Acte Civile

Capitolul I.
Familia
1. încă de la apariţia vieţii pe pământ, oamenii au ales să trăiască în grupuri,

indiferent care era legătura dintre membrii acestora: teritoriul ocupat, zeitatea căreia
i se închinau, descendenţa din acelaşi strămoş pe linie maternă sau paternă şi, mai
târziu, filiaţia, rudenia şi căsătoria.
Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza I, 18) şi a făcut pe
bărbat şi pe femeie, astfel că majoritatea civilizaţiilor au adoptat căsătoria monogamă
heterosexuală ca bază a familiei şi, în final, a societăţii, pentru că aproape toată viaţa
umană se desfăşoară în cadrul unei familii, pornind de la familia în care ne naştem şi
ajungând la familia în care aducem pe lume propriii copii.
2. Din punct de vedere sociologic, familia se clasifică astfel:
- familia nucleu - constă în doi adulţi de sex opus care întreţin o relaţie sexuală
aprobată de societate, împreună cu copiii lor, fireşti sau adoptaţi. Acest tip de familie,
la rândul său, poate fi de orientare, respectiv familia în care ne naştem şi în care
ocupăm statutul de copil, şi familia de procreare, familia pe care o creăm prin căsă-
torie şi obţinem statutul de adult;
- familia extinsă sau consangvină - reuneşte două sau mai multe familii nucleare
unite prin legătura părinte-copil şi include legăturile între fraţi şi surori;
- familia poligamă sau poliandră - forma de căsătorie în care un bărbat/o femeie
are dreptul să se căsătorească cu mai multe femei/bărbaţi în acelaşi timp. Poliandria
este o formă de căsătorie puţin răspândită, cercetările antropologice rezumându-se la
citarea doar a două societăţi poliandre (Nayar şi Toda din India) şi a unor grupuri din
Nepal111.
în schimb, poligamia este mult mai răspândită, ea fiind o practică a populaţiilor
musulmane1 2 care s-a extins şi în unele ţări occidentale. în România, bigamia şi
111
Pahari din Nepal practică o poliandrie fraternă: o femeie se căsătoreşte cu fratele cel
mai vârstnic, iar fraţii mai mici pot avea relaţii sexuale cu ea. Ea îi consideră pe toţi fraţii ca
fiindu-i soţi şi niciunul nu poate revendica drepturi exclusive asupra ei. Copiii recunosc toţi fraţii
ca fiindu-le taţi şi moştenesc în comun proprietatea deja comună a acestora. Dacă familia se
divizează, copiii sunt împărţiţi între fraţii-taţi, prin tragere la sorţi, în funcţie de rangul naşterii
sau cum decide mama. Etnologii şi antropologii consideră poliandria drept un mijloc de a
suprima partajul dintre fraţi, de a restrânge numărul moştenitorilor şi de a suprima certurile ivite
cu ocazia partajului sau un mijloc de a suplini absenţa bărbaţilor (în societăţile în care bărbaţii
petrec o bună parte din viaţă în grupuri militare izolate de femei sau participă la lungi procese
de transhumanţă) (www.dictsociologie.netfirms.com/.../poliandrie.htm).
2
Trebuie subliniat că musulmanii nu practică poligamia ca regulă, singura obligaţie pentru
aceştia fiind de a se căsători. Chiar în societăţile poligame, între 60 şi 80% dintre căsătorii sunt
monogame. Coranul limitează şi condiţionează poligamia, iar învăţaţii musulmani spun: „Este
nerecomandat ca un bărbat care are o soţie virtuoasă, modestă şi care este de ajuns pentru el
să se căsătorească cu alta. Aceasta îl expune la ceea ce este interzis”. De altfel, poligamia a
existat în toate religiile, prima familie poligamă apărând în Vechiul Testament la Lameh, un
urmaş al lui Cain, care şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela (Facerea 4, 17). Mai mult, după
lucrările celui de-al doilea Consiliu al Vaticanului, denumite Vatican II, din anii 1962-1965,
numeroşi teologi catolici au arătat că monogamia nu este impusă de doctrina
2 Dreptul familiei şi actele de stare civilă
poligamia sunt considerate infracţiuni sancţionate de Codul penal cu pedeapsa

închisorii de la 1 la 5 ani. Nu este pedepsită persoana care, conform legii sale
naţionale, poate practica această formă de mariaj, însă ea nu poate încheia legal o
căsătorie în România decât dacă are statut de persoană necăsătorită, divorţată sau
văduvă.
Societăţile occidentale, deşi recunosc anumite forme de poligamie, respectiv
poligamia succesivă (sequential potygamy sau serial polygamy, cum este denumită în
SUA), realizată prin acceptarea divorţului, cu procedură tot mai simplificată, şi
posibilitatea practic nelimitată de a se recăsători, condamnă poligamia şi poliandria.
în ceea ce priveşte forma familiei, în societatea românească actuală, cel mai des se
întâlneşte familia nucleu, familia extinsă continuând să existe doar pe arii restrânse, în
comunităţile rurale. Chiar şi familia nucleu cunoaşte un fenomen de degenerare şi de
restrângere, pentru că a apărut un nou tip, respectiv familia mono- parentală,
compusă din copil/copii şi unul dintre părinţi. Aceasta poate proveni dintr-o căsătorie
destrămată sau care a încetat ca urmare a decesului unuia dintre soţi sau dintr-o
relaţie naturală, din afara căsătoriei, a unuia dintre părinţi.
creştină, ci o consecinţă a imperialismului cultural occidental şi, ca urmare, Biserica ar trebui să recunoască validitatea
uniunilor poligame în Africa şi Asia, pentru că acolo ele reprezintă o realitate ancestrală
(www.roportal.ro/articole/495.htm). în prezent, poligamia este practicată în mai multe ţări ale lumii (Turcia, Senegal,
Mali etc.) şi s-a extins şi în Europa şi America datorită emigraţiei. în Franţa se afirmă că ar exista peste 30.000 de familii
poligame, iar în Marea Britanie peste 1000 de astfel de familii; de asemenea, ele există în Germania, Norvegia etc.
întrucât poligamia face parte din cultura mai multor popoare, în ţările europene se discută sau chiar există
reglementări care asigură recunoaşterea acestui statut dobândit legal într-un stat ce acceptă poligamia. în România,
poligamia este tolerată la cetăţenii unui stat care, conform legii naţionale, permite poligamia, însă aceste persoane nu
se mai pot căsători legal pe teritoriul ţării noastre. în schimb, alte state europene recunosc şi anumite efecte ale
poligamiei. în special în domeniul asigurărilor sociale, locuinţei, statutului refugiaţilor, emigraţiei şi copiilor. Astfel, în
Marea Britanie, Ministerul Muncii şi Pensiilor plăteşte poligamilor până la 92,80 de lire pe săptămână în prestaţii
sociale şi pentru fiecare „soţie adiţională” mai primesc încă 33.65 de lire. Ministerul Economiei este de părere că,
„dacă un bărbat şi o femeie sunt căsătoriţi sub o lege care permite poligamia, iar capul familiei îşi ia o soţie adiţională,
Legea Reglementării şi Deducerii din 2003 îi autorizează să prezinte declaraţii comune ca uniune poligamă”. Pe de altă
parte, haremurile au dreptul să locuiască în case adiţionale, beneficiind de protecţie oficială, pentru a răspunde astfel
nevoilor apărute în domiciliile mai mari. în Olanda, se susţine că uniunile poligame de origine musulmană nu trebuie să
fie abordate din punctul de vedere al sistemului legal, ci prin intermediul dialogului. în Belgia, Curtea Constituţională a
luat măsuri pentru a facilita reunificarea haremurilor formate în afara ţării. în Italia, un tribunal din Bologna a permis
introducerea în ţară a mamelor a doi copii de imigrant musulman, sub argumentul că uniunile poligame au fost
contractate în mod legal în statul de origine. în Australia, presa susţine că poligamia este „ilegală”, dar se supune
legislaţiei britanice, motiv pentru care recunoaşte relaţiile contractate legal în exterior (http://www.9am.ro/stiri-
revista-presei/Wowl/5765/ Poligamia-tolerata-in-Europa-.html; http://www.9am.ro/stiri-revista-
presei/lnternational/83106/ Poligamia-subventionata-de-stat-in-Marea-Britanie.html;
http://www.catholica.ro/stiri/show.asp ?id=11398&lang=r; http://www.flu.ro/
articole/Controverse/Poligamia_solutie_sau_ameninta- re_.html). Recunoaşterea poligamiei ia uneori forme ciudate.
Aşa, de exemplu, în decembrie 2008, un judecător scoţian a permis unui bărbat care circula cu o viteză mult
superioară celei legale să îşi păstreze carnetul de conducere, deşi sancţiunea legală era suspendarea dreptului de a
conduce, pentru că avocatul a explicat excesul de viteză al clientului său prin aceea că are două soţii în oraşe diferite şi
locuieşte câte o zi cu fiecare.
ii. Familia 3
Referitor la natura juridică a familiei, în literatura juridică111 s-a avansat chiar ideea
că ar trebui să i se acorde sau să i se recunoască personalitate juridică.
Modul în care familia este privită de societate şi de sistemul juridic a cunoscut
transformări spectaculoase în ultimul secol, începând cu egalizarea tratamentului
copiilor legitimi şi naturali3 4 şi continuând cu instituirea principiului egalităţii în
drepturi a soţilor, liberalizarea divorţului131, favorizarea uniunilor libere şi, în unele
state, chiar a uniunilor homosexuale.
3. Din punct de vedere etimologic, termenul de familie provine din limba latină, din
cuvântul familia, -ae, care la început desemna toţi sclavii care trăiau sub acelaşi
acoperiş sau sub puterea aceluiaşi pater familias.
4. Din punct de vedere juridic, trebuie să analizăm mai întâi legislaţia şi apoi
doctrina şi jurisprudenţa în materie. Legislaţia actuală nu defineşte familia în general,
ci doar aplicaţiile practice ale ei în diferite domenii, sensul fiind mai extins sau mai
restrâns, după caz. Cel mai adesea, legiuitorul vizează înţelesul restrâns al noţiunii de
familie. Aşa, de exemplu, în dispoziţiile art. 1-44, 100-112 C. fam. (în prezent abrogat)
şi în cele ale art. 149 C. pan., care arată ce se înţelege, în concepţia legii penale, prin
„membru de familie”, şi în Titlul IX, Capitolul I al Codului penal, intitulat „Infracţiuni
contra familiei”.
în alte legi speciale, noţiunea de familie 141 primeşte accepţiuni mai largi. Aşa, de
exemplu, potrivit dispoziţiilor Legii locuinţei nr. 114/1 996[5J (art. 17), „prin familie (...)
se înţelege soţul, soţia, copiii şi părinţii soţilor, care locuiesc şi gospodăresc împreu-
nă”. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 a fondului funciar 161, „prin familie se
înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor” [art. 8
alin. (4) din lege].
O altă accepţiune, în sens larg, a noţiunii de familie şi care are ca principal criteriu
de circumscriere ideea de domiciliu, se regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 416/2001
privind venitul minim garantat171 (art. 2). Astfel, în sensul prevederilor acestei din
111
R. SAVATIER, Une personne morale méconnue: la famille en tant que sujet de droit, apud
J. CARBONNIER, Droit civil, P,U.F., Paris, 1972, p. 10-11 (sunt citate aici şi opiniile contra, pre-
cum şi alte trei teorii privind natura familiei, respectiv: teoria relaţiilor interindividuale bazate pe
căsătorie şi familie, concepţia societară şi concepţia alimentară, ultima susţinând că familia se
bazează pe asigurarea subzistenţei).
4
Copii născuţi în afara căsătoriei şi care au avut de-a lungul istoriei o situaţie inferioară
copiilor legitimi.
131
Noul Cod civil prevede posibilitatea desfacerii căsătoriei, când există acordul ambilor
soţi şi nu există copii minori născuţi din căsătorie, prin simpla declarare a consimţământului în
faţa ofiţerului de stare civilă sau a unui notar public.
141
Pentru un amplu articol privind noţiunea de familie, a se vedea T. BODOAŞCĂ, Contribuţii
la definirea juridică a familiei şi la stabilirea conţinutului acesteia, în Dreptul nr. 12/2004, p. 123-
143. Autorul face o analiză interesantă, corelând termenii cu legislaţia internaţională, totuşi,
unele propuneri de lege ferenda făcute în studiul menţionat sunt criticate ca fiind contrare
normelor Constituţiei şi Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului (I. IMBRESCU, Reflecţii in
legătură cu folosirea eronată a unor temeni din sfera dreptului familiei, in Dreptul nr. 8/2005,
p.~110-115).
l5]
Republicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997.
161
Republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
171
M. Of. nr. 401 din 20 iulie 2001.
urmă legi, termenul de familie îi desemnează pe soţul şi soţia sau soţul, soţia şi
copiii lor necăsătoriţi, aflaţi în întreţinerea acestora, care locuiesc şi gospodăresc
împreună. Se consideră familie şi persoana care locuieşte împreună cu copiii aflaţi în
întreţinerea sa şi se află în una dintre următoarele situaţii:
a) este necăsătorită;
b) este văduvă;
c) este divorţată;
d) al cărei soţ/soţie este declarat/declarată dispărut/dispărută prin hotărâre jude-
cătorească;
e) nu a împlinit vârsta de 18 ani şi se află în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a)-
d).
Se consideră familie şi fraţii fără copii, care gospodăresc împreună şi care nu au
domiciliul sau reşedinţa comună cu părinţii, prin acest text consacrându-se un sens
extins noţiunii de familie.
în sensul alin. (1), se asimilează termenului familie bărbatul şi femeia necăsătoriţi,
cu copiii lor şi ai fiecăruia dintre ei, aflaţi în întreţinerea acestora, care locuiesc şi
gospodăresc împreună.
5. Articolul 258 NCC prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită
între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
asigura creşterea şi educarea copiilor lor. Alineatul (4) al aceluiaşi articol arată că, în
sensul prezentului Cod civil, prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie.
Prin această prevedere, reluată şi în capitolele referitoare la căsătorie, adopţie şi
reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, se stabileşte expressis verbis că
în sistemul nostru juridic nu se recunosc căsătoriile şi parteneriatele între persoane
de acelaşi sex. în acelaşi timp, s-a pus capăt controverselor doctrinare, respectiv au
rămas fără obiect susţinerile că, întrucât legea nu interzice expres aceste căsătorii, ele
ar putea fi considerate permise111.
Se observă că acest act normativ îmbrăţişează sensul restrâns al noţiunii de familie,
incluzând în această noţiune soţii şi copiii acestora. Credem că legiuitorul a ales
această soluţie, pentru că, practic, familia nucleu este cel mai des întâlnită, însă
definiţia nu mai concordă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care
s-a pronunţat în legătură cu viaţa de familie atunci când a fost sesizată cu încălcări ale
art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului121. Prin deciziile sale, Curtea a
impus o sferă mai largă pentru noţiunea de familie, respectiv includerea în aceasta şi a
bunicilor şi, în unele situaţii, a concubinilor, deci a persoanelor care alcătuiesc o
familie în afara căsătoriei. Aşa de exemplu, în cauza Marckx c. Belgiei din anul 1979 5 6
s-a arătat că, „în ochii Curţii, viaţa familială în sensul art. 8 înglobează cel puţin
1j
T. BODOAŞCĂ, Contribuţii la definirea..., p. 123-143
[2]
Art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994), prevede că:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi
a corespondenţei sale.
6 Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăsta-
rea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
1. Familia 5
raporturile între rudele părinţilor, care pot juca un rol considerabil, de exemplu, între
bunici şi nepoţi. (...) Dezvoltarea vieţii de familie a unei mame celibatare şi a copilului
recunoscut de ea ar fi împiedicată dacă cel din urmă nu ar intra în familia celei
dintâi”111.
în ceea ce priveşte concubinajul, hotărârea-pilot trebuie a fi considerată cea pro-
nunţată în cauza Kroon c. Olandei. Prin această hotărâre din anul din 1994, Curtea a
decis că interdicţia, instituită de legea naţională, femeii căsătorite de a tăgădui pater-
nitatea soţului este contrară prevederilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drep-
turilor omului şi a libertăţilor fundamentale, articol care reglementează dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie. Argumente pentru teza indicată anterior se
regăsesc în considerentele hotărârii, în care se arată că este mai demnă de protecţie
familia de fapt existentă între mamă, concubin şi copiii lor pe care îi cresc şi îngrijesc
împreună, decât familia de drept, născută din căsătorie, dar care în fapt nu mai există,
dintre mamă şi soţul său.
Limba română modernă consacră noţiunii de familie un sens restrâns, definind-o
ca formă socială de bază, întemeiată pe căsătorie şi care constă din soţ, soţie şi din
descendenţii acestora, şi un sens larg, conform căruia familia reprezintă totalitatea
persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun; neam, descendenţă^.
6. în ceea ce ne priveşte, considerăm că legislaţia şi jurisprudenţa română ar
trebui să consacre sensul extins al noţiunii de familie, aşa cum acesta se desprinde din
hotărârile C.E.D.O., întrucât jurisprudenţa instanţelor europene constituie izvoare ale
dreptului intern.
Concluzionând, considerăm că familia poate fi definită ca un grup restrâns de
persoane legate prin căsătorie, rudenie, afinitate sau fără nicio legătură juridică şi care
trăiesc efectiv împreună.
1,1
Prin această hotărâre a fost condamnată Belgia, stat care limita drepturile
succesorale ale unui copil natural. Această hotărâre poate fi considerată hotărârea-
pilot, respectiv hotărârea care a marcat extinderea noţiunii de „familie” în practica
Curţii
[2i
Europene.
DEX, Ed. Univers Enciclopedic. Bucureşti, 1996, p. 366.
Capitolul al ll-lea. Dreptul familiei
§1. Noţiune
7. Dreptul familiei este ramura sistemului de drept care cuprinde totalitatea nor-
melor juridice care reglementează relaţiile de familie şi cele asimilate acestora, n-
diferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial.
Această ramură de drept este într-o strânsă legătură cu morala, multe dintre prin-
cipiile sale fiind o preluare a regulilor morale.
Dreptul familiei este o ramură de drept privat, chiar dacă modernizarea societăţii a
dus la creşterea numărului de situaţii şi modalităţi de intervenţie a statului asupra
familiei, ceea ce pare a-l împinge spre dreptul public. Totuşi, în pofida acestei evoluţii
şi a tendinţei de a considera că familia este subordonată interesului social general,
credem că dreptul familiei aparţine dreptului privat şi că acest caracter este de esenţa
sa, întrucât relaţiile reglementate sunt între particulari, iar interesele ocrotite sunt
personale.
în vechiul Cod civil, relaţiile de familiei erau cuprinse în Cartea I, intitulată „Despre
persoane”, aşa cum ele se regăsesc şi în Codul civil francez. Doctrina vremii a con-
siderat că raporturile de familie îşi găsesc locul în mod firesc în Codul civil, întrucât
căsătoria este un acord de voinţe ce produce obligaţii care îi atribuie caracter con-
tractual şi, în plus, „căsătoria este un contract care interesează mai mult persoanele
decât bunurile, a cărui importanţă întrece chiar interesele soţilor şi se întinde la
societatea întreagă şi despre care s-a zis că este întotdeauna parte în toate căsătoriile,
cu toate că ele sunt contractate între particulari” 111.
Prin adoptarea Codului familiei din 1954, relaţiile de familie au fost scoase complet
din Codul civil, consacrându-se autonomia dreptului familiei, deşi s-a admis constant
că interferenţele dreptului familiei cu dreptul civil sunt atât de numeroase, încât este
de neconceput un drept al familiei fără suportul dreptului civil121.
Adoptarea Codului familiei a marcat individualizarea şi delimitarea relaţiilor de
dreptul familiei de cele civile, însă scoaterea lor din Codul civil a fost nefirească şi
făcută pentru a promova o legislaţie de tip sovietic7 8, ca urmare, reintroducerea lor în
noul Cod civil reprezintă o reîntoarcere la tradiţia noastră juridică şi o acceptare a
realităţii că cele două ramuri sunt interdependente, au un obiect de reglementare
înrudit şi aceeaşi metodă de reglementare, cea a egalităţii părţilor141. în plus, prin noul
111
A. COLIN, H. CAPITANT , Curs elementar de drept civil francez, traducere de V.G. CĂDERE,
I. MILOAIE, Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeria Statului, Bucureşti, 1940, p. 141. De altfel, aceiaşi
autori au subliniat că dreptul privat este numit drept civil în special atunci când reglementează
raporturile de familie şi cele patrimoniale care se formează între indivizi priviţi în calitatea lor de
membrii ai cetăţii, de unde provine şi atributul civil {idem, p. 9).
[2]
E. FLORIAN, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 6.
8
V.D. ZLĂTESCU, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, în Dreptul nr. 2/1999, p. 15.
141
P. PERJU, Consideraţii generale asupra noului Cod civil (Titlul preliminar. Persoane.
Familie, Bunuri), în Dreptul nr. 9/2009, p. 23.
II. Dreptul familiei 7
Cod civil s-a urmărit ca dispoziţiile legale în această materie să fie compatibilizate cu
cerinţele unor acte normative internaţionale din domeniul drepturilor omului 111, cum
sunt Declaraţia universală a drepturilor omului. Pactul internaţional cu privire la drep-
turile civile şi politice, Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, Convenţia cu privire la drepturile copilului, Convenţia ONU privind
consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsă-
toriilor, Convenţia europeană în materia adopţiei de copii.
Deşi dreptul familiei este pe deplin conturat ca ramură distinctă a sistemului
nostru juridic, includerea reglementării în actul normativ unic referitor la raporturile
juridice de drept privat este salutară, pentru că va elimina necorelările şi formulările
redundante existente în reglementarea anterioară. Această asimilare a legislaţiei nu
va însemna sfârşitul dreptului familiei ca ramură de drept, ci va facilita o reglementare
unitară a familiei în sânul dreptului civil.
8. Ceea ce distinge dreptul familiei de alte ramuri de drept este:
a) Metoda de reglementare, care este în principal metoda egalităţii în drepturi a
părţilor, specifică dreptului privat. De asemenea, regăsim şi metode specifice de
reglementare:
- metoda subordonării drepturilor persoanelor care ocrotesc interesului persoa-
nelor ocrotite9, ce guvernează relaţiile dintre părinţi şi copii şi alte relaţii de ocrotire;
- metoda „statut legal", potrivit căreia normele juridice au un caracter imperativ.
în raporturile juridice supuse unei astfel de reglementări, părţile au libertatea de a în-
cheia sau nu actul juridic respectiv, dar după încheierea lui trebuie să se supună
regimului instituit de lege (o astfel de reglementare întâlnim în cazul căsătoriei sau al
adopţiei).
b) Obiectul de reglementare al dreptului familiei include relaţiile sociale ocrotite
prin normele acestei ramuri, respectiv:
- relaţiile de căsătorie, dreptul familiei prevăzând reguli referitoare la încheierea,
desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi raporturile personale şi patrimoniale
dintre soţi;
- raporturile rezultate din rudenie. Rudenia este de două feluri: de sânge şi civilă,
rezultată din adopţie. Toate relaţiile dintre aceste persoane constituie obiect de
studiu ai dreptului familiei;
- relaţiile privitoare la autoritatea părintească, ce se referă totalitatea drepturilor
şi a obligaţiilor pe care părinţii le au pentru realizarea intereselor personale şi patri-
moniale ale copiilor, precum şi cele relative la creşterea şi educarea lor;
- alte relaţii asimilate celor de familie, care formează obiect de reglementare al
dreptului familiei. De altfel, am arătat deja că noţiunea de familie poate include, în
anumite condiţii, cuplurile necăsătorite, persoanele între care există un raport de
ocrotire etc. in această categorie se includ: obligaţia de întreţinere între foştii soţi,
raporturile care se nasc în legătură cu plasamentul, concubinajul etc. 10 11
9
Toate actele normative indicate in această secţiune au fost modificate la data intrării în
vigoare a noului Cod civil.
T. BODOAŞCĂ. Examen de ansamblu şi observaţii critice privind familia şi căsătoria în
reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 11/2009, p. 13.
11
A se vedea I. ALBU, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 33;
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, Bucu-
reşti, 2012, p. 6.
§2. Izvoarele dreptului familiei

9. a) Normele dreptului european constituie izvorul primordial, iar dintre acestea
trebuie să indicăm Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii
Europene în această materie, care sunt obligatorii pentru instanţele române.
b) Constituţia României constituie izvor fundamental al dreptului familiei. întrucât
cuprinde o parte dintre principiile acestei ramuri de drept, cum sunt principiul
egalităţii femeii cu bărbatul, al ocrotirii de către stat a căsătoriei şi a familiei, precum şi
al intereselor mamei şi ale minorilor.
c) Codul civil111 constituie izvorul organic principal al dreptului familiei. Structura
acestuia, în linii mari, a fost prezentată atunci când s-a abordat problema obiectului
de reglementare a dreptului familiei, aşa încât se mai impune doar precizarea că acest
act normativ a fost pus în aplicare la data de 1 octombrie 2011 (prin Legea nr.
71/2011).
d) Alte acte normative ce cuprind dispoziţii cu privire la relaţiile de familie sunt":
- Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată;
- Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată.
§3. Principiile generale ale familiei şi ale căsătoriei

10. Din analiza Titlului I al Cărţii intitulate „Despre familie” din Codul civil putem
desprinde principiile care guvernează familia, căsătoria, principii care trebuie să fun-
damenteze orice act normativ sau administrativ şi orice decizie judiciară referitoare la
aceasta.
în ordinea în care sunt prevăzute de textele legale, aceste principii sunt:
- principiul căsătoriei liber consimţite între soţi [art. 258 alin. (1) şi art. 259 alin.
(1)];
- principiul egalităţii în drepturi a soţilor [art. 258 alin. (1)];
- principiul ocrotirii familiei de către societate şi stat prin măsuri economice şi
sociale [art. 258 alin. (2) şi (3)];
- principiul monogamiei [art. 258 alin. (4) şi art. 259 alin. (1)];
- principiul interzicerii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex [art. 258 alin. (4)
şi art. 259 alin. (1) şi (2)];
- principiul încheierii căsătoriei în scopul întemeierii unei familii şi dreptul de a se
căsători [art. 259 alin. (2)];
- principiul caracterului laic al căsătoriei sau caracterul subsecvent al căsătoriei
religioase [art. 259 alin. (3)];
- principiul solemnităţii căsătoriei [art. 259 alin. (4)]; 12 121
1 1
Codul familiei a fost abrogat după intrarea în vigoare a noului Cod civil, care include
prevederi cuprinse până atunci în: Codul familiei: Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în apli-
care a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (De-
cretul nr. 31/1954); Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă; Legea nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei.
II. Dreptul familiei 9
- principiul egalităţii în drepturi a copiiior din afara căsătoriei cu cei din căsătorie
(art. 260);
- principiul interesului superior al copilului [consacrat expres în art. 263 şi reluat
în art. 258 alin. (1), art. 261, art. 262 şi art. 264].
11. Principiu! căsătoriei liber consimţite între soţi [art. 258 alin. (1) şi art. 259 alin.
(1) NCC] este unul dintre principiile constituţionale ale dreptului familiei, ceea ce
subliniază importanţa pe care statul o acordă acestei instituţii. Articolul 48 alin. (1) din
Constituţie prevede că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi
(...)”, iar ideea liberului consimţământ se regăseşte şi în actele internaţionale privind
drepturile omului care consacră acest element fundamental al familiei şi căsătoriei
[Declaraţia universală a drepturilor omului în art. 25 şi art. 26, Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice în art. 23 alin. (3), Pactul internaţional privind drep-
turile economice, sociale şi culturale în art. 10 alin. (1) şi Convenţia ONU privitoare la
consimţământul la căsătorie, vârsta minimă a căsătoriei şi înregistrarea căsătoriei
adoptată la 7 noiembrie 1962[1]],
încheierea căsătoriei prin exprimarea liberă a consimţământului viitorilor soţi
reprezintă o aplicare specifică a condiţiilor generale de încheiere a actelor juridice,
întrucât căsătoria este, fără dubiu, un act juridic. Articolul 1169 NCC consacră liber-
tatea de a contracta, iar art. 1179 prevede că o condiţie esenţială pentru validitatea
contractului este consimţământul valabil al părţilor. Ca urmare, şi în cazul căsătoriei,
lipsa materială sau psihică a consimţământului ori vicierea consimţământului unuia
dintre soţi duce la desfiinţarea căsătoriei.
Libertatea încheierii căsătoriei reprezintă mai mult decât libertatea de a
contracta, fiind indestructibil legată de drepturile persoanei umane, iar necesitatea
consacrării exprese a acesteia îşi are originea în istorie, pentru că mult timp
încheierea căsătoriei a reprezentat o afacere de familie, consimţământul părinţilor
fiind considerat mai important sau cel puţin la fel de important ca şi cel al soţilor.
în reglementarea actuală, soţii sunt cei care trebuie să consimtă la încheierea
căsătoriei în mod liber, iar dacă viitorii soţi sunt minori, căsătoria trebuie încuviinţată
de părinţii acestora.
Exprimarea liberă a consimţământului la căsătorie are legătură şi cu scopul
căsătoriei, care este întemeierea unei familii. Căsătoria trebuie să se încheie numai
dacă are la bază respectul şi afecţiunea reciprocă între soţi, în caz contrar nu va
rezulta o familie, iar căsătoria va fi lovită de nulitate absolută, fiind fictivă. 13
13 Principiul egalităţii în drepturi a soţilor, atât între ei, cât şi în relaţia cu copiii
lor, a fost consacrat constituţional încă din anul 1948 şi se reflectă în numeroase
texte referitoare la familie şi căsătorie. Articolul 483 NCC prevede că drepturile şi
îndatoririle care compun autoritatea părintească aparţin în mod egal ambilor părinţi şi
se exercită împreună şi în mod egal de aceştia (art. 503 NCC).
Anterior anului 1948, în regimul vechiului Cod civil, puterea părintească aparţinea
în principiu ambilor părinţi, dar era exercitată în timpul căsătoriei numai de tată, în
calitatea sa de şef al familiei. în caz de divorţ, puterea părintească era exercitată prin
ambii părinţi, dar tatăl nu putea pierde dreptul de a supraveghea educaţia copiilor
săi, chiar dacă minorul nu i-ar fi fost încredinţat spre creştere şi i i cacă divorţul s-ar fi
pronunţat din vina sa. în privinţa copilului din afara c ă s ; : ' a : _~e'ea părintească
aparţinea numai mamei acestuia, datorită faptului că star a- nităţii din afara căsătoriei
se putea face în condiţii extrem de restrictive.
13. Principiul ocrotirii familiei de către societate şi stat prin măsuri economice şi
sociale [art. 258 alin. (2) şi (3) NCC], Obligaţia statului de a sprij - prin măsuri economice
şi sociale încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi conso.i- darea familiei este
consacrată şi prin actele internaţionale privind drepturile omului care consideră familia
ca fiind elementul natural şi fundamental al societăţii [Declaraţia universală a
drepturilor omului în art. 16 alin. (3), Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice în art. 33 alin. (1), Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale în art. 10 alin. (1)].
Modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze încheierea sau desfacerea
căsătoriei, relaţiile dintre părinţi şi copii sau ajutoarele materiale sau sociale pe care
familiile sau copiii le primesc în anumite condiţii reprezintă o formă de executare a
acestei obligaţii a statului.
14. Principiul monogamiei [art. 258 alin. (4) şi art. 259 alin. (1) NCC] rezultă din
formularea textelor indicate, fiind consacrat expres numai în partea referitoare la
condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei, în art. 273. Fiind un principiu izvorât din
tradiţia poporului român, considerăm că trebuie să îşi găsească locul în rândul regulilor
fundamentale care guvernează familia. Conform acestui principiu, persoana căsătorită
nu mai poate încheia o nouă căsătorie, iar dacă această regulă se încalcă, cea de-a doua
căsătorie este lovită de nulitate absolută. în afara acestei sancţiuni civile, persoana
vinovată poate fi sancţionată şi penal, întrucât bigamia este o infracţiune contra
familiei.
15. Principiul interzicerii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex [art. 258 alin. (4) şi
art. 259 alin. (1) şi (2)] este un alt principiu a cărui consacrare expresă a fost făcută în
partea referitoare la condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei. în art. 277 alin. (1).
Refuzul recunoaşterii relaţiilor dintre persoanele de acelaşi sex este unui general şi
categoric şi vizează logodna, parteneriatele în vederea reproducerii umane medical
asistate sau a adoptării unui copil[1J.
16. Principiul încheierii căsătoriei în scopul întemeierii unei familii coroborat cu
dreptul de a se căsători recunoscut bărbatului şi femeii [art. 259 alin. (2)] nu a fost
prevăzut expres în Codul familiei, cu toate acestea, doctrina şi practica judiciară au
admis fictivitatea căsătoriilor încheiate pentru realizarea unor interese pe care viitorii
soţi nu le-ar fi atins în alt mod?2l
Dreptul de a se căsători este cuprins, în aceeaşi formă, şi în art. 12 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, iar Curtea Europeană, prin jurisprudenţa sa, veghea- 14
15
ză ca legiuitorul intern să nu aducă atingere substanţei acestui drept111. Dreptul de a
se căsători cuprinde trei atribute principale: dreptul de a se căsători, dreptul de a-şi
111
E. FLORIAN, în F.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 254.
15
Astfel de căsătorii se pot încheia, de exemplu, din interes material, pentru obţinerea
dreptului de şedere, de muncă sau cetăţenia altui stat etc.
alege partenerul şi dreptul de a refuza o căsătorie. Toate acestea sunt de ordine publică,
nicio autoritate nu poate interzice unei persoane să se căsătorească, această interdicţie
nefiind permisă nici ca sancţiune, indiferent de natura sa. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a decis că refuzul autorităţilor de a permite unor persoane aflate în
detenţie să se căsătorească cu partenerele lor aduce atingere esenţei înseşi a dreptului
reclamanţilor de a se căsători. în decizie s-a subliniat că, dacă cei deţinuţi sunt privaţi
de libertate şi de anumite drepturi, aceasta nu înseamnă că ei nu au dreptul de a se
căsători, iar alegerea unui partener şi decizia de a se căsători sunt hotărâri strict private
şi personale, fiind indiferent dacă ele sunt sau nu acceptabile pentru autorităţi 121. în
principiu, Curtea Europeană garantează dreptul la căsătorie în forma sa clasică, deci
căsătoria dintre două persoane de sex biologic diferit, ca fundament juridic al
familiei131, art. 12 din Convenţie instituind în sarcina statelor obligaţii pozitive esenţiale
cu caracter general de a reglementa condiţiile exercitării acestui drept şi obligaţii
pozitive concrete pentru unele situaţii particulare141. Abia după unele ezitări, Curtea a
recunoscut şi dreptul la căsătorie al transsexualilor 151, însă pare departe de a adopta o
soluţie similară şi în cazul homosexualilor161.
Articolul 12 din Convenţie are în vedere numai căsătoria civilă171, monogamă,
pentru că poligamia este exclusă de cultura statelor contractante 181, şi nu cuprinde în
conţinutul său dreptul la o căsătorie postumă, care poate fi dorită de o persoană care
supravieţuieşte aceleia cu care intenţiona să se căsătorească191.
Dreptul de a se căsători este de ordine publică, astfel că orice clauză de celibat,
indiferent de actul în care este cuprinsă (testament, contract de muncă etc.), este 16 17
18 19
lovită de nulitate absolută, având o cauză ilicită 111 şi imorală. De asemenea, este lo-
vită de nulitate clauza care interzice căsătoria cu o anumită persoană sau cu o per-
soană de o anumită rasă, religie sau provenienţă socială 121.
17. Principiul caracterului laic al căsătoriei sau caracterul subsecvent al căsătoriei
religioase rezultă din art. 259 alin. (3) NCC. Acest text, spre deosebire de articolul
corespondent din Codul familiei131, face referire expresă la celebrarea religioasă a
111
Curtea Europeană a condamnat Elveţia pentru o prevedere legală, astăzi abrogată, care
permitea judecătorului ca, la divorţ, să instituie în sarcina soţului vinovat de desfacerea căsă-
toriei sancţiunea de a nu se recăsători timp de până la doi ani, termenul putând fi prelungit în caz
de adulter (Hotărârea din 18 decembrie 1987), şi Marea Britanie, a cărei legislaţie interzicea
căsătoria între tatăl vitreg şi fosta soţie a fiului său (Hotărârea din 13 septembrie 2005), ambele
citate de A. BENABENT , Droit civil. Droit de la famille, Ed. Montchrestien, Paris, 2010, p. 26-27.
121
Hotărârile din 5 ianuarie 2010 în cauzele Frasik c. Poloniei şi Jaremowicz c. Poloniei.
rezumate în C.J. nr. 3/2010, p. 171-172.
I3]
Hotărârea din 17 octombrie 1986 în cauza Rees c. Regatului Unit şi Hotărârea din 27
septembrie 1990 în cauza Cossey c. Regatului Unit.
17
C. BÎRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.
Drepturi şi libertăţi, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 849.
,5i
Cauza Christine Goodwin c. Regatului Unit, Hotărârea din 11 iulie 2002.
19
PH. MALAURIE, L. AYNES, La famille, Ed. Defrénois, Paris, 2004, p. 50.
171
Fosta Comisie a reţinut că obligaţia de a încheia căsătoria în formele prevăzute de lege
în locul unui ritual religios specific nu reprezintă un refuz de recunoaştere a dreptului la căsătorie
(Decizia din 18 decembrie 1974 în cauza X. c. Republicii Federale Germania, citată de C.
NICOLESCU, Conţinutul dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii reflectat în juris-
prudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Dreptul nr. 3/2009, p. 54).
[8
{ Hotărârea C.E.D.O. din 18 decembrie 1986 în cauza Johnston şi alţii c. Irlandei.
191
Decizia din 13 decembrie 1984 în cauza M. c. Republicii Federale Germania, citată de C.
NICOLESCU, Conţinutul dreptului la căsătorie..., p. 55.
căsătoriei, care poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile 20 21.
18. Principiul solemnităţii căsătoriei [art. 259 alin. (4) NCC] rezultă din faptul că
toate condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate se stabilesc prin Codul civil. Ca orice
act solemn, încheierea valabilă a căsătoriei şi naşterea efectelor sale specifice au loc
numai dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege.
Solemnitatea căsătoriei presupune o serie de condiţii anterioare şi concomitente
încheierii acesteia, dintre care cea mai importantă este cea a prezenţei ambilor soţi în
faţa ofiţerului de stare civilă şi a exprimării consimţământului liber al acestora.
19. Principiul egalităţii în drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie
(art. 260 NCC) este un principiu care a făcut deja istorie în dreptul nostru şi înseamnă
că cele două categorii au exact aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii în raporturile cu
părinţii lor, în ceea ce priveşte numele, autoritatea părintească, întreţinerea şi vocaţia
succesorală. Singura deosebire ce se menţine şi sub noul Cod civil este stabilirea
paternităţii. în cadrul acestei acţiuni, copilul din afara căsătoriei are sarcina de a proba
paternitatea, în timp ce copilul din căsătorie este scutit de această sarcină, fiind
beneficiarul prezumţiei de paternitate. Dacă însă mama copilului a convieţuit cu
pretinsul tată în perioada timpului legal al concepţiei, şi copilul din afara căsătoriei
beneficiază de o scutire de dovadă (prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată - art. 426
NCC).
Protecţia acordată de stat şi întinderea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti sunt
egale, indiferent dacă un copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Egalitatea este firească, întrucât faptul sângelui este identic, iar în privinţa adopţiei,
legislaţia actuală consacră un singur tip, al adopţiei cu efecte depline, prin care se naşte
o legătură de filiaţie identică cu cea de sânge. Acest principiu este consacrat şi prin
Constituţie şi concură la asigurarea interesului copilului.
Vechiul Cod civil numea copilul din afara căsătoriei copil natural sau nelegitim, iar
situaţia sa era asimilată cu aceea a copilului din căsătorie numai faţă de mamă, pe când
faţă de tată, chiar dacă a fost recunoscut, nu avea niciun drept. Codul familiei din 1954
a înlăturat toate diferenţele de regim juridic între aceste categorii de copii, cu excepţia
modului de stabilire a legăturii de filiaţie, care a rămas mai anevoioasă în cazul copilului
din afara căsătoriei. încă înainte de adoptarea noului Cod civil, în această materie s-a
remarcat o liberalizare, în sensul că au fost înlăturate toate condiţiile pentru
introducerea acestor acţiuni, chiar şi termenul de prescripţie de 1 an fiind înlăturat.
111
în sensul că în astfel de cazuri ar fi incidenţă sancţiunea caducităţii, a se vedea A. BENABENT ,
op. cit., p. 26 şi practica judiciară citată, notele 7 şi 8.
121
Jurisprudenţa franceză a acceptat o scurtă perioadă ca valabilă concedierea unui angajat
pentru că s-a căsătorit cu angajatul unui concurent, însă poziţia a fost revizuită, iar în prezent
astfel de concedieri sunt considerate ilegale. O decizie relativ recentă a recunoscut ca valabil un
legat făcut sub condiţia ca legatarul să se căsătorească, întrucât lipsea orice indicaţie referitoare
la alegerea partenerului (A. BENABENT , op. cit., p. 27-28).
131
Art. 3 C. fam. prevedea că numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă
naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în cod. Se observă că lipseşte orice referire la
ceremonia religioasă, lucru firesc, dacă ne raportăm la contextul politic în care a fost adoptat
Codul familiei.
21
Există state în care încheierea căsătoriei este atribuţia exclusivă a autorităţilor religioase
şi state în care căsătoria poate fi încheiată atât de reprezentanţii cultelor, cât şi de funcţionarii
învestiţi de stat în acest sens (această a doua variantă este consacrată de Codul civil Québec în
art. 366 şi urm.).
Noul Cod civil păstrează această direcţie de liberalizare a contenciosului paternităţii
din afara căsătoriei, prevăzând în plus şi o prezumţie legală care simplifică sarcina
probatorie a reclamantului în aceste categorii de acţiuni.
20. Principiul interesului superior al copilului [consacrat expres în art. 263 şi reluat în
art. 258 alin. (1), art. 261, art. 262 şi art. 264 NCC]. Interesul superior al copilului este o
noţiune preluată din Convenţia privind drepturile copilului22, dar care nu este definită
nici de aceasta şi nici de legislaţia noastră internă.
Interesul superior al copilului trebuie să fie unicul scop al tuturor acţiunilor
părinţilor şi măsurilor întreprinse de stat în legătură cu un copil. Având în vedere că
dreptul şi psihologia nu sunt ştiinţe exacte, aprecierea acestui interes este deosebit de
dificilă. El trebuie evaluat în funcţie de datele sociale, economice şi politice ale unei ţări
şi epoci, dar şi de situaţia concretă a copilului respectiv.
în doctrină s-a subliniat că prin interes al copilului legiuitorul desemnează, pe de o
parte, un interes social, superior, conform căruia părinţii au obligaţia să crească şi să
educe copilul în conformitate cu regulile şi principiile generale ale societăţii, iar, pe de
altă parte, un interes personal concret al minorului, în acest sens părinţii având obli-
gaţia de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, dar şi de educarea şi pre-
gătirea profesională potrivit cu însuşirile sale. Cele două laturi ale noţiunii se între-
pătrund şi se influenţează reciproc, iar exercitarea lor trebuie să se facă numai în
limitele create de dreptul pozitiv121.
Utilizarea noţiunii de „superior” indică faptul că interesul copilului trebuie preferat,
în caz de conflict, altor interese implicate. Articolul 2 din Legea nr. 272/2004 arată că
principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi
obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi altor
persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal131.
11
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de
România
[2j
prin Legea nr. 18/1990 (republicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001).
Pentru o analiză mai aprofundată, a se vedea AL. BACACI, Precizări privind instituţia
ocrotirii
[3]
părinteşti, în Dreptul nr. 10/2000, p. 58-61.
Deşi Legea nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004 au fost adoptate ca părţi ale
22
Desuetudinea acestei instituţii face ca ea să nu fi fost inclusă în Codul civil al regiunii
Québec, cel mai modern cod de inspiraţie franceză şi care a fost folosit ca sursă de inspiraţie şi
de legiuitorul român, chiar dacă nu neapărat în partea referitoare la familie. Logodna nu este
reglementată nici de Codul civil francez, dar se regăseşte în Codul civil italian şi în cel elveţian.
Introducerea prevederilor privind logodna a fost motivată de redactori ca fiind „o realitate
tradiţională în România". în doctrină s-a pus întrebarea dacă instituţionalizarea logodnei nu a
reprezentat soluţia onorabilă a legalizării concubinajului, această idee fiind mai lesne de acceptat
şi de segmentul de opinie publică mai puţin tolerant faţă de legitimarea uniunii faptice. A se
vedea E. FLORIAN, Consideraţii asupra logodnei reglementată de noul Cod civil român, în C.J. nr.
11/2009, p. 634. Chiar dacă nu aceasta a fost intenţia legiuitorului, unele soluţii referitoare la
logodnă ar putea fi folosite şi pentru concubini, aşa cum se întâmplă în jurisprudenţa franceză
care, deşi defineşte concubinajul, nu dă dreptul la despăgubiri concubinului părăsit abuziv, astfel
că se aplică dispoziţiile referitoare la logodnă (P. MURAT , Droit de la familie, Ed. Dalloz, Paris,
2007, p. 446).
2;
în limba franceză se foloseşte termenul de fiançailles, care provine din limba latină în care
fido, -ere înseamnă a încredinţa, a da încrederea sa.
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BÂLĂNESCU, AL. BAICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed.
AII, Bucureşti, 1996, p. 188.
pachetului legislativ destinat ocrotirii copilului, între acestea există deosebiri
terminologice nejustificate şi care stabilesc domenii de aplicare diferite. în acelaşi sens,
a se vedea T. BODOAŞCĂ, Unele aspecte critice referitoare la necorelarea unor dispoziţii
din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului cu anumite
norme din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, în Dreptul nr. 5/2005,
p. 85-94.
Capitolul al lll-lea. Căsătoria
21. Căsătoria reprezintă o instituţie extrem de importantă în economia dreptului

familiei, pentru că majoritatea relaţiilor sociale ocrotite de această ramură de drept îşi
au izvorul în căsătorie. Analiza acestei instituţii va fi precedată de scurte considerente
privind logodna şi concubinajul.
Secţiunea 1. Logodna
§1. Noţiune şi condiţii

