea sau desfiinţarea adopţiei atrag, de asemenea, schimbarea
numelui copilului. Pentru motive temeinice, instanţa ce încuviinţează adopţia, la
cererea adoptatorului şi a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
Ofiţerul de stare civilă are obligaţia de a refuza motivat, comunicând în scris de-
clarantului, înregistrarea prenumelor formate din cuvinte indecente, ridicole ori altele
asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri sau interesele
copilului, după caz.
Dacă părinţii nu au nume de familie comun sau există neconcordanţă între pre-
numele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia
verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise
şi semnate de ambii părinţi, din care să rezulte numele de familie şi prenumele
copilului. în lipsa acordului părinţilor cu privire la numele de familie, instanţa de tutelă
hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă serviciului
public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, ofiţerului de stare civilă
din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale unde s-a produs evenimentul, în
vederea întocmirii actului de naştere.
374. Dacă naşterea s-a produs în străinătate şi întocmirea actului nu a fost făcută la
misiunea diplomatică sau la oficiul consular de carieră al României ori la autoritatea
locală din străinătate, întocmirea actului de naştere se face în ţară, la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află domiciliul
părinţilor, după ce Ministerul Administraţiei şi Internelor verifică, prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe, dacă naşterea nu a fost înregistrată în străinătate.
Când declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii,
întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, care
trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului de naştere. Acţiunea de
înregistrare tardivă a naşterii se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială are
domiciliul persoana interesată sau unde are sediul serviciul de protecţie specială a
copilului. Cererea se soluţionează potrivit dispoziţiilor privind procedura necon-
tencioasă din Codul de procedură civilă. în vederea soluţionării, instanţa solicită
serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor în a cărui rază administrativ-
teritorială are domiciliul persoana interesată sau se află sediul serviciului de protecţie
specială a copilului verificări pentru stabilirea identităţii, precum şi avizul medicului
legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit.
Judecarea cauzei se face cu participarea procurorului.
375. Orice persoană care a găsit un copil ale cărui date de identificare nu se cunosc
este obligată să anunţe cea mai apropiată unitate de poliţie în termen de 24 de ore.
întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face în termen de 30 de zile de la data
găsirii acestuia, de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor în a cărui
rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza unui proces-verbal întocmit şi
semnat de reprezentantul serviciului public de asistenţă socială, de reprezentantul
unităţii de poliţie competente şi de medic.
Obligaţia de a face demersurile necesare în vederea înregistrării naşterii copilului
revine serviciului public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială a
fost găsit acesta.
O situaţie distinctă este cea a copilului părăsit de mamă în unităţi sanitare.
întocmirea actului de naştere în acest caz se face imediat după împlinirea termenului
de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului,
semnat de reprezentantul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului,
de reprezentantul poliţiei şi de cel al unităţii sanitare. Dacă identitatea mamei nu a fost
stabilită în termen de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a
părăsirii copilului, serviciul public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-
teritorială a fost găsit copilul, pe baza documentaţiei transmise de direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului, are obligaţia să solicite, în termen de 48 de ore,
primarului competent să întocmească actul de naştere dispoziţia privind stabilirea
numelui şi prenumelui copilului şi să facă declaraţia de înregistrare a naşterii la serviciul
public comunitar de evidenţă a persoanelor. Dispoziţia privind stabilirea numelui şi
prenumelui copilului se emite de către primar în termen de 5 zile de la data solicitării.
întocmirea actului de naştere se face pe baza procesului-verbal, a certificatului
medical constatator al naşterii, a autorizării instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie
a fost găsit copilul, cu privire la măsura plasamentului în regim de urgenţă, a răs-
punsului poliţiei cu privire la rezultatul verificărilor privind identitatea mamei, a
dispoziţiei de stabilire a numelui şi prenumelui copilului şi a declaraţiei de înregistrare a
naşterii.
376. La înregistrarea naşterii, ofiţerul de stare civilă atribuie şi înscrie codul nu-
meric personal, care se menţionează în certificatul de naştere, precum şi în toate
celelalte acte care privesc persoana în cauză.
377. în cazul adopţiei se va întocmi un nou act de naştere de către serviciul public
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia se află domiciliul
adoptatului ori sediul instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se găseşte adoptatul.
în noul act de naştere întocmit, rubrica”Locul naşterii” se va completa cu datele din
actul de naştere iniţial.
3.3.3. întocmirea actului de căsătorie
378. Căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă la sediul serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor, al primăriei în a cărei rază de competenţă
teritorială îşi are domiciliul ori reşedinţa unul dintre viitorii soţi sau, după caz, la un
sediu destinat acestui scop, stabilit de primarul unităţii administrativ-teritoriale
respective. Căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului public comunitar local
de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al primăriei competente, cu aprobarea
primarului. Prin excepţie, căsătoria poate fi încheiată la serviciul public comunitar local
de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la o altă primărie decât cea în a cărei rază
teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu aprobarea primarului unităţii
administrativ-teritoriale unde se încheie căsătoria. Serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor ori primăria unde urmează să se încheie căsătoria va înştiinţa,
de îndată, primăria de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării
declaraţiei de căsătorie.
Declaraţia de căsătorie se face personal de către viitorii soţi, în scris, la serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, ia primăria compe-
tentă, misiunea diplomatică ori oficiul consular unde urmează a se încheia căsătoria.
Pentru motive temeinice, dacă unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se
deplasa la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după
caz. al primăriei competente, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului
acestuia/acesteia, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Ofiţerul de stare civilă care primeşte declaraţia de căsătorie solicită viitorilor soţi să
prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind
starea sănătăţii acestora, precum şi:
a) autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care
cere încuviinţarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente
rezultate din condiţiile de rudenie firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege:
b) avizul medical, dovada încuviinţării părinţilor ori, după caz, a tutorelui şi auto-
rizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul pentru
încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente legate de vârsta matri-
monială.
Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în unitatea admi-
nistrativ-teritorială unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia de
căsătorie, respectiv pot depune dovada încuviinţării căsătoriei la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la primăria unităţii admi-
nistrativ-teritoriale unde au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite în termen de 48
de ore serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz,
primăriei unde urmează a se încheia căsătoria.
Ofiţerul de stare civilă dispune publicarea declaraţiei de căsătorie în ziua primirii
acesteia, prin afişarea în extras într-un loc special amenajat la sediul serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau al primăriei, respectiv al misiunii
diplomatice sau al oficiului consular unde urmează să se încheie căsătoria, precum şi pe
pagina de internet a acestuia/acesteia. După caz, declaraţia de căsătorie se afişează şi
la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau al primăriei
unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen în
care se cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei. Primarul municipiului,
al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se
încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei
înainte de împlinirea acestui termen.
în cazul în care constată că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru
încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă refuză să încheie căsătoria şi consemnează
refuzul într-un proces-verbal. Persoana nemulţumită de acest refuz poate sesiza
instanţa de tutelă în raza căreia domiciliază.
La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi,
liber şi deplin exprimat, în prezenţa a 2 martori, după care îi declară căsătoriţi, le ci-
teşte dispoziţiile privind drepturile şi îndatoririle soţilor din Codul civil şi întocmeşte, de
îndată, actul de căsătorie. Aceste este semnat de către soţi, cu numele de familie pe
care au convenit să îl poarte în timpul căsătoriei, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de
stare civilă.
Ofiţerul de stare civilă poate încheia căsătoria între cetăţeni străini sau între
aceştia şi cetăţeni români numai dacă, pe lângă actele indicate mai sus, viitorii soţi
cetăţeni străini prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare
ale ţărilor ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de
fond cerute de legea lor naţional, pentru încheierea căsătoriei. De asemenea, trebuie
să prezinte declaraţii notariale din care să rezulte că îndeplinesc condiţiile necesare
încheierii căsătoriei în România.
3.3.4. întocmirea actului de deces
379. întocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei
unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul, pe baza certificatului
medical constatator al decesului şi a declaraţiei verbale făcute de membrii familiei
decedatului ori, în lipsa acestora, de una dintre următoarele persoane:
a) medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul;
b) orice persoană care are cunoştinţă despre deces.
Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, documentul de
identitate şi, după caz, documentul de evidenţă militară ale celui decedat.
Declararea decesului se face în termen de 3 zile de la data încetării din viaţă a
persoanei. în acest termen se cuprind atât ziua în care s-a produs decesul, cât şi ziua în
care se face declaraţia. Când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau
altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea se face în
termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau ai găsirii cadavrului. în aceste
cazuri, pentru întocmirea actului de deces este necesară şi dovada eliberată de poliţie
sau de parchet, din care să rezulte că una dintre aceste autorităţi a fost sesizată despre
deces.
în cazul în care decesul nu a fost declarat în termenele prevăzute de lege, întoc-
mirea actului de deces se face cu aprobarea parchetului.
în cazul în care se declară decesul unui copil născut viu, care a încetat din viaţă fără
ca declararea naşterii să fi fost făcută în termenele prevăzute de lege, ofiţerul de stare
civilă va întocmi mai întâi actul de naştere şi apoi pe cel de deces. Dacă, din motive
temeinice, actul de naştere nu poate fi întocmit (de exemplu, în situaţia în care nu se
cunosc părinţii), ofiţerul de stare civilă întocmeşte actul de deces şi ulterior urmăreşte
înregistrarea naşterii.
Certificatul medical constatator al decesului, în care se consemnează cauza
decesului, se întocmeşte şi se semnează de către medic sau, în lipsa acestuia, de către
un cadru mediu sanitar care a făcut constatarea. Dacă decesul s-a produs pe o navă sau