22. Includerea logodnei între instituţiile reglementate de Codul civil, după ce Codul
familiei nu făcea nicio referire la ea, reprezintă o întoarcere în timp nejustificată,
pentru că fenomenul nu este atât de răspândit pentru a beneficia de un întreg capitol
în Codul civil, în timp ce concubinajul este abia amintit [1J. Modul de reglementare a
logodnei pare a fi inspirat de art. 90 C. civ. elveţian sau de art. 79 C. civ. italian.
Etimologic, cuvântul provine din limba slavonă, în care lagoditi înseamnă a se
înţelege, a trata ceva[2], iar în dreptul roman era numită sponsalia. Sistemele juridice au
oscilat între a acorda putere obligatorie şi a nu recunoaşte niciun efect acestei
promisiuni de a se căsători. După ce romanii şi vechiul drept românesc atribuiau
logodnei forţă obligatorie izvorâtă din stipulaţia reciprocă a părţilor de a se căsători3j,
vechiul Cod civil a înlăturat orice caracter obligatoriu al acesteia, păstrându-se doar
obligarea la daune-interese a celui din a cărui culpă s-a rupt logodna, cu condiţia ca
cealaltă parte să dovedească faptul că i s-a cauzat un prejudiciu. Codul familiei a
ignorat această instituţie şi nu i-a acordat nicio dispoziţie, iar practica judiciară nu a
cunoscut litigii întemeiate pe răspunderea logodnicilor pentru ruperea intempestivă a
logodnei sau pe restituirea darurilor. 111
Concluzionând, deşi în istoria noastră a existat o tradiţie în ceea ce priveşte lo-

godna, întrucât lipsa ei din reglementarea ultimilor ani nu a creat ideea de vid juridic,
susţinem că reglementarea ei nu era necesară.
Logodna este definită ca promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, ea fiind
considerată un acord sentimental şi intelectual asupra unei căsătorii viitoare, un timp
de gândire11' în care logodnicii îşi încearcă sentimentele şi învaţă să se cunoască.
Pentru a se putea încheia logodna, este necesar să fie îndeplinite aceleaşi condiţii de
fond ca pentru căsătorie, cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de
tutelă121.
în ceea ce priveşte natura sa juridică, logodna este un act juridic, deşi particu-
larităţile sale nu se conciliază în unele privinţe cu teoria clasică a actului juridic civil, în
special pentru că încheierea logodnei nu naşte efecte juridice, încheierea căsătoriei
nefiind obligatorie pentru niciunul dintre parteneri131.
23. Condiţiile de fond pentru încheierea valabilă a logodnei sunt vârsta de 18 ani
pentru ambii viitori soţi, voinţa de a se logodi exprimată prin consimţământul lor liber,
viitorii soţi să nu fie rude (fireşti sau din adopţie) în linie dreaptă sau în linie colaterală
până la al patrulea grad inclusiv, să nu fie căsătoriţi, să nu fie alienaţi sau debili mintal şi
să nu existe un raport de tutelă între ei. De altfel, tutela este exclusă între persoanele
majore şi nepuse sub interdicţie.
Tot o condiţie de fond este şi necesitatea diferenţierii sexuale între cei doi parteneri
care se logodesc. Alineatul (5) al art. 266 NCC prevede expres, ca şi în cazul căsătoriei,
că logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.
Referitor la condiţiile de fond, credem că se mai impun următoarele precizări:
- minorii între 16 şi 18 ani se pot logodi cu încuviinţarea părinţilor, căsătoria ur-
mând să se încheie cu respectarea tuturor cerinţelor de fond sau de formă şi doar dacă
există motive temeinice care să o justifice sau după ce viitorii soţi împlinesc 18 ani;
- în ceea ce priveşte existenţa unei căsătorii anterioare, credem că logodna s-ar
putea încheia şi în timpul procesului de divorţ, căsătoria subsecventă logodnei urmând
să se încheie după rămânerea definitivă a hotărârii de desfacere a căsătoriei.
Pentru încheierea logodnei nu este necesară îndeplinirea niciunei formalităţi,
dovada putându-se face cu orice mijloc de probă23 24. Ca şi în alte procese privitoare la
raporturi de familie, se vor putea asculta ca martori rudele şi afinii până la gradul a
treilea inclusiv, în afară de descendenţi. Deşi textele legale care reglementează regimul
probator nu se referă expres şi la soţ, fostul soţ, logodnic şi concubin, credem că şi
aceste categorii de persoane pot fi martori în procesele izvorâte din ruperea
111
PH. MALAURIE, L. AYNES, op. cit., p. 56.
121
în forma iniţială a Codului se menţiona autorizarea organului administrativ competent,
ceea ce era evident o eroare, întrucât între condiţiile de fond sau de formă cerute pentru
încheierea căsătorie nu se regăseşte o astfel de autorizare.
l !
° Pentru o analiză aprofundată a naturii juridice a logodnei şi a argumentelor care o exclud
din rândul faptelor juridice, a se vedea E. FLORIAN, Consideraţii asupra..., p. 629-630 şi 632- 633.
24
Libertatea probei şi lipsa oricărei formalităţi pentru încheierea logodnei nu înseamnă că se
va naşte dreptul la despăgubiri în urma oricărei legături amoroase sau a tuturor relaţiilor de
concubinaj care sfârşesc prost.
V. Regimurile matrimoniale 83
logodnei, pentru aceleaşi motive pentru care pot fi şi celelalte categorii, însă instanţele
judecătoreşti trebuie să manifeste vigilentă în aprecierea acestor depoziţii şi să le
înlăture pe acelea care ar suferi de părtinire 11.
24. încheierea logodnei este facultativă, căsătoria nefiind condiţionată de aceasta.

Având în vedere că logodna nu este obligatorie şi nici nu obligă practic la încheierea
căsătoriei, în literatura juridică franceză s-a pus în discuţie natura juridică a acestei
„obligaţii care nu obligă la nimic”25 26. în ceea ce ne priveşte, considerăm că logodna
este o instituţie sui generis, pentru încheierea căreia sunt necesare condiţiile cerute în
cazul contractelor, însă temeiul juridic pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate este
răspunderea civilă delictuală, respectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, conform
art. 1357 NCC[3]. Logodna are deci o natură hibridă, fiind exclusă caracterizarea sa ca un
contract141, întrucât s-ar afecta libertatea dreptului la căsătorie.
Logodna naşte pentru logodnici doar o obligaţie negativă de a se abţine să rupă
logodna abuziv, obligaţia fiind identică cu cea din dreptul comun de a nu comite nicio
faptă ilicită, cu intenţie sau din culpă, care să creeze altuia un prejudiciu.
§2. Ruperea logodnei

25. Aşa cum arătat anterior, dacă unul dintre logodnici rupe logodna, indiferent
dacă are un motiv serios sau nu are niciun motiv şi indiferent cât de aproape este
proiectata căsătorie, el nu poate fi constrâns să încheie căsătoria, întrucât din în-
cheierea logodnei nu se naşte o astfel de obligaţie, ea fiind contrară dreptului per-
soanei de a refuza să se căsătorească.
Ruperea logodnei este posibilă oricând şi în orice condiţii, clauza penală stipulată
pentru ruperea logodnei fiind considerată nescrisă. Termenul „nescrisă” se referă la
sancţiunea nulităţii absolute a clauzei respective 151. Ca urmare, părţile nu pot stabili,
din momentul încheierii logodnei, cuantumul despăgubirilor ce se datorează în cazul
ruperii acesteia, pentru că o clauză penală extrem de oneroasă ar obliga părţile să se
căsătorească împotriva voinţei lor, constituind astfel o încălcare a dreptului la căsătoria
liber consimţită.
Ruperea logodnei, ca şi încheierea ei, nu este supusă niciunei formalităţi, fiind
aplicabil principiul mutuus consensus, mutuus dissensus, iar dovada se face cu orice
mijloc de probă.
111
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 207.
26
[3i
De altfel, acordarea daunelor-interese pe baza art. 998 C. civ. 1864 s-a regăsit şi în
practica judiciară creată sub acest act normativ (C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL.
BĂICOIANU, op. cit., p. 188 şi practica judiciară acolo citată).
IJl
Pentru a explica această contradicţie internă a logodnei, care este, dar nu este, un
contract, unii autori au încercat o comparaţie cu alte contracte care lasă părţilor libertatea de a
se elibera de contractul încheiat, aşa cum sunt contractul de muncă încheiat pe durată nede-
terminată sau vânzarea-cumpărarea pe gustate. Comparaţia a fost considerată nepotrivită,
pentru
[5] că există o diferenţă majoră: logodna nu naşte nicio obligaţie dacă nu este ruptă de o
manierăE.incorectă Consideraţii
FLORIAN, (PH. MALAURIEasupra...,
, L. AYNESp., op.
630.cit., p. 59 şi opiniile acolo citate).
§3. Efectele logodnei

26. Din punct de vedere al efectelor, distingem între efectele logodnei şi efectele
ruperii acesteia.
în primul rând, am arătat că logodna nu produce efecte patrimoniale şi nici nu
obligă la încheierea căsătoriei. în schimb, logodna naşte obligaţia negativă de a nu rupe
logodna în mod abuziv şi, în anumite condiţii, credem că poate constitui o dovadă a
existenţei convieţuirii dintre cei doi logodnici, deci o bază pentru prezumţia de
paternitate faţă de tatăl din afara căsătoriei (art. 426 NCC).
27. în al doilea rând, efectele ruperii logodnei sunt doar de natură patrimonială şi
constau în restituirea darurilor, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin ruperea
abuzivă a logodnei şi caducitatea donaţiilor făcute de un terţ viitorilor soţi sau unuia
dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei (art. 1030 NCC).
Primul efect pe care ruperea logodnei îl produce este restituirea darurilor pe care
logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea
căsătoriei. Se observă că legiuitorul nu condiţionează restituirea de existenţa unui
abuz, ca urmare, aceasta se datorează indiferent care a fost motivul despărţirii, dacă a
existat sau nu un motiv şi care parte a avut iniţiativa ruperii logodnei.
Partea care, înainte de încheierea logodnei sau în timpul acesteia, a făcut celeilalte
părţi daruri în considerarea logodnei sau a căsătoriei ce ar fi trebui să urmeze poate
cere restituirea lor, inclusiv pe calea unei acţiuni formulate la instanţa competentă. în
cadrul acesteia trebuie să dovedească, prin orice mijloc de probă, încheierea logodnei,
ruperea acesteia şi existenţa darului făcut celeilalte părţi.
întrucât legiuitorul a folosit termenul „daruri” atunci când a reglementat obligaţia
de restituire, s-ar putea crede că s-au avut în vedere numai darurile manuale, nu şi
donaţiile făcute înainte sau în timpul logodnei. în sprijinul acestei opinii vine şi prin-
cipiul irevocabilităţii donaţiilor, consacrat în art. 1015 NCC, ale cărei excepţii sunt
prevăzute expres şi limitativ în art. 1020[1]. Totuşi, considerăm că interpretarea corectă
a textului este cea sistematică, iar din coroborarea acestui articol cu art. 1030, rezultă
Articolul 1030 NCC prevede că donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei,
sub condiţia încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se
încheie. Acest text se referă la donaţiile făcute de un terţ viitorilor soţi, indiferent dacă
sunt sau nu logodiţi, însă considerăm că aceeaşi raţiune trebuie să existe şi în cazul
în care donaţia a fost făcută de unul dintre logodnici celuilalt, în vederea încheierii
căsătoriei.
Concluzionând, arătăm că, în cazul ruperii logodnei, principiul este restituirea
darurilor făcute reciproc de logodnici în considerarea logodnei sau a căsătoriei, iar
excepţia sunt darurile obişnuite, pe care logodnicii sunt îndreptăţiţi să le păstreze.
Darurile obişnuite sunt bunurile de valoare mică sau medie, în funcţie de nivelul de
trai al persoanei care le-a făcut, remise cu ocazii cum ar fi ziua de naştere sau săr-
bătorile de peste an, ocazii cu care se fac de obicei cadouri, chiar şi în cazul în care
logodna nu ar fi fost încheiată.
[1i
revocată pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea culpabilă a sar-
Donaţia poate fi____
; -Ti cu
cinilor din partea donatarului 3
soluţia contrară.
Credem că o situaţie specială este cea a inelului de logodnă, care trebuie inclus în
categoria darurilor ce trebuie restituite, mai ales că acesta poate avea pentru cel ce l-a
dăruit o valoare sentimentală, în cazul în care este o bijuterie de familie 111.
Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura
îmbogăţirii. Imposibilitatea restituirii în natură poate rezulta din pieirea, fortuită sau
culpabilă, ori din înstrăinarea bunului. Considerăm că restituirea în echivalent nu
trebuia limitată la măsura în care patrimoniul logodnicului obligat la restituire a
cunoscut o îmbogăţire şi că era echitabil să se restituie valoarea reală a bunului
imposibil de restituit. Aceasta, întrucât, în ambele situaţii (pieire sau înstrăinare),
logodnicul este culpabil, în primul caz de neglijenţă, iar în al doilea de ingratitudine,
pentru că a înstrăinat un bun primit în dar de la logodnicul său.
Nu vedem care a fost justificarea legiuitorului pentru forma în care a reglementat
restituirea în echivalent, mai ales că restituirea darurilor se impune indiferent care a
fost motivul ruperii logodnei. în plus, această reglementare va crea situaţii inechitabile.
De exemplu, dacă logodna se rupe din vina logodnicei care a primit un dar de la
logodnicul său, iar aceasta dovedeşte că bunul primit în dar a pierit, deci nu a cunoscut
nicio îmbogăţire, va fi exonerată de obligaţia de restituire.
Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre
logodnici. Reglementarea este urmarea firească a caducităţii logodnei în cazul dece-
sului unuia dintre logodnici. împărtăşim opinia conturată în jurisprudenţa franceză că,
în cazul în care decesul a fost provocat, accidental sau intenţionat, de un terţ, logod-
nicul rămas în viaţă are dreptul să ceară de la acesta despăgubiri materiale constând în
cheltuielile făcute în vederea căsătoriei şi daune morale pentru pierderea şansei pe
care ar fi avut-o, după căsătorie, de a beneficia de obligaţia de ajutor şi de întreţinere
ce ar fi existat în sarcina soţului său121.
28. Cel de-al doilea efect patrimonial al ruperii logodnei este acela că partea care
rupe logodna în mod abuziv sau care în mod culpabil l-a determinat pe celălalt să rupă
logodna poate fi obligată la despăgubiri.
Acţiunea poate fi pornită fie de cel ce a avut iniţiativa ruperii logodnei, fie de cel
părăsit şi se formulează împotriva celuilalt logodnic. Din punct de vedere al calităţii
procesuale active, se observă că oricare dintre logodnici poate introduce acţiunea,
indiferent dacă a fost părăsit nejustificat sau a fost determinat, în mod culpabil, de
celălalt logodnic să rupă logodna.
întrucât în ceea ce priveşte sarcina probei nu sunt prevăzute dispoziţii speciale,
urmează a se aplica regula generală actor incumbit probatio. Ca urmare, partea care
formulează cerere de despăgubiri trebuie să dovedească delictul sau cvasi-delictul
celeilalte părţi şi prejudiciul ce i-a fost cauzat. Fapta ilicită a celui obligat la despăgubiri
poate consta fie în ruperea abuzivă a logodnei, fie în aceea că l-a determinat pe 27 28
celălalt, în mod culpabil, să rupă logodna. Credem că poate fi considerată culpă şi
111
în doctrina franceză s-a susţinut că inelul de logodnă nu ar trebui restituit dacă vina ruperii
logodnei revine celui ce a oferit inelul, cu excepţia cazului în care acesta este o bijuterie de familie.
Credem că, în lipsa unei prevederi exprese, această distincţie în funcţie de culpă nu se aplică şi în
dreptul nostru, deci inelul de logodnă se va restitui în toate cazurile în care restituirea este solicitată, la
fel ca celelalte daruri.
28
PH. MALAURIE, L. AYNES, op. cit., p. 63 şi jurisprudenţa acolo indicată. în plus, se arată că
jurisprudenţa este ezitantă în a recunoaşte acelaşi drept la despăgubiri morale şi în cazul concubinilor.
ruperea total nejustificată a logodnei, mai ales dacă aceasta intervine atunci când
căsătoria este iminentă.
în cadrul acestei acţiuni se poate solicita restituirea cheltuielilor făcute sau con-
tractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările,
precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate. Existenţa şi întinderea cheltuielilor şi a
celorlalte prejudicii se pot dovedi cu orice mijloc de probă, pentru că între părţi au
existat relaţii care împiedică preconstituirea înscrisurilor. Aceste reguli de probaţiune
se aplică însă numai între foştii logodnici; dacă despăgubirile, inclusiv cele contractate
în vederea căsătoriei, sunt solicitate de terţe persoane, chiar şi de părinţii unuia dintre
logodnici, se aplică dreptul comun.
§4. Termenul de prescripţie
29. Acţiunea în restituirea darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea

logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, precum şi acţiunea în des-
păgubiri formulate în temeiul articolului anterior sunt supuse unui termen special de
prescripţie, mai scurt decât cel din dreptul comun.
Termenul este de un an şi curge de la ruperea logodnei. Data la care a fost ruptă
logodna se dovedeşte cu orice mijloc de probă. Termenul de un an este un termen de
prescripţie supus dispoziţiilor privind repunerea în termen, suspendarea şi prescripţia
(art. 2522, art. 2532-2543 NCC). Termenul mai scurt a fost prevăzut, în principal, în
scopul prezervării probelor. Fiind admis orice mijloc de probă, cel mai adesea se va
folosi dovada cu martori, iar aceasta este extrem de perisabilă, pentru că se bazează pe
percepţia şi memoria persoanelor apropiate logodnicilor.
Secţiunea a 2-a. Concubinajul
30. Termenul de concubinaj, utilizat în limbajul juridic pentru a desemna o relaţie

stabilă între două persoane de sex diferit care nu sunt legate prin căsătorie, provine din
expresia latină cum cubare, care înseamnă a dormi împreună. Evident că sensul actual
al concubinajului este mult mai larg, neputând fi redus doar la relaţia intimă între
persoane. Concubinajul presupune o convieţuire stabilă, o locuinţă comună,
oarticiparea la cheltuielile comune şi chiar creşterea şi întreţinerea unui copil, deose-
birea faţă de căsătorie constând în lipsa actului juridic, deci a consimţământului de a se
căsători şi, totodată, a statutului legal de persoană căsătorită, cu toate efectele
acestuia, respectiv comunitatea de bunuri, cu scutirea de dovadă pentru bunurile co-
mune, prezumţia de paternitate, obligaţia legală de întreţinere între soţi etc.
în societatea actuală, un număr tot mai mare de persoane renunţă la căsătorie şi
trăiesc în concubinaj111, sociologii punând acest fenomen în special pe seama intrării
masive a femeilor pe piaţa muncii şi pe creşterea independenţei lor financiare.
;1i
în România, conform datelor obţinute de Institutul Naţional de Statistică (INS),
828.000 de persoane au recunoscut că trăiesc în concubinaj. De asemenea, în Marea
Britanie, Germania şi Franţa, numărul acestor cupluri a crescut foarte mult, ceea ce a
dus la recunoaşterea legislativă a acestei forme de convieţuire, cu scopul declarat de a
proteja copiii născuţi din concubinaj, dar şi pe partenerii acestei uniuni. De exemplu, în
Franţa şi Germania, numărul
Concubinajul este cunoscut sub diferite denumiri, cum ar fi uniune liberă, uniune în
afara căsătoriei, coabitare, uniune stabilă, căsătorie de fapt, cvasi-căsătorie etc. în

esenţă, concubinajul reprezintă o stare de fapt, chiar dacă o serie de efecte juridice se
nasc din acesta, iar percepţia societăţii româneşti continuă să rămână una negativă,
situând partenerii necăsătoriţi la limita unei situaţii legale. Credem că această situaţie
este întreţinută artificial şi de legiuitor, care nu acceptă nici în anul 2009 existenţa
acestui fenomen, pentru că nu foloseşte nicăieri în noul Cod civil acest termen, ci doar
face referire la convieţuirea în afara căsătoriei.
Pentru prima oară în România au fost recunoscute anumite efecte concubinajului
prin noul Cod civil, astfel:
- art. 426 introduce prezumţia de paternitate şi între concubini, cu condiţia dove-
dirii convieţuirii în perioada timpului legal al concepţiei şi
- art. 441 prevede că reproducerea umană asistată medical cu terţ donator poate
fi solicitată şi de părinţi (un bărbat şi o femeie) care nu sunt căsătoriţi. Este adevărat că
nu se solicită existenţa unei perioade de convieţuire anterior cererii, aşa cum prevede,
de exemplu, legislaţia franceză, dar credem că legiuitorul a avut în vedere cuplurile
căsătorite sau cele de concubini, pentru că doar acestea pot asigura stabilitatea
necesară copilului ce se va naşte prin aplicarea acestei proceduri.
Legislaţia specială recunoaşte, de asemenea, unele efecte concubinajului. Astfel,
Legea nr. 273/2004 reglementează o excepţie de la interdicţia adopţiei multiple şi
permite adoptarea unui copil adoptat de o persoană singură de către persoana de sex
opus cu care primul adoptator are o relaţie stabilă.
Din punct de vedere doctrinar, se observă că autorii definesc şi analizează con-
cubinajul extrem de sumar, mai ales prin prisma asemănărilor şi deosebirilor ce există
în raport cu căsătoria.
Deşi anterior Codului civil din 2009 nu existau în legislaţie referiri la concubinaj sau
la efectele acestuia, Constituţia şi Codul familiei au prevăzut egalitatea de tratament
juridic al copilului născut din afara căsătoriei cu copilul născut din căsătorie (egalitatea
priveşte dreptul la nume, la întreţinere, drepturile succesorale etc.), singura deosebire
fiind cea referitoare la stabilirea paternităţii. Ca urmare a acestei diferenţe, doar copilul
din căsătorie era beneficiarul prezumţiei de paternitate. Sub influenţa noului Cod civil,
şi această diferenţă este parţial înlăturată, pentru că, aşa cum am arătat, art. 426
permite şi copilului născut de o femeie care a convieţuit cu presupusul tată în perioada
timpului legal de concepţie să invoce beneficiul acestei prezumţii.
Situaţia copiilor naturali nu a fost întotdeauna identică cu cea a copiilor legitimi. în
Evul Mediu, sub influenţa dreptului canonic, care avea ca scop eradicarea concubi-
najului şi menţinerea supremaţiei căsătoriei, garanţie a păstrării averilor şi a autorităţii
părinteşti asupra copiilor, copiii naturali aveau un statut inferior, iar concubinajul era
pedepsit.
Codul civil român din 1864 nu recunoştea concubinajul, dar nici nu îl incrimina,
singura piedică în dezvoltarea acestuia fiind menţinerea situaţiei de inferioritate
uniunilor libere a depăşit 2,5 milioane. în Grecia în schimb, numărul cuplurilor care
trăiesc în concubinaj a rămas relativ mic şi, cu toate acestea, Guvernul elen a înţeles să
promoveze o iniţiativă legislativă cu scopul de a recunoaşte concubinilor aceleaşi
drepturi ca şi cuplurilor căsătorite în ceea ce priveşte moştenirea şi întreţinerea.
înregistrarea concubinajului ar urma să se facă prin act notarial.
juridică pentru copiii naturali. Evident că această formă de ignorare a concubinajului
însemna, indirect, un mijloc de luptă împotriva sa, pentru că un copil născut din afara
căsătoriei nu avea nicio cale de a se apăra împotriva părintelui care nu dorea să îl
recunoască.
în doctrina franceză[1i s-a arătat că legea are şi rolul de a trasa anumite reguli
morale, în sensul că, atunci când încetează să condamne ceea ce este imoral, multe
oersoane vor considera că acea activitate este nevinovată. Aşa fiind, ceea ce legea nu
sancţionează, în timp, devine moral, fapt ce s-a întâmplat cu avortul şi cu concubinajul.
Mai mult, s-a susţinut că asimilarea copiilor naturali cu copiii din căsătorie a acţionat
puternic împotriva căsătoriei.
în prezent, faţă de amploarea fenomenului, credem că ignorarea nu mai este
oosibilă121, pentru că se produc numeroase consecinţe, în principal prin naşterea unor
copii, dar şi în planul bunurilor dobândite de concubini şi al altor aspecte ale vieţii în
comun.
Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica, prin analogie,
dispoziţiile legale referitoare la căsătorie 131. între concubini se pot face convenţii, dacă
acestea respectă condiţiile de valabilitate din dreptul comun.
O distincţie importantă s-a conturat în doctrină141 cu privire la cauza imorală sau
cită a contractelor încheiate în scopul începerii sau menţinerii unei relaţii de concu-
binaj. Astfel, s-a subliniat că, în cazul contractelor cu titlu oneros, pentru a putea atrage
nulitatea absolută, cauza ilicită trebuie să fi fost cunoscută de cocontractant în
momentul încheierii contractului, protejând astfel partea de bună-credinţă[5]. în cazul
:ontractelor cu titlu gratuit, se consideră că nu este necesar ca cel gratificat să fi cu- -
oscut cauza ilicită. Practica judiciară a apreciat, aproape unanim, că un contract ncheiat
între concubini are o cauză ilicită şi a constatat nulitatea absolută, fie că a •ost vorba
despre contracte oneroase, fie cu titlu gratuit161, deşi credem că se impu- 'eau soluţii
nuanţate, în funcţie de fiecare situaţie în parte. 29 •
-1 PH. MALAURIE, L. AYNES, op. cit., p. 19. De reţinut este faptul că în Franţa abia în anul
Bunurile dobândite împreună de concubini fac obiectul proprietăţii comune pe cote-

părţi, iar proba calităţii acestor bunuri şi a cotelor ce revin exclusiv fiecăruia se va face
conform dreptului comun, atât între concubini, cât şi între aceştia şi p
Secţiunea a 3-a. Căsătoria
§1. Precizări prealabile

31. Una dintre cele mai vechi instituţii pe care le-a cunoscut societatea umană şi
care a căpătat cele mai diverse forme în funcţie de religie, teritoriu sau epocă istorică
este căsătoria. De la căsătoria impusă de familie şi desfăşurată ca o adevărată
ceremonie sacră, religioasă până la căsătoria liberă (în unele state chiar între persoane
de acelaşi sex) şi pur consensuală de astăzi s-a parcurs un drum lung şi anevoios. Astăzi,
legislaţia română reglementează o formă a căsătoriei care are caracter liber consimţit,
laic (civil), bazat pe egalitatea în drepturi a soţilor atât între ei, cât şi în raporturile faţă
de copiii născuţi din căsătorie, iar forma în care se încheie este considerată de doctrină
a fi solemnă, pentru că presupune o serie de formalităţi cerute pentru validitatea
actului juridic.
Căsătoria reprezintă un concept al cărui conţinut s-a modificat fundamental de-a
lungul istoriei. Dacă în dreptul roman esenţa căsătoriei, adică elementul care făcea
distincţia între această instituţie şi concubinaj, era egalitatea de rang social pe care
căsătoria o crea între bărbat şi femeie, pe de o parte, şi între părinţi şi copii, pe de altă
parte, în epoca modernă, esenţa căsătoriei se regăsea în caracterul de indiso- lubilitate
a contractului încheiat între soţi, în sensul că o căsătorie încheiată cu respectarea
condiţiilor de fond şi de formă era socotită ca fiind încheiată pentru întreaga viaţă,
neputând fi desfăcută prin simplul consimţământ al părţilor, ci numai pentru cauze
determinate şi cu intervenţia instanţei de judecată 121. Legiuitorul contemporan
atentează şi la acest principiu al căsătoriei, care pierde tot mai mult teren şi primeşte o
lovitură puternică prin reglementarea divorţului prin consimţământ pe cale admi-
nistrativă şi prin procedura notarială.
32. Căsătoria a fost definită ca fiind un contract solemn, prin care bărbatul şi
femeia stabilesc între ei o uniune sancţionată de lege, cu scopul de a trăi împreună30 31,
însă referirea la contract a fost criticată, pentru că între cele două instituţii există
deosebiri fundamentale141. Chiar dacă deosebirile încep să se estompeze prin
contractualizarea accentuată pe care o cunoaşte căsătoria, rămâne mai potrivită
definirea căsătoriei ca fiind uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie,
încheiată cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, în scopul
întemeierii unei familii.
111
A se vedea F. POPESCU, I. Viou, Proprietatea comună a concubinilor asupra bururilor
imobile dobândite împreună prin acte cu titlu oneros. Proba acesteia, în Dreptul nr. 11 2001, p.
62-68.
121
M.B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 655
31
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BÂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., voi. I, p. 183.
!4j
Pentru o comparaţie între căsătorie şi contract, a se vedea AL. BACACI, V,C. DUMITRACHE, C.C.
HAGEANU, op. cit., p. 14.
33. De lege lata, pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, legea prevede nece-
sitatea îndeplinirii următoarelor condiţii: vârsta matrimonială, consimţământul viitorilor
soţi şi diferenţierea sexuală. Acestor condiţii generale li se adaugă condiţiile speciale,
prevăzute numai pentru anumite categorii sociale: minori, cetăţeni străini.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei pot fi clasificate în biologice şi psiholo-
gice. Sunt condiţii biologice vârsta matrimonială, diferenţierea sexuală şi comunicarea
sănătăţii, iar la condiţiile psihologice se încadrează consimţământul viitorilor soţi.
§2. Vârsta matrimonială (vârsta legală minimă cerută pentru încheierea valabilă a
unei căsătorii)
34. Această condiţie pentru încheierea unei căsătorii este reglementată de art. 272
NCC[1i, care stabileşte vârsta matrimonială sau vârsta minimă de la care o persoană,
indiferent de sex, se poate căsători la 18 ani. Stabilirea unei vârste matrimoniale unice,
indiferent de sex, este dubiu fundamentată juridic, pentru că urmăreşte transpunerea
în dreptul intern a unor acte internaţionale, dar şi pentru că asigură respectarea
Constituţiei care, prin art. 16 alin. (1), instituie principiul egalităţii cetăţenilor în faţa
legii121. La aceasta se mai adaugă preocuparea legiuitorului ca ambii viitori soţi să aibă,
în momentul încheierii căsătoriei, capacitate deplină de exerciţiu, pentru a exprima un
consimţământ valabil şi a înţelege numeroasele şi importantele consecinţe care se
desprind din încheierea căsătoriei.
Prevederea unei vârste minime este necesară din raţiuni de ordin biologic şi social-
moral, urmărind a se asigura încheierea căsătoriei între persoane mature din punct de
vedere fizic, biologic şi intelectual. Se apreciază că persoanele care nu au 'mplinit
această vârstă sunt incapabile să exprime un consimţământ valabil, dar şi să -ealizeze
finalitatea căsătoriei, aceea a întemeierii unei familii. Vârsta minimă pentru căsătorie
se stabileşte în relaţie directă cu pubertatea reală, care depinde de diferiţi factori,
printre care şi cei de ordin climateric sau fiziologic 141.
Legea nu prevede o vârstă maximă până la care se poate încheia căsătoria, astfel că
este posibilă chiar şi încheierea unei căsătorii in extremis, înainte de moarte, prin care
de regulă se legalizează o convieţuire anterioară. Pentru ca o astfel de căsătorie să fie
valabilă, este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor legale, nclusiv exprimarea unui
consimţământ conştient de către ambii soţi.
Legea nu stabileşte nici o diferenţă maximă de vârstă între soţi, de unde concluzia
că încheierea căsătoriei poate avea loc indiferent de diferenţa de vârstă
1
Art. 272 NCC este reproducerea aproape fidelă a art. 4 C. fam. Textul art. 4 C.
fam. a •ost modificat prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 4/1953 - Codul familiei (M. Of. 749 din 5 noiembrie 2007). Anterior, vârsta minimă
pentru încheierea :ăsătoriei era diferită, bărbatul putându-se căsători doar de la 18 ani,
iar femeia de la 16 ani ş pentru motive temeinice, chiar de la 15 ani. Noul Cod civil a
preluat deci această dispoziţie oare a înlăturat discriminarea pe motiv de sex ce exista
la încheierea
;2]
căsătoriei.
T. BODOAŞCĂ, Examen de ansamblu..., p. 24.
T. BODOAŞCĂ, Contribuţii la studiul cerinţelor legale referitoare la vârsta minimă
pentru ncheierea căsătoriei, în C.J. nr. 2/2008, p. 57.
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 19.
care există între ei. Unii autori111 apreciază însă că o diferenţă de vârstă prea mare între
viitorii soţi poate fi un indiciu că se voieşte încheierea unei căsătorii fictive.

35. Regula care stabileşte vârsta matrimonială la 18 ani cunoaşte şi o excepţie.
Astfel, pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate
căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau. după caz, a
tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are
domiciliul. în cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa
de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al
copilului.
Acest text permite căsătoria minorului între 16 şi 18 ani, indiferent de sex. cu
îndeplinirea cumulativă a unor condiţii speciale, care se adaugă condiţiilor generale de
fond şi de formă prevăzute pentru încheierea căsătoriei. în primul rând. este necesar să
existe motive temeinice care să justifice încheierea căsătoriei înainte de împlinirea
vârstei matrimoniale. Acestea nu sunt indicate de legiuitor, rămânând instanţei de
tutelă sesizate în vederea autorizării acestor căsătorii să le stabilească, în practica
administrativă anterioară, care a evaluat aceste motive temeinice pentru căsătoria unei
femei de 15 ani121, sarcina femeii sau naşterea unui copil au fost cel mai des întâlnite,
aceste motive dovedind şi că viitorii soţi au atins vârsta pubertăţii, deci pot procrea 135.
A doua condiţie presupune eliberarea unui aviz medical. în tăcerea legii, care nu
indică ce anume trebuie să conţină acest aviz, considerăm că medicul trebuie să ateste
atingerea vârstei nubile de către cei doi viitori soţi, starea generală a sănătăţii lor
făcând obiectul condiţiei generale prevăzute de art. 278 NCC, care impune comu-
nicarea reciprocă a stării sănătăţii. întrucât textul noului Cod civil nu a ma reluat
formularea anterioară a Codului familiei care prevedea ca avizul să fie dat de un medic
oficial, credem că este întemeiată opinia conform căreia formularea succintă a legii
impune concluzia că este necesar avizul unui medic cu drept de practică 32 33 34 35’,
nefiind necesară opinia unui medic specialist sau a unei comisii medicale.
Cea de-a treia condiţie este încuviinţarea părinţilor. Condiţia analizată nu este o
noutate în legislaţia noastră. Articolul 131 C. civ. 1864 prevedea necesitatea ca tatăl şi
mama minorului ce urmează a se căsători să îşi dea consimţământul la încheierea
acelei căsătorii. în perioada cât textul a fost în vigoare (1906-1954)[5, consimţământul
părinţilor acoperea un număr mai mare de situaţii, întrucât vârsta majoratului era de
21 de ani.
în opinia noastră, trebuie să distingem planul etic, moral de cel juridic. Astfel, din
punct de vedere moral, considerăm oportun a se cere încuviinţarea părinţilor pentru
încheierea căsătoriei de către un minor, pentru că „este natural să fie aşa. Părinţii sunt
32
A se vedea I.P. FILIPESCU ş.a., încheierea căsătoriei şi efectele ei, Ed. Academiei, Bucu-
reşti, 1981, p. 30.
33
Căsătoria femeii între 15 şi 16 ani, pentru motive temeinice, cu încuviinţarea primarului
general al municipiului Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţean de la domiciliul femeii.
!3!
în acelaşi sens, A.G. GAVRILESCU, Capacitatea de a încheia căsătoria, în Dreptul nr.
1/2009, p. 119.
35
F.A. BAIAS, M. AVRAM, C. NICOLESCU, Modificările aduse Codului familiei prin Legea nr.
288/2007, în Dreptul nr. 3/2008, p. 14.
[sl
Anterior anului 1906, consimţământul părinţilor era cerut, sub sancţiunea nulităţii, până la
vârsta de 25 de ani pentru bărbaţi şi până la 21 de ani pentru femei. Reducerea vârstei până la
care se cerea consimţământul părinţilor pentru bărbat de la 25 la 21 de ani a fost criticată la
vremea respectivă, întrucât s-a arătat că „nu ţine seamă nici de gravitatea actului, nici de
primejdiile la care tinerii pot fi expuşi” (M.B. CANTACUZINO, op. cit., nr. 675, p. 670).
mai în măsură să judece oportunitatea căsătoriei decât viitorii soţi, care sunt foarte
tineri, abia ieşiţi din copilărie şi adesea orbiţi de pasiune. Căsătoria este un act
generator de obligaţii trainice şi îndelungate: părinţii îşi pot da seama dacă persoana
aleasă de copilul lor este demnă să îi devină tovarăş de viaţă şi sunt în măsură să îl
îndrume prin sfaturile şi experienţa lor, cumpănind prezentul şi viitorul. Aprobarea
părinţilor este deci o garanţie căreia legea îi acordă cea mai mare importanţă” 36.
Din punct de vedere juridic, considerăm că impunerea acestei condiţii reprezintă o
limitare nejustificată a capacităţii de exerciţiu a persoanei minore ce doreşte să se
căsătorească, atât timp cât aceasta va dobândi capacitate deplină de exerciţiu imediat
după căsătorie, iar dreptul de a se căsători este unul strict personal. în plus, noul Cod
civil, prin art. 40, prevede posibilitatea recunoaşterii capacităţii de exerciţiu anticipate
minorului care a împlinit 16 ani, astfel că se putea recunoaşte acestor persoane dreptul
de a se căsători fără încuviinţarea părinţilor.
Dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria copiilor lor minori nu poate fi exercitat
abuziv, astfel că, dacă părinţii refuză să încuviinţeze căsătoria, persoana interesată
poate suplini sau înlătura acest refuz prin intermediul instanţei de tutelă, care hotă-
răşte asupra acestei divergenţe având în vedere interesul superior al copilului.
Ultima condiţie prevăzută pentru căsătoria minorului între 16 şi 18 ani este
autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul 121.
Aceasta are ca scop protejarea interesului superior al copilului care, uneori, poate să
nu fie concordant cu interesul părinţilor săi. Astfel, de exemplu, părinţii ar putea
încuviinţa căsătoria copilului lor minor numai din considerente financiare, iar instanţa
abilitată ar putea aprecia că acea căsătorie nu este în interesul copilului. Pentru a
aprecia în acest sens, instanţa de tutelă va ţine seama şi de faptul că după încheierea
căsătoriei persoana dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu şi nu mai beneficiază
de ocrotirea specială prevăzută pentru persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Apreciem că actuala formă a legii este superioară celei celei care se regăsea în
Codul familiei anterior anului 2007, întrucât permite căsătoria unui minor în condiţii
mai restrictive şi nu mai cuprinde nicio dispoziţie discriminatorie în funcţie de sexul
persoanei. în schimb, aceasta prezintă şi un minus, anume acela că permite ca, pentru
motive temeinice, bărbatul să se căsătorească de la 16 ani, deci cu doi ani mai devreme
decât era permis în legislaţia anterioară. Această scădere a vârstei minime legale
pentru căsătorie la bărbat, chiar şi numai ca excepţie, este contrară recomandărilor
Comitetului pentru Drepturile Copilului, care a susţinut constant că egalizarea vârstei
minime legale pentru căsătorie trebuie să se facă prin ridicarea vârstei în cazul
femeilor, şi nu prin scăderea ei în cazul bărbaţilor131.
în situaţia în care unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-
şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. De asemenea, in
cazul în care după divorţ instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată
numai de unul dintre părinţi, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită
autoritatea părintească. Această dispoziţie cuprinsă în art. 398 este criticabilă, întrucât
asimilează părintele divorţat cu cel decăzut din drepturi şi reprezintă o sancţiune
36
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BÂLÂNESCU. AL. BÂICOIANU, op. cit., voi. I. p. 188.
K
Art. 4 C. fam. prevedea necesitatea obţinerii autorizării direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului.
Parag. 16 al Instrucţiunilor generale privind forma şi conţinutul Concluziilor Finale ale celui
de-al Doilea Raport prezentat de Yemen, ţară în care vârsta minimă legală pentru căsătoria
bărbaţilor a fost scăzută de la 18 la 15 ani.
injustă faţă de acesta. Autoritatea părintească aparţine în mod natural, prin faptul
sângelui, ambilor părinţi şi, potrivit art. 503 NCC, părinţii o exercită împreună şi în mod
egal. Chiar şi după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, doar
prin excepţie instanţa putând decide exercitarea unilaterală (art. 397 NCC). în aceste
condiţii, este firesc ca acest părinte să fie informat şi consultat asupra lucrurilor
importante din viaţa copilului său, iar încheierea unei căsătorii la vârsta minorităţii este
unul dintre lucrurile cele mai importante.
O situaţia specială are copilul lipsit de ocrotire părintească şi care nu a fost pus sub
tutelă. în acest caz, pentru că nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa
căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să
exercite drepturile părinteşti. Aceasta poate fi, potrivit art. 62 şi art. 64 din Legea nr.
272/2004, preşedintele consiliului judeţean sau primarul sectorului municipiului
Bucureşti, persoana, familia, asistentul maternal sau şeful serviciului de tip rezidenţial
care a primit copilul în plasament.
în cazul nerespectării acestei condiţii de fond, căsătoria încheiată de un minor fără
consimţământul părinţilor este lovită de nulitate relativă, care se acoperă prin
împlinirea vârstei matrimoniale, sarcină sau naşterea unui copil.
§3. Diferenţierea de sex

36. Articolul 277 NCC prevede expres că este interzisă căsătoria între persoane de
acelaşi sex, dar şi dispoziţia că în România aceste căsătorii sau parteneriatele civile
încheiate în străinătate nu sunt recunoscute, indiferent de cetăţenia partenerilor.
Nici Codul civil anterior şi nici Codul familiei nu cuprindeau o astfel de condiţie
pentru încheierea căsătoriei, considerând-o evidentă11'. De altfel, diferenţierea de sex a
fost considerată evidentă şi de către redactorii Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului şi ai Convenţiei europene a drepturilor omului, care, în art. 16. respectiv art. 12
nu au simţit nevoia să o prevadă expres, limitându-se la o exprimare implicită. Cu toate
acestea, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în legătură cu art. 12 din Con-
m
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 974/1972, în I.G. MIHUŢĂ, Repertoriu de practică
judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 16; Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 1196/1972, în C.D. 1972, p. 199. în doctrină s-a susţinut că lipsa unei prevederi
exprese a diferenţierii sexuale ca o condiţie de fond pentru căsătorie poate genera
ambiguitate în legătură cu prohibirea, în sistemul de drept românesc, a căsătoriilor
dintre persoanele de acelaşi sex. S-a concluzionat, totuşi, că astfel de căsătorii sunt
lovite de nulitate absolută, bazându-se pe textele actelor normative internaţionale (T.
BODOAŞCĂ, Aspecte critice sau controversate în legislaţia şi doctrina românească din
domeniul dreptului familiei cu privire la condiţiile încheierii căsătoriei, în Dreptul nr.
5/2004, p. 129 şi urm.).
venţie a fost la debutul său neechivocă, în sensul că acesta vizează „căsătoria tra-
diţională între două persoane de sex biologic diferit"111.
Sfârşitul secolului al XX-lea a fost marcat de o puternică mişcare în favoarea re-
cunoaşterii juridice a cuplurilor homosexuale, care s-a materializat prin consacrarea
parteneriatelor civile de acest gen în numeroase state: Danemarca în 1989, Norvegia în
1993, Suedia în 1994, Islanda în 1996, Olanda şi Belgia în 1998, Franţa în 1999. S-a
deschis astfel calea spre căsătoriile homosexuale, a căror recunoaştere legală a
intervenit în primii ani ai secolului al XXI-lea în Olanda (2000), Belgia (2003), Canada şi
Spania (2005).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi acuzată că promovează o filozofie
individualistă121, s-a menţinut pe o poziţie prudentă şi a refuzat să tranşeze această
problemă în continuă schimbare, lăsând-o, deocamdată, în competenţa statelor.
în schimb, în ceea ce priveşte transsexualii şi posibilitatea lor de a se căsători după
realizarea schimbării de sex şi efectuarea cuvenitelor rectificări în actele de stare civilă,
jurisprudenţa instanţei europene a trecut de la respingerea acestor cereri motivat de
indisponibilitatea statutului persoanei (cauza Rees c. Regatului UniP]) la a admite că un
transsexual poate să îşi modifice statutul civil şi să se căsătorească cu o persoană care
are acelaşi sex cu cel pe care transsexualul l-a avut la naştere (cauza Christine Goodwin
c. Regatul UniP), pentru că soluţia contrară ar atinge însăşi esenţa dreptului la
căsătorie. Pentru cazul în care operaţia de schimbare de sex intervine în timpul
căsătoriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trimis pentru soluţionarea acestei
probleme la competenţa statelor şi a refuzat să condamne un stat care obligă la divorţ
în cazul schimbării sexului unui soţ, pentru că soţii nu pot rămâne căsătoriţi dacă sunt
de acelaşi sex37 38 39 40.
37. Mergând împotriva curentului creat prin practica judiciară expusă, legiuitorul
român a enunţat sobru că este interzisă căsătoria între persoane de acelaşi
sex, consfinţind astfel tradiţia de secole a dreptului nostru şi punând capăt oricăror
ezitări doctrinare sau tentaţii jurisprudenţiale. înţelegând că în contextul actual dife-
renţierea sexuală a soţilor nu mai este de domeniul evidenţei şi nu mai poate fi sub-
înţeleasă sau implicită, legiuitorul român a prevăzut-o expres şi a subliniat-o şi în alte
texte legale [art. 258 alin. (4) şi art. 259 alin. (1) şi (2)]. Ca urmare, este fără dubiu că
legiuitorul a dorit să consacre diferenţierea sexuală ca un element constitutiv, ca o
m
Hotărârea C.E.D.O. din 17 octombrie 1986 în cauza Rees c. Regatului Unit şi Hotărârea
din 30 iulie 1998 în cauza Sheffield şi Horsham c. Regatului Unit.
121
38
Hotărârea C.E.D.O. din 17 octombrie 1986.
39
Hotărârea C.E.D.O. din 11 iulie 2002. în speţă, este vorba despre un bărbat căsătorit şi
tată a patru copii, care divorţează şi efectuează operaţia de schimbare de sex. în faţa Curţii
Europene, reclamanta s-a plâns de absenţa recunoaşterii noii sale identităţi sexuale în materie
de securitate socială şi pensie, dar şi de încălcarea art. 12 din Convenţie, pentru că nu i s-a
permis căsătoria cu bărbatul cu care trăia de mai mulţi ani. Prin această hotărâre, Curtea a
afirmat că „nu e convinsă că astăzi putem continua să admitem că termenii art. 12 din Convenţie
implică determinarea sexului după criterii pur biologice. Curtea a observat că, atât timp cât un
stat (Marea Britanie - n.n.) autorizează tratamentele şi intervenţiile asupra unei persoane
transsexuale, finanţează tot sau o parte din operaţii şi consimte chiar la inseminarea artificială a
unei femei care trăieşte cu un transsexual (...), este ilogic să refuze a recunoaşte implicaţiile
juridice ale rezultatului la care a condus tratamentul”. în continuare s-a subliniat că, „în fapt, nu s-
a dovedit că modificarea condiţiei transsexualilor riscă să antreneze dificultăţi concrete sau
notabile sau aduce atingere interesului public. Cât despre alte consecinţe eventuale, Curtea
consideră că se poate cere, în mod rezonabil, societăţii să accepte anumite inconveniente cu
scopul de a permite acestor persoane să trăiască în demnitate şi respect, conform identităţii
sexuale alese de ele cu preţul unor mari suferinţe”. în final s-a arătat că marja de apreciere a
statului nu poate merge până la a interzice practic exerciţiul dreptului de a se căsători şi a
condamnat Marea Britanie pentru că lega dreptul de a se căsători de sexul biologic avut la
naştere.
‘5 Decizia din 28 noiembrie 2006, pronunţată în cauza Parry c. Regatului Unit. O altă soluţie
propusă pentru această situaţie a fost caducitatea căsătoriei (PH. MALAURIE, L. AYNES,
condiţie de fond pentru încheierea căsătoriei41 42.

Pentru a verifica îndeplinirea acestei condiţii, ofiţerul de stare civilă trebuie să ţină
cont de menţiunile din actele de stare civilă 121 ale viitorilor soţi şi să refuze încheierea
căsătoriei dacă, în conformitate cu aceste menţiuni, cei doi au acelaşi sex. Având în
vedere modul în care legislaţia noastră reglementează rectificarea actelor de stare
civilă, credem că este posibilă schimbarea menţiunii privind sexul din actele de stare
civilă ale unei persoane pentru a le pune în acord cu starea de fapt modificată medical.
Această schimbare se poate face numai prin hotărâre judecătorească definitivă. Dacă
nu admitem această ipoteză, se poate ajunge la negarea dreptului de a se căsători al
unei persoane şi deci la încălcarea art. 12 din Convenţie.
în cazul insuficientei determinări sexuale a unei persoane, încheierea căsătoriei este
posibilă numai după pronunţarea unei soluţii medicale. încheierea căsătoriei fără
îndeplinirea acestei condiţii atrage sancţiunea nulităţii absolute.
38. în România nu sunt recunoscute căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex
încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini. Se
consacră astfel caracterul de ordine publică al acestei condiţii, care devine de esenţa
căsătoriei131.
De asemenea, legiuitorul a mers mai departe şi a stabilit că nici parteneriatele civile
dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate
fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România. Dacă
înţelegem în oarecare măsură refuzul de a recunoaşte parteneriatele civile dintre
persoane de acelaşi sex, nu înţelegem intransigenţa cu care se înlătură orice efect al
parteneriatelor între persoane de sex opus, despre care nu se poate susţine că ar
aduce atingere ordinii de drept din ţara noastră. Dimpotrivă, credem că în această
materie era indicat să se recunoască anumite efecte111, de exemplu, în ce priveşte
posibilitatea de a adopta sau de a apela la tehnicile de reproducere medical asistată
etc.
§4. Consimţământul la căsătorie

39. Articolul 271 NCC cuprinde un singur alineat, care prevede că la baza căsătoriei
care se încheie între bărbat şi femeie stă consimţământul personal şi liber al acestora.
Textul reia într-o formă prescurtată dispoziţiile art. 16 C. fam. [2i şi se completează cu
op. cit., p. 72) sau introducerea unei noi cauze de divorţ (a se vedea doctrina franceză citată de A.
BENABENT , op. cit., p. 40).
42
De altfel, Curtea Europeană se menţine încă pe aceleaşi poziţii, subliniind că deschiderea
anumitor state spre căsătoria între persoane de acelaşi sex reflectă viziunea proprie a acelor
state asupra căsătoriei, pe care ea nu înţelege să o adopte; ca urmare, a reţinut că refuzul
autorităţilor austriece de a oficia căsătoria între două persoane de acelaşi sex nu reprezintă o
încălcare a art. 12 din Convenţie (Hotărârea din 24 iunie 2010 în cauza Schalk şi Kopfc. Austriei,
în Semaine juridique nr. 1-2/2011).
121
131
Faţă de legalizarea în unele state a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, în doctrina
franceză s-a arătat că „Putem face orice cu o lege, pentru că dreptul nu este decât un instrument
pus în serviciul aspiraţiilor individuale şi a mişcărilor colective mai mult sau mai puţin gândite.
Dar care e sensul unei astfel de uniuni (...), cine nu vede că părăsim câmpul naturii pentru cel al
artificialului (artificiu juridic - adopţia sau artificiu biologic - inseminarea medical asistată) şi că
această familie constituită din doi taţi sau două mame care cresc copilul lor nu este decât
ficţiune?” (PH. MALAURIE, L. AYNES, op. cit., p. 36).
dispoziţiile art. 287 alin. (1) NCC, care prevăd că viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte
împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public,
în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Ca în cazul oricărui act juridic, consimţământului valabil exprimat la încheierea
căsătoriei este o condiţie de fond dirimantă, iar absenţa lui este sancţionată cu nuli-
tatea absolută. Importanţa exprimării libere a consimţământului la căsătorie rezultă şi
din faptul că această condiţie este inserată în cuprinsul Declaraţiei universale a
drepturilor omului (art. 16 pct. 2), care stipulează: „căsătoria nu poate fi încheiată
decât cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi”, dar şi în Convenţia ONU pri-
vitoare la consimţământul la căsătorie, vârsta minimă a căsătoriei şi înregistrarea
căsătoriei131, care în art. 1 consacră necesitatea prezenţei viitorilor soţi în faţa ofiţerului
de stare civilă pentru exprimarea consimţământului.
Consimţământul reprezintă exprimarea de către viitorii soţi a voinţei de a se căsă-
tori, ca element fundamental pentru legarea căsătoriei, şi se exprimă prin răspunsul
afirmativ pe care îl dau viitorii soţi la întrebarea ofiţerului de stare civilă sau a celui care
oficiază căsătoria dacă doresc să se căsătorească unul cu celălalt. în cazul persoanelor
care nu pot vorbi, el se poate exprima şi în alt mod, însă trebuie să fie neîndoielnic.
Pentru atestarea consimţământului în cazul surdo-muţilor sau al persoanelor care
vorbesc o altă limbă, este necesară prezenţa unui interpret, împrejurare în legătură cu
care se încheie un proces-verbal. Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot
solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă
sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.
Pentru ca actul juridic al căsătoriei să fie valabil încheiat, consimţământul:
- trebuie să fie dat personal de viitori soţi în faţa ofiţerului de stare civilă. Prezenţa
personală a soţilor la încheierea căsătoriei este deci obligatorie, nefiind îngăduită
reprezentarea legală sau convenţională. în doctrină s-a susţinut că soţii trebuie să
exprime consimţământul simultan, ceea ce înseamnă că el urmează a fi 43 44 exprimat
de către ambii soţi la data celebrării căsătoriei, prin răspunsuri consecutive, la
întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească 111;
- trebuie să fie liber, adică neviciat. Ca în cazul oricărui act juridic, consimţământul
trebuie să nu fie viciat prin eroare, dol w sau violenţă, o astfel de căsătorie, potrivit
dispoziţiilor art. 298 NCC, fiind lovită de nulitate relativă. în practică, viciui de
consimţământ cel mai des întâlnit este dolul prin omisiune, respectiv ascunderea de
către femeie a stării de graviditate rezultată din relaţiile intime avute înainte de căsă-
torie cu alt bărbat decât soţul ei[3! ori ascunderea unei boli grave incompatibile cu
desfăşurarea normală a vieţii de familie 141 etc. Eroarea constituie viciu de consim-
ţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a viitorului soţ [art. 298 alin. (2)
NCC], iar viciul violenţei poate apărea sub forma constrângerii fizice sau morale a unuia
dintre viitorii soţi. Constrângerea poate fi exercitată de către partener, de către părinţi
111
După modelul francez, care recunoaşte anumite efecte căsătoriilor poligame, atenuând
regula de ordine publică potrivit căreia aceste uniuni sunt interzise în Franţa.
121
Art. 16 alin. (1) C. fam. avea următorul cuprins: „Căsătoria se încheie prin consimţă-
mântul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la
sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului de
stare civilă”.
44
Convenţia a fost adoptată la data de 7 noiembrie 1962. România a aderat la această
convenţie prin Legea nr. 116/1992 (M. Of. nr. 330 din 24 decembrie 1992), cu rezerva art. 1 pct.
2, respectiv nu a acceptat posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentant nici chiar în situaţii
excepţionale.
sau de alte persoane. Violenţa fizică este greu de conceput, datorită faptului că
exprimarea consimţământului se face în faţa ofiţerului de stare civilă, care verifică
existenţa şi libertatea acestuia, însă în practica judiciară regăsim nulitatea căsătoriei
determinată vicierea consimţământuiui prin constrângere morală, de exemplu. în cazul
în care consimţământul unuia dintre soţi a fost viciat prin violenţa exercitată de tatăl
acestuia151. O astfel de situaţie trebuie analizată având în vedere dispoziţiile art. 1219
NCC, care prevede că simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu
atrage anularea contractului. Această dispoziţie se aplică şi în cazul căsătoriei, astfel că,
pentru a exista constrângere morală, tatăl sau ascendenţii unuia dintre soţi trebuie să fi
exercitat efectiv o ameninţare cu un pericol grav şi iminent pentru viaţa, persoana,
onoarea sau bunurile soţului respectiv sau ale unor persoane apropiate (art. 1216
NCC)[6];
- trebuie să fie dat în mod public, în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului de
stare civilă. Această cerinţă relativă la consimţământ se regăseşte în secţiunea
referitoare la formalităţile pentru încheierea căsătoriei, în art. 287 NCC. întrucât
consimţământul constituie în acelaşi timp o reguiă de formă şi una de fond 1'1.
Momentul în care trebuie dat consimţământul este cel al celebrării căsătoriei, nicio
promisiune sau formalitate anterioară, logodnă sau declaraţie de căsătorie neavând
valoare juridică.
Lipsa consimţământului la căsătorie ar putea apărea sub forma lipsei materiale sau
a lipsei psihice. Lipsa materială a consimţământului nu poate apărea în practică, 45 46
pentru că ar însemna încheierea unei căsătorii, chiar dacă unul sau ambii soţi nu şi-au
exprimat consimţământul, respectiv nu au răspuns sau au declarat expres că nu doresc
să se căsătorească. în ceea ce priveşte lipsa psihică a consimţământului, aceasta poate
apărea în cazul alienaţilor şi al debililor mintali, precum şi al celor lipsiţi vremelnic de
facultăţile mintale. Aceste persoane ar putea răspunde afirmativ la întrebarea ofiţerului
de stare civilă, dar consimţământul nu este valabil, pentru că aceste persoane sunt
lipsite de discernământ. Potrivit art. 276 NCC, este interzis să se căsătorească alienatul
mintal şi debilul mintal. întrucât interdicţia este absolută, aceste persoane nu se pot
căsători nici în momente de luciditate şi chiar dacă nu sunt puse sub interdicţie, pentru
că nu pot atinge scopul pentru care se încheie căsătoria, acela al întemeierii unei
familii, iar descendenţa lor este nesănătoasă.
Persoana majoră pusă sub interdicţie nu se poate căsători, întrucât nu are
discernământ, iar art. 164 NCC prevede că punerea sub interdicţie vizează persoanele
111
[2]
în această materie, noul Cod civil nu s-a inspirat din Codul civil francez care, în art. 180, a
omis intenţionat să înscrie dolul ca viciu de consimţământ, motivat de dificultatea de a distinge
între artificiile normale ce intră în arta de a seduce şi a place şi manoperele dolosive, dar şi din
dorinţa de a nu sufoca instanţele. Oricum, în practică, dacă inducerea in eroare vizează calităţile
esenţiale, anularea căsătoriei este pronunţată pe motivul vicierii consimţământului prin eroare.
Excluderea dolului dintre viciile de consimţământ la căsătorie are în Franţa o tradiţie veche,
consacrându-se chiar adagiul că „în căsătorie, înşeală cine poate'' („dans le mariage, il trompe
qui peut') - A. BENABENT , op. cit., p. 54.
;J Tnb. Suprem, s. civ., dec. nr. 1049/1976, în C.D. 1976, p. 160.
46
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2042/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 67.
Trib. jud. Cluj, col. I, dec. nr. 1246/1961, în L.P. nr. 12/1961, p. 103-104.
61
O astfel de interpretare a fost dată art. 1114 C. civ. francez, care are o redactare
asemănătoare cu cea a art. 1216 NCC.
' Pu. MALAURIE, L. AYNES, op. cit.. p. 74.
care nu se pot îngriji de interesele lor din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale.
Noul Cod civil nu a preluat dispoziţia din art. 9 C. fam. care interzicea căsătoria
celor lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale cât timp cât nu au discernământ, dar art.
299 NCC prevede că este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de
discernământ. Oricum, era evident că aceste persoane nu se pot căsători valabil,
întrucât, în acele perioade, nu au posibilitatea de a-şi manifesta un consimţământ
conştient. Se află într-o asemenea situaţie cei aflaţi în stare de ebrietate totală,
hipnoză, sugestie etc.
Lipsa intenţiei de a întemeia o familie şi încheierea căsătoriei cu alt scop decât cel
firesc nu echivalează cu lipsa sau cu vicierea consimţământului, ci atrage nulitatea
căsătoriei ca fictivă sau simulată11'.
§5. Căsătoria postumă

40. Căsătoria postumă este prevăzută în art. 171 C. civ. francez, care a generalizat
şi permanentizat această formă de căsătorie apărută în Franţa în perioada interbelică,
cu scopul legitimării copiilor născuţi după decesul tatălui lor în război.
Condiţiile cerute pentru a se putea încheia căsătoria cu un mort sunt:
- certitudinea existenţei consimţământului dat în vederea căsătoriei de către lo-
godnicul decedat, dovedit prin îndeplinirea formalităţilor oficiale. Doctrina a arătat că,
cel mai adesea, aceste formalităţi constau în publicarea intenţiei de a se căsători121;
- dispensa acordată de Preşedintele Republicii, care are scopul de a verifica
existenţa consimţământului, a motivelor temeinice care justifică cererea, precum şi
inexistenţa unor condiţii familiale care fac inoportună această căsătorie;
ni
Această problemă nu este extrem de acută în ţara noastră, spre deosebire de
ţările în care imigraţia este masivă, iar căsătoriile fictive, având drept unic scop
dobândirea unei cetăţenii. sunt atât de numeroase, încât au dus la reformarea
legislaţiei şi a practicii judiciare. De exemplu, în Franţa, necesitatea împiedicării acestor
căsătorii a impus adoptarea unor măsuri legislative deosebite: prelungirea termenului
după care se obţine dreptul de rezidenţă în urma căsătoriei la 4 ani, incriminarea ca
infracţiune a faptei persoanei care se căsătoreşte în acest scop (art. L 623-1 din Codul
străinilor) şi deschiderea unui drept de opoziţie pentru Ministerul Public (art. 175-2 C.
civ. francez).
[2]
- existenţa unor motive temeinice, acestea fiind, de ceie mai multe ori, sarcina
logodnicei sau un copil din afara căsătoriei a cărei legitimare se impune.
Această căsătorie nu produce efecte patrimoniale între soţi, ci doar dreptul de a
purta numele soţului decedat. Efectele care încearcă să justifice această căsătorie se
referă la legitimarea copiilor naturali.
în ceea ce ne priveşte, considerăm că această instituţie este inacceptabilă, ea fiind
contrară scopului căsătoriei, acela de a întemeia o familie, şi oricărei reguli referitoare
la consimţământ, care trebuie să fie personal şi actual. Ea nu ar avea nicio raţiune în
conjunctura legislativă actuală din ţara noastră, care creează un statut identic pentru
copilul născut în căsătorie şi cel născut în afara căsătoriei -. De altfel, legiuitorul român,
a instituit în noul Cod civil o reglementare care ar putea soluţiona cel puţin o parte
dintre cazurile în care se impune legitimarea unui copil. Astfel, prin art. 426 s-a extins
prezumţia de paternitate şi faţă de pretinsul tată, respectiv aceasta se aplică dacă se
dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al
concepţiunii. Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca
el să îl fi conceput pe copil.
§6. Impedimente la încheierea căsătoriei

41. Impedimentele sunt condiţii de fond formulate negativ, ele sunt expres pre-
văzute în art. 273-276 NCC, iar în prezenţa lor căsătoria nu se poate încheia [2j.
6.1. Bigamia sau existenţa unei căsătorii anterioare în fiinţă
42. Existenţa unei căsătorii anterioare constituie un impediment la încheierea
căsătoriei menit a realiza principiul monogamiei, ca unul dintre principiile fundamentale
ale căsătoriei. Interdicţia a fost cuprinsă în art. 273 NCC, care prevede că „Este interzisă
încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”.
1j
In Franţa, regimul nu este identic, dar este comparabil, multe dintre diferenţele
de regim existente de-a lungul timpului fiind eliminate. Doctrina franceză critică
această instituţie, care nu mai există în nicio altă legislaţie, arătând că esenţa ei este
condamnabilă: „ce semnificaţie matrimonială are căsătoria cu un mort, care încetează
în momentul în care se încheie? Căsătoria este o instituţie a vieţii, nu a morţii. Este o
diferenţă esenţială între căsătoria in articulo morţiş şi căsătoria cu un mort. Oricât ar fi
de scurtă, căsătoria in extremis se face cu o persoană vie. (...) Căsătoria postumă este
fără îndoială ultima manifestare a legăturii stabilite de mult timp între legitimare şi
căsătorie
2!
(ibidem).
în literatura juridică (I.P. FILIPESCU, A.l. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, ed. a 8-
a. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 27) se amintea despre un alt impediment la
căsătorie, şi anume „lipsa aprobării Ministerului Apărării Naţionale”. Acesta era
reglementat de dispoziţiile art. 29 lit. f) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor
militare, prin care se statuează că este condiţionată încheierea căsătoriei unei
persoane apatride sau a uneia care nu are exclusiv cetăţenia română cu un cadru
militar în activitate de obţinerea aprobării prealabile a ministrului apărării naţionale.
Aceeaşi interdicţie era stabilită şi în ceea ce-i priveşte pe preoţii militari. în literatura
juridică a fost criticată această dispoziţie ca fiind neconstituţionalâ şi contrară
dispoziţiilor actelor normative internaţionale la care România este parte. Pentru dez-
voltări, a se vedea T. BODOAŞCĂ, Unele aspecte critice sau controversate din doctrina şi
legislaţia românească din domeniul dreptului familiei, în Dreptul nr. 3/2004, p. 107-
109. Textul legal indicat a fost abrogat prin Legea nr. 81/2007 (M. Of. nr. 236 din 5
aprilie 2007).
în concluzie, persoanele care doresc să se căsătorească trebuie să fie celibatare,
divorţate sau văduve.
Nesocotirea acestei interdicţii este sancţionată cu nulitatea absolută1 a celei de-a
doua căsătorii, atrăgând însă şi sancţiuni penale, întrucât fapta constituie infracţiunea
de bigamie (art. 303 C. pen.). Nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii nu este
înlăturată nici de desfacerea primei căsătorii prin divorţ, pentru că starea de persoană
căsătorită interesează la data încheierii celei de-a doua căsătorii. Ca urmare, vor fi
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de bigamie dacă încheierea celei de-a
doua căsătorii are loc înainte de a fi desfăcută prima căsătorie prin divorţ. Nu va exista
bigamie atunci când prima sau cea de-a doua căsătorie a fost declarată nulă, dar
pentru alt motiv decât bigamia.
în cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi, după
aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă,
dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră
desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Această soluţie a fost adoptată de legiuitor
prin art. 293 alin. (2) NCC tocmai pentru evitarea bigamiei. întrucât principiul
monogamiei este unul de ordine publică, impedimentul izvorât din existenţa unei că-
sătorii anterioare se impune şi străinilor care ar dori să se căsătorească pe teritoriul
ţării noastre, chiar dacă, după legea lor naţională, se admite căsătoria poligamă sau
poliandră. Cei căsătoriţi cu mai multe persoane (legea naţională permiţând aceasta în
temeiul dispoziţiilor de drept internaţional privat, statutul familial fiind reglementat de
tex patriae) nu vor fi consideraţi bigami în sensul legii române' 1.
6.2. Rudenia
43. Articolul 274 NCC interzice încheierea căsătoriei între rudele în iinie dreaptă,
precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Reglementarea unei căsătorii exogene este urmarea faptului, demonstrat ştiinţific,
că descendenţa din rude apropiate este nesănătoasă. Totodată, impedimentul are şi
raţiuni de ordin moral, fiindcă astfel de relaţii incestuoase între rudele apropiate ar
influenţa în mod negativ familia.
Interdicţia vizează rudele în linie dreaptă, care nu se pot căsători indiferent de
gradul de rudenie, şi rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, adică
fraţii şi surorile, unchii sau mătuşile, pe de o parte, şi nepoţii, pe de alta, şi, de
asemenea, verii primari. Impedimentul subzistă indiferent dacă rudenia este din
căsătorie sau din afara căsătoriei. De asemenea, este indiferent dacă fraţii sunt fraţi
buni, uterini sau consangvini, căsătoria între ei nu se poate încheia.
O problemă viu discutată în doctrină a fost cea a rudeniei de fapt, nestabilită în
condiţiile prevăzute de lege. Este această legătură de sânge neevidenţiată în actul de
stare civilă al persoanei un impediment la căsătorie sau nu? într-o primă opinie, s-a
susţinut că filiaţia din afara căsătoriei nestabilită legal nu constituie impediment la
căsătorie, pentru că ofiţerul de stare civilă nu are atribuţia de a o stabili cu ocazia
celebrării căsătoriei47 48.
în opinia devenită azi majoritară, se susţine soluţia contrară, conform căreia
legătura de rudenie, chiar nestabilită legal, constituie impediment la căsătorie, cel
puţin atunci când legătura de rudenie este de notorietate şi concordă cu folosirea stării
civile a acelei persoane111. Această opinie este mult mai raţională şi conformă cu scopul
pentru care impedimentul a fost instituit. A permite o căsătorie între rude foarte
apropiate, numai pentru că această legătură nu a fost stabilită legal, ar avea consecinţe
negative asupra întregii ordini de drept, relaţiile incestuoase fiind interzise de lege, dar
şi asupra copiilor ce ar rezulta din această căsătorie. Nici faptul că opinia acordă
ofiţerului de stare civilă o competenţă mult mai extinsă decât are în mod firesc nu
reprezintă un argument împotriva acestei soluţii, pentru că orice abuz al său va fi adus
la cunoştinţa instanţei de tutelă de către părţile interesate, iar aceasta va avea ultima
decizie.
Prin excepţie, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi
autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere
încuviinţarea, dacă există motive temeinice. Instanţa se va putea pronunţa pe baza
111
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1572/1995, în B.J. 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71.
121
48
în sensul că rudenia din afara căsătoriei trebuie constatată regulat pentru a constitui
impediment la încheierea căsătoriei, a se vedea D. ALEXANDRESCO, Explicaţiunea teoretică şi
unui aviz medical special dat în acest sens.