pe o aeronavă şi nu există medic la bord, constatarea decesului se va face în primul
port sau aeroport de escală, de către un medic. în situaţia când durata călătoriei navei
până la primul port de escală este mai mare de 24 de ore, constatarea decesului se
face de către comandant, împreună cu consiliul de bord, şi se consemnează în jurnalul
de bord. în caz de moarte violentă, comandantul navei va efectua cercetări, potrivit
legii.
Structura de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau, după caz, ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii admi-
nistrativ-teritoriale în a cărei rază se află ultimul domiciliu al defunctului are obligaţia
de a comunica, în scris, camerei notarilor publici în a cărei rază administrativă se află
lista actualizată a actelor de deces întocmite. Lista se transmite lunar şi va cuprinde în
mod obligatoriu numele, prenumele şi ultimul domiciliu al defunctului.
întocmirea actului de deces privind un cadavru găsit se face la serviciul public
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost găsit.
După întocmirea actului de deces, ofiţerul de stare civilă eliberează declarantului o
adeverinţă de înhumare sau de incinerare a cadavrului.
întocmirea actului de deces în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive de-
clarative de moarte se face, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după caz, de
către serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau ofiţerul de stare
civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale de la:
a) locul de naştere al celui declarat mort;
b) domiciliul celui declarat mort, în cazul când actul de naştere a fost întocmit la
autorităţile locale din străinătate;
c) domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morţii, în
situaţia în care locul naşterii şi domiciliul decedatului nu sunt cunoscute.
3.3.5. întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate
380. întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în străină-
tate se face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României sau la
autorităţile locale competente. Cetăţenii români aflaţi în străinătate pot solicita
înscrierea în registrele de stare civilă române, de la misiunile diplomatice sau oficiile
consulare de carieră ale României, a certificatelor de stare civilă eliberate de
autorităţile străine, care îi priveşte, în cazul în care înregistrarea actului sau faptului de
stare civilă a fost făcută în prealabil la autoritatea din statul în care aceştia se află;
înscrierea se face cu aprobarea şefilor misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare,
iar refuzul acestora se motivează.
Autoritatea competentă în materie de evidenţă a populaţiei repartizează misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare ale României liste cu coduri numerice precalculate, în
vederea înscrierii lor în actele de naştere întocmite şi în certificatele eliberate în baza
acestora.
Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României încheie
căsătorii între cetăţeni români sau dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean român,
dacă aceasta este în concordanţă cu legislaţia ţării în care sunt acreditaţi şi dacă cel
puţin unul dintre viitorii soţi, cetăţean român, are domiciliul sau reşedinţa în circum-
scripţia consulară a misiunii diplomatice ori a oficiului consular.
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României trimit, prin
Ministerul Afacerilor Externe, actele din primul exemplar al registrelor de stare civilă,
pe măsura completării lor, la Direcţia Publică de Evidenţă a Persoanelor şi Stare Civilă a
Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, împreună cu documentele primare pe baza
cărora s-a întocmit actul. Al doilea exemplar al actelor din registrele de stare civilă se
trimite, în termen de 30 de zile de la data când toate actele au fost completate, la
Direcţia Generală de Evidenţă a Persoanelor a Municipiului Bucureşti.
Actele de stare civilă ale cetăţenilor români întocmite de autorităţile străine au
putere doveditoare în ţară numai dacă sunt înscrise sau transcrise în registrele de stare
civilă române. Transcrierea certificatelor şi a extraselor de stare civilă se efectuează cu
aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale de la locul de domiciliu al
solicitantului, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a
persoanei. Cetăţeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la întoarcerea în
ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau a extrasului de stare civilă, să
ceară transcrierea acestor acte la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază.
Transcrierea certificatelor şi a extraselor de stare civilă privind cetăţenii români
care nu au avut niciodată domiciliul în România se face cu aprobarea primarului
sectorului 1 al municipiului Bucureşti şi cu avizul prealabil al şefului Direcţiei Publice de
Evidenţă a Persoanelor şi Stare Civilă a Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în termen
de 60 de zile de la data depunerii cererii de transcriere.
Este interzisă transcrierea/înscrierea certificatelor sau extraselor de stare civilă
emise de autorităţile străine privind căsătoria dintre persoane de acelaşi sex ori a
parteneriatelor civile încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români,
fie de cetăţeni străini.
3.3.6. înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă
381. în actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de
deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a per-
soanei, în următoarele cazuri:
a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui;
b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei;
d) adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei;
e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
f) schimbarea numelui;
g) deces;
h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a menţiunilor
înscrise pe eie;
i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii jude-
cătoreşti.
Modificările intervenite în statutul civil al cetăţenilor români aflaţi în străinătate se
înscriu de ofiţerul de stare civilă prin menţiune pe marginea actelor de stare civilă, cu
aprobarea Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor.
înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei pe actul de naştere şi, după caz, de