După ce în sistemele juridice medievale, în care Biserica juca un rol important,
căsătoriile între rude erau interzise până la un grad foarte îndepărtat49 50, tendinţa
legislaţiilor moderne este aceea de a restrânge cercul persoanelor care nu se pot
căsători doar la rudele în linie dreaptă şi la gradele foarte apropiate în linie colaterală.
Ca urmare, s-a instituit şi această excepţie, conform căreia rudele în linie colaterală de
gradul patru se pot căsători doar dacă sunt îndeplinite, pe lângă condiţiile generale, şi
condiţiile speciale cuprinse în textul analizat. Acestea sunt: existenţa unor motive
temeinice, un aviz medica! special dat în vederea căsătoriei şi autorizarea instanţei de
tutelă pronunţată pe baza avizului medical.
Regulile privind interzicerea căsătoriei între rude se aplică şi ia rudenia din adopţie.
în Codul familiei, interdicţia de a se căsători a persoanelor legate prin adopţie era
cuprinsă în art. 7 şi era mult mai restrânsă, iimitându-se la rudenia în linie dreaptă şi la
rudenia în linie colaterală de gradul al doilea. Noul Cod civil a extins impedimentul la
căsătorie şi la rudele din adopţie, ca urmare, cei deveniţi prin adopţie rude în linie
dreaptă sau în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, nu se pot căsători. Prin
excepţie, se pot căsători cei deveniţi prin adopţie veri primari, deci rude de gradul al
patrulea în linie colaterală, însă numai dacă există motive temeinice, un aviz medical
special şi autorizarea instanţei de tutelă. Interzicerea căsătoriei este incidenţă şi în
raporturile dintre adoptat şi rudele sale fireşti, impedimentul la căsătorie fiind singurul
efect al rudeniei fireşti care se păstrează după încheierea adopţiei.
Asimilarea rudeniei din adopţie cu cea de sânge este firească, având în vedere că
adopţia reglementată de Codul civil este una cu efecte depline de filiaţie, aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 470. Pe de altă parte, raţiunile morale subzistă şi în cazul
adopţiei, pentru că relaţiile intime între persoanele devenite prin adopţie fraţi sau alte
rude apropiate ar putea tulbura familia, având efecte negative asupra copiilor ce ar
putea rezulta din această căsătorie.
6.3. Tutela
44. Potrivit art. 275 NCC, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care
se află sub tutela sa. Impedimentul rezultat din tutelă este instituit din raţiuni morale şi
de protecţie a minorului pus sub tutelă. Tutorele are asupra minorului pus sub tutela sa
toate drepturile şi îndatoririle ce intră în conţinutul autorităţii părinteşti, ca urmare, va
avea şi un ascendent moral asupra acestuia, ascendent de care ar putea profita pentru
a capta şi sugestiona voinţa minorului spre o căsătorie care i-ar produce prejudicii
morale sau materiale. După ce ocrotitul devine major sau după ce a încetat tutela, iar
instanţa de tutelă a dat tutorelui descărcarea de gestiune, căsătoria se poate încheia,
cu respectarea condiţiilor generale de fond şi de formă.
6.4. Alienaţia şi debilitatea mintală
45. Raţiunile instituirii acestui impediment la încheierea căsătoriei sunt multiple
(art. 276 NCC). în primul rând, din punct de vedere biologic şi medical, s-a constatat că
practică a dreptului civil român în comparaţie cu legile vechi, tom I, partea a l!-a, laşi, 1886
p. 21.
11
A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BÂICOIANU, op. cit., p. 197; I.P.
FILIPESCU, A.l. FILIPESCU, op. cit., p. 36; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 28:
H., L. MAZEAUD si J. MAZEAUD, Leçons de droit civil, vol. Il, Ed. Montchrestien, Paris p. 772.
50
Ibidem.
aceste persoane au o descendenţă nesănătoasă, fapt ce poate avea consecinţe

negative asupra întregii familii. în al doilea rând, alienaţii sau debilii mintali nu exprimă
un consimţământ valabil, pentru că ei nu au discernământ, iar aceste raţiuni de natură
psihică pledează pentru interzicerea căsătoriei. Nu în ultimul rând, se reţine şi
argumentul că persoanele afectate de o boală atât de gravă nu pot atinge scopul în
care se încheie căsătoria, acela al întemeierii unei familii.
Codul familiei prevedea acest impediment în art. 9, în care era inclusă şi interdicţia
de a se căsători a celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu avea
discernământul faptelor sale. Renunţarea la această dispoziţie nu aduce validitatea
căsătoriei încheiate de aceste persoane, pentru că în art. 299 NCC se prevede expres că
este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de
discernământ. Separarea celor două dispoziţii este justificată de sancţiunea diferită
aplicabilă fiecăreia. Astfel, dacă în cazul alienaţilor sau debililor mintali căsătoria este
lovită de nulitate absolută, căsătoria încheiată de o persoană lipsită vremelnic de
discernământ este afectată de nulitate relativă.
Alienaţii sau debilii mintali nu se pot căsători indiferent dacă sunt puşi sub inter-
dicţie sau nu şi indiferent dacă se găsesc într-un moment de luciditate, pentru că
acesta nu este suficient pentru a susţine viaţa de familie.
încheierea unei căsătorii de către alienatul sau debilul mintal atrage sancţiunea
nulităţii absolute, motivat de lipsa totală a discernământului.
§7. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei

46. Formalităţile prevăzute pentru încheierea căsătoriei au un triplu rol: acela de a
atrage atenţia persoanelor implicate asupra importanţei actului încheiat, de a realiza
publicitatea care să permită persoanelor interesate să formuleze opoziţii şi să
împiedice orice căsătorie ce încalcă cerinţele legale şi asigurarea probei căsătoriei prin
intermediul actelor de stare civilă.
Codurile civile din Europa secolului al XlX-lea au reglementat pentru încheierea
căsătoriei o procedură solemnă, cu scopul de a suplini ceremonia religioasă, care a fost
mult timp singura obligatorie111.
Condiţiile de formă prevăzute de noul Cod civil pentru încheierea căsătoriei sunt
cele reglementate de Codul familiei, singura noutate fiind includerea în declaraţia de
căsătorie a consimţământului părintelui sau tutorelui în cazul căsătoriei unui minor,
precum şi a regimului matrimonial ales de viitorii soţi. De asemenea, comunicarea stării
sănătăţii, consacrată ca o condiţie de fond în legislaţia anterioară, a fost inclusă între
condiţiile de fond.
7.1. Declaraţia de căsătorie
47. Articolul 280 NCC prevede că cei care vor să se căsătorească vor face personal
declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
Declaraţia de căsătorie se face în scris şi personal, completarea sau depunerea ei prin
reprezentant legal sau convenţional nefiind posibilă. Declaraţia de căsătorie nu
produce efecte juridice în ceea ce priveşte căsătoria, încheiere ei fiind subordonată
exclusiv consimţământului exprimat în faţa ofiţerului de stare civilă la data celebrării
căsătoriei.
Textul urmează a fi coroborat cu dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 119/1996, care
permite întocmirea declaraţiei de căsătorie şi la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, la misiunea diplomatică ori oficiul consular unde
urmează a se încheia căsătoria. în declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu

există niciun impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl
vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.
Pentru motive temeinice, dacă unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a
se deplasa la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau,
după caz, al primăriei competente, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara
sediului, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Ofiţerul de stare civilă care primeşte declaraţia de căsătorie solicită viitorilor soţi să
prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind
starea sănătăţii acestora, precum şi:
a) autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care
cere încuviinţarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente
rezultate din rudenia firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege;
b) avizul medical, dovada încuviinţării părinţilor ori, după caz, a tutorelui şi autori-
zarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul pentru
încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente legate de vârsta matrimo-
nială;
c) hotărârea judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare sau
certificatul de deces al soţului anterior;
d) certificatele medicale dovedind starea sănătăţii viitorilor soţi;
e) decizia pentru încuviinţarea căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile,
prevăzut de lege, dacă este cazul [art. 283 alin. (4) NCC şi art. 27 din Legea nr.
119/1996];
Declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei, în cazurile pre-

văzute de lege. O astfel de situaţie este cea în care, din motive temeinice, unul dintre
soţi se află în imposibilitate de a se prezenta. Art. 27 alin. (2) din Legea nr. 119/1996
prevede că în astfel de cazuri, cu aprobarea primarului, căsătoria se poate încheia în
afara sediului, deci cu atât mai mult se poate face în afara sediului primăriei declaraţia
de stare civilă, care nu produce consecinţe juridice atât de importante.
Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face personal
o declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei. Dacă nu există nici părinţi,
nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau
a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Sub reglementarea Codului familiei modificat prin Legea nr. 288/2007, s-a sus-
ţinut11' că încuviinţarea părinţilor se poate da prin declaraţie la serviciul de stare civilă,
prin act autentic notarial sau verbal în timpul oficierii căsătoriei. De lege lata, această
aserţiune nu mai este valabilă, întrucât se prevede expres necesitatea ca părintele sau
tutorele să dea personal o declaraţie prin care încuviinţează căsătoria, în acelaşi timp
cu viitori soţi. în sprijinul acestei interpretări vine şi art. 283 alin. (2) NCC, care arată că
extrasul din declaraţia de căsătorie care se afişează în loc special amenajat va cuprinde,
în mod obligatoriu, şi încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui.
De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte de către cei care vor să se
căsătorească la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria şi care
poate fi, la alegere, cel al domiciliului sau al reşedinţei oricăruia dintre viitorii soţi. Dacă
însă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează
a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au
domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde
urmează a se încheia căsătoria. Ca şi legislaţia anterioară, textul nu acoperă toate

situaţiile ce se pot ivi în practică, pentru că unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele
s-ar putea afla la data depunerii declaraţiei de căsătorie în altă localitate care să nu fie
localitatea în care au domiciliul sau reşedinţa, iar în acest caz declaraţia nu se poate
face în acea localitate. O interpretare raţională a legii, în funcţie de scopul urmărit de
legiuitor, acela de a simplifica procedura şi a reduce costurile pe care aceasta le implică
pentru participanţi, ar duce la concluzia că şi într-o situaţie ca cea descrisă mai sus se
poate face declaraţia în altă localitate, oricare ar fi aceea, iar declaraţia va fi trimisă la
primăria unde se va închei căsătoria. Cunoscând practica administrativă, credem că
interpretarea va fi cea contrară, adică una literală, strict formală.
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
- identificarea fiecărui viitor soţ pe baza actelor de stare civilă şi a datelor per-
sonale;
- manifestarea de voinţă a acestora în sensul că vor să se căsătorească;
- declaraţia viitorilor soţi în sensul că nu există niciun impediment legal la căsătorie
(o căsătorie anterioară nedesfăcută, nedesfiinţată sau care nu a încetat; rudenia în
grad prohibit; alienaţia sau debilitatea mintală ori tutela);
121
- menţionarea numelui de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei ;
[1]
F.A. BAIAS, M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 22; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C.
HAGEANU
[2j
, op. cit., p. 32.
Această declaraţie nu mai poate fi făcută şi ulterior, până la încheierea căsătoriei,
urmând a fi anexată declaraţiei de căsătorie, aşa cum s-a considerat sub reglementarea
din
- menţiunea regimului matrimonial ales, în cazul în care viitorii soţi au încheiat o
convenţie matrimonială;
- declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor în mod reci-
proc;
- indicarea locului şi a localităţii în care se va încheia căsătoria, în situaţia în care
declaraţiile au fost făcute în localităţi diferite.
Declaraţia soţilor că nu există niciun impediment legal la căsătorie este făcută pe
propria răspundere, în cazul în care aceştia ascund cu ştiinţă un impediment, săvârşesc
infracţiunea de fals în declaraţii. Prin această dispoziţie legală se realizează şi
departajarea probatorie între condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie. în timp
ce îndeplinirea condiţiilor de fond trebuie dovedite de viitorii soţi prin actele depuse
anexat declaraţiei de căsătorie, impedimentele, fiind împrejurări negative, nu trebuie şi
nu pot fi dovedite, ci este suficient ca soţii să declare că ele nu există. în măsura în care
o altă persoană invocă existenţa unei piedici legale la căsătorie, acea persoană are
sarcina probei.
împreună cu declaraţia de căsătorie declaranţii vor prezenta dovezile cerute de
lege pentru încheierea căsătoriei. Acestea sunt: actele de identitate; certificatele de
naştere; hotărârea judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare sau
certificatul de deces al soţului anterior; certificatele medicale; decizia pentru
încuviinţarea căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile; decizia de acordare
a dispensei de rudenie, dacă este cazul; iar în cazul minorilor între 16 şi 18 ani, avizul
medical şi autorizarea instanţei de tutelă în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul
minorul.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 119/1996, în cazul în care căsătoria se încheie pe
teritoriul României, dar intre cetăţeni străini, viitorii soţi trebuie să prezinte, în plus faţă
de actele necesare cetăţenilor români, dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau

oficiile consulare ale ţărilor ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite
condiţiile de fond cerute de legea lor naţională pentru încheierea căsătoriei.
întrucât în cuprinsul declaraţiei de căsătorie sunt inserate date care se pot schimba
(statutul civil de persoană necăsătorită, numele de familie, domiciliul sau reşedinţa
viitorilor soţi), legiuitorul a acordat o valabilitate limitată acestei declaraţii. Astfel, în
cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării
declaraţiei de căsătorie sau dacă viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială,
trebuie să se facă o nouă declaraţie de căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia.
în aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune
publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul
primăriei şi pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria şi,
după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa. Extrasul
din declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare
civilă ale viitorilor soţi şi, după caz, încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi
înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile de
la data afişării.
Codul familiei, ca urmare a faptului că noul Cod civil nu a mai preluat integral art. 27 C.
fam. care prevedea că „La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa
delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie”.
Publicitatea declaraţiei de căsătorie este o cerinţă de formă pentru încălcarea
căreia Codul civil nu mai prevede sancţiunea nulităţii absolute a căsătoriei, aşa cum
prevedea art. 19 C. fam. Condiţia publicităţii şi cea a solemnităţii căsătoriei sunt înde-
plinite dacă sunt respectate cerinţele din art. 287 NCC referitor la consimţământul dat
de către cei doi soţi personal, în mod public şi în prezenţa a doi martori şi a ofiţerului
de stare civilă. Neîndeplinirea dispoziţiilor legale referitoare la afişarea declaraţiei de
căsătorie va fi sancţionată numai cu sancţiuni disciplinare pentru funcţionarul vinovat,
iar căsătoria va rămâne valabilă. Evident că, dacă neafişarea declaraţiei a fost făcută la
instigarea unuia sau a ambilor soţi, cu scopul de a evita o opoziţie întemeiată, căsătoria
poate fi sancţionată cu nulitatea absolută sau relativă, în funcţie de dispoziţia legală
încălcată.
Publicitatea declaraţiei de căsătorie se realizează cu maximă celeritate 111, ofiţerul
de stare civilă fiind obligat ca, în aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, să
dispună publicarea ei. Afişarea se va face doar în localitatea în care are loc căsătoria,
dacă ambii soţi locuiesc în raza acesteia, în ambele localităţi, dacă soţii au domicilii sau
reşedinţe diferite, dar căsătoria se încheie în una dintre acestea, şi în trei localităţi, în
cazul prevăzut de art. 279 alin. (2) NCC, în care soţii au domiciliul în localităţi diferite,
iar căsătoria se încheie, cu aprobarea primarului, în altă localitate.
7.2. Comunicarea stării de sănătate
48. Obligaţia viitorilor soţi de a-şi comunica reciproc starea de sănătate a fost
instituită în scopul protecţiei soţilor, dar există şi raţiuni de ordine publică, medicale
sau eugenice, care impun prevenirea transmiterii şi răspândirii anumitor maladii. O
persoană bolnavă, cu puţine excepţii prevăzute expres de lege (alienaţia şi debilitatea
mintală), se poate căsători, dar legiuitorul a dorit ca celălalt soţ să fie informat şi să
poată aprecia în cunoştinţă de cauză dacă doreşte să încheie căsătoria în aceste
condiţii sau nu.
Codul civil se referă în art. 293-303 la nulitatea căsătoriei şi enumeră limitativ

cazurile de nulitate, fără a cuprinde în această enumerare şi necomunicarea stării de
sănătate. Ca urmare, necomunicarea sănătăţii rămâne şi în actuala reglementare o
condiţie prohibitivă, a cărei încălcare atrage doar sancţiuni disciplinare pentru ofiţerul
de stare civilă care a încheiat căsătoria în lipsa certificatelor medicale.
Dacă însă prin neîndeplinirea acestei condiţii s-a urmărit ascunderea unei boli grave
şi care afectează desfăşurarea normală a relaţiilor de familie, se poate pronunţa
nulitatea căsătoriei motivat de dolul prin reticenţă51 52, in cazul unor afecţiuni minore,
obişnuite şi vindecabile, care nu afectează viaţa, sănătatea soţului sau finalitatea
căsătoriei, omisiunea comunicării nu este relevantă 131.
Comunicarea stării sănătăţii se realizează cu certificatul medical, ce urmează a fi
anexat declaraţiei de căsătorie şi care se eliberează în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. d)
şi e) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii 141. Necesitatea
prezentării certificatelor medicale care să ateste starea sănătăţii viitorilor soţi este
prevăzută, ca obligaţie, şi în cuprinsul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire
la actele de stare civilă.
Teza a ll-a a art. 278 NCC prevede că dispoziţiile legale prin care este oprită
căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile. în prezent, legislaţia
română nu opreşte expres decât căsătoria alienaţilor sau debililor mintali, însă există
anumite prevederi speciale în privinţa obligativităţii declarării tratamentului sau a
internării pentru unele boli transmisibile.
7.3. Localitatea în care se încheie căsătoria
49. Căsătoria se încheie în localitatea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au
reşedinţa viitorii soţi.
întrucât legea nu distinge, urmează a se înţelege că este suficient ca cel puţin unul
dintre soţi să aibă domiciliul sau reşedinţa într-o localitate, pentru a se putea căsători
în localitatea respectivă. în situaţia de excepţie în care căsătoria se încheie în altă
localitate, declaraţia de căsătorie completată de cei doi soţi va fi afişată şi la sediul
acestei primării, dar va fi comunicată şi primăriei de la domiciliul sau reşedinţa soţilor în
vederea publicării, aşa cum prevede art. 283 NCC. Domiciliul sau reşedinţa soţilor se
dovedeşte cu actele de identitate ale celor doi.
Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un
ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază
sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau
de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării.
7.4. Locul încheierii căsătoriei
50. Alineatul (1) al art. 279 NCC prevede că locul încheierii căsătoriei este sediul
primăriei. Textul trebuie coroborat şi cu cel al art. 287 NCC, care arată că viitorii soţi
sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul
IJ 1
Dispoziţia este asemănătoare cu cea cuprinsă in art. 13 C. fam., diferenţa fiind aceea că
noul Cod prevede şi obligativitatea afişării declaraţiei pe pagina de internet a primăriilor
implicate.
52
C.S.J.. s. civ., dec. nr. 324/1990. în V. BOGDĂNESCU ş.a., Probleme de drept din deciziile
Curţii Supreme de'Justiţie (1990-1992), Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 161.
(3!
[4]
M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
la căsătorie în mod public, în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului de stare civilă. Cu
toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă poate celebra
căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea celorlalte condiţii
legale. încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei este deci o situaţie de excepţie,
permisă numai în cazurile prevăzute de lege.
Articolul 24 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede o
astfel de situaţie în care căsătoria se va putea încheia şi în afara sediului autorităţii
administraţiei locale, aceea în care, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se
află în imposibilitatea de a se prezenta. Pentru ca ofiţerul de stare civilă să se deplaseze
şi să încheie o căsătorie în afara sediului primăriei, este nevoie de aprobarea
primarului.
O altă situaţie de excepţie este cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 119/1996
privitoare la actele de stare civilă, care se referă la cazul în care viitorii soţi au cetăţenie
română, iar căsătoria lor se poate încheia şi la bordul unei nave sub pavilion românesc
aflate într-o călătorie în afara graniţelor ţării. în acest caz, comandantul navei poate
acorda, pentru motive temeinice, dispensa de termen şi încheia căsătoria. La sosirea în
ţară, comandantul este obligat să trimită o copie certificată de pe înregistrarea făcută,
prin căpitănia portului de înscriere a navei, organului local al administraţiei publice
competent, respectiv cel al sectorului 1 Bucureşti.
Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave, întrucât orice fel de călătorie
cu acest mijloc de transport durează puţin, iar încheierea căsătoriei în aceste condiţii
nu îşi găseşte justificarea celerităţii.
7.5. Competenţa ofiţerului de stare civilă
51. Competenţa materială a încheierii căsătoriei aparţine ofiţerului de stare civilă,
iar competenţa personală şi teritorială se suprapun, revenind, ca regulă, ofiţerului de
stare civilă în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi.
Căsătoria încheiată de o persoană care nu are caiitatea de ofiţer de stare civilă este
lovită de nulitate, întrucât se încalcă normele de competenţă materială care sunt de
ordine publică. Cu toate acestea, actele de stare civilă întocmite de o persoană care a
exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor
legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, în afară de
cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa
acestei calităţi. Dispoziţia amintită este cuprinsă în art. 102 NCC şi reprezintă o
aplicaţiune a principiului error communis facit ius, astfel că, pentru a fi incidenţă, este
necesar ca modul în care acea persoană a exercitat atribuţiile de stare civilă să creeze
convingerea generală că acea persoană are calitatea de ofiţer de stare civilă.
în doctrina creată sub incidenţa Codului familiei s-a arătat că încălcarea normelor
de competenţă personală sau teritorială referitoare la încheierea căsătoriei nu atrage
nulitatea căsătoriei111. Aceste opinii îşi păstrează actualitatea şi după intrarea în vigoare
a noului Cod civil, cu atât mai mult cu cât acesta, în art. 279 alin. (2), prevede
posibilitatea încheierii căsătoriei de către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie
decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi. Sigura
condiţie este obţinerea aprobării primarului din localitatea în care se va încheia
căsătoria. Ca urmare, o căsătorie încheiată în altă localitate decât cea stabilită potrivit
normelor de competenţă teritorială expuse va fi valabilă, însă ofiţerului de stare civilă
care a încheiat căsătoria i se pot aplica sancţiuni disciplinare dacă nu a obţinut
aprobarea primarului în acest sens.
Celebrarea căsătoriei în afara serviciului de stare civilă este posibilă numai în

cazurile prevăzute de lege. Aceste cazuri sunt cele reglementate de art. 24 şi art. 7 din
Legea nr. 119/1996: dacă, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se află în
imposibilitatea de a se putea prezenta şi situaţia încheierii căsătoriei la bordul unei
nave sub pavilion românesc aflate într-o călătorie în afara graniţelor ţării, între doi
cetăţeni români
7.6. Termenul în care se încheie căsătoria
52. Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie.
Termenul este unul material, care se calculează pe zile pline, întrucât în el se cuprind
atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei. în acest interesate pot formula opoziţii
la căsătorie. Termenul este unul dilatoriu, căsătoria neputându-se încheia înainte de
expirarea acestuia.
Pentru motive temeinice, primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al

oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze
încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile. Această încuviinţare
este condiţionată de existenţa unor motive temeinice, care trebuie dovedite de
solicitanţi, iar căsătoria încheiată înainte de expirarea termenului menţionat, fără
încuviinţare, rămâne valabilă, însă atrage sancţiuni disciplinare pentru ofiţerul de stare
civilă care a încheiat-o. încuviinţarea încheierii căsătoriei înainte de împlinirea acestui
termen poate fi dată şi de comandantul navei pe care se încheie căsătoria.
7.7. Opoziţia la căsătorie

53. în procedura căsătoriei este reglementat termenul dilatoriu de 10 zile în care
un extras din declaraţia de căsătorie depusă de viitorii soţi se afişează la sediul pri-
măriei din localitatea în care se va încheia căsătoria, dar şi din localităţile de domiciliu
ale declaranţilor. Căsătoria se încheie numai după trecerea termenului de 10 zile de la
afişarea declaraţiei de căsătorie, termen instituit ca o perioadă de gân- dire[1], dar şi
pentru ca orice persoană să poată face opoziţie la căsătorie, dacă există un
impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.
Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană, fără a fi nevoită să dovedească
un interes, informează ofiţerul de stare civilă cu privire la existenţa unui impediment
legal sau la neîndeplinirea unei cerinţe a legii pentru încheierea căsătoriei 12'.
Pentru a fi valabilă, opoziţia trebuie:
- să fie făcută în scris;
- să arate dovezile pe care se întemeiază;
- autorul opoziţiei nu trebuie să facă dovada existenţei vreunui interes, legea
acordând acest drept oricărei persoane.
Opoziţia care nu îndeplineşte aceste condiţii, opoziţia neregulată, are valoarea unei
informaţii pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să o verifice53 54, iar în cazul în care
ni
I.P. FILIPESCU ş.a , op. cit., p. 42.
[2]
în doctrină s-au formulat definiţii asemănătoare: „Opoziţia la căsătorie este actul prin care o
informaţiile se confirmă, să refuze încheierea căsătoriei. Dacă după efectuarea

verificărilor necesare ofiţerul de stare civilă constată că opoziţia sau informaţia
respectivă este neîntemeiată, se respinge opoziţia şi se va încheia căsătoria.
Ofiţerul de stare civilă care a primit declaraţia de căsătorie este obligat să efectueze
verificări pentru a vedea dacă sunt sau nu îndeplinite cerinţele legale pentru încheierea
valabilă a căsătoriei. în acest sens, trebuie să se adreseze serviciului de stare civilă de la
locul naşterii celor doi viitori soţi, întrucât pe marginea actului de naştere se efectuează
menţiuni referitoare la căsătoria persoanei respective, dar şi cu privire la desfacerea,
desfiinţarea sau încetarea căsătoriei ori la adopţie. în plus, dacă se primesc opoziţii sau
informaţii, există obligaţia verificării lor, indiferent de forma în care au fost făcute.
Diferenţa este că, în cazul unei opoziţii formulate cu respectarea condiţiilor prevăzute
de lege, este necesară pronunţarea unei soluţii de admitere sau de respingere a
opoziţiei, iar în cazul informaţiilor, nu este necesară darea unui răspuns oficial, ci doar
efectuarea verificărilor. Ofiţerul de stare civilă trebuie să folosească şi informaţiile pe
care le deţine, în măsura în care acestea sunt notorii. Termenul de „notoriu” înseamnă
cunoscut de multă lume, ştiut de toţi, iar astfel de fapte nu trebuie dovedite, în
general, în procesele civile.
în cazul în care opoziţia este întemeiată sau din informaţiile deţinute sau primite
rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă va
refuza celebrarea căsătoriei şi, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 119/1996 pri-
vind actele de stare civilă, la cererea părţii, va înainta actele judecătoriei competente a
hotărî, de urgenţă, asupra refuzului de încheiere a căsătoriei. în urma adoptării noului
Cod civil, sintagma „judecătorie competentă” trebuie înţeleasă ca referindu-se la
instanţa de tutelă.
Deşi Codul civil se remarcă printr-o reglementare detaliată a procedurii încheierii
căsătoriei, în ceea ce priveşte opoziţia la căsătorie se constată o abordare redusă,
întrucât nu se prevede nicio sancţiune pentru persoanele care, cu rea-credinţă, au
formulat o opoziţie şi au determinat o întârziere a încheierii căsătoriei1’1. Chiar dacă
dispoziţia specială lipseşte, autorul unei opoziţii respinse poate fi obligat la despăgubiri
în condiţiile art. 1349 NCC, dacă sunt îndeplinite cerinţele pentru antrenarea
răspunderii civile delictuale.
7.8. Celebrarea căsătoriei
54. încheierea căsătoriei are loc la data fixată de viitorii soţi prin declaraţia de
căsătorie, după expirarea termenului de 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie,
la sediul primăriei din localitatea stabilită tot prin declaraţia de căsătorie. La acea dată,
viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da
consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de
stare civilă.
Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de alin. (1) al art. 287 este sancţionată cu
persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept
care nu permite încheierea căsătoriei” (I.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p. 42); „Opoziţia sau opunerea la
căsătorie este (...) actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa
unei împrejurări care constituie impediment la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond p entru
încheierea valabilă a căsătoriei” (AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 33).
54
în doctrina veche s-a arătat, nu fără temei, că ofiţerul de stare civilă nu este obligat să ia în
seamă opoziţia neregulată şi acesta nu va avea nicio culpă dacă va încheia căsătoria. întrucât, prin
arătarea amănunţită a formelor opoziţiei, legiuitorul a avut în vedere să înlesnească celebrarea
căsătoriei (C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., voi. I, p. 203).
nulitate absolută a căsătoriei [art. 293 alin. (1) NCC], întrucât prin intermediul acestora
se realizează publicitatea şi solemnitatea căsătoriei 121. Aceste condiţii de formă au rolul
de a asigura încheierea căsătoriei doar dacă sunt respectate toate condiţiile de fond. 55
Solemnitatea căsătoriei este asigurată prin prezenţa viitorilor soţi în faţa ofiţerului
de stare civilă, împreună cu doi martori, la data stabilită, la sediul autorităţii com-
petente, prin exprimarea simultană a consimţământului la căsătorie şi prin declararea
încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă după ce constată îndeplinirea
tuturor condiţiilor pentru încheierea valabilă a acesteia (în completarea dispoziţiilor
analizate, este necesar să fie avut în vedere şi art. 28 din Legea nr. 119/1996).
Publicitatea căsătoriei este prevăzută distinct de solemnitate şi presupune ca
accesul publicului în locul încheierii căsătoriei să fie liber, chiar dacă nu este prezentă
nicio persoană în afara celor implicate.
Şi în cazurile prevăzute de lege în care ofiţerul de stare civilă poate celebra căsă-
toria în afara sediului serviciului de stare civilă este necesară respectarea condiţiilor
privind solemnitatea şi publicitatea. în acest sens, este important ca ofiţerul de stare
civilă care oficiază căsătoria să se asigure că s-au creat condiţii pentru accesul
publicului, chiar dacă nu sunt prezente alte persoane în afara viitorilor soţi şi a celor doi
martori. Tot pentru ca actul căsătoriei să nu fie afectat de clandestinitate, se impune ca
încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei să se facă numai dacă, aşa cum prevede
art. 24 din Legea nr. 119/1996, din motive temeinice, unul dintre soţi se află în
imposibilitate de a se prezenta. Această imposibilitate trebuie înţeleasă în sens
obiectiv, deci trebuie să fie determinată de o boală gravă, vârstă foarte înaintată sau,
eventual, de executarea unei pedepse privative de libertate de către unul sau ambii
soţi.
Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei în
limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria
să cunoască această limbă. Această dispoziţie cuprinsă în alin. (3) al art. 287 NCC a fost
instituită în scopul asigurării dreptului cetăţenilor români ce aparţin minorităţilor
naţionale la respectarea identităţii etnice, culturale şi lingvistice, drept consacrat prin
Constituţia României, in cazul în care ofiţerul de stare civilă nu cunoaşte iimba viitorilor
soţi, iar aceştia nu cunosc limba română, se va apela la serviciile unui interpret.
7.9. Martorii la căsătorie
55. Instituţia martorilor la încheierea căsătoriei are tradiţie în dreptul nostru, ea
fiind consacrată prin art. 61 C. civ. 1864. Tradiţia a fost întreruptă la data adoptării
Codului familiei, care nu cuprindea această cerinţă, şi a fost reluată în anul 1999, în
urma unei modificări aduse acestui act normativ51. Potrivit legislaţiei actuale, la cele-
brarea căsătoriei este obligatorie prezenţa a doi martori. Martorii atestă faptul că soţii
şi-au exprimat consimţământul potrivit art. 287 NCC, adică personal şi în mod public, în
faţa ofiţerului de stare civilă.
55
Codul civil francez, prin art. 172-179, reglementează dreptul de opoziţie la căsătorie,
limitând cercul persoanelor care o pot formula la ascendenţi, Ministerul Public, soţul nedivorţat al
unuia dintre soţi în caz de bigamie, anumite rude colaterale în grad apropiat şi tutore. De
asemenea, art. 179 prevede expres posibilitatea condamnării la daune-interese a autorului unei
opoziţii respinse. Limitarea cercului persoanelor care pot face opoziţie la ascendenţi, colaterali şi
tutore se regăsea şi în art. 157 C. civ anterior.
‘2l Solemnitatea şi publicitatea căsătoriei sunt condiţii de formă pentru încheierea căsătoriei,
iar lipsa lor atrage nulitatea căsătoriei.
Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care, din cauza
unei deficienţe psihice sau fizice, nu sunt apţi să ateste consimţământul exprimat.
1j
Necesitatea prezenţei martorilor la încheierea căsătoriei a fost semnalată în
literatura de specialitate anterior modificărilor intervenite în Codul familiei (a se vedea
C.L. POPESCU, Instituţia martorilor la încheierea căsătoriei, în Dreptul nr. 11/1996, p. 51-
56), urmărindu-se alinierea legislaţiei naţionale la Recomandarea privind
consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea
căsătoriilor, adoptată prin Rezoluţia nr. 2018 (XX) din 1 noiembrie 1965 a Adunării
Generale a ONU.
Sunt incapabili cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, adică minorul care nu a împlinit 14
ani şi interzisul judecătoresc. Dacă ofiţerul de stare civilă are dubii asupra stării psihice
a persoanei care are calitatea de martor, poate solicita soţilor să înlocuiască martorul
respectiv sau să refuze încheierea căsătoriei.
Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.
7.10. Momentul încheierii căsătoriei
56. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă ia
consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi şi îi declară căsătoriţi. înregistrarea
căsătoriei constituie numai un mijloc de probă (nefiind o condiţie cerută ad validitate
m).
7.11. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei
57. Condiţiile izvorâte din caracterul solemn al căsătoriei se continuă şi dincolo de
momentul încheierii căsătoriei, cu o serie de formalităţi care constau în întocmirea
actului de căsătorie în registrul de stare civilă şi semnarea lui de către cei doi soţi, de
cei doi martori şi de ofiţerul de stare civilă. întocmirea actului de căsătorie se face de
îndată de către ofiţerul de stare civilă, care eliberează soţilor şi certificatul de căsătorie.
înregistrarea nu este o condiţie de validitate a căsătoriei, ci are un scop multiplu: este
mijlocul de dovadă a căsătoriei, forma socială de recunoaştere a acesteia, mijlocul de
evidenţă statistică cu privire la starea civilă a populaţiei l1J şi realizează publicitatea
convenţiei matrimoniale. Prin solemnitatea căsătoriei se preconstituie un mijloc de
probă privilegiat, înscrisul constatator al căsătoriei, care are statut de înscris autentic.
Neînregistrarea căsătoriei în registrele de stare civilă sau nesemnarea actului^ 21 nu
atrage nulitatea acesteia. Căsătoria a fost valabil încheiată prin luarea consimţă-
mântului soţului şi declaraţia ofiţerului de stare civilă că sunt căsătoriţi, iar acful de
stare civilă poate fi întocmit ulterior, în condiţiile art. 53 din Legea nr. 119/1996, culpa
aparţinând funcţionarului competent.
Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matri-
monial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la registrul prevăzut
ia art. 334 alin. (1), adică la Registrul naţional notarial ai regimurilor matrimoniale,
precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o
copie de pe actul de căsătorie. Această dispoziţie are rol de protecţie a terţilor care
intră în relaţii contractuale cu soţii şi ar putea fi prejudiciaţi în cazul existenţei regimului
separaţiei de bunuri sau a unor clauze speciale din regimul comunităţii convenţionale.
7.12. Dovada căsătoriei
58. Căsătoria este un act de stare civilă, astfel că dovada sa se face, aşa cum
prevede art. 99 NCC, cu actul întocmit potrivit legii în registrele de stare civilă, precum
şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. în cazul în care actul de
stare civilă nu s-a întocmit din vina ofiţerului de stare civilă, deşi registrele au 56 57
existat, actul se poate întocmi ulterior în baza art. 53 din Legea nr. 119/1996, iar dacă
registrul a fost pierdut sau distrus, se va face reconstituirea actului de căsătorie, potrivit
dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 119/1996. Aceeaşi procedură este incidenţă în cazul în
care actul a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat.
Starea civilă poate fi dovedită înaintea instanţei judecătoreşti prin orice mijloace de
probă (art. 103 NCC) dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut sau au fost distruse în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a
extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
în concluzie, proba căsătoriei se face numai prin certificatul de căsătorie, atunci
când se urmăresc efecte de stare civilă. Potrivit legii, atunci când dovada căsătoriei este
necesară pentru întocmirea ulterioară sau reconstituirea actului de stare civilă, ea se
poate realiza prin orice mijloc de probă. în practica judiciară s-a susţinut că se poate
folosi orice mijloc de probă şi în situaţia în care se urmăresc alte scopuri decât cele de
stare civilă, caz în care căsătoria este considerată un simplu fapt juridic. Aşa fiind, în
materie de moştenire, fostul Tribunal Suprem a stabilit că instanţa poate „(...)
încuviinţa şi alte probe pentru stabilirea raportului de rudenie, dacă partea trebuie să
dovedească naşteri sau căsătorii vechi sau întâmplate în localităţi necunoscute ori
îndepărtate sau când, pentru obţinerea lor, ar întâmpina alte piedici, găsite întemeiate,
cu condiţia ca aceste probe să nu fie contrare certificatelor de căsătorie prezentate”'11.
m
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU. op. cit., p. 35.
57
1.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p, 47.
5.3. Limitarea mandatului prezumat. Actele de dispoziţie care pun în pericol grav
interesele familiei
103. în situaţii excepţionale, de criză, un soţ poate să paralizeze actele prin care
celălalt soţ pune în pericol grav interesele familiei. Soluţia în aceste situaţii este
acţiunea introdusă la instanţa de tutelă, acţiune pentru admisibilitatea căreia trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- să existe unul sau mai multe acte încheiate deja de soţul pârât:
- actul sau actele încheiate să pună în pericol grav interesele familiei, cum ar fi
pierderea locuinţei familiei, înstrăinarea unor bunuri din patrimoniul comun al soţilor
coroborată cu risipirea sumelor obţinute din înstrăinare etc. Pericolul trebuie să fie de
o gravitate deosebită pentru a justifica această măsură excepţională.
Dacă instanţa constată că acţiunea este admisibilă şi întemeiată, o va admite şi va
stabili ca dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu
consimţământul expres al soţului reclamant. Măsura se ia pe o durată determinată,
care va fi prevăzută în hotărârea judecătorească. Durata iniţială poate fi prelungită,
fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în
vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.
Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt lovite de nulitate
relativă. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la
data când soţul vătămat a luat cunoştinţă pe orice cale de existenţa actului. Termenul
de 1 an este un termen special de prescripţie, mai scurt decât cel din dreptul comun, şi
care are ca scop protejarea intereselor terţilor cu care soţul pârât a contractat.
Instanţa de tutelă trebuie să indice în hotărârea sa perioada, actele şi bunurile
pentru care va fi necesar consimţământul expres al ambilor soţi, iar sancţiunea
aplicabilă actelor încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti este nulitatea
relativă.
§6. Convenţia matrimonială

6.1. Precizări prealabile
104. Fiecare cuplu căsătorit este supus pe durata căsătoriei unui corp de reguli
specifice în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. în primul
rând, există regimul primar imperativ la care ne-am referit anterior, de aplicabilitate
generală, iar peste acesta se suprapune regimul matrimonial propriu-zis, care poate fi
ales prin convenţia matrimonială. Alegerea unui regim matrimonial este o facultate 58
conferită fiecărui cuplu, deci nu există obligativitatea încheierii unei asemenea con-
venţii. în cazul în care soţii nu optează pentru exercitarea acestei libertăţi, ei vor fi
supuşi, prin efectul legii, regimului matrimonial al comunităţii legale.
Convenţia matrimonială111 reprezintă actul juridic solemn prin care viitorii soţi sau
soţii aleg sau modifică regimul matrimonial aplicabil pe durata căsătoriei lor. Definiţia
surprinde în mod succint caracterele convenţiei matrimoniale, părţile, obiectul, precum
şi durata de aplicare a acesteia.
în doctrina recentă au fost elaborate diferite definiţii ale convenţiei matrimoniale,
pe care le prezentăm în ordinea cronologică. Convenţia matrimonială a fost definită ca
fiind „actul juridic prin care părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale esenţiale,
58
care se vor desfăşura între ei în cursul căsătoriei”121. Definiţia a fost criticată, pentru că
nu arată care sunt părţile convenţiei matrimoniale şi pentru că formularea „raporturi
patrimoniale esenţiale” este prea generală şi echivocă, fiind preferabilă referirea
expresă la regimul matrimonial care constituie obiectul convenţiei matrimoniale131.
O altă definiţie arată că este „actul convenţional prin care viitorii soţi, uzând de
libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial propriu sau îşi mo-
difică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit”141. Acestei de-
finiţii, care cuprinde şi posibilitatea conferită soţilor de a modifica în timpul căsătoriei
regimul matrimonial aplicabil, i s-ar putea reproşa că se referă la stabilirea de către
părţi a regimului matrimonial propriu, deşi, în realitate, opţiunea părţilor este limitată
la cele trei variante oferite de legiuitor.
în fine, printr-o altă definiţie, convenţia matrimonială este considerată a fi „actul
prin care viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial aplicabil în principiu pentru toată
durata căsătoriei”59 60. Această definiţie corespundea cerinţelor logicii juridice în
perioada în care era consacrat principiul imutabilităţii convenţiei matrimoniale, de lege
lata referirea la toată durata căsătoriei nemaifiind posibilă.
Dreptul roman nu a cunoscut această formă a actului juridic, regimul matrimonial
era doar legal, soţii neputând încheia convenţii în acest sens. Practic, în dreptul roman
nici nu exista un regim matrimonial propriu-zis, pentru că în cazul căsătoriei cum mânu
averea soţiei se contopea cu cea a bărbatului, iar în căsătoria sine mânu cele două
patrimonii rămâneau distincte. Chiar şi regimul dotai cunoscut de dreptul roman nu era
un regim convenţional, ci unul legal. Dreptul francez vechi impunea, de asemenea,
soţilor un regim matrimonial legal, despre convenţii încheiate de soţi referitor la
bunurile dobândite în timpul căsătoriei se vorbeşte abia la sfârşitul secolului al Vl-lea,
începutul secolului al Vll-lea161. După apariţia obiceiului de a deroga prin convenţie de
la regimul legal, convenţia matrimonială a cunoscut o relativă dezvoltare, fiind preluată
şi în vechiul Cod civil român, care consacra libertatea convenţiilor
111
Denumirea este preluată din vechiul Cod civil, în care se regăsea şi noţiunea de „con-
venţie de maritagiu”. în dreptul francez, elveţian şi cel al regiunii Québec se utilizează termenul
de „contract de căsătorie”, toate noţiunile fiind sinonime.
[2!
P. VASILESCU, op. cit., p. 203.
131
M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 66.
141
C.M. CRĂCIUNESCU, Regimuri matrimoniale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 11.
60
M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 66. Această definiţie este, aşa cum se arată în lucra-
rea citată, o definiţie clasică preluată din doctrina română veche şi din cea franceză (nota 1).
[6]
C. HAMANGIU, !. ROSETTI-BĂLÂNESCU, AL BÂICOIANU, op. cit., vol. III, p. 4.
matrimoniale, cu condiţia de a nu cuprinde clauze contrarii ordinii publice şi bunelor

moravuri.
Codul familiei a interzis convenţiile matrimoniale, singurul regim matrimonial fiind
cel al comunităţii devălmaşe, care era aplicabil tuturor cuplurilor căsătorite. în aceste
condiţii, este foarte probabil ca şi în viitor cuplurile căsătorite să nu încheie convenţii
matrimoniale sau să aleagă regimul comunităţii legale ori convenţionale. Aşa cum se
întâmplă şi în alte state, inclusiv în Franţa, care are deja o tradiţie neîntreruptă de
peste două secole, convenţia matrimonială va rămâne domeniul cuplurilor înstărite sau
cu perspective, iar regimul separaţiei va fi probabil puţin reprezentat. De aceea, este
salutară şi de înţeles grija legiuitorului pentru reglementarea în detaliu a regimului
comunităţii legale.
6.2. Caracterele generale ale convenţiei matrimoniale
105. Caracterele generale ale convenţiei matrimoniale, aşa cum aceasta este
reglementată de noul Cod civil, sunt următoarele:
a) este un act juridic sinalagmatic. prin încheierea căruia se nasc drepturi şi obligaţii
în sarcina ambelor părţi contractante. Acest caracter nu este afectat nici de faptul că în
convenţie se pot cuprinde şi acte unilaterale, aşa cum sunt recunoaşterea unui copil
sau o donaţie. Din acest punct de vedere, contractul de căsătorie, ca şi testamentul,
reprezintă o formă, un tipar juridic care poate conţine mai multe acte juridice, cu
caractere distincte şi cu existenţă de sine-stătătoare;
b) caracterul solemn. Pentru a fi valabilă, convenţia matrimonială prin care soţii
aleg un regim matrimonial sau cea de modificare a regimului iniţial ales trebuie să
îmbrace forma unui înscris autentificat de notarul public. Nerespectarea acestei condiţii
de formă atrage nulitatea absolută, sancţiune prevăzută expres de art. 330 NCC. în
plus, pentru a asigura opozabilitatea convenţiei faţă de terţi, sunt necesare şi proceduri
de publicitate;
c) caracter accesoriu, determinat de faptul că existenţa şi durata sa depind de
căsătoria părţilor. Astfel, chiar dacă acest act se încheie înainte de căsătorie, efectele
sale se produc numai de la data căsătoriei, iar dacă actul principal - căsătoria - nu se
mai încheie, convenţia matrimonială devine caducă;
d) convenţia matrimonială este un act supus unor forme de publicitate speciale
pentru a deveni opozabilă terţilor. Potrivit art. 334 NCC, pentru a fi opozabile terţilor,
convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale, organizat potrivit legii, despre încheierea lor se face menţiune pe actul
de căsătorie, precum şi la cartea funciară, registrul comerţului şi în alte registre de
publicitate prevăzute de lege, în funcţie de natura bunurilor. în vederea respectării
acestui caracter, simulaţia în cazul convenţiei matrimoniale a primit o reglementare
prin art. 331 NCC;
e) opozabilitatea convenţiei matrimoniale este mai largă decât în cazul altor acte
juridice, întrucât, sub condiţia îndeplinirii formalităţilor de publicitate enumerate mai
sus, această convenţie este opozabilă terţilor în ceea ce priveşte regimul matrimonial al
soţilor, respectiv natura juridică a bunurilor lor şi capacitatea de a încheia acte juridice
referitoare la acestea111;
ni
M.B. CANTACUZINO, op. cit., p. 697.
f) durata pentru care se încheie convenţia este, în principiu, durata căsătoriei, insă,
având în vedere că legiuitorul nu a mai consacrat principiul imuabilităţii convenţiilor
matrimoniale, soţii pot să o modifice sau să renunţe la efectele acesteia oricând, atât
înainte de încheierea căsătoriei, cât şi în timpul acesteia;
g) convenţia matrimonială are caracter facultativ şi subsidiar, în sensul că nu există
o obligaţie, ci un drept al soţilor de a încheia astfel de contracte. în căzui în care
convenţia nu se încheie, soţii sunt supuşi, prin efectul legii, regimului comunităţii
legale.
106. Încheierea valabilă a convenţiei matrimoniale presupune îndeplinirea unor