căsătorie şi de deces se face din oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza actului de
recunoaştere întocmit potrivit legii sau a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
în situaţia în care, ulterior, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă s-a încuviinţat purtarea
numelui de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia, menţiunea se înscrie şi
pe actele de naştere ale copiilor minori, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea
acestora.
Desfacerea, anularea sau constatarea nulităţii adopţiei, dispusă prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, se înscrie, prin menţiune, pe actul de naştere
iniţial şi, după caz, pe cel întocmit în urma adopţiei, pe actul de căsătorie şi pe actele
de naştere ale copiilor minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor majori, numai la
cererea acestora. Menţiunea se înscrie, din oficiu sau ia cererea persoanei interesate,
pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi, constatarea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei se înscrie prin
menţiune pe actul de căsătorie şi pe cele de naştere ale foştilor soţi. Menţiunea se
înscrie, din oficiu, pe baza comunicării primite de ia ofiţerul de stare civilă care a
întocmit actul de deces, a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, a certificatului
de divorţ transmis de ofiţerul de stare civilă sau de notarul public ori la cererea
persoanei interesate.
Menţiunile privitoare la schimbarea numelui şi cele privind acordarea sau pierderea
cetăţeniei române se înscriu pe actele de stare civilă ale persoanei în cauză, potrivit
legii.
Certificatele de stare civilă eliberate anterior se retrag şi se anulează.
3.3.7. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă
382. Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certi-
ficatul ori extrasul de pe acest act.
întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă ori refuzată, deşi au fost
depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deşi a fost luat con-
simţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
Cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă,
însoţită de documentele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii admi-
nistrativ-teritoriale competente să întocmească actul.
Dacă registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte,
cererea de reconstituire se depune la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-
teritoriale pe a cărei rază se află domiciliul persoanei interesate. Cererea se
soluţionează în termen de 30 de zile, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar
judeţean de evidenţă a persoanei, prin dispoziţie a primarului, care se comunică
solicitantului în termen de 10 zile de la emitere.
Dispoziţia poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi
are sediul autoritatea emitentă.
în cazul în care unul dintre exemplarele registrului de stare civilă este pierdut sau
distrus, în totalitate ori în parte, acesta se înlocuieşte printr-o copie întocmită de pe
registrul existent, care se certifică pentru conformitate de către ofiţerul de stare civilă.
3.3.8. Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor
383. Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive
şi irevocabile.
în cazul anulării, completării şi modificării actelor de stare civilă, sesizarea instanţei
judecătoreşti se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din
cadrul serviciilor publice comunitare locale sau judeţene de evidenţă a persoanelor ori
de către parchet. Cererea se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se
află domiciliul sau sediul acestora, pe baza verificărilor efectuate de serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor şi a concluziilor procurorului. Soluţionarea
cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă formulate de
cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini este de competenţa
Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.
Hotărârea judecătorească de modificare, anulare sau completare, precum şi înre-
gistrarea făcută în temeiul acesteia sunt opozabile oricărei alte persoane, atâta timp
cât printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se
face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în
păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, cu avizul
prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanei.
Cererea de rectificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea,
însoţită de actele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale care are în
păstrare actul de stare civilă ori, după caz, la serviciul public comunitar local de evi-
denţă a persoanelor sau la primăria de la locul de domiciliu. Cererea se soluţionează în
termen de 30 de zile, prin emiterea dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teri-
toriale care are în păstrare actul de stare civilă, care se comunică solicitantului în
termen de 10 zile de la data emiterii.
Dispoziţia şi înregistrarea făcută în baza acesteia sunt opozabile oricărei persoane
până la proba contrară. Dispoziţia poate fi contestată la instanţa judecătorească în a
cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţiile legii.
Anularea, completarea şi modificarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni
înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pre-
cum şi rectificarea unui act de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe acesta, aprobate
prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe marginea actului de
stare civilă corespunzătoare. în acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă
se comunică de îndată, din oficiu, de către instanţa care s-a pronunţat ultima asupra
fondului.
Actele de stare civilă întocmite de o persoana care a exercitat în mod public atri-
buţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile,
chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii
acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi. Această
dispoziţie cuprinsă în art. 102 NCC reprezintă aplicarea principiului general error
communis facit ius, respectiv a principiului că eroarea comună şi invincibilă poate
constitui izvor de drept.
§4. Raportul dintre starea civilă şi actele de stare civilă

384. Regula generală este aceea că starea civilă se dovedeşte cu actele de
stare civilă, respectiv cu certificatele eliberate pe baza actelor întocmite în registrul de
stare civilă. Credem că interpretarea trebuie să fie în sensul că actele de stare civilă
reprezintă mijlocul de dovadă cel mai utilizat şi, atunci când sunt conforme cu posesia
de stat, instituie o prezumţie absolută de stare civilă. Aceasta, întrucât nu este exclusă
existenţa unor situaţii excepţionale în care starea civilă poate fi dovedită cu orice mijloc
de probă (art. 103 NCC) şi chiar peste ceea ce rezultă din actul de stare civilă [art. 411
alin. (3) NCC].
Această concluzie este susţinută şi de dispoziţiile Secţiunii a 3-a din Capitolul III al
Cărţii I „Despre persoane” a Codului civil, care se referă la starea civilă şi la dovada
acesteia în general, nu numai cu referire la filiaţie. Articolul 99 prevede că starea civilă
se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit legii, în
registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza
acestora.
Ca urmare, între starea civilă a unei persoane şi actele civile ce constată elementele
ce alcătuiesc starea civilă trebuie să existe o concordanţă deplină, nefiind de conceput
înregistrarea în actele de stare civilă a unor fapte sau acte juridice inexistente sau
diferite de realitate.
în practică este posibil să apară neconcordanţe între starea civilă şi actele de
stare civilă ale unei persoane, în cazul unor greşeli de înregistrare (omisiuni sau
menţiuni greşite) ori în cazul în care înscrierea în actul civil nu corespunde realităţii,
adică poziţiei juridice a persoanei faţă de familia sa sau faţă de societate (de exemplu,
dacă un copil din afara căsătoriei apare ca fiind din căsătorie sau are înscris ca tată un
alt bărbat decât tatăl său biologic). înlăturarea acestor neconcordanţe poate fi făcută
numai pe cale judiciară113, prin intermediul acţiunilor de stat sau acţiuni de stare civilă.
După obiectul lor, aceste acţiuni se clasifică în:
- acţiuni în reclamaţie de stat, prin care o persoană cere recunoaşterea unei alte
stări civile decât cea pe care o posedă, aşa cum sunt, de exemplu, acţiunile în stabilirea
filiaţiei din afara căsătoriei;
- acţiuni în contestaţie de stat, care sunt cele prin care se contestă starea civilă a
unei persoane şi se urmăreşte înlăturarea ei, în această categorie intrând acţiunile în
contestarea filiaţiei şi acţiunea în tăgada paternităţii;
- acţiuni în modificare de stat, care sunt cele care au ca finalitate modificarea stării
civile numai pentru viitor, pentru trecut aceasta rămânând neschimbată, întrucât
corespundea realităţii (acţiunea de desfacere a căsătoriei sau a adopţiei).
în cazul primelor două categorii de acţiuni, hotărârile judecătoreşti sunt declarative,
producând efecte şi pentru trecut, pentru că prin ele se tinde la înlăturarea stării civile
aparente, care nu corespunde realităţii. în cazul ultimei categorii de acţiuni, hotărârea
judecătorească are efect constitutiv, deci produce efecte numai pentru viitor, întrucât
starea civilă nu este contestată şi pentru trecut, în acea perioadă ea fiind
corespunzătoare adevărului.
m
D. LUPULESCU, op. cit., p. 18-19.