condiţii de fond şi de formă.
Condiţiile de fond se referă la prezenţa şi consimţământul părţilor, la capacitate,
obiect şi cauză.
Consimţământul trebuie exprimat liber de toate părţile, respectiv de către cei doi
soţi sau viitori soţi şi de celelalte persoane care participă la încheierea convenţiei (am
arătat că aceasta poate cuprinde şi alte acte, cum ar fi donaţii făcute de terţi soţilor sau
unuia dintre ei în vederea căsătoriei). Consimţământul trebuie să îndeplinească
condiţiile generale de valabilitate prevăzute pentru încheierea oricărui act juridic, adică
să fie serios, liber, neviciat şi exprimat în cunoştinţă de cauză. Spre deosebire de
căsătorie, convenţia matrimonială se poate încheia şi prin reprezentare.
Capacitatea de a încheia o convenţie matrimonială aparţine tuturor persoanelor
care se pot căsători, conform principiului habilis ad nuptias, habilis adpacta nuptialia.
Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie
matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei
de tutelă. Vârsta matrimonială este de 18 ani, pentru motive temeinice putându-se
căsători şi minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, cu îndeplinirea unor condiţii
speciale. Ca urmare, au capacitatea de a încheia convenţii matrimoniale persoanele
majore, nepuse sub interdicţie şi care nu sunt alienate sau debile mintal, precum şi
minorii care au împlinit 16 ani, în cazul acestora din urmă fiind necesare condiţii
suplimentare;
Obiectul convenţiei matrimoniale îl constituie alegerea de către soţi a unuia dintre
regimurile matrimoniale prevăzute de lege, respectiv comunitatea legală, separaţia de
bunuri sau comunitatea convenţională. Legiuitorul a înţeles să îngrădească libertatea
de a contracta a soţilor, din mai multe puncte de vedere. In primul rând, ei nu pot
alege decât între cele trei regimuri enumerate mai sus, nefiind posibilă crearea unui
regim sui generis prin combinarea regulilor specifice celorlalte sau prin voinţa soţilor. în
al doilea rând, soţii nu pot deroga prin convenţia lor de la regulile de ordine publică ce
guvernează domeniul contractual şi cel matrimonial. Astfel, ei nu pot încălca prin
convenţia lor legea, ordinea pubiică şi bunele moravuri (art. 1169 NCC) şi nici principiile
fundamentale ale căsătoriei [principiul egalităţii între soţi, statutul matrimonial de bază
sau regimul primar, autoritatea părintească şi regulile de- voluţiunii succesorale legale,
aşa cum prevede art. 332 alin. (2) NCC]. în cazul regimului comunităţii convenţionale,
obiect al convenţiei matrimoniale pot fi şi clauzele prevăzute de art. 367 NCC.
Cauza convenţiei matrimoniale este intenţia viitorilor soţi de a se supune unui
anumit regim matrimonial, cu scopul desfăşurării în condiţii optime a relaţiilor de
familie. Convenţia matrimonială reprezintă o adevărată „cartă patrimonială a familiei".
107. Condiţiile de formă se pot clasifica în condiţii prevăzute pentru validitatea
convenţiei şi condiţii cerute pentru opozabilitatea acesteia. în prima categorie se
include cerinţa încheierii convenţiei matrimoniale prin înscris autentificat de notarul

public, iar în a doua categorie înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale, organizat potrivit legii, şi înscrierea pe marginea actului de căsătorie a
menţiunii privind încheierea unei convenţii matrimoniale. în funcţie de natura
bunurilor, mai este necesară înscrierea în cartea funciară, în registrul comerţului sau în
alte registre prevăzute de lege.
6.3. încheierea convenţiei matrimoniale
108. Articolul 330 NCC care reglementează încheierea convenţiei matrimoniale
este inspirat din art. 1394 C. civ. francez, care permite, de asemenea, încheierea
contractului de căsătorie în faţa notarului şi prin mandatar cu procură autentică.
O cerinţă de formă prevăzută ad validitatem este consemnarea convenţiei matri-
moniale într-un înscris autentificat de notarul public. Deşi art. 269 NCPC 11' defineşte
înscrisul autentic ca fiind înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o
autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu
autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege, legiuitorul a ales ca auten-
tificarea convenţiei matrimoniale să fie făcută numai de către notarul public, în vede-
rea înlăturării sau restrângerii cazurilor de viciere a consimţământului, dar şi pentru că
notarul are obligaţia profesională de a explica părţilor conţinutul actului pe care îl
autentifică.
în faţa notarului părţile trebuie să se prezinte personal sau pot fi reprezentate prin
mandatar cu procură autentică, specială şi având caracter predeterminat. Aceasta
înseamnă că nu este suficient ca procura să fie dată pentru încheierea convenţiei
matrimoniale, ci trebuie să cuprindă şi regimul matrimonial agreat de soţul mandant,
precum şi clauzele pe care mandatarul este împuternicit să le accepte.
Consimţământul trebuie să fie să fie serios, liber, neviciat şi exprimat în cunoştinţă
de cauză, viciile de consimţământ fiind cele din dreptul comun al contractelor. Deşi
convenţia matrimonială are un caracter accesoriu faţă de căsătorie, ea are o existenţă
independentă, astfel că viciile de consimţământ nu au regimul juridic specific
căsătoriei121.
Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la
data încheierii căsătoriei, consecinţă firească a caracterului său accesoriu. în cazul în
care căsătoria nu se mai încheie sau se desfiinţează fără a fi îndeplinite condiţiile 61
de putativitate, convenţia devine caducă, inclusiv donaţiile făcute în vederea căsătoriei.
Cu toate acestea, rămân valabile actele juridice cuprinse în convenţia matrimonială
care au existenţă de sine stătătoare, cum sunt recunoaşterile de filiaţie.
în schimb, convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data
prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei. Momentul la care ne-am referit
este cel de la care se produc efectele convenţiei în relaţiile dintre părţi, pentru că în
relaţiile cu terţii convenţia produce efecte numai de la data îndeplinirii formalităţilor de
61
Adoptat prin Legea nr. 134/2010 (republicată în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012), care va
intra în vigoare la 1 februarie 2013, potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, astfel cum a
fost modificat prin O.U.G. nr. 44/2012.
[2!
în acelaşi sens, C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., voi. III, p. 32; M.
AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 84. în literatura juridică s-a exprimat şi opinia potrivit căreia
cazurile de anulare a convenţiei matrimoniale trebuie să se suprapună cu cele referitoare la
căsătorie (D. ALEXANDRESCO, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, voi. VIII,
Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1916, p. 63-67).
publicitate prevăzute de art. 334.

6.4. Obiectul convenţiei matrimoniale
109. Aşa cum am anticipat, obiectul convenţiei matrimoniale îl constituie alegerea
de către soţi a unuia dintre regimurile matrimoniale prevăzute de lege, respectiv
comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională. în cazul
regimului comunităţii convenţionale, obiect al convenţiei matrimoniale pot fi şi clauzele
prevăzute de art. 367 NCC. Ca urmare, noul Cod civil nu consacră libertatea absolută a
convenţiilor matrimoniale, ci doar posibilitatea de a alege între cele trei regimuri de la
care se poate deroga numai în cazurile anume prevăzute de lege. Astfel de cazuri sunt
cele prevăzute în statutul matrimonial de bază (de exemplu, mandatul convenţional)
sau clauza de preciput, care pot fi incluse în convenţia matrimonială. Sancţiunea
includerii în convenţia matrimonială a unor clauze contrare sau incompatibile cu
regimul matrimonial ales de părţi este nulitatea absolută a acestora, în cazul în care
clauza nulă nu afectează întreaga convenţie, aceasta din urmă îşi păstrează
valabilitatea, dacă existenţa ei nu a fost condiţionată de către părţi de menţinerea
clauzei lovite de nulitate absolută.
Legiuitorul a înţeles să îngrădească libertatea de a contracta a soţilor, din mai multe
puncte de vedere. Prima limitare constă în aceea că soţii nu pot alege decât între cele
trei regimuri enumerate mai sus, nefiind posibilă crearea unui regim sui generis prin
combinarea regulilor specifice celorlalte sau prin voinţa soţilor.
Cea de-a doua restrângere este cuprinsă în alin. (2) al art. 332 NCC, care prevede că
prin convenţia matrimonială nu se poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii
părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale. Aceasta înseamnă că soţii nu ar putea
pune toate cheltuielile căsătoriei sau întreţinerea copiilor în sarcina unui singur soţ, nici
nu s-ar putea stipula ca drepturile părinteşti să fie exercitate exclusiv de unul dintre
soţi şi nici nu s-ar putea modifica, de exemplu, rezerva succesorală.
Nu în ultimul rând, în cazul convenţiei matrimoniale se aplică limitările pe care
dreptul de a încheia acte juridice le cunoaşte în dreptul comun, astfel că soţii nu pot
încălca prin convenţia lor legea, ordinea publică şi bunele moravuri (art. 1169 NCC).
6.5. Clauza de preciput
110. Preciputul este inclus de Codul civil francez în art. 1515-1519 în cadrul re-
gimului comunităţii şi preluat într-o reglementare amplă şi de noul Cod civil român. în
plus, preciputul este amintit şi în art. 367 lit. d) NCC, ca o clauză ce poate fi cuprinsă în
convenţia matrimonială prin care soţii aleg regimul comunităţii convenţionale.
Preciputul reprezintă o clauză ce poate fi prevăzută de soţi în convenţia matri-
monială şi care stipulează ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul
moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în
coproprietate.
Obiectul preciputului îl constituie unul sau mai multe dintre bunurile comune, din
formularea textului reieşind cu evidenţă că legiuitorul nu a dorit ca preciputul să vizeze
o universalitate sau o cotă-parte din aceasta. Ca urmare, clauza preciputară trebuie să
se refere la bunuri privite ut singuli, pe care soţii trebuie să le individualizeze prin
convenţia matrimonială sau, cel puţin, să prevadă criteriile cu ajutorul cărora să fie
individualizate la data executării preciputului. Bunurile ce fac obiectul acestei clauze
trebuie să facă parte din masa de bunuri comune, putând fi, conform textului legal,
deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Acest text este neclar şi necorelat cu
dispoziţiile care reglementează fiecare regim juridic. în primul rând, masa bunurilor
comune se regăseşte numai în regimurile comunitare, iar doctrina română şi străină
sunt unanime în a aprecia că preciputul este o clauză care poate fi utilizată numai în
acest tip de regim11’. Or, în regimul comunităţii legale şi convenţionale, toate bunurile
comune sunt devălmaşe, bunurile aflate în coproprietate având natură juridică diferită:
cota-parte ce revine fiecărui soţ este bun propriu. în aceste condiţii, referirea
legiuitorului la bunurile aflate în coproprietate este eronată sau cel puţin inutilă, fără
aplicare practică. Referitor la obiectul clauzei, mai trebuie subliniat că bunurile se
preiau gratuit, deci fără plată, şi înainte de partajul moştenirii, pentru a nu exista riscul
includerii lor în loturile altor moştenitori ai soţului decedat.
O altă critică ce s-ar putea aduce reglementării legale a preciputului este am-
plasarea sa într-o subsecţiune ce cuprinde dispoziţii generale, deşi el nu este aplicabil
în regimul separaţiei, ci doar în cele comunitare. Singura explicaţie ar fi că legiuitorul a
dorit prin aceasta să arate că soţii pot să îşi acorde acest beneficiu şi în cazul în care
sunt supuşi regimului comunităţii legale, în caz contrar ar fi fost suficient să se refere la
preciput ca la o clauză din regimul comunităţii convenţionale.
în cadrul unei convenţii matrimoniale se poate institui acest beneficiu numai în
favoarea unuia dintre soţi sau reciproc, în beneficiul fiecăruia dintre ei. Numai soţii pot
fi beneficiarii preciputului, pentru că acesta este un avantaj gratuit şi deci cu caracter
intuitu personae, pe care soţii înţeleg să şi-l creeze în faţa altor moştenitori.
Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în
condiţiile art. 1096 alin. (1) şi (2) NCC. Prin această dispoziţie, clauzei preciputare i se
trasează natura juridică: ea este o liberalitate care împrumută trăsăturile legatului, şi
nu pe cele ale donaţiei. Preciputul se aseamănă cu legatul prin aceea că produce efecte
numai la decesul dispunătorului şi prin interdicţia de a afecta drepturile moştenitorilor
rezervatari. Scopul reducţiunii legatelor, toate deodată şi proporţional, aşa cum
prevede art. 1096 alin. (1) şi (2), este protejarea moştenitorilor rezervatari care, în
afară de soţul supravieţuitor, sunt descendenţii, iar în lipsa lor, părinţii defunctului. Ca
urmare, atunci când prin instituirea preciputului soţul dispunător a depăşit cotitatea
disponibilă ordinară sau pe cea specială, clauza devine ineficace, în tot sau în parte, în
măsura încălcării drepturilor moştenitorilor rezervatari.
Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a
urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei. Din text
se mai desprind următoarele concluzii:
[1]
M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit.. 314: PH. MALAURIE, L. AYNES, op. cit., p. 326.
- creditorii comuni pot urmări aceste bunuri înainte de încetarea comunităţii şi, cu
atât mai mult, după încetarea ei, când se procedează la lichidare şi partaj;
- textul se referă doar la creditorii comuni. Creditorii personali ai unui soţ nu ar
putea urmări aceste bunuri, întrucât ei sunt obligaţi să urmărească mai întâi bunurile
proprii ale soţului debitor, iar dacă acestea sunt insuficiente, să ceară partajul, or, prin
încetarea comunităţii în timpul vieţii soţilor, preciputul devine caduc;
- bunurile ce fac obiectul preciputului nu sunt indisponibilizate şi nici nu devin
insesizabile pe durata căsătoriei;
- scopul dispoziţiei este protejarea intereselor creditorilor, mai ales că soţii pot să
încheie o convenţie matrimonială cu clauză preciputară şi în timpul căsătoriei, deci ar
putea frauda interesele creditorilor comuni.
111. Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul
vieţii soţilor111, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când
aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost
vândute la cererea creditorilor comuni.
încetarea comunităţii în timpul vieţii soţilor are loc la desfacerea sau desfiinţarea
căsătoriei, chiar şi dacă este o căsătorie putativă, aşa cum prevede art. 319 NCC. De
asemenea, comunitatea încetează şi în cazul în care soţii, în timpul căsătoriei, modifică
regimul matrimonial ales iniţial, schimbându-l cu regimul separaţiei de bunuri. In
schimb, comunitatea nu încetează în cazul în care soţii îşi împart bunurile comune în
timpul căsătoriei, în tot sau în parte, în condiţiile art. 358 NCC.
Caducitatea intervine şi atunci când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului
dispunător, aceasta fiind o cauză specifică de caducitate a legatelor, dar şi în cazul când
soţii au decedat în acelaşi timp. Ultima ipoteză presupune că ne aflăm în cazul
comorienţilor sau codecedaţilor, caducitatea preciputului fiind urmarea firească a
faptului că nu există soţ supravieţuitor care să culeagă acest beneficiu.
Dacă bunurile care au făcut obiectul clauzei preciputare au fost vândute la cererea
creditorilor comuni, clauza este de asemenea caducă, întrucât bunul sau bunurile au
ieşit din patrimoniul soţilor, iar la încetarea comunităţii ca urmare a încetării căsătoriei
executarea clauzei nu mai este posibilă.
112. Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este
posibil, prin echivalent. Dispoziţia trebuie completată cu cea din art. 367 lit. d), care
prevede că, în cazul în care soţii aleg regimul comunităţii convenţionale, obiectul
convenţiei matrimoniale poate fi şi includerea clauzei de preciput. în acest caz,
executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil,
prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii. Deşi referirea la activul net al
comunităţii este făcută numai în cazul regimului comunităţii convenţionale, ea trebuie
înţeleasă ca referindu-se şi la situaţia în care soţii sunt supuşi comunităţii legale,
întrucât aceeaşi raţiune a protejării creditorilor comuni există în ambele cazuri, deci nu
există justificarea unei reglementări diferite.
[!
în dreptul francez, beneficiul preciputului subzistă încetării comunităţii dacă soţul
dispunător îşi manifestă această opţiune în faţa judecătorului la momentul pronunţării
divorţului. Soţul beneficiar poate cere dispunătorului o garanţie în vederea executării
dreptului său (art. 1518 raportat la art. 265 C. civ. francez).
6.6. Publicitatea convenţiei matrimoniale

113. în cadrul condiţiilor de formă cerute pentru opozabilitatea convenţiei
matrimoniale se includ formele de publicitate generale şi cele speciale prevăzute de
art. 334 NCC. Convenţia matrimonială vizează relaţiile patrimoniale dintre soţi, astfel că
ea aparţine vieţii private a lor, ei fiind interesaţi să păstreze secretul acestui act juridic
care cuprinde referiri la averea, respectiv bunurile, veniturile şi datoriile lor. Legiuitorul
a ignorat acest interes al soţilor de a beneficia de dreptul la intimitate şi de a evita
birocraţia instituţiilor abilitate să îndeplinească formele de publicitate cu scopul de a
proteja interesele terţilor cu care soţii intră în raporturi juridice, pentru ca aceştia să
cunoască întinderea puterilor pe care soţii le au asupra bunurilor de care dispun sau
întinderea gajului general, în cazul în care este vorba despre un creditor chirografar al
soţilor sau al unuia dintre ei.
Vechiul Cod de procedură civilă prevedea un sistem asemănător în care contractul
de căsătorie era supus înregistrării într-un registru special al tribunalului de la
domiciliul bărbatului, despre existenţa lui făcându-se menţiune şi pe marginea actului
de căsătorie. Ca urmare, acest act normativ pare a fi sursa de inspiraţie a legiuitorului,
pentru că celelalte coduri utilizate ca model prevăd, de regulă, numai necesitatea
înscrierii pe marginea actului de căsătorie a existenţei convenţiei matrimoniale (este
cazul Franţei, Belgiei, Spaniei, Portugaliei, iar un registru special găsim în Québec şi în
Germania).
Regula generală este aceea că, pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matri-
moniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale,
organizat potrivit legii. Notarul public care a autentificat convenţia matrimonială are
obligaţia de a expedia, din oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul de stare civilă
unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie,
la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi la celelalte registre
de publicitate, în funcţie de natura bunurilor. Dacă acesta nu îşi îndeplineşte obligaţia
sau o îndeplineşte cu întârziere, soţii au dreptul să ceară ei înşişi îndeplinirea formelor
de publicitate [alin. (3)]. Neîndeplinirea obligaţiei notarului poate atrage răspunderea
materială a acestuia faţă de soţi sau faţă de terţii cu care aceştia au contractat, dacă
lipsa publicităţii le-a cauzat vreun prejudiciu.
Se observă că legiuitorul a instituit o dublă cerinţă de publicitate generală:
înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi menţiunea pe
actul de căsătorie al soţilor. în principiu, cele două formalităţi trebuie îndeplinite cu-
mulativ, dar dacă s-a îndeplinit numai înscrierea în registrul special, convenţia va fi
opozabilă terţilor. în schimb, simpla menţiune pe actul de căsătorie este ineficientă şi
nu atrage opozabilitatea convenţiei faţă de terţi, dacă aceştia nu au aflat pe altă cale de
existenţa convenţiei.
Potrivit art. 313 alin. (3) NCC, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca
soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub
regimul matrimonial al comunităţii legale. Această dispoziţie, corelată cu cea cuprinsă
în art. 335 NCC, cuprinde sancţiunea care intervine în cazul nerespectării formelor de
publicitate, anume inopozabilitatea convenţiei matrimoniale faţă de terţi. Ca urmare,
deşi convenţia este valabilă şi produce efecte între soţi, faţă de terţi ei vor fi consideraţi
căsătoriţi sub regimul comunităţii legale, astfel că, în realitate,
psa publicităţii are relevanţă numai în cazul în care prin convenţia matrimonială soţii
au ales regimul separaţiei sau regimul comunităţii convenţionale* 1*.
Formalităţile speciale de publicitate sunt diferite în funcţie de natura bunurilor ce
fac obiectul convenţiei matrimoniale. Ele se referă la înscrierea în cartea funciară, în

registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege. în toate
aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu poate fi acoperită
prin înscrierea făcută în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale. Se
observă că formalităţile speciale nu au un caracter subsidiar, ci trebuie îndeplinite
alături de formalităţile generale. Credem că legiuitorul a exagerat în grija de a da
eficienţă convenţiei şi în raport cu terţii, astfel că toate aceste formalităţi, chiar dacă
revin notarului public, pot avea ca urmare renunţarea la încheierea unei convenţii
matrimoniale. Astfel, de exemplu, dacă un soţ are calitatea de comerciant, iar în
patrimoniul său există şi bunuri imobile, situaţie destul de frecventă în practică, trebuie
îndeplinite patru operaţiuni pentru asigurarea publicităţii: înscrierea în Registrul
naţional notarial al regimurilor matrimoniale, pe marginea actului de căsătorie, în
cartea funciară şi ia registrul comerţului*21.
Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta Registrul
naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi poate solicita, în condiţiile legii, elibe-
rarea de extrase certificate. Accesul liber la informaţiile din acest registru este firesc, în
condiţiile în care terţii cu care soţii urmează să contracteze trebuie să cunoască situaţia
exactă a acestora din urmă.
6.7. Sancţiunea neîndepîinirii formelor de publicitate: inopozabilitatea convenţiei
matrimoniale
114. Sancţiunea neîndepîinirii formelor de publicitate menţionate este inopoza-
bilitatea convenţiei matrimoniale faţă de terţi cu privire la actele încheiate de aceştia
cu unul dintre soţi. Inopozabilitatea este limitată la actele juridice încheiate în aceste
condiţii şi este un beneficiu instituit în favoarea terţilor de bună-credinţă care intră în
raporturi juridice cu terţii. El nu poate fi invocat de terţul care a cunoscut pe orice cale
existenţa convenţiei matrimoniale nepublice şi nici de către soţi unul împotriva celuilalt
sau împotriva terţilor131.
Potrivit art. 313 alin. (3) NCC, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca
soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub
regimul matrimonial al comunităţii legale. 62 63
Ce se întâmplă însă dacă neîndeplinirea formelor de publicitate a convenţiei
matrimoniale este vina notarului public care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica
actul încheiat de soţi în vederea înscrierii în registrele prevăzute de lege? Sancţiunea
inopozabilităţii va acţiona şi în această situaţie, pentru că formele de publicitate sunt
instituite cu scopul protejării terţilor de bună-credinţă, iar sancţiunea are aceeaşi
finalitate obiectivă, nefiind dependentă de culpa soţilor.
1
- * în practica notarială franceză, soţul sau soţii care contractează cu un terţ declară în
cuprinsul actului respectiv regimul matrimonial sub care sunt căsătoriţi sau dacă au încheiat un
contract de căsătorie, ceea ce face ca lipsa formelor de publicitate să nu mai fie relevante. De
aceea, în doctrină s-a arătat că nu este vorba despre o sancţiune a lipsei de formalism, ci a relei-
credinţe (PH. MALAURIE, L. AYNES, op. cit., p. 91).
63
Aceasta, în condiţiile în care în dreptul francez, care cunoaşte doar formalitatea generală
a menţionării contractului pe marginea actului de căsătorie şi cea specială a înscrierii în registrul
comerţului pentru comercianţi, se apreciază că importanţa publicităţii este din ce în ce mai
scăzută (pentru că un procent mic al cuplurilor căsătorite încheie un contract de căsătorie - 12%
în 1972 - şi datorită practicii notariale de a indica în orice act juridic al soţilor dacă au încheiat
contract de căsătorie) - PH. MALAURIE, L. AYNES, op. cit., p. 86 şi 90.
!3i
în acelaşi sens, a se vedea M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 108.
Convenţia matrimonială este, de asemenea, inopozabilă faţă de terţi cu privire la

actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei. Ca
urmare, convenţia matrimonială, chiar supusă tuturor formelor de publicitate prevă-
zute de lege, nu poate afecta drepturile câştigate de terţi asupra bunurilor sau
patrimoniului unuia dintre soţi. Drepturile creditorilor personali ai unui soţ nu vor
putea fi limitate prin includerea unor bunuri proprii ale soţului debitor în comunitate
sau prin donaţii între soţi, aşa încât creditorii care au creanţe anterioare căsătoriei vor
putea urmări bunurile soţului debitor şi după încheierea convenţiei matrimoniale,
indiferent de natura juridică pe care aceste bunuri au dobândit-o1 !.
6.8. Modificarea convenţiei matrimoniale
115. Legiuitorul român nu a consacrat principiul imuabilităţii convenţiei matrimo-
niale, care era consacrat de vechiul Cod civil român şi se regăseşte încă în dreptul
francez121. în primul rând, trebuie să remarcăm că există o reglementare distinctă
pentru modificarea convenţiei matrimoniale înainte de căsătorie şi modificarea
regimului matrimonial în timpul căsătoriei (art. 369-372 NCC).
Interpretarea literală a art. 336 NCC impune concluzia eronată că o convenţie
matrimonială poate fi modificată doar înainte de încheierea căsătoriei, iar regimul
matrimonial numai după trecerea a cel puţin un an de la încheierea căsătoriei. Aceste
reguli nu pot fi aplicate strict, iar interpretarea trebuie să fie sistematică şi logică,
pentru că nu putem ignora faptul că cele două instituţii, convenţia matrimonială şi
regimul matrimonial, se află într-o strânsă legătură: regimul matrimonial este cuprins
în convenţie, iar încheierea convenţiei matrimoniale are drept scop alegerea unui
regim matrimonial.
In timp ce schimbarea convenţiei matrimoniale se poate face numai cu consim-
ţământul expres al ambilor soţi şi cu participarea tuturor celor ce au participat la
încheierea convenţiei supuse modificării, modificarea regimului matrimonial se poate
face pe cale convenţională sau judiciară. Respectarea condiţiilor de fond şi de formă
prevăzute de legiuitor pentru încheierea convenţiei matrimoniale se aplică în ambeie
situaţii. 64
Modificarea convenţiei matrimoniale se face cu consimţământul tuturor părţilor
care au participat la încheierea ei, constatat printr-un înscris autentificat de notarul
public. Efectele convenţiei se nasc doar de la data încheierii căsătoriei. Prin convenţia
de modificare nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile
legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege. De
asemenea, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre soţi,
autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale.
Pentru modificarea convenţiei matrimoniale trebuie respectate şi formele de
publicitate în registrele prevăzute de lege, în caz contrar modificarea este inopo- zabilă
terţilor de bună-credinţă.
64
Ibidem.
Dreptul francez permitea modificarea contractului de căsătorie numai ca excepţie, înainte
de încheierea căsătoriei, în condiţii extrem de restrictive şi sub un control al judecătorului. Prin
Legea din 23 iunie 2006, deşi s-a menţinut expressis verbis principiul imuabilităţii, exigenţele
impuse pentru această modificare sunt tot mai scăzute (să fi trecut cel puţin doi ani de la
încheierea convenţiei, aceleaşi condiţii de fond şi de formă ca la încheierea acesteia, avizul
copiilor majori şi un control de oportunitate, care se realizează a posteriori la cererea terţilor
creditori ai soţilor). Ca urmare, legiuitorul român a fost sensibil la noul curent din legislaţia
franceză, acela al liberalizării modificării convenţiei matrimoniale şi a regimului matrimonial.
Deşi textul legal se referă doar la modificarea înainte de căsătorie, convenţia poate
fi modificată şi după căsătorie, iar în sprijinul acestei soluţii arătăm că:
- art. 369 NCC prevede posibilitatea modificării convenţionale a regimului ma-
trimonial şi după încheierea căsătoriei, or. aceasta nu se poate face decât prin
convenţie matrimonială;
întrucât în timpul căsătoriei se poate modifica regimul matrimonial, a fortiori
ratione, se va putea modifica doar contractul de căsătorie, fără alegerea altui regim
matrimonial.
Motivul pentru care iegiuitorul a prevăzut distinct modificarea convenţiei matri-
moniale de modificarea regimului este acela că între cele două există deosebiri
esenţiale'13. In primul rând, înainte de încheierea căsătoriei nu există încă un regim
matrimonial, ci doar o convenţie matrimonială, aceasta urmând a fi modificată.
Efectele convenţiei matrimoniale, adică naşterea regimului matrimonial, au loc numai
după încheierea căsătoriei faţă de care convenţia este accesorie.
în al doilea rând, modificarea convenţiei matrimoniale înainte de încheierea căsă-
toriei are loc, în condiţiile art. 330, cu consimţământul tuturor părţilor care au par-
ticipat ia încheierea convenţiei iniţiale. în schimb, modificarea regimului matrimonial în
timpul căsătoriei presupune numai acordul soţilor, pentru că numai lor le este aplicabil
acest regim. Formalităţile de publicitate trebuie îndeplinite în ambele cazuri.
6.9. încheierea convenţiei matrimoniale de către minor
116. Datorită caracterului accesoriu pe care convenţia matrimonială îl are faţă de
actul juridic al căsătoriei, încheierea sau modificarea acestei convenţii de către un
minor care a împlinit 16 ani este supusă aceloraşi condiţii suplimentare ca şi căsătoria.
Ca urmare, pe lângă condiţiile de fond şi de formă pe care le-am enunţat anterior121,
încheierea sau modificarea unei convenţii matrimoniale de către minor trebuie
încuviinţată de ocrotitorul său lega! şi autorizată de instanţa de tutelă.
Reprezentanţii legali ai copilului sunt părinţii sau tutorele său. Dacă ambii părinţi ai
minorului sunt în viaţă, chiar dacă nu sunt sau nu mai sunt căsătoriţi, este necesar
consimţământul ambilor, pentru că art. 503 prevede exercitarea împreună şi în mod
egal a autorităţii părinteşti. Părintele decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti nu
mai are dreptul de a consimţi la căsătoria copilului sau minor, cu excepţia situaţiei în
care s-a pronunţat decăderea parţială, în condiţiile art. 509 alin. (2) NCC. Dacă unul
dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa,
[11
M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p.
352. [21 A se vedea supra. pct. 6.2.
încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. Dreptul părinţilor de a încuviinţa în-
cheierea unei convenţii matrimoniale de către copiii lor minori nu poate fi exercitat
abuziv, astfel că, dacă aceştia refuză să acorde încuviinţarea, persoana interesată poate
suplini sau înlătura acest refuz prin intermediul instanţei de tutelă, care hotărăşte
asupra acestei divergenţe având în vedere interesul superior al copilului.
în cazul în care la divorţ instanţa hotărăşte, pentru motive întemeiate, ca auto-
ritatea părintească să fie exercitată de către un singur părinte, încuviinţarea acestuia
este suficientă [art. 272 alin. (4) raportat la art. 398 NCC]. Dacă nu există nici părinţi,
nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau
a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
O altă condiţie prevăzută şi pentru căsătoria minorului între 16 şi 18 ani, dar şi
pentru încheierea convenţiei matrimoniale, este autorizarea instanţei de tutelă în a

cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. Autorizarea instanţei are ca scop prote-
jarea interesului superior al copilului, care, uneori, poate să nu fie concordant cu
interesul părinţilor săi. Astfel, de exemplu, părinţii ar putea încuviinţa încheierea
convenţiei de către copilul lor minor numai din considerente financiare, iar instanţa
abilitată ar putea aprecia că ea nu este în interesul copilului. Pentru a aprecia în acest
sens, instanţa de tutelă va ţine seama numai de interesul minorului.
întrucât textul legal prevede expres că minorul care a împlinit vârsta matrimonială
poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială, înseamnă că un minor nu poate
încheia sau modifica o astfel de convenţie înainte de încheierea căsătoriei, ci numai în
timpul acesteia. Soluţia este într-o oarecare măsură contradictorie, întrucât, după acest
moment, minorul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu potrivit ari. 39 NCC, deci
nu s-ar mai justifica aceste cerinţe suplimentare. Ele sunt fireşti în cazul căsătoriei
minorului, pentru că sunt cerute tocmai în vederea încheierii acestui act juridic
important, care este urmat de dobândirea capacităţii depline de exerciţiu înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani. Relativ la convenţia matrimonială, o soluţie coerentă ar fi
fost încheierea ei înainte de împlinirea vârstei de 16 ani, cu condiţiile suplimentare
amintite, sau încheierea ei după căsătorie, fără încuviinţarea părinţilor şi fără
autorizarea instanţei de tutelă. în forma actuală, necesitatea îndeplinirii acestor
formalităţi reprezintă o ştirbire a capacităţii depline de exerciţiu pe care minorui o
dobândeşte prin căsătorie.
In lipsa încuviinţării sau a autorizării menţionate mai sus, convenţia încheiată de
minor poate fi anulată la cererea minorului, a reprezentantului legal a cărui încuviin-
ţare a lipsit sau a procurorului sesizat de instanţa de tutelă, dacă actul s-a încheiat fără
autorizarea acesteia.
Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului incapacitatea acestuia.
Acţiunea în anularea convenţiei matrimoniale pentru lipsa încuviinţării repre-
zentatului legal sau a autorizării instanţei de tutelă se prescrie în termen de un an de ia
încheierea căsătoriei. întrucât este un termen special, el se aplică numai acestui caz de
anulare a convenţiei matrimoniale, nu şi altor cazuri, de exemplu, viciilor de
consimţământ, pentru care acţiunea în anulare se prescrie în termenul general de
prescripţie de trei ani (art. 2517 NCC).
6.10. Nulitatea convenţiei matrimoniale
117. Desfiinţarea convenţiei matrimoniale, indiferent dacă este vorba despre
nulitatea absolută sau relativă, face ca între soţi să se aplice regimul matrimonial de
drept comun, adică cel al comunităţii legale. în vederea protejării drepturilor terţilor de
bună-credinţă şi a asigurării securităţii circuitului civil, drepturile dobândite de terţi
înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare nu sunt
afectate.
Secţiunea a 7-a. Regimurile matrimoniale

reglementate de Codul civil român
§1. Regimul comunităţii legale
1.1. Precizări introductive

118. Potrivit noului Cod civil, regimul comunităţii legale este regimul de drept
comun care se aplică în următoarele situaţii:

- dacă soţii nu au încheiat o convenţie matrimonială prin care să aleagă un alt
regim matrimonial;
- dacă soţii au încheiat o convenţie matrimonială prin care au ales să li se aplice
pe durata căsătoriei acest regim, chiar dacă prin convenţie au stabilit şi alte clauze care
nu îl transformă într-un regim convenţional;
- în raporturile cu terţii de bună-credinţă cu care soţii au contractat, dacă s-a
încheiat o convenţie matrimonială prin care s-a ales un alt regim, dar nu au fost
îndeplinite formele de publicitate prevăzute de lege.
Aşa cum am mai arătat, între regimul separaţiei şi cel al comunităţii legiuitorul a
ales comunitatea, ale cărei origini se pierd în negura timpurilor 111, dar care este „cel
mai potrivit şi cel mai conform cu însuşi spiritul căsătoriei, deoarece stabileşte între soţi
o comunitate neîncetată de interese, ceea ce corespunde scopului ideal ai oricărei
căsătorii”121.
Regimul comunităţii nu are o tradiţie foarte îndelungată pe teritoriul ţării noastre.
Codul civil de la 1864 prevedea ca regim de drept comun regimul separaţiei, iar ca
regim convenţional regimul dotai şi societatea de achiziţii. Abia prin Codul familiei care
a intrat în vigoare la 1 februarie 1954 s-a instituit ca regim legal, unic şi obligatoriu
regimul comunităţii, sub forma proprietăţii comune în devălmăşie65 66. Această noţiune
a fost o creaţie a doctrinei şi a fost preluată de noul Cod civil în acest prim articol
referitor la comunitatea legală.
în principiu, inspiraţia noului Cod pentru regimul comunităţii legale se găseşte în
dispoziţiile corespunzătoare din Codul familiei, care au fost amendate pentru a le
111
în dreptul francez există numeroase opinii asupra originii comunităţii matrimoniale. Se susţine
fie că aceasta îşi are izvorul în concepţia creştină despre căsătorie, conform căreia se pune totul în
comun: corp, suflet şi bunuri; fie e inspirată de dreptul bizantin, de dreptul feudal sau de cel germanic,
care cunosc coproprietatea cu gestiune comună, în care toţi c oproprietarii trebuie să acţioneze
împreună (PH. MALAURIE, L. AYNES, op. cit., p. 114).
121
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLÂNESCU, AL. BĂICOIANU, op, cit., vol. III. p. 215.
66
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 50 şi urm.
Capitolul al Xl-lea. Obligaţia legală
de întreţinere
Secţiunea 1. Noţiune şi caractere juridice
§1. Noţiune
340. Obligaţia legală de întreţinere reprezintă expresia legislativă a solidarităţii care
trebuie să existe între membrii unei familii şi presupune asigurarea tuturor mijloacelor
de subzistenţă pentru o persoană aflată în nevoie.
în general, fiecare individ trebuie să îşi asigure cele necesare traiului din mijloacele
sale sau prin munca proprie. în cazul în care intervine o situaţie excepţională, respectiv
persoana devine incapabilă de a se întreţine din munca sa sau din bunurile sale, rolul
de a furniza întreţinerea revine familiei, membrii ei fiind obligaţi la aceasta într-o
ordine prestabilită de legiuitor în funcţie de tipul şi gradul de rudenie. Societatea, în
general, şi colectivitatea, în special, intervin în acest raport numai excepţional şi
subsidiar. în cazul unei disfuncţii familiale sau în lipsa totală a familiei.
Textul legal nu defineşte obligaţia legală de întreţinere, dar ea a fost definită în
doctrină ca fiind îndatorirea stabilită de lege, între anumite categorii de persoane, de a-
şi asigura, la nevoie, întreţinerea, îndatorire fundamentată pe solidaritatea ce trebuie
să existe între persoane apropiate prin raporturi de familie sau prin raporturi asimilate
acestora111.
în dreptul francez se face distincţie între obligaţia de întreţinere şi obligaţia ali-
mentară121, elementele care le diferenţiază fiind caracterul de obligaţie naturală şi
reciprocitatea obligaţiei alimentare. Un al treilea element care le diferenţiază este dat
de modul de executare a celor două obligaţii: dacă obligaţia alimentară se execută prin
plata unei sume de bani, executarea obligaţiei de întreţinere se realizează, de principiu,
în natură, excepţie făcând situaţiile de criză familială (separaţia soţilor sau divorţul),
când unul dintre părinţi va putea fi obligat la plata unor sume de bani, reprezentând
echivalentul obligaţiilor care i-ar incumba. în ultimul rând, s-a remarcat că obligaţia de
întreţinere este prevăzută doar între rudele de gradul I, bunicii, de pildă, neputând fi
ţinuţi la această obligaţie nici chiar în ipoteza decesului părinţilor. S-a arătat, sugestiv,
că obligaţia alimentară este „bastionul avansat al solidarităţii familiale”67 68.
Codul civil, ca şi Codul familiei anterior, acordă obligaţiei de întreţinere un sens mai
larg decât simpla obligaţie alimentară, prima având rolul de a asigura creditorului mai
mult decât nevoia de hrană, adică locuinţă, medicamente, îmbrăcăminte, iar în
111
A se vedea AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p.262; I.P. FILIPESCU, A.l.
FILIPESCU, op. cit., p. 473; AL. LESVIODAX, op. cit., p. 64; I. DOGARU, întreţinerea, drept şi obligaţie
legală. Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p. 12.
151
PH. MALAURIE, L. AYNES, op. cit., p. 573-574.
68
Idem, p. 555.
cazul descendentului minor sau al celui major aflat în continuarea studiilor, şi chel-
tuielile necesare educaţiei.
Obligaţia legală de întreţinere nu se confundă nici cu obligaţia rezultată din
contractul de întreţinere. în primul rând, izvorul acestora este diferit, prima avându-şi
temeiul în lege, iar cea de-a doua în convenţia părţilor, iar în al doilea rând, persoanele
între care există aceste obligaţii şi obiectul obligaţiei diferă în cele două cazuri. Cercul
persoanelor între care există obligaţia de întreţinere este strict stabilit de lege, care
impune şi condiţiile în care se datorează întreţinerea, durata şi obiectul său. în schimb,
contractul de întreţinere poate fi încheiat între orice persoane, indiferent dacă între ele
există sau nu legătură de rudenie, căsătorie sau afinitate, ele având libertatea de a
determina perioada şi conţinutul obligaţiei. Obligaţia de întreţinere convenţională se
îndeplineşte în limitele stabilite prin contractul dintre părţi, în timp ce obligaţia legală
de întreţinere este variabilă, depinzând atât de nevoia creditorului, cât şi de mijloacele
debitorului. Cele două forme ale obligaţiei se pot cumula, în sensul că, dacă obligaţia
contractuală de întreţinere nu satisface toate nevoile debitorului, iar cocontractantul
său are şi obligaţia legală de întreţinere, acesta din urmă poate fi acţionat în judecată
pentru diferenţă115.
§2. Caractere
341. Obligaţia legală de întreţinere este o obligaţie legală, personală, divizibilă, cu
executare succesivă şi variabilă.
a) Caracterul legal (imperativ). Caracterul legal al obligaţiei presupune, aşa cum am
mai arătat, că legiuitorul a înţeles să reglementeze prin norme imperative persoanele
între care se datorează întreţinerea, condiţiile în care se datorează, limitele între care
întreţinerea se stabileşte, ordinea în care persoanele determinate datorează în-
treţinerea. modul ei de executare etc. Denumirea marginală a art. 513 NCC surprinde
acest prim caracter al obligaţiei legale de întreţinere, anume faptul că ea este una
imperativ prevăzută de lege"J.
în principiu, convenţiile şi actele unilaterale de renunţare definitivă la dreptul de
întreţinere nu sunt valabile. Articolul 515 NCC arată expres că nimeni nu poate renunţa
pentru viitor la dreptul său la întreţinere. în practica judiciară s-a admis însă că este
valabilă înţelegerea părinţilor cu privire la contribuţia fiecăruia la cheltuielile impuse de
creşterea şi de educarea copilului minor, dacă prin ea nu se nesocotesc drepturile
acestuia69. înţelegerea poate fi şi în sensul ca părintele care nu locuieşte cu copilul să
fie scutit, parţial sau în întregime, de plata pensiei de întreţinere, dar numai temporar,
[11
în acest sens, I. DOGARU, op. cit., p. 69; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op.
cit., p. 264.
[ !
“ Doctrina franceză a încercat să răspundă la întrebarea dacă o obligaţie alimentară nu
rezultă, indirect, şi din contractul de donaţie? Potrivit dispoziţiilor art. 1023 lit. c) NCC (art. 955 C.
civ. francez), donaţia se revocă pentru ingratitudine dacă donatarul refuză în mod nejustificat să
asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se
seama de starea în care se afla bunul în momentul donaţiei. Jurisprudenţa franceză a dat un
răspuns negativ, stabilind că, într-o asemenea situaţie, donatorul nu poate pretinde obligarea
donatarului la prestarea întreţinerii, ci doar să solicite revocarea donaţiei pentru ingratitudine (PH.
MALAURIE, H. FULCHIRON, La famille, Ed. Defrénois, Paris, 2006, p. 581). în acelaşi sens, C.
HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BAICOIANU, op. cit., vol. I, p. 347, pct. 942.
131
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 17/1962, în C.D. 1962, p. 29-31 şi dec. de
îndrum, nr. 2/1973, în C.D. 1973, p. 13.
XI. Obligaţia legală de întreţinere 297
întrucât schimbarea ulterioară a situaţiei materiale a părinţilor va justifica revenirea

asupra pensiei anterior stabilite1'. Astfel de convenţii sunt, desigur, cenzurabile de
instanţa de judecată, tocmai pentru a nu se eluda prevederile legale imperative şi
pentru a nu se prejudicia interesele celui îndreptăţit la întreţinere, mai ales atunci când
este vorba de copilul minor.
Dacă renunţarea pentru viitor la întreţinere este inadmisibilă, renunţarea pentru
trecut sau după naşterea dreptului este valabilă, practica judecătorească stabilind, încă
înainte ca această regulă să fie preluată de legislaţie în art. 532 NCC, că pensia de
întreţinere se datorează numai pentru viitor, de la data când a fost cerută,
prezumându-se că cel care nu o cere nu se află în nevoie 12'. Renunţarea la acest drept
se poate face expres, printr-o convenţie între părţi supusă cenzurii instanţei, sau tacit,
prin neexercitarea dreptului de a cere executarea silită a debitorului pensiei de
întreţinere.
342. b) Caracterul personal. Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere rezultă
din împrejurarea că aceasta este stabilită expres şi limitativ în beneficiul, respectiv în
sarcina anumitor categorii de persoane, fiind incesibilă, atât activ, cât şi pasiv, dar şi din
aceea că este destinată satisfacerii nevoilor personale ale creditorului acestei obligaţii.
Obligaţia de întreţinere nu poate fi, de principiu, transmisă pe cale succesorală, ea
stingându-se la moartea creditorului sau a debitorului. Articolul 518 alin. (1) NCC
prevede, cu titlu de excepţie, că moştenitorii persoanei care a fost obligată la
întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală vor fi
obligaţi să presteze această întreţinere, în măsura valorii bunurilor moştenite, dacă
părinţii minorului au murit sau sunt în nevoie, însă numai în perioada minorităţii
acestuia.
Tot din caracterul personal rezultă şi faptul că orice convenţie prin care se urmă-
reşte cesiunea acestei creanţe131, novaţia prin schimbare de debitor sau stipulaţia
pentru altul141 este inadmisibilă. S-a arătat însă în literatura de specialitate151 că este
posibil ca, pe calea acţiunii oblice, creditorii debitorului acestei obligaţii să solicite
sistarea sau reducerea cuantumului datorat cu titlu de obligaţie legală de întreţinere.
Creanţa de întreţinere este exceptată şi de la compensaţia legală, însă doctrina şi
jurisprudenţa au fost unanime în a aprecia că este admisibilă compensaţia judecă-
torească între două creanţe de întreţinere, total sau parţial, astfel de soluţii fiind întâl-
70
70
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 2/1973, citată mai sus.
|J!
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 19/1965, în C.D. 1965, p. 52-53; Trib. Suprem, s.
civ., dec. nr. 546/1978, în C.D. 1978, p. 183 şi dec. nr. 1978/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 71;
C.S.J., s. civ., dec. nr. 786/1993, în Dreptul nr. 12/1993, p. 91.
J
Potrivit unei opinii exprimate în doctrină, este oprită nu numai cesiunea acestui drept, dar
şi a garanţiei sale, astfel încât, dacă, de pildă, creanţa de întreţinere ar fi garantată de către
debitorul ei cu o ipotecă în favoarea creditorului, acesta din urmă nu poate nici să renunţe la
ipotecă şi nici măcar la rangul ei în favoarea unui alt creditor al debitorului lui, în virtutea
principiului accesorium sequitur principale (C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BÂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op.
cit., voi. I, p. 353, pct. 965).
141
151
Ibidem; I.P. FILIPESCU. M. DIACONU. Soluţii privind unele probleme actuale din practica
instanţelor judecătoreşti în materia dreptului familiei, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 47.
nite în cazul divorţului, dacă se decide separarea copiilor şi stabilirea de locuinţe

separate pentru aceştia.
343. c) Caracterul reciproc (art. 513 şi art. 516 NCC). Obligaţia de întreţinere are
caracter reciproc între soţ şi soţie, părinţi şi copii, în cazul în care copiii nu sunt minori,
între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi, între fraţi şi surori, între adoptat şi
adoptator.
Doar prin excepţie, în situaţiile expres prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere
este unilaterală:
- obligaţia de întreţinere a soţului de rea-credinţă faţă de soţul de bună-credinţă
[art. 304 alin. (1) NCC]. Dacă însă ambii soţi au fost de bună-credinţă, obligaţia de
întreţinere este reciprocă;
- obligaţia de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorţ faţă
de celălalt soţ, după trecerea unui an de la data desfacerii căsătoriei, înainte de acest
moment obligaţia de întreţinere având caracter reciproc [art. 389 alin. (4) NCC];
- obligaţia de întreţinere a soţului divorţat şi recăsătorit faţă de celălalt soţ divor-
ţat, dar necăsătorit (art. 389 alin. ultim NCC);
- obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor [art. 516 alin. (1) şi art.
525 alin. (1) NCC] şi faţă de cel major, aflat în continuarea studiilor, până la vârsta de
26 de ani [art. 499 alin. (3) NCC];
- obligaţia de întreţinere a soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt
soţ faţă de acest copil [art. 517 alin. (1) NCC]. Dacă întreţinerea a fost acordată cel
puţin 10 ani, ea devine reciprocă, întrucât copilul care a beneficiat de o astfel de în-
treţinere poate fi obligat, la rândul său, la întreţinere în favoarea celui care l-a în-
treţinut111 [art. 517 alin. (2) NCC];
- obligaţia de întreţinere a moştenitorului persoanei obligate la întreţinerea unui
minor sau care l-a întreţinut, fără a avea această obligaţie, fată de acel minor (art. 518
NCC).
344. c) Caracterul divizibil. Divizibilitatea activă, între creditori, este reglementată
de art. 523 NCC, care prevede că, atunci când debitorul unic este obligat a presta
întreţinere în favoarea mai multor creditori şi nu are mijloacele financiare necesare,
instanţa de tutelă, ţinând cont de nevoile fiecăruia dintre creditorii întreţinerii, poate
hotărî fie ca el să plătească întreţinerea numai unuia, fie ca aceasta să se împartă între
mai mulţi sau chiar toţi creditorii îndreptăţiţi să o ceară, în limitele stabilite de instanţă.
Divizibilitatea pasivă a obligaţiei de întreţinere este reglementată de art. 521 NCC,
care stabileşte că, în cazul în care mai multe dintre persoanele menţionate la art. 516
sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata întreţinerii
proporţional cu mijloacele pe care le au.
Codul civil prevede două excepţii de la regulă, respectiv două cazuri în care obligaţia
de întreţinere este guvernată de regula solidarităţii:
- art. 521 alin. (2) NCC prevede că, în caz de urgenţă, atunci când părintele are
drept ia întreţinere de la mai mulţi copii, el poate să se îndrepte împotriva
oricăruia
m
Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1289/1990, în I. MIHUŢÂ, Culegere 1990, p.
47.
dintre ei, urmând ca acela care a plătit să aibă acţiune în regres împotriva celorlalţi
debitori, pentru partea fiecăruia;
- art. 518 alin. (2) NCC prevede expres că, în cazul în care sunt mai mulţi moş-
tenitori ai persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat
întreţinere fără a fi obligată legal, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind la
întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.
Regula divizibilităţii mai cunoaşte o excepţie, respectiv o obligaţie solidară de în-
treţinere în cazul părinţilor, copilul având dreptul să ceară îndeplinirea acestei obligaţii
în întregul ei de la fiecare părinte [art. 499 alin. (1) NCC].
345. d) Obligaţie cu executare succesivă. întreţinerea unei persoane presupune ca
acesteia să i se asigure permanent, zi cu zi, cele necesare traiului. Alineatul (1) al art.
533 NCC prevede în mod expres regula că pensia de întreţinere se plăteşte în rate
periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, prin hotărâre
judecătorească. Executarea succesivă a obligaţiei de întreţinere este cerută de natura
şi de obiectul obligaţiei. Cu titlu de excepţie, alin. (3) al aceluiaşi articol admite şi
înlocuirea prestaţiilor periodice prin depunerea anticipată a sumelor datorate pentru
întreaga perioadă stabilită de instanţa de tutelă. Soluţia a fost admisă şi de practica
judiciară formată sub Codul familiei, care a arătat şi că, în acest caz, creditorul
obligaţiei de întreţinere va fi îndreptăţit să primească periodic sumele necesare, fără să
poată încasa anticipat suma globală71 72 73 74 75. în cazul copiilor minori îndreptăţiţi la
întreţinere, orice înţelegere intervenită între părinţi cu privire la schimbarea modalităţii
de executare a întreţinerii nu produce efecte decât dacă a fost încuviinţată de instanţa
de tutelă, care trebuie să vegheze la asigurarea realizării interesului minorului.
Părintele care locuieşte cu minorul nu poate condiţiona acordul la această modalitate
de executare a obligaţiei de întreţinere de consemnarea unei sume calculate până la
vârsta de 26 de ani, deoarece exercitarea acţiunii, după majorat, aparţine copilului, iar,
pe de altă parte, nu este sigur că el îşi va continua studiile până la această vârstă 131.
Instanţele au decis, de asemenea, că pensia de întreţinere stabilită ca prestaţie
succesivă poate fi înlocuită cu o sumă globală, pentru toată perioada pe care se
datorează, în cazul în care unul dintre părinţi emigrează împreună cu copilul care i-a
fost încredinţat spre creştere şi educare şi executarea obligaţiei ar fi altfel mult
îngreunată131.
în ceea ce ne priveşte, considerăm că următoarele consideraţii sunt de natură să
justifice opinia potrivit căreia plata globală a întreţinerii datorate trebuie aleasă ca
modalitate de executare numai cu titlu de excepţie, aşa cum prevede textul legal:
- plata globală nu se corelează cu scopul obligaţiei de întreţinere, care este acela
de a satisface nevoile zilnice ale creditorului obligaţiei;
- chiar şi în perioade de stabilitate economică şi monetară, criteriile după care se
calculează pensia, respectiv nevoia creditorului şi veniturile debitorului obligaţiei, se
pot schimba, astfel că, prin plata globală, anticipată, una sau cealaltă dintre părţile
raportului juridic obligaţional ar putea fi defavorizată;
71 Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 2/1973, citată supra.

[Z
Trib. Mun. Bucureşti, s. a Ili-a civ.. dec. nr, 2828/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 60;
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 17/1962, citată supra.
iJ
Trib. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 1234/1974, în R R.D. nr. 9/1975. p. 53. Pentru explicaţii
suplimentare, a se vedea şi V. PÂTULEA, Executarea întreţinerii în cazul când unul dintre părin
ţii divorţaţi emigrează împreună cu copii ce i-au fost încredinţaţi, în Dreptul nr. 1/1992, p. 100.
- cu atât mai mult, în perioadele în care rata inflaţiei este mare, plata globală l-ar
defavoriza net pe creditorul obligaţiei, adică tocmai persoana în favoarea căreia
legiuitorul a instituit-o;
- nici argumentul emigrării unuia dintre soţi nu mai justifică în prezent plata
pensiei de întreţinere anticipat şi printr-o sumă globală, întrucât, prin Legea nr.
26/1991[1], România a aderat la Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere
încheiată la New York la 20 iunie 1956 şi, ca atare, în astfel de cazuri urmează a se
aplica dispoziţiile Convenţiei. în ceea ce priveşte statele din Uniunea Europeană, la data
de 30 noiembrie 2009 s-a hotărât de către Consiliul Uniunii Europene încheierea
Protocolului de la Haga privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere. Dispoziţiile
Regulamentului CE nr. 4/2009 din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii
de întreţinere12* au înlocuit dispoziţiile din Regulamentul CE nr. 44/2001 privind
competenţa jurisdicţională de drept internaţional privat, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială;
- calcularea exactă, anticipată a sumelor datorate este, de cele mai multe ori,
imposibilă, întrucât obligaţia de întreţinere se datorează pe o perioadă nedeterminată
şi numai cu titlu de excepţie iimita sa în timp este dintr-un început cunoscută. Chiar şi
în cazurile în care s-a admis plata globală anticipată, instanţele au statuat că creditorul
obligaţiei de întreţinere îşi păstrează dreptul de a solicita mărirea pensiei de întreţinere
în raport cu schimbarea criteriilor avute în vedere la stabilirea obligaţiei 131.
Afirmaţia este susţinută şi de textul art. 532 alin. (3) NCC, potrivit căruia instanţa de
tutelă poate hotărî ca întreţinerea să se execute prin plata anticipată a unei sume
globale doar dacă „sunt motive temeinice".
346. e) Caracterul variabil. Caracterul variabil al întreţinerii este dat de elementele
care o determină, şi anume de nevoia creditorului şi de posibilităţile materiale ale
debitorului. Ca urmare, pensia de întreţinere poate fi mărită sau micşorată prin
hotărâre judecătorească [art. 531 alin. (1) NCC], deci hotărârile judecătoreşti pro-
nunţate în acest domeniu nu prezintă decât o relativă autoritate de lucru judecat,
astfel că se poate introduce o nouă cerere de majorare sau de reducere a pensiei de
întreţinere ori de câte ori starea de fapt s-a modificat76 77.
Pentru a acoperi devalorizarea rezultată din inflaţie şi pentru a uşura sarcina cre-
ditorului obligaţiei, care nu se mai vede nevoit să promoveze o nouă cerere, alin. (2) al
art. 531 NCC prevede că pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de
drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Secţiunea a 2-a. Condiţiile obligaţiei de întreţinere
347. Condiţiile în care se datorează întreţinerea se raportează la persoana credi-
torului obligaţiei şi, deopotrivă, la persoana debitorului. Ele rezultă din prevederile art.
524 NCC, potrivit căruia „Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie,
neputându-se întreţine din munca sa sau din bunurile sale”, şi ale art. 529 alin. (1),
potrivit căruia întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu
111
M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991.
121
J.O. L 7 din 10 ianuarie 2009.
[3]
77
A se vedea G. BOROI, D. RĂDESCU, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. AII,
Bucureşti. 1996, p. 233.
mijloacele celui care urmează a o plăti.
§1. Condiţii privitoare Ia creditorul obligaţiei de întreţinere

348. Astfel cum rezultă din analiza textelor de mai sus, creditorul obligaţiei de
întreţinere trebuie să se afle în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din
bunurile sale.
1.1. Nevoia creditorului
349. Starea de nevoie apare în situaţia în care o persoană nu îşi poate asigura
întreţinerea, total sau parţial. Ca urmare, poate pretinde întreţinere, fiind considerat în
nevoie, şi cel care are venituri, dar acestea sunt interiore nevoilor sale. Astfel, faptul că
o persoană primeşte pensie de invaliditate, de limită de vârstă, ajutor de şomaj sau alte
ajutoare sociale nu o exclud, ab initio. de la primirea pensiei de întreţinere. Dimpotrivă,
aceasta se poate cumula cu veniturile creditorului, cu condiţia ca veniturile astfel
cumulate să nu depăşească nivelul stării sale de nevoie.
Starea de nevoie este o chestiune de fapt, care poate fi probată prin orice mijloc de
probă şi care se analizează în mod concret, în fiecare caz în parte. Pentru a stabili
starea de nevoie a unei persoane, trebuie să se ţină cont atât de nevoile ei actuale, dar
şi de nivelul de trai pe care aceasta l-a avut anterior, fără însă să se poată pretinde
păstrarea lui în aceleaşi limite 78 . Executarea obligaţiei de întreţinere trebuie să se facă
astfel încât să se păstreze un anume echilibru între nivelul de trai al creditorului şi cel al
debitorului sau, aşa cum se deduce din art. 529 alin. (1) NCC, un echilibru între nevoile
creditorului şi veniturile debitorului. Astfel, chiar dacă debitorul are o stare materială
foarte bună, el nu poate fi obligat să presteze întreţinere peste nevoile creditorului,
doar ca să îi asigure acestuia din urmă un nivel de viaţă apropiat de al său. Cu toate
acestea, pentru că aprecierea urmează a fi făcută în concret şi în raport de diferitele
categorii de persoane între care această obligaţie există, credem că un nivel de trai
asemănător trebuie să existe între soţi, chiar dacă, de pildă, fostul sot nu mai poate
reclama aceleaşi condiţii materiale de care a beneficiat în căsătoriesau un nivel de trai
identic cu al fostului soţ.
Starea de nevoie diferă funcţie de categoriile de beneficiari ai întreţinerii, fiind mai
largă la descendenţii minori sau la cei majori aflaţi în continuarea studiilor şi la per-
soanele bolnave sau infirme.
Codul familiei definea starea de nevoie a creditorului doar prin raportare la inexis-
tenţa unui câştig din muncă, fără a face referire la bunurile de care, eventual, putea
dispune creditorul întreţinerii. Cu toate acestea, în doctrină s-a pus întrebarea dacă
poate fi considerat în nevoie cel care nu are venituri din muncă, dar are bunuri adu-
cătoare de venituri sau care ar putea fi valorificate, iar răspunsul a fost unul negativ.
Actuala redactarea a art. 524 NCC înlătură orice îndoială în această privinţă. Persoana
care pretinde întreţinere trebuie să nu se poată întreţine din veniturile obţinute din
muncă sau din bunurile saie. Referirea la bun trebuie înţeleasă ca vizând bunuri care nu
sunt esenţiale traiului şi de care persoana se poate dispensa. în ceea ce-l priveşte pe
soţ, de pildă, creditor al obligaţiei de întreţinere, s-a considerat că nu îşi justifică starea
78
V.C. DUMITRACHE, Obligaţia de întreţinere, în volumul In honorem Alexandru Bacaci, Ovi-
diu Ungureanu, Ed. Universul Juridic. Bucureşti, 2012, p. 87.
[2!
Pentru aceasta se pot solicita prestaţia compensatorie sau despăgubirile prevăzute de
art. 388 NCC, dacă sunt îndeplinite cerinţele legale.
de nevoie nici dacă dispune de bunuri comune valorificabile.

Codul familiei prevedea că starea de nevoie trebuie să fie o consecinţă a inca-
pacităţii de muncă a creditorului obligaţiei de întreţinere. Noul Cod civil nu mai cu-
prinde expres această dispoziţie, însă nu înseamnă că ea nu mai există, ci că legiuitorul
a considerat-o subînţeleasă din modul de redactare a textului, pentru că neputinţa de a
se întreţine din veniturile sau bunuri proprii trebuie să fie una obiectivă, şi nu
subiectivă, determinată de refuzul de a presta o activitate. Astfel de cauze obiective
pot fi: bătrâneţea, boala, infirmitatea congenitală sau datorată unui accident, starea de
graviditate sau lehuzia, creşterea unui copil, participarea la un curs etc., situaţii pe care
instanţa le va analiza în mod concret. Singura excepţie de la regulă o constituie situaţia
minorului, care este reglementată distinct de art. 525 NCC.
Atingerea vârstei de pensionare nu este, prin ea însăşi, o împrejurare care să
justifice starea de nevoie şi imposibilitatea obţinerii de venituri, chiar suplimentare
pensiei, ea fiind doar o prezumţie simplă de diminuare sau încetare a capacităţii de
muncă®.
Dovada imposibilităţii obţinerii unor venituri se poate face prin orice mijloc de
probă, iar în cazul bolii, prin certificate medicale. De asemenea, starea de nevoie a
creditorului nu este prezumată de legiuitor; ea trebuie dovedită şi, fiind o chestiune de
fapt, dovada se face cu orice mijloc de probă.
1.2. Situaţia descendentului minor
350. Situaţia descendentului minor atunci când pretinde întreţinere de la părinţii
lui este reglementată de legiuitor într-un articol separat (art. 525 NCC). Fundamentul
acestei obligaţii se găseşte în legăturile de familie care există între aceste persoane, iar
art. 258 NCC, referindu-se la familie, arată că ea are la bază, printre altele, şi obligaţia
de a asigura creşterea şi educarea copiilor®.
m
! !
A L.BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 273.
" Arătam că în dreptul francez obligaţia alimentară este distinctă de obligaţia de
întreţinere şi că aceasta din urmă, izvorând din filiaţie, are o întindere, dar şi caractere
diferite de obligaţia alimentară. Obligaţia de întreţinere nu este prevăzută printr-un
ansamblu coerent de reguli, ci rezultă din texte disparate: ea rezultă, în principal, din
legătura de filiaţie stabilită legal, dar există şi texte care dau posibilitatea mamei de a
obţine subsidii de la bărbatul cu care a conceput copilul. în cazul filiaţiei de fapt.
Caracterul esenţial al acestei obligaţii este legat de educaţie, care incumbă părinţilor;
ea este, cu alte cuvinte, traducerea patrimonială a acestei obligaţii. Chiar dacă, legând
obligaţia de întreţinere de îndatorirea de educare (ca o expresie a autorităţii
părinteşti), pare raţional ca aceasta să existe doar pentru perioada minorităţii. Cu
în primul rând, starea de nevoie a minorului în raport cu părinţii săi are un conţinut
mai larg decât cea prevăzută pentru alte categorii de persoane. Astfel, starea de nevoie
în care se află descendentul minor este prezumată, iar valorificarea bunurilor de care
dispune (cu excepţia celor de strictă necesitate) nu poate fi cerută decât cu titlu de
excepţie, în situaţia în care părinţii nu ar putea presta întreţinere fără a-şi pune în
primejdie propria existenţă. Pe cale de consecinţă, minorul este considerat a fi în
nevoie chiar şi în ipoteza în care are bunuri care ar putea fi valorificate, dacă nu are
venituri cu care să îşi asigure întreţinerea.
în literatura de specialitate s-a arătat că, chiar dacă starea de nevoie a minorului
este determinată, până la împlinirea vârstei de angajare, de o incapacitate legală, iar
după această vârstă de o incapacitate de ordin social, adică de necesitatea desăvârşirii

învăţăturii şi pregătirii profesionale, ea este, totuşi, o obligaţie unică, cu trăsături
distincte în raport de vârsta şi necesităţile acestuia79. în ipoteza în care minorul are
venituri din care se poate întreţine, părinţii îi datorează întreţinere numai în comple-
tare. Dacă însă el nu se află în nevoie, pentru că obţine venituri îndestulătoare din
munca sa, nu poate solicita întreţinere de la părinţi.
Aşa cum am mai arătat, conţinutul dreptului la întreţinere al copilului minor este
mai larg decât în cazul altor categorii de persoane, el incluzând nu numai cele necesare
traiului, dar şi cheltuielile de educaţie, învăţătură şi pregătire profesională.
Dacă minorul se află în nevoie, atunci el este în drept să primească mai întâi
întreţinere de la părinţii săi, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei
ori din adopţie. Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 510 NCC, decăderea din
exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de a da întreţinere copilului.
Faptul că părintele decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti este ţinut în continuare
de obligaţia de întreţinere este o consecinţă firească a faptului că iegătura de filiaţie
continuă să existe; iar părinţii pierd numai exerciţiul drepturilor, nu şi obligaţiile, iar
interesul copilului pledează în acest sens.
Instanţa de tutelă, la cererea părinţilor, poate dispune valorificarea bunurilor
minorului, cu excepţia celor de strictă necesitate. Pentru ca instanţa să ia o astfel de
măsură, părintele trebuie să dovedească faptul că prin asigurarea întreţinerii faţă de
copilul lor minor îşi pun în primejdie propria existenţă.
1.3. Comportamentul necorespunzător
351. Noul Cod civil sancţionează efectul comportamentului necorespunzător al
creditorului obligaţiei de întreţinere faţă de debitorul aceleiaşi obligaţii. Astfel, potrivit
art. 526, nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la
întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri. Acela care se află în
stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreţinerea de strictă necesitate. Prin
aceste dispoziţii se face aplicarea principiului echităţii care guvernează legea civilă,
pentru că era total inechitabil ca o persoană să fie obligată să îi presteze întreţinere
unei rude apropiate care a avut, faţă de debitorul obligaţiei, o comportare
necorespunzătoare.
Codul familiei nu prevedea un astfel de text, însă, în doctrină, ipoteza comporta-
mentului necorespunzător al creditorului obligaţiei faţă de cel obligat la întreţinere nu
a trecut neobservată. Comportamentul necorespunzător era analizat prin raportare la
faptele care atrăgeau nedemnitatea succesorală.
Textul legal se referă şi la situaţia creditorului obligaţiei care a ajuns în stare de
nevoie urmare a culpei sale, de exemplu, din cauza unei atitudini risipitoare ori a unei
tentative de suicid. Intr-un asemenea caz, legiuitorul, dând prioritate sentimentelor de
solidaritate care trebuie să stea la baza relaţiilor între persoanele legate prin rudenie
sau asimilate acestora, a prevăzut că obligaţia se reduce doar la întreţinerea de strictă
necesitate. Asemănător, în doctrina franceză recentă s-a considerat că nu sunt
relevante motivele nevoii în care se găseşte creditorul, chiar dacă îi sunt imputabile,
pentru că cel aflat în nevoie nu poate fi privat de dreptul de a cere de la familie atât cât
toate acestea, jurisprudenţa a decis că este necesar ca părinţii să suporte sarcina studiilor copilului şi
după majorat (PH. MALAURIE, H. FULCHIRON, op. cit., p. 574).
[1i
T. BODOAŞCĂ, op. cit., p. 573.
îi este indispensabil pentru a trăi[1j.

Cu toate acestea, considerăm că, dacă creditorul este în măsură să lucreze şi nu o
face, el nu poate apela la rude pentru întreţinere, întrucât, aşa cum s-a spus în lite-
ratura franceză, „solidaritatea familială nu este o primă pentru lene" 1“1.
§2. Condiţii privitoare la debitorul întreţinerii

352. Debitorul întreţinerii trebuie să aibă mijloacele pentru a o plăti sau posibi-
litatea de a dobândi aceste mijloace. La stabilirea mijloacelor celui care datorează în-
treţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de
realizare a lor; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.
Se includ în noţiunea de „mijloace ale debitorului” toate resursele materiale,
respectiv veniturile din muncă sau asimilate acestora, cum sunt drepturile de autor sau
dividendele, sumele de bani obţinute din închirierea bunurilor etc., precum şi bunurile
care nu îi sunt strict necesare şi care ar putea fi înstrăinate pentru a-şi putea onora
obligaţia de întreţinere. Se vor lua în considerare numai mijloacele materiale ale
debitorului, nu şi ale familiei acestuia, soţ sau alte persoane cu care locuieşte, pentru
că obligaţia este una personală.
în ceea ce priveşte categoria veniturilor, aceasta include veniturile nete realizate de
persoana respectivă, indiferent de domeniul de activitate, cu condiţia să aibă un
caracter de continuitate; aşa fiind, raportarea se va face nu numai la salariul sau
indemnizaţia obţinută, ci şi la sporul de vechime, indemnizaţia de conducere etc.
Nu vor fi însă incluse veniturile ocazionale sau cele care au o afectaţiune specială,
destinate refacerii capacităţii de muncă a persoanei respective, cum sunt sporul pentru
condiţii de muncă deosebite (indemnizaţia de zbor în cazul piloţilor), premiile
ocazionale, sporurile speciale, indemnizaţia de deplasare, alocaţii de stat sau indem-
nizaţia pentru creşterea copilului, ajutorul de deces, diurna etc. Categoria veniturilor
din muncă include şi compensările şi indexările salariale sau în materia pensiilor 80 81.
în categoria bunurilor debitorului, în funcţie de care urmează a se stabili nivelul
contribuţiei de întreţinere datorată creditorului, aşa cum am arătat deja, se vor include
numai acele bunuri care nu sunt de strictă necesitate debitorului.
Pentru că legiuitorul a făcut referire şi la cel care are posibilitatea de a dobândi
mijloacele necesare pentru asigurarea întreţinerii, înţelegem că va fi ţinut la prestarea
întreţinerii şi cel care nu are un venit efectiv, dar este capabil să lucreze. Prin această
soluţie legiuitorul a intenţionat să nu lase lipsit de conţinut acest drept al creditorului în
situaţia în care debitorul alege să rămână inactiv, în scopul de a evita plata
întreţinerii[1j. în practică, în situaţia în care debitorul nu lucrează, nu are bunuri şi nici
nu se află într-o situaţie de excepţie în care să fie în imposibilitate de a desfăşura o
activitate remunerată, instanţele au ales soluţia de a stabili o pensie de întreţinere
raportată la venitul minim pe economia naţională 121.
Dacă însă lipsa veniturilor se datorează unor cauze obiective sau unor motive
întemeiate, cum ar fi executarea unei pedepse privative de libertate pentru o altă faptă
decât abandonul de familie, continuarea studiilor la învăţământul de zi, şomaj 131 etc.,
debitorul nu va putea fi obligat la întreţinere.
PH. MALAURIE, H. FULCHIRON, op. cit., p. 556.

l2;
Ibidem.
81
în acelaşi sens, AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 276; T. BODOAŞCÂ,
op. cit., p. 565.
Articolul 527 NCC prevede, spre deosebire de Codul familiei, că la calculul veni-
turilor debitorului trebuie să se ţină seama şi de celelalte obligaţii ale acestuia. Soluţia
este firească, întrucât, în caz contrar, se poate ajunge ca. prin însumarea pensiei la care
debitorul este obligat cu celelalte obligaţii ale sale, suma obţinută să îi depăşească
veniturile. Până la adoptarea acestui text legal, instanţele nu au ţinut seama de
celelalte obligaţii ale debitorului (credite bancare, utilităţi, sume necesare pentru
întreţinerea sănătăţii etc.) şi au fixat întreţinerea la nivelul maxim prevăzut de lege
(pentru că nevoile creditorului justificau acest maxim), fără a se preocupa de gradul
total de îndatorare la care ajungea debitorul.
în cazul în care domiciliul şi locul de muncă ale debitorului obligaţiei nu sunt
cunoscute, în practică s-au conturat două soluţii, şi anume: fie pensia urmează a fi
solicitată după aflarea locului de muncă sau a veniturilor debitorului 141, fie se va stabili
o pensie minimă, ce urmează a fi corectată ulterior, în funcţie de noile dovezi ce se vor
administra. Aceasta se va calcula în funcţie de salariul minim pe economia naţională,
stabilit periodic prin hotărâre de Guvern151.
111
[,ii
I. DOGARU, op. cit., p. 51-52.
Trib. Maramureş, s. civ., dec. nr. 666/R din 10 iunie 2009, citată de E. Roşu, D.A.T.
PÂDULESCU, Dreptul familiei. Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamanqiu, Bucureşti, 2011,
p. 140-141.
I.P. FILIPESCU, A.l. FILIPESCU, op. cit., p. 558. în practica anterioară, între aceste
situaţii era inclusă şi aceea în care debitorul efectua serviciul militar obligatoriu. în
prezent, această situaţie nu se mai regăseşte, pentru că angajarea în forţele armate se
realizează pe bază de voluntariat, iar pentru activitatea prestată se obţine o soldă, care
este[4)echivalentul salariului plătit pentru activităţile civile.
Trib. pop. Piatra Neamţ, sent. civ. nr. 967/1964, în J.N. nr. 1/1965, p. 112 (opinia
că în aceste cazuri acţiunea trebuie respinsă până la obţinerea de noi date a rămas
izolată).
151
Jud. Sibiu, sent. civ. nr. 3236/1998 şi nr. 4411/1998, definitive prin neapelare,
nepublicate: Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1085/1991. în I. MIHUŢÂ.
Culegere 1991, p. 49.
Secţiunea a 3-a. Persoanele între care există obligaţia legală de

întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează
353. Articolul 516 NCC cuprinde, sub denumirea marginală „Subiectele obligaţiei
de întreţinere", o enumerare limitativă a persoanelor între care există obligaţia de în-
treţinere, acestea fiind: soţii, rudele în linie dreaptă, fraţii şi surorile şi celelalte per-
soane prevăzute de lege. Tocmai această formulare a tezei finale a textului analizat
întăreşte concluzia că ne aflăm în prezenţa unei enumerări limitative, neputând exista
o obligaţie de întreţinere în lipsa unei dispoziţii legale exprese. Trimiterea la celelalte
persoane anume prevăzute de lege are în vedere fie alte texte ale Codului civil, fie
legile speciale. Astfel, în articolele următoare din noul Cod civil regăsim următoarele
categorii de persoane obligate la întreţinere:
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să
presteze acestuia din urmă întreţinere, cât timp este minor, dacă părinţii copilului au
murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, iar, la rândul său, copilul este obligat să îi
presteze acestuia întreţinere timp de 10 ani (at. 517);
- moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a
dat întreţinere fără a avea obligaţia legală trebuie, în măsura bunurilor moştenite, să
continue întreţinerea, dacă părinţii au murit, sunt dispăruţi sau în nevoie, dar numai pe
perioada minorităţii întreţinutului (art. 518);
- rudele în linie dreaptă şi fraţii legaţi prin adopţie [art. 516 alin. (2)];
-foştii soţi [art. 516 alin. (3)] şi în caz de căsătorie putativă [art. 304 alin. (1)];
- cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei
măsuri de protecţie în condiţiile legii, are obligaţia de a-l întreţine şi de a anunţa, în 48
de ore, autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi are sediul
sau domiciliul [art. 13 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].
354. Ordinea în care se datorează întreţinerea este, potrivit art. 519 NCC,
următoarea:
a) soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt
mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui
mai îndepărtat;
c) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.
Situarea foştilor soţi în ordinea legală înaintea rudelor în linie dreaptă ni se pare
criticabilă, întrucât relaţiile dintre ei nu mai justifică o astfel de poziţie. Credem însă că
legiuitorul a avut în vedere condiţiile în care se datorează obligaţia de întreţinere între
foştii soţi, între care se regăseşte şi cerinţa ca incapacitatea de muncă ce a determinat
starea de nevoie să fi survenit înainte de căsătorie, în timpul căsătoriei ori în decurs de
un an de la desfacerea căsătoriei, dacă este cauzată de o împrejurare în legătură cu
căsătoria.
Secţiunea a 4-a. Stabilirea şi executarea
obligaţiei de întreţinere
§1. Cuantumul întreţinerii

355. Articolul 529 NCC prevede că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia
celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti. întrucât obiectul obligaţiei
de întreţinere este foarte larg, cuprinzând toate mijloacele necesare traiului şi, în cazul
minorilor, şi cheltuielile pentru creştere şi educaţie şi pregătirea profesională111, este
destul de greu de cuantificat, mai ales dacă executarea se face prin echivalent,
respectiv prin plata unei sume de bani. în doctrină s-a arătat că obiectul întreţinerii
desemnează acele elemente, cum sunt: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, mijloace
necesare satisfacerii nevoilor social-cuiturale, medicamente şi asistenţă medicală la
nevoie, care împreună sunt de natură să asigure existenţa unui om. Conţinutul
obiectului întreţinerii comportă o anume specificitate raportat la categoria de
persoane la care se referă, copii minori, descendenţi majori, soţi etc.
Textul legal stabileşte două limite de îndatorare a debitorului întreţinerii121, limite
maxime până la care instanţele pot stabili pensia de întreţinere, în funcţie de
circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. în primul se stabileşte limita generală de
jumătate din venitul net lunar al celui obligat şi care nu poate fi depăşită, indiferent de
numărul şi de calitatea creditorilor. Această limită, care exista şi în Codul familiei, are
ca scop păstrarea posibilităţii debitorului de a-şi asigura propria întreţinere.
Cea de-a doua limită este una specială, care vizează numai situaţia în care între-
ţinerea este datorată copiilor de către părinţi131 şi variază în funcţie de numărul copiilor
aflaţi în întreţinere. Astfel, pentru un copil, limita maximă este de 1/4 din venitul lunar
net al debitorului, pentru doi copii de 1/3, iar pentru trei sau mai mulţi copii de 1/2 din
venitul net al debitorului întreţinerii. Instanţa de tutelă va putea fixa un cuantum al
contribuţiei de întreţinere şi sub acest plafon, dacă nevoile creditorului sunt inferioare,
după cum va trebui să ţină cont şi de celelalte obligaţii ale celui ţinut la plată 82 83 84 85.
Dacă debitorul obligaţiei de întreţinere are şi alte bunuri, la calculul pensiei se va
ţine cont şi de aceste mijloace, în astfel de situaţii putându-se depăşi limitele arătate
mai sus86. Instanţa de judecată poate stabili o pensie mai mare decât plafoanele legale
şi dacă debitorul pensiei se oferă să o plătească, iar aceasta nu aduce atingere
intereselor altor persoane îndreptăţite la întreţinere 161.
întrucât limitele prevăzute de legiuitor sunt maxime, instanţele pot stabili o pensie
de întreţinere inferioară acestora, dacă nevoile creditorului pot fi satisfăcute cu suma
respectivă.
Noul Cod civil, referindu-se la debitorul întreţinerii în art. 527, arată expres că
poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are
posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Ultima teză a dispoziţiei legale justifică
motivul pentru care se procedează la obligarea debitorului la plata unei contribuţii de
întreţinere şi în situaţia în care nu are venituri, dar nu face dovada motivelor justificate
pentru care nu le obţine. O imposibilitate obiectivă a debitorului de a obţine venituri
face ca cererea creditorului întreţinerii să fie respinsă, chiar dacă sunt îndeplinite
condiţiile în persoana acestuia din urmă.
La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de ve-
niturile şi bunurile sale, precum şi de posibilitatea de realizare a’acestora; de ase-
menea, vor fi avute în vedere şi celelalte obligaţii.
Cu privire la durata ce trebuie avută în vedere pentru determinarea mijloacelor
debitorului întreţinerii, Codul civil nu conţine nicio dispoziţie, însă Tribunalul Suprem a
statuat, prin Decizia de îndrumare nr. 10/197287, că instanţele judecătoreşti vor stabili
contribuţia persoanelor obligate la întreţinere în raport de venitul mediu realizat în
ultimele 6 luni. în practica judecătorească s-a generalizat, de altfel, acest mod de calcul
al pensiei de întreţinere, în funcţie de veniturile nete din muncă realizate în ultimele 6
82
în această categorie se include şi descendentul major aflat în continuarea studiilor, căruia
doctrina i-a recunoscut un drept la întreţinere în aceleaşi condiţii ca şi descendentului minor (C.
TURIANU, Obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copilul devenit major aflat în continuare la
studii, în Dreptul nr. 7/1992, p. 52).
83
C. IRIMIA, în F.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), op. cit., p.
572.
84
Inclusiv părinţii adoptatori.
85
151
Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1685/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p.
54-55.
161
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1864/1990 şi nr. 1121/1990, în I. MIHUŢĂ,
Culegere 1990, p. 37 şi 43; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1627/1992, în V. BOGDĂNESCU ş.a., op. cit.,
p. 211.
87
C.D. 1972, p. 15. Această decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem avea, la data
apariţiei saie, şi un suport legislativ, anume Legea nr. 3/1970, în prezent abrogată.
luni88.
§2. Modalităţi de executare

356. Astfel cum rezultă din prevederile art. 530 alin. (1) NCC, obligaţia de întreţi-
nere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, ca: hrană, locuinţă,
îmbrăcăminte, cele necesare îngrijirii sănătăţii şi, după caz, a cheltuielilor pentru
educare, învăţătură şi pregătire profesională. Dacă obligaţia de întreţinere nu se exe-
cută de bunăvoie în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin echivalent,
adică prin plata unei sume de bani. Potrivit dispoziţiilor art. 530 alin. (3), pensia de
întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din
venitul lunar net al celui obligat.
Aşadar, felul şi modalităţile de executare se vor stabili, de la caz la caz, de instanţa
judecătorească. Instanţa de judecată este chemată, deci, să stabilească fie bunurile ce
urmează a fi furnizate de debitor creditorului întreţinerii, fie suma de bani sau, în cazul
executării mixte, atât elementele ce se prestează în natură, cât şi cuantumul pensiei
prestate în bani.
Felul executării se poate stabili şi prin înţelegere între debitorul şi creditorul obli-
gaţiei, cu condiţia ca instanţa de judecată să constate că ea corespunde nevoilor reale
de asigurare a existenţei celui îndreptăţit la întreţinere. Felul executării poate fi
modificat oricând se modifică elementele avute în vedere la stabilirea acestuia. Exe-
cutarea în natură sau parţial în natură a obligaţiei de întreţinere poate fi determinată
fie de situaţia creditorului obligaţiei, cum este cazul copilului de vârstă fragedă, când
executarea în natură este cea indicată [1], fie de posibilităţile debitorului obligaţiei, de
pildă, în cazul ţăranilor cu gospodării individuale care obţin de aici produsele necesare
traiului zilnic[2].
în ceea ce ne priveşte, considerăm că stabilirea pensiei de întreţinere sub forma
unei sume concrete prezintă mai mari avantaje practice şi este mai aproape de spiritul
legii. Argumentele în favoarea acestei opinii sunt următoarele:
- dificultatea executării hotărârii prin care s-a stabilit pensia în cotă procentuală, în
situaţia în care debitorul întreţinerii beneficiază şi de sume care nu intră în calculul
venitului net din care se stabileşte întreţinerea, anume de acele venituri care nu au
caracter de continuitate (de pildă, diurna);
- nu s-ar putea stabili o cotă procentuală în cazul în care debitorul obligaţiei nu
lucrează, lucrează doar periodic sau este salariat al mai multor unităţi economice;
- prin stabilirea pensiei într-o cotă procentuală s-ar transfera organelor de execu-
tare un atribut al instanţei, anume acela al stabilirii nivelului veniturilor debitorului
obligaţiei.
în cazul în care pensia de întreţinere este stabilită într-o sumă fixă, ea se va indexa
de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei [art. 531 alin. (2) NCC].
Având în vedere obiectul şi destinaţia întreţinerii, această obligaţie este, prin na-
tura ei, o obligaţie cu executare succesivă, care presupune prestarea la anumite
intervale de timp, de regulă lunar, a celor necesare traiului, când executarea se face în
natură, sau a sumelor de bani stabilite, când executarea se face prin echivalent. S-a
admis totuşi, chiar în lipsa unui text expres, înlocuirea modului de executare succesivă
a obligaţiei de întreţinere printr-o executare unică, respectiv plata unei sume globale,
dar numai cu asigurarea garanţiilor că această sumă va fi folosită, periodic, pentru
88
Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 157/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 38.
satisfacerea nevoilor creditorului întreţinerii131.