Obligaţia Legală de Intretinere

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Obligaţia Legală de Intretinere

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul al Xl-lea.

Secţiunea 1. Noţiune şi caractere juridice

întrucât schimbarea ulterioară a situaţiei materiale a părinţilor va justifica revenirea

nite în cazul divorţului, dacă se decide separarea copiilor şi stabilirea de locuinţe

71 Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 2/1973, citată supra.

mijloacele celui care urmează a o plăti.

§1. Condiţii privitoare Ia creditorul obligaţiei de întreţinere

de nevoie nici dacă dispune de bunuri comune valorificabile.

după această vârstă de o incapacitate de ordin social, adică de necesitatea desăvârşirii

îi este indispensabil pentru a trăi[1j.

§2. Condiţii privitoare la debitorul întreţinerii

PH. MALAURIE, H. FULCHIRON, op. cit., p. 556.

Secţiunea a 3-a. Persoanele între care există obligaţia legală de

§1. Cuantumul întreţinerii

§2. Modalităţi de executare

satisfacerea nevoilor creditorului întreţinerii131.

§4. Data de la care se datorează pensia de întreţinere

§5. Obligaţia de întreţinere dintre soţi

mijloacele pentru a o plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. De

§6. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

întreţinerii în două locuinţe diferite, întrucât dispoziţiile legale nu condiţionează întreţinerea de

Pentru existenţa acestei obligaţii de întreţinere, se cer a fi îndeplinite următoarele

§7. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii

În ceea ce ne priveşte, socotim că în dreptul nostru există o obligaţie legală

Cuantumul întreţinerii. Cuantumul întreţinerii se stabileşte în funcţie de numărul

pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în care debitorul

§8. Obligaţia de întreţinere între adoptator şi adoptat

§9. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi

§10. Obligaţia de întreţinere între fraţi şi surori

§11. Restituirea întreţinerii nedatorate

A se vedea P. ANCA, Notă aprobativă la decizia fostului Tribunal regional Suceava

nr. 661/1965, în R.R.D. nr. 5/1967, p. 133-136.

§1. Noţiunea şi caracterele stării civile

367. Starea civilă are caracter obligatoriu, indivizibil, indisponibil şi imprescrip-

§2. Dovada stării civile

§4. Raportul dintre starea civilă şi actele de stare civilă

S-ar putea să vă placă și