în funcţie de nevoile creditorului şi de mijloacele debitorului, obligaţia poate
consta şi în furnizarea unei locuinţe corespunzătoare141.
Creanţa de întreţinere nu poate fi compensată cu alte creanţe existente între ace-
leaşi persoane, atât datorită caracterului ei personal, cât şi scopului său de asigurare a
întreţinerii creditorului, trăsături care fac ca aceasta să nu poată fi nici urmărită silit
decât în limitele prevăzute de lege. în care există mai mulţi copii, dintre care unul lo-
cuieşte cu un părinte, iar ceilalţi cu celălalt părinte, s-a admis posibilitatea unei com-
pensaţii parţiale, în sensul că se compensează pensiile de întreţinere datorate de
fiecare părinte cu pensiile pentru copiii aflaţi la celălalt 151. 89 90
§3. Modificarea pensiei de întreţinere
357.Articolul 531 alin. (1) NCC prevede că, „Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce
priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte,
instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere
sau poate hotărî încetarea plăţii ei”. Modificarea întinderii întreţinerii este determinată
deci de schimbarea raportului între nevoia creditorului întreţinerii şi mijloacele
debitorului acesteia91, care se poate realiza fie prin modificarea ambelor elemente, fie
numai a unuia dintre ele92 93 94 95.
Modificarea pensiei chiar stabilite prin hotărâre judecătorească este justificată de
faptul că astfel de hotărâri judecătoreşti beneficiază doar de autoritate relativă de
111
12j
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 4/1968, în R.R.D. nr. 7/1968, p. 126-128
(aceasta se referea la ţăranii cooperatori, dar poate fi aplicată, prin asemănare, şi actualelor
forme asociative existente în agricultură).
90
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 2/1973, citată supra; Trib. Mun. Bucureşti, s. a
IV-a civ., dec. nr. 745/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 59 (şi în cazul stabilirii unei sume
globale depuse anticipat se poate cere majorarea pensiei în raport de schimbările survenite
după stabilirea iniţială a obligaţiei).
[4J
A se vedea O. RĂDULESCU, Despre obligaţia de asigurare a locuinţei ca formă de
asigurare a întreţinerii, în Dreptul nr. 5/1990, p. 21 şi urm.; Plenul Trib. Suprem, dec. de
îndrum, nr. 5/1975, pct. 8, în C.D. 1975, p. 20; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr.
410/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 60.
[S1
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 379/1952, în C.D. 1952-1954, voi. I, p. 151; Trib. jud.
Argeş, dec. civ. nr. 464/1980, nepublicată, apud I.P. FILIPESCU, M. DIACONU, op. cit., p. 47.
91
Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 200/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 66.
t2]
Nu sunt de natură a justifica micşorarea pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecă-
torească împrejurări ca lipsa temporară a veniturilor, respectiv un concediu fără plată de o lună,
pentru studii (Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 302/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991,
p. 48) sau suportarea altor cheltuieli casnice, acestea putând fi, eventual, avute în vedere la
împărţirea bunurilor comune (Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 45/1991, idem, p. 48-
49).
131
S-a decis însă că, dacă debitorul a fost obligat la întreţinere şi faţă de alte persoane, iar
prin aceasta nu se depăşesc plafoanele stabilite de lege, nu se impune modificarea cuantumului
pensiei iniţial stabilite. Astfel, pensia de întreţinere stabilită pentru copiii minori nu poate fi redusă
ca urmare a faptului că debitorul a fost obligat să plătească o pensie de întreţinere şi părinţilor
săi, dacă pensiile cumulate nu depăşesc jumătate din venitul realizat de debitor (Trib. jud. Ilfov,
dec. civ. nr. 494/1977, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 64).
94
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 19/1964, în C.D. 1964, p. 39; Trib. Mun. Bucu-
reşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 287/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 41; Trib. Mun. Bucureşti,
s. a IV-a civ., dec. nr. 90/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 56.
95
lucru judecat, efect care dăinuie atât timp cât nu s-au schimbat împrejurările avute în
vedere la stabilirea ei. împrejurări care atrag modificarea pensiei de întreţinere pot fi
reducerea sau majorarea veniturilor debitorului sau a nevoilor creditorului, creşterea
numărului de persoane îndreptăţite la întreţinere din partea aceluiaşi debitor 131. Majo-
rarea cuantumului pensiei de întreţinere operează de la data introducerii cererii de
chemare în judecată, cu excepţia situaţiei când introducerea cererii a fost întârziată din
culpa debitorului. Această regulă este expres precizată de legiuitor în art. 532 NCC.
Reducerea sau încetarea obligaţiei de plată a pensiei are loc pe data ivirii cauzei care a
determinat această măsură, atâta timp cât debitorul nu a fost urmărit în temeiul
hotărârii prin care s-a stabilit pensia de întreţinere141.
încetarea pensiei de întreţinere intervine atunci când dispare nevoia creditorului
întreţinerii sau debitorul nu mai are mijloacele necesare pentru plata ei în temeiul art.
529 alin. (2) NCC. încetarea poate fi dispusă, de exemplu, dacă debitorul însuşi a
devenit incapabil de muncă sau se află la studii, dacă creditorul a început să realizeze
venituri proprii din care poate să se întreţină. Instanţele judecătoreşti trebuie să
aprecieze, de la caz la caz, în funcţie de raportul dintre cele două condiţii care stau la
baza întreţinerii, dacă este cazul să sisteze plata pensiei de întreţinere sau numai să
reducă cuantumul acesteia151.
Obligaţia de întreţinere încetează dacă cel puţin una dintre condiţiile generale sau
speciale de existenţă a acesteia nu mai este îndeplinită. Dacă pensia de întreţinere a
fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească prin care nu s-a stabilit un termen până
la care întreţinerea se datorează, tot instanţa trebuie să dispună încetarea obligaţiei.
Obligaţia de întreţinere încetează dacă dispar legăturile de rudenie sau de căsătorie
care au sta la baza ei, dacă au dispărut una dintre condiţiile generale (nevoia
creditorului sau mijloacele debitorului) ori condiţiile speciale (recăsătorirea soţului
divorţat creditor al obligaţiei de întreţinere etc.).
Sunt cauze de încetare a întreţinerii:
- desfiinţarea, desfacerea şi încetarea căsătoriei (pentru întreţinerea între soţi);
- recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere (pentru obligaţia existentă
între foştii soţi);
- nulitatea şi încetarea adopţiei (pentru obligaţia dintre adoptat şi adoptator);
- dispariţia stării de nevoie a celui îndreptăţit la întreţinere sau a mijloacelor celui
obligat (pentru toate categoriile de obligaţii);
- încetarea din viaţă a creditorului sau a debitorului întreţinerii, cu excepţia situa-
ţiei reglementate de art. 518 NCC, când obligaţia se transmite pasiv la moştenitorii
debitorului întreţinerii;
- expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost prevăzută de lege
(de exemplu, până la majoratul creditorului);
- executarea obligaţiei, ca modalitate de stingere a obligaţiilor în generai.
Unele cauze atrag încetarea definitivă a obligaţiei de întreţinere, altele, de exem-
plu, lipsa mijloacelor materiale ale debitorului, determină doar încetarea temporară a
acesteia.
§4. Data de la care se datorează pensia de întreţinere

358. Noul Cod civil cuprinde un text special referitor la data de la care se datorează
întreţinerea. Articolul 532 alin. (1) prevede că întreţinerea se datorează de la data
cererii de chemare în judecată, chiar dacă dreptul la întreţinere se naşte din momentul
îndeplinirii condiţiilor cerute de lege, adică nevoia creditorului şi posibilitatea materială
a debitorului. In fapt, se prezumă că, atâta vreme cât nu a solicitat pensie, creditorul
obligaţiei nu a fost în nevoie*96 97 98 99*. Pentru aceleaşi considerente, majorarea pensiei
de întreţinere are loc tot pe data introducerii acţiunii în justiţie* 21.
Se consacră astfel principiul că întreţinerea se datorează numai pentru viitor,
inclusiv în cazul eiI3i. Prin excepţie [art. 532 alin. (2) NCC], se poate acorda pensie de
întreţinere şi pentru trecut, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost
întârziată din culpa debitorului, de exemplu, în cazul în care debitorul întreţinerii şi-a
schimbat domiciliul, iar noua sa adresă nu a putut fi aflată sau când creditorul
dovedeşte că a făcut datorii pentru a se putea întreţine1"*. în cazuri ca acela amintit, se
răstoarnă prezumţia că cel îndreptăţit nu a făcut demersuri, pentru că nu a fost în
nevoie'100*.
Acest principiu se justifică prin următoarele argumente:
- obligaţia de întreţinere are ca finalitate satisfacerea nevoilor curente ale exis-
tenţei creditorului, iar dacă acesta nu a solicitat pensie de întreţinere, se prezumă că
nu a fost nevoie:
- debitorul nu poate fi pus să plătească şi pentru trecut, întrucât el a dispus de
mijloacele sale fără a lua în calcul nevoia creditorului de care, poate, nici nu a avut
cunoştinţă;
- obligaţia de întreţinere fiind o obligaţie cu executare succesivă, dacă s-ar admite
obligarea debitorului la plata întreţinerii pentru trecut, ar însemna transformarea ei în
plata unei sume globale, iar legea permite numai în mod excepţional această
transformare, întrucât contravine scopului obligaţiei de întreţinere.
Reducerea sau încetarea întreţinerii are loc pe data ivirii cauzei care a justificat
admiterea acţiunii, dacă debitorul nu a fost urmărit în temeiul hotărârii prin care s-a
acordat pensia de întreţinere111.
§5. Obligaţia de întreţinere dintre soţi

359. în ordinea prevăzută de lege, în primul rând îşi datorează întreţinere soţii,
obligaţia lor având izvorul în însăşi instituţia căsătoriei.
în general, obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor
necesare traiului, deci atunci când soţii se înţeleg şi convieţuiesc normal, ei îndeplinesc
această obligaţie contribuind, potrivit cu mijloacele pe care le au, la toate sarcinile
căsniciei. Problema întreţinerii se pune în momentul în care apar neînţelegeri,
independent de introducerea unei cereri de divorţ, caz în care soţul în nevoie poate
cere obligarea celuilalt întreţinere [art. 516 alin. (1) NCC], Refuzul unuia dintre soţi de a
acorda celuilalt întreţinere poate constitui infracţiunea de abandon de familie (art. 305
C. pen.).
Pentru ca instanţa să dispună plata unei pensii de întreţinere între soţi, este
necesar să fie îndeplinite cele două condiţii generale, respectiv creditorul să se afle în
nevoie, neputându-se întreţine din munca sa sau din bunurile sale, iar debitorul să aibă
[!
întrucât Codul familiei nu cuprindea o dispoziţie expresă în acest sens, fostul Tribunal
Suprem a soluţionat problema prin Decizia de îndrumare nr. 19/1964 (C.D. 1952-1965, p. 140).
Codul civil include în textul său această reglementare.
ţ ; Ibidem.
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 46/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 54.
99
[S1
A se vedea AL. BACACI, Raporturile.... p. 233 şi urm.
mijloacele pentru a o plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. De

asemenea, creditorul trebuie să nu se fi făcut vinovat faţă de debitor de fapte grave,
contrare legii sau bunelor moravuri.
Starea de nevoie a soţului creditor este o chestiune de fapt, care trebuie apreciată
distinct pentru fiecare situaţie în parte. Pentru a se afla în nevoie, soţul creditor trebuie
să nu dispună nici de bunuri proprii sau comune de care s-ar putea dispensa în vederea
asigurării propriei întreţineri. Evident că, în acest scop, el nu poate fi obligat să vândă
bunuri strict necesare traiului, ca mobilier, îmbrăcăminte etc. Aprecierea noţiunii de
bunuri strict necesare traiului reprezintă şi ea o chestiune de fapt, ce trebuie analizată
în concret, în funcţie de nivelul de trai al familiei înainte de apariţia neînţelegerilor,
urmând a se păstra şi un echilibru între nivelul de trai al debitorului şi cel al creditorului
obligaţiei121.
[1!
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 19/1964, în C.D. 1952-1965, p. 37-39;
Trib.[2]Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 582/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 37.
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 277. Nu suntem de acord cu
poziţia practicii judiciare mai vechi, care a stabilit că soţul care părăseşte nejustificat
locuinţa comună a soţilor nu mai poate cere întreţinere, celălalt soţ neputând fi obligat
să facă faţă
Articolul 521 alin. (1), art. 527 şi art. 529 alin. (1) NCC prevăd că o persoană poate fi
obligată la întreţinere dacă dispune de mijloacele necesare sau are posibilitatea de a
dobândi aceste mijloace. Noţiunea include, după cum tot legiuitorul o spune [art. 527
alin. (2) NCC], toate veniturile şi bunurile debitorului. Veniturile trebuie să aibă caracter
de continuitate, iar bunurile să nu fie dintre cele strict necesare, astfel încât ele să
poată fi înstrăinate. Se includ în noţiunea de bunuri şi economiile realizate de debitorul
obligaţiei.
La stabilirea mijloacelor materiale ale persoanei se va ţine seama şi de sarcinile
sale, de exemplu, alte obligaţii de întreţinere, rate bancare, taxe şi impozite etc., sarcini
care sunt de natură a-i afecta posibilităţile materiale.
în ceea ce priveşte ordinea în care se datorează întreţinerea, art. 519 NCC prevede
că soţii îşi datorează reciproc întreţinere, înaintea celorlalte persoane obligate, chiar şi
înaintea descendenţilor111.
§6. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

360. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi a fost inclusă de legiuitor în capitolul
privind desfacerea căsătoriei (art. 389), în care nu s-a făcut nicio trimitere la dispoziţiile
Titlului V privind obligaţia de întreţinere. Cu toate acestea, considerăm că şi acestei
obligaţii îi sunt aplicabile cerinţele generale privind obligaţia de întreţinere, adică
starea de nevoie a creditorului pricinuită de neputinţa de a se întreţine din munca sau
bunurile proprii şi mijloacele debitorului.
Fundamentul acestei obligaţii se află în regulile morale, care impun celor care sunt
sau au fost apropiaţi să îşi acorde la nevoie sprijin moral sau material1"'. Ea nu are la
bază răspunderea civilă delictuală, deşi acordarea sa nu este străină de existenţa culpei
în desfacerea căsătoriei şi chiar în relaţiile reciproce dintre soţi 101 102 103.
întreţinerii în două locuinţe diferite, întrucât dispoziţiile legale nu condiţionează întreţinerea de

convieţuirea soţilor. Dimpotrivă, cererea de întreţinere între soţi intervine, de regulă, în cazul
separării în fapt (Trib. jud. Maramureş, dec. civ. nr. 933/1976, cu notă de P. ANCA, în R.R.D. nr.
12/1977, p. 36: I.P. FILIPESCU, M. DIACONU, Persoana cu comportare culpabilă pierde dreptul de a
Pentru existenţa acestei obligaţii de întreţinere, se cer a fi îndeplinite următoarele

condiţii:
a) fostul soţ care solicită întreţinere să se afle în nevoie din pricina unei incapacităţi
de muncă. Incapacitatea de muncă a fostului soţ poate fi totală sau parţială, el poate
primi pensie de bătrâneţe sau de invaliditate 141, împrejurări pe care instanţa
de judecată urmează a le avea în vedere la stabilirea cuantumului pensiei111;
b) soţul divorţat are dreptul la întreţinere dacă se află în nevoie din pricina unei
incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are
drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la
desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în
legătură cu căsătoria [art. 389 alin. (2)];
c) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu
beneficiază de întreţinere de la fostul său soţ decât timp de un an de la desfacerea
căsătoriei [alin. (4) al art. 389]. Ca urmare, în cazul divorţului prin acordul soţilor
pronunţat de instanţa de judecată ori pe cale extrajudiciară sau în cazul divorţului din
culpă, dacă se reţine culpa ambilor soţi în desfacerea căsătoriei, foştii soţi îşi datorează
reciproc întreţinere nelimitat în timp, însă numai în măsura în care sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii pentru existenţa obligaţiei de întreţinere. în cazul culpei exclusive,
soţul vinovat este sancţionat cu pierderea dreptului la întreţinere după trecerea unui
an de la desfacerea căsătoriei.
Potrivit art. 526 NCC, comportamentul necorespunzător între subiecţii obligaţiei de
întreţinere este sancţionat, astfel că nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut
vinovat fată de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor
moravuri1^. De asemenea, acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere
numai întreţinerea de strictă necesitate. Această dispoziţie este superioară
reglementării anterioare, pentru că ar fi inechitabil ca o persoană să comită fapte grave
împotriva alteia şi să beneficieze de întreţinere chiar din partea acelei persoane;
d) fostul soţ îndreptăţit la întreţinere să nu se fi recăsătorit, căci dreptul la întreţi-
nere încetează în acest moment. Recăsătorirea creditorului obligaţiei reprezintă, alături
de dispariţia stării de nevoie a creditorului, lipsa mijloacelor debitorului sau decesul
oricăruia dintre foştii soţi, o cauză de încetare a întreţinerii (art. 531 NCC). Dispoziţia
este firească şi se corelează cu cea din art. 519 lit. a), care plasează soţii pe primul loc
în ordinea de plată a întreţinerii. Recăsătorirea face ca soţul care a intrat într-o nouă
căsătorie să fie obligat a cere întreţinere, la nevoie, de la actualul soţ, însă nu îl
scuteşte de plata întreţinerii către fostul său soţ aflat în nevoie şi necăsătorit;
e) fostul soţ datorează întreţinere dacă are mijloace materiale. Cuantumul întreţi-
primi întreţinere, în R.R.D. nr. 11/1981, p. 10 şi urm.). în sens contrar, Trib. jud. Hunedoara, dec.
civ. nr. 243/1969, cu notă de A. MICIORA, în R.R.D. nr. 2/1970, p. 132. Această din urmă soluţie a
rămas oricum izolată în practica judiciară.
m
Trib. jud. Argeş, dec. civ. nr. 700/1976, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 48; Trib. Mun. Bucureşti,
s. a lll-a civ., dec. nr. 1151/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 52-53.
‘ A se vedea I.P. FILIPESCU, Obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în R.R.D. nr. 20/1970, p.
67-80.
103
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE. C.C. HAGEANU, op. cit., p. 279.
41
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi există şi în cazul în care reclamantul primeşte o
pensie de invaliditate insuficientă pentru a-i acoperi nevoile de trai, întrucât pensiile de asigurări
sociale nu se acordă în raport de nevoile beneficiarului, ci pe baza unor criterii de altă natură
(vechime în muncă, salariul etc.) - Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 181/1991, în I.
MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 54.
nerii datorate de fostul soţ este de până la o pătrime 131 din venitul net al celui obligat la
plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această
întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate
din venitul net al celui obligat la plată. 104 105
în privinţa ordinii, foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, în primul rând,
chiar înaintea părinţilor'11.
§7. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii

361. Cea mai importantă obligaţie de întreţinere, prin ponderea pe care o ocupă pe
rolul instanţelor, este cea dintre părinţi şi copii. Ea diferă de alte categorii de obligaţii
legale de întreţinere şi prin obiectul său mult mai larg, pentru că este destinată să
acopere nevoile speciale de creştere şi educare ale copiilor.
în literatura juridică s-a pus problema dacă între părinţi şi copii există o obligaţie
legală unică, al cărei conţinut este diferit în funcţie de calitatea persoanelor între care
ea există, sau două categorii de obligaţii, una între părinţi şi copiii minori, obligaţie
unilaterală, care face parte din autoritatea părintească, şi alta între părinţi şi copiii lor
majori, obligaţie reciprocă, întemeiată pe rudenie12'. 106 107
m
Trib. jud. Dolj, dec. civ. nr. 214/1980, în R.R.D. nr. 12/1980, cu notă de N. ŞCHIOPU, P.GH. ARMAŞU, p. 44-45.
105
întrucât Codul familiei de la 1954 nu prevedea nicio dispoziţie referitoare la comportamentul necorespunzător, în literatura juridică s-a
discutat în ce măsură conduita culpabilă a soţului care cerea pensie de întreţinere ar putea influenţa dreptul său la aceasta , bineînţeles, dacă
erau îndeplinite celelalte condiţii cerute de lege (I.P. FILIPESCU, Obligaţia de întreţinere..., p. 67; M. GEORGESCU, AL. OPROIU, Nota I la decizia
civilă nr. 447/1982 a Tribunalului judeţean Olt, în R.R.D. nr. 3/1984, p. 50-52; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 279).
131
Codul familiei prevedea în art. 41 alin. (3) un cuantum de până la o treime din venitul debitorului.
Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1458/1991, in I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 54-55.
|2!
Sub Codul familiei s-au conturat două opinii, care îşi păstrează parţial actualitatea şi sub actuala reglementare. într-o primă opinie (a se
vedea E.A. BARASCH. Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul lor minor, în J.N. nr. 2/1956. p. 207 şi urm.; E.A. BARASCH, I NESTOR,
107 ZILBERSTEIN, Ocrotirea părintească. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. 1960, p. 100 şi urm.; A. IONAŞCU, Obligaţia legală de întreţinere în dreptul
R.P.R., în Studii Juridice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 110; I. ALBU, Dreptul familiei, p. 290-291; I.P. FIUPESCU, A.l. FILIPESCU, op. cit., p.
501), s-a susţinut că în Codul familiei sunt reglementate două obligaţii de întreţinere, una între părinţi şi copiii lor minori şi al ta între părinţi şi copiii
majori. Pentru argumentarea tezei, sa susţinut că:
- în Codul familiei există două texte care se referă la obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii, anume art. 86 alin. (1) situat în Titlul II
referitor la rudenie şi art. 107 alin. (1) situat în Titlul III, Capitolul I privind ocrotirea minorului, iar prezenţa celor două texte demonstrează faptul că
fiecare vizează o altă situaţie;
- copilul major are dreptul la întreţinere numai dacă starea de nevoie se datorează incapacităţii de muncă, pe când minorul are acest drept
indiferent de pricina nevoii în care se află;
- obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori, întemeiată pe art. 107 alin. (1) C. fam., are caracter unilateral, iar obligaţ ia de
întreţinere dintre părinţi şi copiii majori are caracter de reciprocitate.
A doua opinie (a se vedea T.R. POPESCU, Caracterul reciproc al obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori, în L.P. nr. 10/1958, p.
15-22; idem, Dreptul familiei, voi. II. p. 245 şi urm.; Sc. ŞERBÂNESCU, op. cit., p. 244-245; I. DOGARU. op. cit., p. 170-176) ce se distinge în
literatură susţine că între părinţi şi copii există o singură obligaţie de întreţinere, reglementată de art. 86 alin. (1) C. fam., iar art. 107 alin. (1) C.
fam. se referă la aceeaşi obligaţie, dar sub alt aspect. în susţinerea aceste opinii se invocă următoarele argumente:
- existenţa a două texte diferite nu este de natură a justifica existenţa a două obligaţii de întreţinere între părinţi şi copii. Articolul 107 alin.
(1) C. fam. nu reglementează o obligaţie distinctă de cea din art. 86 alin. (1) C. fam., ci, ca urmare a faptului că în capitolul privind ocrotirea
minorului se arată toate drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori, face referire la obligaţia părinţil or de a-i întreţine pe aceştia şi
denotă grija deosebită care se acordă protecţiei copilului minor, în deplină concordanţă cu convenţiile internaţionale la care România este parte;
- obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii fiind reciprocă, a accepta opinia în conformitate cu care între părinţi şi copii există două
obligaţii de întreţinere înseamnă că părinţii sunt în acelaşi timp debitori ai unei obligaţii de întreţinere şi creditori intr-o altă asemenea obligaţie;
În ceea ce ne priveşte, socotim că în dreptul nostru există o obligaţie legală

de întreţinere unică, dar care poate avea caracteristici specifice, în funcţie de cate-
goriile de persoane între care este instituită' 11. Fundamentul obligaţiei de întreţinere
între părinţi şi copii este acelaşi, căci împlinirea vârstei majoratului nu poate schimba
decât anumite elemente, ca starea de nevoie a copilului sau posibilităţile sale mate-
riale, dar nu înlătură filiaţia şi nici nu o transformă într-o simplă legătură de familie108
109
^.
în cele ce urmează, vom analiza doar aspectele de specificitate ale obligaţiei de
întreţinere dintre părinţi şi copii.
Obiectul întreţinerii copilului minor este detaliat în Codul civil în mai multe texte
legale [art. 487 şi art. 499 alin. (1)]. Acestea arată că părinţii trebuie să se îngrijească de
sănătatea şi dezvoltarea fizică, de educarea, de învăţătura şi de pregătirea profesională
a copilului, să îi asigure condiţiile materiale şi spirituale pentru creştere şi pentru
educare etc. Aşa fiind, obligaţia de întreţinere a copilului minor sau a copilului major
aflat în continuarea studiilor are un conţinut mai complex decât obligaţia de întreţinere
în general13*. Aceasta este o aplicare a principiului potrivit căruia întreţinerea se
datorează potrivit cu nevoile celui care o cere, iar nevoile speciale ale minorului
reclamă cheltuieli ce nu se regăsesc la persoanele majore. Ea poate să cuprindă şi
asigurarea unui spaţiu locativ, lipsa folosinţei unei locuinţe putând face practic
imposibilă îngrijirea unui copil 4.
Dovada stării de nevoie. Conform dreptului comun, numai cel care se află în nevoie,
neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale, este îndreptăţit la întreţinere
[art. 524 NCC]. Copilul minor însă, tocmai datorită situaţiei sale speciale, este
considerat în drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află (art. 525
NCC). Ca urmare, el nu trebuie să facă dovada stării de nevoie în care se află, aceasta
fiind prezumată de lege. Prezumţia legală se extinde şi la descendentul minor aflat în
continuarea studiilor, acesta fiind obligat să dovedească doar faptul că urmează o
formă de învăţământ.
Dacă însă minorul are venituri îndestulătoare, din muncă sau din alte surse, el nu
este îndreptăţit la întreţinere1'- [interpretarea per a contrario a alin. (2) al art. 499
NCC].
- a susţine că obligaţia de întreţinere între părinţi şi copiii lor minori nu are caracter reciproc,
care ar exista doar în cazul copiilor majori, înseamnă a nu se ţine seama de prevederile exprese
ale Codului familiei. Articolul 106 C. fam. prevede că „Părintele nu are niciun drept asupra
bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la
întreţinere”. Corelând această dispoziţie cu caracterul reciproc al vocaţiei succesorale. se
desprinde concluzia clară că şi obligaţia de întreţinere este reciprocă:
- între părinţi şi copii nu poate fi vorba decât de o singură obligaţie de întreţinere; inserarea
în Codul familiei a două texte diferite privitoare la obligaţia de întreţinere denotă grija deosebită
care se acordă protecţiei copilului minor, în deplină concordanţă cu convenţiile internaţionale la
care România este parte.
1|
A se vedea, în acest sens, AL. BACACI. V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 281;
109 DOGARU. op. cit., p. 175-176.
121
Observaţiile şi opiniile enunţate îşi păstrează valabilitatea şi în reglementarea Codului
civil, cu precizarea că dreptul la întreţinere al minorului este reglementat şi într-un articol separat,
art. 525 NCC, care completează prevederile art. 499 din acelaşi cod.
!31
A se vedea I. ALBU, Dreptul familiei, p. 310; Trib. jud. Braşov, dec. civ. nr. 1/1971, în R.R.D.
nr. 11/1972, p. 78: Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ.. dec. nr. 82/1991, în I. MIHUTÂ, Culegere
1991, p. 50.
I4
' Trib. Mun. Bucureşti, s. a ill-a civ., dec. nr. 1725/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 45.
316 Dreptul familiei şi actele de stare civită
Cuantumul întreţinerii. Cuantumul întreţinerii se stabileşte în funcţie de numărul

copiilor pe care părintele îi are de întreţinut, indiferent că sunt rezultaţi din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptaţi’2' sau că numai unii dintre ei au cerut pensie de
întreţinere.
Dacă unul dintre părinţi nu poate asigura întreţinerea, fiind el însuşi în imposi-
bilitate de a se întreţine sau din alte motive, celălalt părinte poate să se îndrepte cu
acţiune împotriva persoanelor care datorează în subsidiar întreţinere, potrivit art. 519
NCC110 111. Totuşi, părintele poate fi obligat la plata pensiei de întreţinere, chiar dacă nu
este angajat şi nu obţine venituri, dacă este apt să lucreze 141.
încetarea obligaţiei de întreţinere. Obligaţia de întreţinere încetează când copilul a
împlinit 18 ani sau după împlinirea acestei vârste, la terminarea studiilor. înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani. obligaţia încetează dacă se dovedeşte că minorul lucrează
şi, obţinând venituri îndestulătoare, nu mai este în nevoie sau în cazul în care debitorul
obligaţiei, independent de culpa sa, nu mai are mijloacele materiale necesare şi nici
posibilitatea să le obţină.
Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copii trebuie stabilită de instanţele de
judecată în caz de litigiu între părinţi, chiar dacă părţile nu o cer. Aceasta reprezintă
practic singura excepţie de la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil
român. Astfel de situaţii apar în caz de divorţ, în cazul stabilirii filiaţiei, inclusiv a
paternităţii din afara căsătoriei, instanţa fiind obligată să se pronunţe, chiar dacă nu s-a
cerut, asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, de educare şi de
învăţătură ale copilului.
Convenţiile care pot interveni între părinţi. Părinţii pot. indiferent dacă sunt divorţaţi
sau nu, să se înţeleagă cu privire la cuantumul pensiei de întreţinere datorate copiilor
minori, căci, astfel cum rezultă din art. 499 alin. (4) NCC, numai în caz de neînţelegere
intervine instanţa judecătorească.
Părintele nu poate renunţa la pensia de întreţinere cuvenită copilului, întrucât
dreptul nu este al său, ci al copilului (art. 515 NCC). Totuşi, practica judiciară mai veche,
urmând regulile stabilite prin Deciziile de îndrumare ale Tribunalului Suprem nr.
17/1962151 şi nr. 12/1973:61. a decis că părinţii se pot înţelege în sensul scutirii tem-
porare a unuia dintre ei de plata pensiei de întreţinere 1'1 sau unul să fie obligat la o
pensie de întreţinere mai mică, cu singura condiţie ca instanţa să constate că celălalt
părinte este în măsură să îi asigure minorului condiţiile materiale necesare pentru
creştere şi educare.
Părinţii pot conveni, iar instanţa de tutelă poate hotărî ca, pentru motive temeinice,
să convertească prestaţiile periodice ale obligaţiei de întreţinere într-o sumă globală,
care să acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptăţit pe o perioadă mai lungă sau
(1
; I.P. FILIPESCU, A.l. FILIPESCU, op. cit., p. 522.
121
A se vedea Sc. ŞERBÂNESCU, op. cit., p. 270: Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ..
dec. nr. 1098/1990, în I. MIHUŢÂ, Culegere 1990. p. 38-39.
111
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1812/1991. în V. BOGDÂNESCU ş.a.. op. cit., p. 213.
|4]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1006/1992, în I. MIHUTÂ, Culegere
1992. p. 58. Această concluzie a practicii judiciare a fost preluată de legiuitor, astfel că
art. 527 NCC prevede că debitorul poate fi obligat la întreţinere, chiar dacă nu are
mijloace, dacă are posibilitatea de a le dobândi.
51
Citată supra.
161
C.D. 1973, p. 10-13.
[7]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ.. dec. nr. 243/1990. în I. MIHUŢÂ, Culegere
1990. p. 48.
pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în care debitorul

întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii [art. 533 alin. (3) NCC],'
§8. Obligaţia de întreţinere între adoptator şi adoptat

362. Cel mai important efect al adopţiei este încetarea rudeniei fireşti şi naşterea
rudeniei civile. Ca urmare, obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptatori este su-
pusă, prin asimilare, regulilor privind întreţinerea dintre părinţi şi copii. După încetarea
adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau. după caz,
de la soţul său.
§9. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi

363. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi există în
condiţiile stabilite de art. 516 alin. (1) şi art. 519 NCC. Obligaţia de întreţinere a ne-
poţilor şi strănepoţilor de către bunici şi străbunici are un caracter subsidiar faţă de
aceea a părinţilor, în sensul că ei sunt ţinuţi la prestarea întreţinerii numai dacă părinţii
sunt decedaţi, dispăruţi sau nu au mijloacele necesare şi nici posibilitatea de a obţine
aceste mijloace'112. Instanţa de tutelă trebuie să ţină seama la stabilirea cuantumului
întreţinerii de faptul că bunicii materni sunt ţinuţi la plata întreţinerii în aceeaşi măsură
ca şi cei paterni'2'.
§10. Obligaţia de întreţinere între fraţi şi surori

364. între aceste categorii de rude colaterale există obligaţia de întreţinere, indi-
ferent că sunt rezultaţi din căsătorie, din afara ei sau din adopţie. Obligaţia este, de
asemenea, subsidiară, fraţii aflându-se pe ultimul loc în ordinea stabilită de lege pentru
plata întreţinerii.
§11. Restituirea întreţinerii nedatorate

365. Articolul 534 NCC reglementează pentru prima oară în legislaţia noastră res-
tituirea întreţinerii nedatorate. Această problemă a fost amplu discutată în literatura
juridică anterioară, mai ales în cazul admiterii acţiunii în tăgada paternităţii. întrucât
admiterea acestei acţiuni produce efecte retroactive din momentul naşterii copilului, în
literatura juridică s-a pus problema dacă pensia de întreţinere prestată de soţul mamei
anterior tăgăduirii paternităţii este sau nu supusă restituirii.
O primă opinie conturată în doctrină a concluzionat că pensia de întreţinere
prestată anterior tăgăduirii paternităţii este supusă restituirii, având la bază plata
nedatorată, dacă restituirea se cere de la copil, sau îmbogăţirea fără cauză, dacă se
cere de la mama sau tatăl din afara căsătoriei111.
A doua opinie susţine că pensia de întreţinere prestată nu este supusă restituirii,
■ ' Trib. Mun. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 617/1990, în I. MIHUŢĂ. Culegere 1990,
p. 39 (tatăl îşi satisface serviciul militar); Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr.
412/1990, idem, p. 40 (pentru situaţia când părintele este student la cursuri de zi); Trib.
Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1555/1990, idem, p. 40-41 (pentru situaţia în
care părintele nu lucrează şi nici nu poate fi găsit la domiciliul său); Trib. Mun.
Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1437/1992, în I. MIHUŢÂ, Culegere 1992, p. 65-66.
[2J
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2188/1977. în C.D. 1977. p. 119.
318 Dreptul familiei şi actele de stare civită
întrucât este vorba despre o obligaţie cu prestaţie succesivă, iar până la înlăturarea
prezumţiei de paternitate soţul mamei are obligaţia legală de întreţinere 121.
în ceea ce ne priveşte131, am fost de părere că, chiar dacă, strict formal, prima so-
luţie apare ca justificată, aplicarea ei ar ridica numeroase greutăţi de ordin practic şi ar
naşte procese între copil şi părinţi, care nu sunt în interesul acestuia 141. Pentru a se
evita astfel de procese, precum şi imposibilitatea de restituire a pensiei fie de către
copil, fie de către mama sau tatăl din afara căsătoriei, care ar putea avea venituri mai
mici decât soţul mamei, am apreciat că a doua opinie este cea care ar trebui practic
aplicată151.
Noul Cod civil înlătură orice controversă, prevăzând că, dacă, din orice motiv, se
dovedeşte că întreţinerea prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri jude-
cătoreşti, nu era datorată, cel care a executat obligaţia poate să ceară restituirea de la
cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligaţia să o presteze, în acest
din urmă caz pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Legiuitorul a preferat soluţia
obligării la restituire, fără nuanţări şi fără excepţii, reglementând şi obligaţia subsidiară
a celui care avea în realitate obligaţia, dacă cel ce a primit efectiv întreţinerea nu o
poate restitui.
A se vedea P. ANCA, Notă aprobativă la decizia fostului Tribunal regional Suceava

[1]
nr. 661/1965, în R.R.D. nr. 5/1967, p. 133-136.

[2]
A se vedea V. PĂTULEA, Notă critică la aceeaşi decizie.
[3]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., ed. a 5-a, p. 183.
[4]
A se vedea I.P. FILIPESCU, A.i. FILIPESCU, op. cit., p. 346.
[5]
în literatură s-a conturat şi o a treia opinie, rămasă izolată, conform căreia
contribuţia de întreţinere trebuie restituită dacă s-a plătit pe o perioadă cât soţii erau
despărţiţi în fapt şi pe baza’ unei hotărâri judecătoreşti, dar nu şi pentru perioada în
care soţii au continuat să convieţuiască în acelaşi cămin cu copilul, în condiţii proprii
relaţiilor de familie (AL. LESVIODAX, op. cit., p. 156).
Capitolul al Xll-lea. Actele de stare civilă
§1. Noţiunea şi caracterele stării civile

366. Potrivit art. 98 NCC, starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza,
în familie şi în societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele
de stare civilă.
Această definiţie legală include starea civilă între drepturile fundamentale ale
persoanei, alături de dreptul la nume şi la un domiciliu. Starea civilă este deci un atri-
but al personalităţii care individualizează persoana fizică faţă de alte persoane din
familia căreia îi aparţine sau din societate, în general.
în doctrină, starea civilă (sau statutul civil) a fost definită 111 ca un ansamblu de
elemente prin care se individualizează o persoană fizică în calitate de subiect de
drepturi şi obligaţii şi i se stabileşte poziţia juridică faţă de familia din care face parte.
Starea civilă se distinge de capacitatea civilă a persoanei fizice. Astfel, dacă noţiunea
de capacitate de exerciţiu desemnează însăşi calitatea de subiect de drepturi şi obligaţii
a persoanei fizice, starea civilă cuprinde o parte dintre elementele prin care subiectele
de drept se identifică, se disting între ele, atât în sânul aceleiaşi familii, cât şi în
societate.
între cele două noţiuni există însă şi o interdependenţă, care rezultă din aceea că
unele dintre elementele ce intră în conţinutul stării civile determină începutul şi înce-
tarea capacităţii de folosinţă (naşterea şi moartea), iar altele determină începutul
capacităţii de exerciţiu (căsătoria).
Un element care creează o suprapunere între starea civilă şi capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice este întinderea în timp sau durata acestora. Ambele încep la
naşterea persoanei fizice şi încetează la moartea ei, indiferent dacă este vorba despre
moartea fizic constatată sau declarată pe cale judecătorească, lată deci că atât starea
civilă, cât şi capacitatea de folosinţă a persoanei fizice îşi au începutul şi sfârşitul în
acelaşi fapt juridic - naşterea, respectiv moartea.
Rezultă că starea civilă este determinată de fapte juridice sau de acte juridice.
Faptele juridice sunt evenimentele care, deşi se produc independent de voinţa omului,
produc efecte juridice atât asupra stării civile, cât şi asupra capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice (naşterea, moartea). Actele juridice reprezintă manifestări de voinţă
făcute în scopul de a produce efecte juridice asupra stării civile a autorului lor sau a
altei persoane (căsătoria, divorţul, recunoaşterea de filiaţie, schimbarea administrativă
a numelui etc.).
367. Starea civilă are caracter obligatoriu, indivizibil, indisponibil şi imprescrip-

tibil'21.
Caracterul obligatoriu rezultă din aceea că toate elementele ce intră în conţinutul
stării civile sunt reglementate prin norme imperative. Astfel, sunt imperative
111
D. LUPULESCU, Actele de stare civilă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980, p. 5. 121 Idem, p. 8-11.
dispoziţiile privind înregistrarea naşterii, căsătoriei, divorţului sau decesului unei
persoane fizice, nicio persoană neputând dobândi, modifica sau pierde o stare civilă în
alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
Caracterul indivizibil constă în aceea că elementele ce intră în alcătuirea sa
formează un tot unitar, aşa încât o persoană are o singură stare civilă, neputând fi în
acelaşi timp şi căsătorită şi necăsătorită sau şi născută din căsătorie şi din afara
căsătoriei, iar această stare civilă este aceeaşi faţă de toate persoanele. Astfel, o
persoană are starea civilă de persoană căsătorită nu numai în raport cu soţul său, ci şi
în raport cu alte persoane din familie sau societate, acestea putând fi interesate sub
acest aspect de numele pe care persoana îl poartă, de obligaţiile personale sau
patrimoniale care există între soţi etc.
Caracterul indisponibil constă în aceea că starea civilă, ca şi celelalte atribute de
identificare ale persoanei fizice, nu pot face obiectul dreptului de dispoziţie al
persoanei. Aceasta nu poate renunţa, înstrăina sau tranzacţiona în niciun fel ele-
mentele care alcătuiesc starea sa civilă. în schimb, persoana fizică îşi poate modifica
starea civilă prin căsătorie, divorţ, adopţie etc., toate încheiate în condiţiile legii.
Caracterul imprescriptibil înseamnă că starea civilă este imprescriptibilă atât
extinctiv, cât şi achizitiv, ea neputând fi nici pierdută prin nefolosirea un timp înde-
lungat şi nici dobândită prin folosirea unei stări civile străine, care nu aparţine
persoanei fizice respective.
§2. Dovada stării civile

368. Dovada stării civile se face cu ajutorul actelor de stare civilă, care pot fi: acte de
naştere, de căsătorie şi de deces, întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă,
precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloace de
probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a
extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
în acest ultimo caz, în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau
să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza
judecătoria în raza căreia domiciliază, starea civilă putând fi dovedită prin orice
mijloace de probă în faţa instanţei judecătoreşti.
Dovada stării civile cu orice mijloc de probă mai poate fi făcută şi în cazul în care se
solicită serviciilor publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor sau ofiţerului de
stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale competente
reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.
§3. Actele de stare civilă
3.1. Noţiune
369. Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea,
căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului şi al
persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei
demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Caracterul de înscrisuri autentice înseamnă că actele de stare civilă fac dovada,
până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului
de stare civilă şi, până la proba contrară, pentru celelalte menţiuni.
Actele de naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în registre de stare civilă, în
două exemplare, ambele originale, şi se completează manual, cu cerneală specială de
culoare neagră. Al doilea exemplar al actelor de stare civilă, precum şi menţiunile
ulterioare vor fi întocmite în format electronic de la data la care infrastructura permite
acest lucru.
3.2. Persoanele care îndeplinesc atribuţii de stare civilă
370. Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de consiliile judeţene, respectiv de
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, de serviciile publice comunitare locale de
evidenţă a persoanelor, în unităţile administrativ-teritoriale unde acestea sunt consti-
tuite, precum şi de ofiţerii de stare civilă din cadrul primăriilor unităţilor administrativ-
teritoriale în care nu funcţionează servicii publice comunitare locale de evidenţă a
persoanelor.
Sunt ofiţeri de stare civilă:
a) primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor;
b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României;
c) comandanţii de nave şi aeronave;
d) ofiţerii de stare civilă desemnaţi prin ordin al ministrului apărării naţionale sau,
după caz, al ministrului administraţiei şi internelor.
Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale Româ-
niei pot delega sau retrage, după caz, exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă
viceprimarului, secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici
din aparatul propriu cu competenţă în acest domeniu, respectiv agentului diplomatic
care îndeplineşte funcţii consulare sau unuia dintre funcţionarii consulari.
Ofiţerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau
declarant. în asemenea cazuri, el va delega o altă persoană, în condiţiile legii.
3.3. întocmirea actelor de stare civilă
3.3.1. Dispoziţii comune
371. înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la
cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile
prevăzute de lege.
întocmirea actelor de stare civilă, precum şi înscrierea menţiunilor se fac în limba
română, folosindu-se alfabetul latin.
Cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere
înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români.
Cetăţenii străini pot cere, iar persoanele fără cetăţenie sunt obligate să solicite
înscrierea de menţiuni pe actele de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă
române. Dacă un cetăţean străin s-a căsătorit sau a decedat pe teritoriul României,
ofiţerul de stare civilă care a întocmit actul va trimite, în termen de 5 zile de la
înregistrare, un extras de pe actul respectiv organului competent al Ministerului
Administraţiei şi Internelor, care îl va transmite misiunii diplomatice sau oficiului con-
sular al ţării respective acreditate în România, potrivit obligaţiilor izvorâte din tratate,
acorduri sau convenţii la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice realitatea conţinutului declaraţiei şi
concordanţa acesteia cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi cu celelalte
înscrisuri prezentate de declarant.
Actul de stare civilă, întocmit în temeiul declaraţiei, se semnează de către ofiţerul de
stare civilă şi de către declarant. în cazul în care declarantul nu poate semna, ofiţerul de
stare civilă menţionează aceasta pe actul de stare civilă, pe care îl semnează. Este
interzis să se facă ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugări în actele de stare civilă.
Dacă naşterea sau decesul are loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într-un alt
mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, întocmirea actului de
stare civilă se face la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor al
locului de coborâre sau de debarcare ori, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul
primăriei unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază are loc coborârea sau
debarcarea.
în cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă, în timpul unei
călătorii în afara apelor teritoriale române, evenimentul se înregistrează în jurnalul de
bord de către comandantul navei.
Comandantul navei poate încheia căsătorii numai între persoane de cetăţenie
română. El poate aproba, pentru motive temeinice, reducerea termenului prevăzut de
10 zile prevăzut pentru asigurarea publicităţii căsătoriei.
Dacă naşterea sau decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara
teritoriului României, evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în
carnetul de drum.
înregistrările făcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum vor cuprinde toate
datele necesare întocmirii actului de stare civilă, precum şi semnăturile cerute de lege,
ele făcând dovada evenimentului până la întocmirea actului în condiţiile legii.
Comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptăţite o dovadă
cu privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în ţară înaintează, prin căpitănia portului,
respectiv prin comandantul aeroportului, un extras de pe jurnalul de bord sau de pe
carnetul de drum la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor al
sectorului 1 al municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă.
în caz de mobilizare, război, participare a forţelor armate la misiuni în afara
teritoriului statului român, Ministerul Apărării Naţionale sau, după caz, Ministerul
Administraţiei şi Internelor, pentru efectivele proprii, desemnează ofiţerii de stare civilă
care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor, ale personalului civil,
precum şi ale altor categorii de participanţi şi le comunică serviciului public comunitar
local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, ofiţerului de stare civilă din cadrul
primăriei unităţii administrativ-teritoriale competente.
Orice modificare intervenită în statutul civil al unei persoane, fie ca urmare a
întocmirii unui act de stare civilă, fie dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă
şi irevocabilă ori printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în termen de 10
zile, serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz,
ofiţerului de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale care a în-
tocmit actul de naştere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care această mo-
dificare se referă, în vederea înscrierii menţiunilor corespunzătoare.
în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o
menţiune ce intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în
raza căreia domiciliază.
Pe baza actelor de stare civilă întocmite în condiţiile enunţate mai sus în registrele
de stare civilă, se eliberează certificate de naştere şi de căsătorie titularilor sau
reprezentanţilor legali ai acestora, iar certificatele de deces membrilor familiei sau
altor persoane îndreptăţite. Certificatele de stare civilă se pot elibera şi altor persoane
împuternicite prin procură specială. în certificatele de stare civilă nu vor fi preluate
titlurile de nobleţe, chiar dacă au fost înscrise în unele acte de stare civilă.
Certificatele de stare civilă eliberate de serviciul public comunitar local de evidenţă
a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii
administrativ-teritoriale care a înregistrat actele şi faptele de stare civilă sunt valabile şi
în străinătate.
Este interzisă reţinerea certificatelor de stare civilă de către orice persoană, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege. în cazul în care autorităţile învestite cu atribuţii de
stare civilă constată că unele date din cuprinsul unui certificat de stare civilă nu
corespund cu cele din actul pe baza căruia a fost eliberat, certificatul se reţine şi se
sesizează serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz,
ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale competente,
în vederea anulării şi eliberării unui nou certificat.
3.3.2. întocmirea actului de naştere
372. întocmirea actului de naştere se face la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei
unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul, pe baza de-
claraţiei verbale a persoanelor obligate la a face declaraţia de naştere, a actului de
identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului medical constatator al naşterii şi,
după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor.
Au obligaţia de a face declaraţia de naştere oricare dintre părinţi, iar dacă, din
diferite motive, nu o pot face, obligaţia declarării revine medicului, persoanelor care au
fost de faţă la naştere, personalului desemnat din unitatea sanitară în care a avut loc
naşterea sau oricărei persoane care a luat cunoştinţă despre naşterea copilului.
Dacă declaraţia priveşte pe un copil din afara căsătoriei, iar recunoaşterea pater-
nităţii are loc în momentul declarării naşterii, datele privind tatăl copilului se înscriu în
rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte.
Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi în termen
de 3 zile pentru copilul născut mort. Termenele se socotesc de la data naşterii. în cazul
în care copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 15 zile, declararea naşterii
se face în termen de 24 de ore de la data decesului. Pentru copilul născut mort se
întocmeşte numai actul de naştere.
373. în privinţa numelui de familie al copilului, distingem după cum acesta este din
căsătorie sau din afara căsătoriei. Dacă este vorba despre un copil din căsătorie, pot
apărea mai multe situaţii:
- când părinţii copilului au nume de familie comun, copilul va primi la naştere
numele comun al părinţilor;
- când părinţii nu au nume comun de familie, copilul poate să ia fie numele de
familie al unuia dintre părinţi, fie numele lor reunite; dacă părinţii nu se înţeleg, va
decide instanţa de tutelă, având în vedere interesul minorului.
Numele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, se stabileşte prin dispoziţie a
primarului (art. 21 din Legea nr. 119/1996), urmând a se avea în vedere şi dispoziţiile
art. 11-12 din Legea nr. 272/2004, care reglementează înregistrarea naşterii copilului
abandonat de mamă în spital.
Situaţia copilului din afara căsătoriei este diferită în funcţie de momentul de
stabilire a legăturii de filiaţie faţă de tată. Dacă paternitatea se stabileşte chiar de la
naştere, prin recunoaştere făcută de bărbatul respectiv în formele prevăzute de lege,
copilul va purta numele de familie al acestuia. Dacă paternitatea nu este stabilită,
copilul va purta numele de familie al mamei sale.
Schimbarea pe cale administrativă a numelui părinţilor atrage după sine şi schim-
barea numelui copilului. Schimbarea numelui copilului se poate cere fie odată cu
cererea de schimbare a numelui de familie al părinţilor sau, atunci când există motive
temeinice, separat. Dacă părinţii nu se înţeleg în legătură cu schimbarea numelui de
familie al copilului, decide instanţa judecătorească.
în cazul desfacerii sau al desfiinţării căsătoriei, numele de familie al copilului
rămâne neschimbat, întrucât desfiinţarea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa
copiilor.
Adopţia, desfacerea sau desfiinţarea adopţiei atrag, de asemenea, schimbarea
numelui copilului. Pentru motive temeinice, instanţa ce încuviinţează adopţia, la
cererea adoptatorului şi a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
Ofiţerul de stare civilă are obligaţia de a refuza motivat, comunicând în scris de-
clarantului, înregistrarea prenumelor formate din cuvinte indecente, ridicole ori altele
asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri sau interesele
copilului, după caz.
Dacă părinţii nu au nume de familie comun sau există neconcordanţă între pre-
numele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia
verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise
şi semnate de ambii părinţi, din care să rezulte numele de familie şi prenumele
copilului. în lipsa acordului părinţilor cu privire la numele de familie, instanţa de tutelă
hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă serviciului
public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, ofiţerului de stare civilă
din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale unde s-a produs evenimentul, în
vederea întocmirii actului de naştere.
374. Dacă naşterea s-a produs în străinătate şi întocmirea actului nu a fost făcută la
misiunea diplomatică sau la oficiul consular de carieră al României ori la autoritatea
locală din străinătate, întocmirea actului de naştere se face în ţară, la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află domiciliul
părinţilor, după ce Ministerul Administraţiei şi Internelor verifică, prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe, dacă naşterea nu a fost înregistrată în străinătate.
Când declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii,
întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, care
trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului de naştere. Acţiunea de
înregistrare tardivă a naşterii se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială are
domiciliul persoana interesată sau unde are sediul serviciul de protecţie specială a
copilului. Cererea se soluţionează potrivit dispoziţiilor privind procedura necon-
tencioasă din Codul de procedură civilă. în vederea soluţionării, instanţa solicită
serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor în a cărui rază administrativ-
teritorială are domiciliul persoana interesată sau se află sediul serviciului de protecţie
specială a copilului verificări pentru stabilirea identităţii, precum şi avizul medicului
legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit.
Judecarea cauzei se face cu participarea procurorului.
375. Orice persoană care a găsit un copil ale cărui date de identificare nu se cunosc
este obligată să anunţe cea mai apropiată unitate de poliţie în termen de 24 de ore.
întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face în termen de 30 de zile de la data
găsirii acestuia, de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor în a cărui
rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza unui proces-verbal întocmit şi
semnat de reprezentantul serviciului public de asistenţă socială, de reprezentantul
unităţii de poliţie competente şi de medic.
Obligaţia de a face demersurile necesare în vederea înregistrării naşterii copilului
revine serviciului public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială a
fost găsit acesta.
O situaţie distinctă este cea a copilului părăsit de mamă în unităţi sanitare.
întocmirea actului de naştere în acest caz se face imediat după împlinirea termenului
de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului,
semnat de reprezentantul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului,
de reprezentantul poliţiei şi de cel al unităţii sanitare. Dacă identitatea mamei nu a fost
stabilită în termen de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a
părăsirii copilului, serviciul public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-
teritorială a fost găsit copilul, pe baza documentaţiei transmise de direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului, are obligaţia să solicite, în termen de 48 de ore,
primarului competent să întocmească actul de naştere dispoziţia privind stabilirea
numelui şi prenumelui copilului şi să facă declaraţia de înregistrare a naşterii la serviciul
public comunitar de evidenţă a persoanelor. Dispoziţia privind stabilirea numelui şi
prenumelui copilului se emite de către primar în termen de 5 zile de la data solicitării.
întocmirea actului de naştere se face pe baza procesului-verbal, a certificatului
medical constatator al naşterii, a autorizării instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie
a fost găsit copilul, cu privire la măsura plasamentului în regim de urgenţă, a răs-
punsului poliţiei cu privire la rezultatul verificărilor privind identitatea mamei, a
dispoziţiei de stabilire a numelui şi prenumelui copilului şi a declaraţiei de înregistrare a
naşterii.
376. La înregistrarea naşterii, ofiţerul de stare civilă atribuie şi înscrie codul numeric
personal, care se menţionează în certificatul de naştere, precum şi în toate celelalte
acte care privesc persoana în cauză.
377. în cazul adopţiei se va întocmi un nou act de naştere de către serviciul public
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia se află domiciliul
adoptatului ori sediul instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se găseşte adoptatul.
în noul act de naştere întocmit, rubrica”Locul naşterii” se va completa cu datele din
actul de naştere iniţial.
3.3.3. întocmirea actului de căsătorie
378. Căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă la sediul serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor, al primăriei în a cărei rază de competenţă
teritorială îşi are domiciliul ori reşedinţa unul dintre viitorii soţi sau, după caz, la un
sediu destinat acestui scop, stabilit de primarul unităţii administrativ-teritoriale
respective. Căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului public comunitar local
de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al primăriei competente, cu aprobarea
primarului. Prin excepţie, căsătoria poate fi încheiată la serviciul public comunitar local
de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la o altă primărie decât cea în a cărei rază
teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu aprobarea primarului unităţii
administrativ-teritoriale unde se încheie căsătoria. Serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor ori primăria unde urmează să se încheie căsătoria va înştiinţa,
de îndată, primăria de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării
declaraţiei de căsătorie.
Declaraţia de căsătorie se face personal de către viitorii soţi, în scris, la serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, ia primăria compe-
tentă, misiunea diplomatică ori oficiul consular unde urmează a se încheia căsătoria.
Pentru motive temeinice, dacă unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se
deplasa la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după
caz. al primăriei competente, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului
acestuia/acesteia, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Ofiţerul de stare civilă care primeşte declaraţia de căsătorie solicită viitorilor soţi să
prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind
starea sănătăţii acestora, precum şi:
a) autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care
cere încuviinţarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente
rezultate din condiţiile de rudenie firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege:
b) avizul medical, dovada încuviinţării părinţilor ori, după caz, a tutorelui şi auto-
rizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul pentru
încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente legate de vârsta matri-
monială.
Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în unitatea admi-
nistrativ-teritorială unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia de
căsătorie, respectiv pot depune dovada încuviinţării căsătoriei la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la primăria unităţii admi-
nistrativ-teritoriale unde au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite în termen de 48
de ore serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz,
primăriei unde urmează a se încheia căsătoria.
Ofiţerul de stare civilă dispune publicarea declaraţiei de căsătorie în ziua primirii
acesteia, prin afişarea în extras într-un loc special amenajat la sediul serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau al primăriei, respectiv al misiunii
diplomatice sau al oficiului consular unde urmează să se încheie căsătoria, precum şi pe
pagina de internet a acestuia/acesteia. După caz, declaraţia de căsătorie se afişează şi
la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau al primăriei
unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen în
care se cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei. Primarul municipiului,
al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se
încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei
înainte de împlinirea acestui termen.
în cazul în care constată că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru
încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă refuză să încheie căsătoria şi consemnează
refuzul într-un proces-verbal. Persoana nemulţumită de acest refuz poate sesiza
instanţa de tutelă în raza căreia domiciliază.
La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi,
liber şi deplin exprimat, în prezenţa a 2 martori, după care îi declară căsătoriţi, le ci-
teşte dispoziţiile privind drepturile şi îndatoririle soţilor din Codul civil şi întocmeşte, de
îndată, actul de căsătorie. Aceste este semnat de către soţi, cu numele de familie pe
care au convenit să îl poarte în timpul căsătoriei, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de
stare civilă.
Ofiţerul de stare civilă poate încheia căsătoria între cetăţeni străini sau între
aceştia şi cetăţeni români numai dacă, pe lângă actele indicate mai sus, viitorii soţi
cetăţeni străini prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare
ale ţărilor ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de
fond cerute de legea lor naţional, pentru încheierea căsătoriei. De asemenea, trebuie
să prezinte declaraţii notariale din care să rezulte că îndeplinesc condiţiile necesare
încheierii căsătoriei în România.
3.3.4. întocmirea actului de deces
379. întocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei
unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul, pe baza certificatului
medical constatator al decesului şi a declaraţiei verbale făcute de membrii familiei
decedatului ori, în lipsa acestora, de una dintre următoarele persoane:
a) medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul;
b) orice persoană care are cunoştinţă despre deces.
Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, documentul de
identitate şi, după caz, documentul de evidenţă militară ale celui decedat.
Declararea decesului se face în termen de 3 zile de la data încetării din viaţă a
persoanei. în acest termen se cuprind atât ziua în care s-a produs decesul, cât şi ziua în
care se face declaraţia. Când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau
altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea se face în
termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau ai găsirii cadavrului. în aceste
cazuri, pentru întocmirea actului de deces este necesară şi dovada eliberată de poliţie
sau de parchet, din care să rezulte că una dintre aceste autorităţi a fost sesizată despre
deces.
în cazul în care decesul nu a fost declarat în termenele prevăzute de lege, întoc-
mirea actului de deces se face cu aprobarea parchetului.
în cazul în care se declară decesul unui copil născut viu, care a încetat din viaţă fără
ca declararea naşterii să fi fost făcută în termenele prevăzute de lege, ofiţerul de stare
civilă va întocmi mai întâi actul de naştere şi apoi pe cel de deces. Dacă, din motive
temeinice, actul de naştere nu poate fi întocmit (de exemplu, în situaţia în care nu se
cunosc părinţii), ofiţerul de stare civilă întocmeşte actul de deces şi ulterior urmăreşte
înregistrarea naşterii.
Certificatul medical constatator al decesului, în care se consemnează cauza
decesului, se întocmeşte şi se semnează de către medic sau, în lipsa acestuia, de către
un cadru mediu sanitar care a făcut constatarea. Dacă decesul s-a produs pe o navă sau
pe o aeronavă şi nu există medic la bord, constatarea decesului se va face în primul
port sau aeroport de escală, de către un medic. în situaţia când durata călătoriei navei
până la primul port de escală este mai mare de 24 de ore, constatarea decesului se
face de către comandant, împreună cu consiliul de bord, şi se consemnează în jurnalul
de bord. în caz de moarte violentă, comandantul navei va efectua cercetări, potrivit
legii.
Structura de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau, după caz, ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii admi-
nistrativ-teritoriale în a cărei rază se află ultimul domiciliu al defunctului are obligaţia
de a comunica, în scris, camerei notarilor publici în a cărei rază administrativă se află
lista actualizată a actelor de deces întocmite. Lista se transmite lunar şi va cuprinde în
mod obligatoriu numele, prenumele şi ultimul domiciliu al defunctului.
întocmirea actului de deces privind un cadavru găsit se face la serviciul public
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost găsit.
După întocmirea actului de deces, ofiţerul de stare civilă eliberează declarantului o
adeverinţă de înhumare sau de incinerare a cadavrului.
întocmirea actului de deces în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive declarative
de moarte se face, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după caz, de către
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau ofiţerul de stare civilă din
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale de la:
a) locul de naştere al celui declarat mort;
b) domiciliul celui declarat mort, în cazul când actul de naştere a fost întocmit la
autorităţile locale din străinătate;
c) domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morţii, în
situaţia în care locul naşterii şi domiciliul decedatului nu sunt cunoscute.
3.3.5. întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate
380. întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în străină-
tate se face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României sau la
autorităţile locale competente. Cetăţenii români aflaţi în străinătate pot solicita
înscrierea în registrele de stare civilă române, de la misiunile diplomatice sau oficiile
consulare de carieră ale României, a certificatelor de stare civilă eliberate de
autorităţile străine, care îi priveşte, în cazul în care înregistrarea actului sau faptului de
stare civilă a fost făcută în prealabil la autoritatea din statul în care aceştia se află;
înscrierea se face cu aprobarea şefilor misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare,
iar refuzul acestora se motivează.
Autoritatea competentă în materie de evidenţă a populaţiei repartizează misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare ale României liste cu coduri numerice precalculate, în
vederea înscrierii lor în actele de naştere întocmite şi în certificatele eliberate în baza
acestora.
Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României încheie
căsătorii între cetăţeni români sau dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean român,
dacă aceasta este în concordanţă cu legislaţia ţării în care sunt acreditaţi şi dacă cel
puţin unul dintre viitorii soţi, cetăţean român, are domiciliul sau reşedinţa în circum-
scripţia consulară a misiunii diplomatice ori a oficiului consular.
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României trimit, prin
Ministerul Afacerilor Externe, actele din primul exemplar al registrelor de stare civilă,
pe măsura completării lor, la Direcţia Publică de Evidenţă a Persoanelor şi Stare Civilă a
Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, împreună cu documentele primare pe baza
cărora s-a întocmit actul. Al doilea exemplar al actelor din registrele de stare civilă se
trimite, în termen de 30 de zile de la data când toate actele au fost completate, la
Direcţia Generală de Evidenţă a Persoanelor a Municipiului Bucureşti.
Actele de stare civilă ale cetăţenilor români întocmite de autorităţile străine au
putere doveditoare în ţară numai dacă sunt înscrise sau transcrise în registrele de stare
civilă române. Transcrierea certificatelor şi a extraselor de stare civilă se efectuează cu
aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale de la locul de domiciliu al
solicitantului, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a
persoanei. Cetăţeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la întoarcerea în
ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau a extrasului de stare civilă, să
ceară transcrierea acestor acte la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază.
Transcrierea certificatelor şi a extraselor de stare civilă privind cetăţenii români
care nu au avut niciodată domiciliul în România se face cu aprobarea primarului
sectorului 1 al municipiului Bucureşti şi cu avizul prealabil al şefului Direcţiei Publice de
Evidenţă a Persoanelor şi Stare Civilă a Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în termen
de 60 de zile de la data depunerii cererii de transcriere.
Este interzisă transcrierea/înscrierea certificatelor sau extraselor de stare civilă
emise de autorităţile străine privind căsătoria dintre persoane de acelaşi sex ori a
parteneriatelor civile încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români,
fie de cetăţeni străini.
3.3.6. înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă
381. în actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de
deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a per-
soanei, în următoarele cazuri:
a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui;
b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei;
d) adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei;
e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
f) schimbarea numelui;
g) deces;
h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a menţiunilor
înscrise pe eie;
i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii jude-
cătoreşti.
Modificările intervenite în statutul civil al cetăţenilor români aflaţi în străinătate se
înscriu de ofiţerul de stare civilă prin menţiune pe marginea actelor de stare civilă, cu
aprobarea Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor.
înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei pe actul de naştere şi, după caz, de
căsătorie şi de deces se face din oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza actului de
recunoaştere întocmit potrivit legii sau a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
în situaţia în care, ulterior, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă s-a încuviinţat purtarea
numelui de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia, menţiunea se înscrie şi
pe actele de naştere ale copiilor minori, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea
acestora.
Desfacerea, anularea sau constatarea nulităţii adopţiei, dispusă prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, se înscrie, prin menţiune, pe actul de naştere
iniţial şi, după caz, pe cel întocmit în urma adopţiei, pe actul de căsătorie şi pe actele
de naştere ale copiilor minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor majori, numai la
cererea acestora. Menţiunea se înscrie, din oficiu sau ia cererea persoanei interesate,
pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi, constatarea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei se înscrie prin
menţiune pe actul de căsătorie şi pe cele de naştere ale foştilor soţi. Menţiunea se
înscrie, din oficiu, pe baza comunicării primite de ia ofiţerul de stare civilă care a
întocmit actul de deces, a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, a certificatului
de divorţ transmis de ofiţerul de stare civilă sau de notarul public ori la cererea
persoanei interesate.
Menţiunile privitoare la schimbarea numelui şi cele privind acordarea sau pierderea
cetăţeniei române se înscriu pe actele de stare civilă ale persoanei în cauză, potrivit
legii.
Certificatele de stare civilă eliberate anterior se retrag şi se anulează.
3.3.7. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă
382. Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certi-
ficatul ori extrasul de pe acest act.
întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă ori refuzată, deşi au fost
depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deşi a fost luat con-
simţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
Cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă,
însoţită de documentele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii admi-
nistrativ-teritoriale competente să întocmească actul.
Dacă registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte,
cererea de reconstituire se depune la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-
teritoriale pe a cărei rază se află domiciliul persoanei interesate. Cererea se
soluţionează în termen de 30 de zile, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar
judeţean de evidenţă a persoanei, prin dispoziţie a primarului, care se comunică
solicitantului în termen de 10 zile de la emitere.
Dispoziţia poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi
are sediul autoritatea emitentă.
în cazul în care unul dintre exemplarele registrului de stare civilă este pierdut sau
distrus, în totalitate ori în parte, acesta se înlocuieşte printr-o copie întocmită de pe
registrul existent, care se certifică pentru conformitate de către ofiţerul de stare civilă.
3.3.8. Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor
383. Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive
şi irevocabile.
în cazul anulării, completării şi modificării actelor de stare civilă, sesizarea instanţei
judecătoreşti se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din
cadrul serviciilor publice comunitare locale sau judeţene de evidenţă a persoanelor ori
de către parchet. Cererea se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se
află domiciliul sau sediul acestora, pe baza verificărilor efectuate de serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor şi a concluziilor procurorului. Soluţionarea
cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă formulate de
cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini este de competenţa
Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.
Hotărârea judecătorească de modificare, anulare sau completare, precum şi înre-
gistrarea făcută în temeiul acesteia sunt opozabile oricărei alte persoane, atâta timp
cât printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se
face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în
păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, cu avizul
prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanei.
Cererea de rectificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea,
însoţită de actele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale care are în
păstrare actul de stare civilă ori, după caz, la serviciul public comunitar local de evi-
denţă a persoanelor sau la primăria de la locul de domiciliu. Cererea se soluţionează în
termen de 30 de zile, prin emiterea dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teri-
toriale care are în păstrare actul de stare civilă, care se comunică solicitantului în
termen de 10 zile de la data emiterii.
Dispoziţia şi înregistrarea făcută în baza acesteia sunt opozabile oricărei persoane
până la proba contrară. Dispoziţia poate fi contestată la instanţa judecătorească în a
cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţiile legii.
Anularea, completarea şi modificarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni
înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pre-
cum şi rectificarea unui act de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe acesta, aprobate
prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe marginea actului de
stare civilă corespunzătoare. în acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă
se comunică de îndată, din oficiu, de către instanţa care s-a pronunţat ultima asupra
fondului.
Actele de stare civilă întocmite de o persoana care a exercitat în mod public atri-
buţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile,
chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii
acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi. Această
dispoziţie cuprinsă în art. 102 NCC reprezintă aplicarea principiului general error
communis facit ius, respectiv a principiului că eroarea comună şi invincibilă poate
constitui izvor de drept.
§4. Raportul dintre starea civilă şi actele de stare civilă

384. Regula generală este aceea că starea civilă se dovedeşte cu actele de
stare civilă, respectiv cu certificatele eliberate pe baza actelor întocmite în registrul de
stare civilă. Credem că interpretarea trebuie să fie în sensul că actele de stare civilă
reprezintă mijlocul de dovadă cel mai utilizat şi, atunci când sunt conforme cu posesia
de stat, instituie o prezumţie absolută de stare civilă. Aceasta, întrucât nu este exclusă
existenţa unor situaţii excepţionale în care starea civilă poate fi dovedită cu orice mijloc
de probă (art. 103 NCC) şi chiar peste ceea ce rezultă din actul de stare civilă [art. 411
alin. (3) NCC].
Această concluzie este susţinută şi de dispoziţiile Secţiunii a 3-a din Capitolul III al
Cărţii I „Despre persoane” a Codului civil, care se referă la starea civilă şi la dovada
acesteia în general, nu numai cu referire la filiaţie. Articolul 99 prevede că starea civilă
se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit legii, în
registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza
acestora.
Ca urmare, între starea civilă a unei persoane şi actele civile ce constată elementele
ce alcătuiesc starea civilă trebuie să existe o concordanţă deplină, nefiind de conceput
înregistrarea în actele de stare civilă a unor fapte sau acte juridice inexistente sau
diferite de realitate.
în practică este posibil să apară neconcordanţe între starea civilă şi actele de
stare civilă ale unei persoane, în cazul unor greşeli de înregistrare (omisiuni sau
menţiuni greşite) ori în cazul în care înscrierea în actul civil nu corespunde realităţii,
adică poziţiei juridice a persoanei faţă de familia sa sau faţă de societate (de exemplu,
dacă un copil din afara căsătoriei apare ca fiind din căsătorie sau are înscris ca tată un
alt bărbat decât tatăl său biologic). înlăturarea acestor neconcordanţe poate fi făcută
numai pe cale judiciară113, prin intermediul acţiunilor de stat sau acţiuni de stare civilă.
După obiectul lor, aceste acţiuni se clasifică în:
- acţiuni în reclamaţie de stat, prin care o persoană cere recunoaşterea unei alte
stări civile decât cea pe care o posedă, aşa cum sunt, de exemplu, acţiunile în stabilirea
filiaţiei din afara căsătoriei;
- acţiuni în contestaţie de stat, care sunt cele prin care se contestă starea civilă a
unei persoane şi se urmăreşte înlăturarea ei, în această categorie intrând acţiunile în
contestarea filiaţiei şi acţiunea în tăgada paternităţii;
- acţiuni în modificare de stat, care sunt cele care au ca finalitate modificarea stării
civile numai pentru viitor, pentru trecut aceasta rămânând neschimbată, întrucât
corespundea realităţii (acţiunea de desfacere a căsătoriei sau a adopţiei).
în cazul primelor două categorii de acţiuni, hotărârile judecătoreşti sunt declarative,
producând efecte şi pentru trecut, pentru că prin ele se tinde la înlăturarea stării civile
aparente, care nu corespunde realităţii. în cazul ultimei categorii de acţiuni, hotărârea
judecătorească are efect constitutiv, deci produce efecte numai pentru viitor, întrucât
starea civilă nu este contestată şi pentru trecut, în acea perioadă ea fiind
corespunzătoare adevărului.
m
D. LUPULESCU, op. cit., p. 18-19.

Acte Civile

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acte Civile

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I.

1. încă de la apariţia vieţii pe pământ, oamenii au ales să trăiască în grupuri,

poligamia sunt considerate infracţiuni sancţionate de Codul penal cu pedeapsa

§2. Izvoarele dreptului familiei

§3. Principiile generale ale familiei şi ale căsătoriei

Capitolul al lll-lea. Căsătoria

21. Căsătoria reprezintă o instituţie extrem de importantă în economia dreptului

§1. Noţiune şi condiţii

Concluzionând, deşi în istoria noastră a existat o tradiţie în ceea ce priveşte lo-

24. încheierea logodnei este facultativă, căsătoria nefiind condiţionată de aceasta.

§2. Ruperea logodnei

§3. Efectele logodnei

§4. Termenul de prescripţie

29. Acţiunea în restituirea darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea

Secţiunea a 2-a. Concubinajul

30. Termenul de concubinaj, utilizat în limbajul juridic pentru a desemna o relaţie

afara căsătoriei, coabitare, uniune stabilă, căsătorie de fapt, cvasi-căsătorie etc. în

Bunurile dobândite împreună de concubini fac obiectul proprietăţii comune pe cote-

Secţiunea a 3-a. Căsătoria

§1. Precizări prealabile

viitorii soţi poate fi un indiciu că se voieşte încheierea unei căsătorii fictive.

§3. Diferenţierea de sex

condiţie de fond pentru încheierea căsătoriei41 42.

§4. Consimţământul la căsătorie

§5. Căsătoria postumă

§6. Impedimente la încheierea căsătoriei

unui aviz medical special dat în acest sens.

aceste persoane au o descendenţă nesănătoasă, fapt ce poate avea consecinţe

§7. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei

urmează a se încheia căsătoria. în declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu

Declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei, în cazurile pre-

urmează a se încheia căsătoria. Ca şi legislaţia anterioară, textul nu acoperă toate

de actele necesare cetăţenilor români, dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau

Codul civil se referă în art. 293-303 la nulitatea căsătoriei şi enumeră limitativ

Celebrarea căsătoriei în afara serviciului de stare civilă este posibilă numai în

Pentru motive temeinice, primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al

7.7. Opoziţia la căsătorie

informaţiile se confirmă, să refuze încheierea căsătoriei. Dacă după efectuarea

§6. Convenţia matrimonială

matrimoniale, cu condiţia de a nu cuprinde clauze contrarii ordinii publice şi bunelor

106. Încheierea valabilă a convenţiei matrimoniale presupune îndeplinirea unor

include cerinţa încheierii convenţiei matrimoniale prin înscris autentificat de notarul

publicitate prevăzute de art. 334.

6.6. Publicitatea convenţiei matrimoniale

fac obiectul convenţiei matrimoniale. Ele se referă la înscrierea în cartea funciară, în

Convenţia matrimonială este, de asemenea, inopozabilă faţă de terţi cu privire la

pentru încheierea convenţiei matrimoniale, este autorizarea instanţei de tutelă în a

Secţiunea a 7-a. Regimurile matrimoniale

§1. Regimul comunităţii legale

1.1. Precizări introductive

comun care se aplică în următoarele situaţii:

Secţiunea 1. Noţiune şi caractere juridice

întrucât schimbarea ulterioară a situaţiei materiale a părinţilor va justifica revenirea

nite în cazul divorţului, dacă se decide separarea copiilor şi stabilirea de locuinţe

71 Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 2/1973, citată supra.

mijloacele celui care urmează a o plăti.

§1. Condiţii privitoare Ia creditorul obligaţiei de întreţinere

de nevoie nici dacă dispune de bunuri comune valorificabile.

după această vârstă de o incapacitate de ordin social, adică de necesitatea desăvârşirii

îi este indispensabil pentru a trăi[1j.

§2. Condiţii privitoare la debitorul întreţinerii

PH. MALAURIE, H. FULCHIRON, op. cit., p. 556.

Secţiunea a 3-a. Persoanele între care există obligaţia legală de

§1. Cuantumul întreţinerii