Janette Oke

&
T. Davis Bunn

Locul de întâlnire

Traducere de Mihaela Tocuţ

Casa Că rţii, Oradea

2012
 Copyright © 1999 by Janette Oke and T. Davis Bunn
Originally published in English under the title
The Meeting Place
by Bethany House Publishers.
a division of Baker Publishing Group.
Grand Rapids, Michigan, 49516, U.S.A.
All rights reserved.

Toate drepturile asupra ediţiei în limba română aparţin editurii

Casa Cărţii. Orice reproducere sau selecţie de texte din această carte este
permisă doar cu aprobarea în scris a editurii Casa Cărţii, Oradea.

Locul de întâlnire
De Janette Oke şi T. Davis Bunn
Copyright © 2012 Editura Casa Că rţii
O. P. 2, C.P. 30.
410670, Oradea
Tel. / Fax: 0259 – 469057; 0359 – 800761; 0728 – 874975
E-mail: infoecasacartii.ro
www.ecasacartii.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Oke, Janette
Locul de întâlnire / Janette Oke şi T. Davis Bunn;
Trad.: Mihaela Tocuţ. - Oradea: Casa Că rţii, 2012
ISBN 978 – 606 – 8282 – 36 – 7
I. Bunn, Davis
II. Tocuţ, Mihaela (trad.)
821.111 – 31 = 135.1
Traducerea: Mihaela Tocuţ
Editarea: Rodica Bogdan
Tehnoredactarea: Timeia Viman
Coperta: Adrian Mihocaş
Desenul de pe copertă : Andrada Pleşa

Ferice de cei împăciuitori.

Căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

MATEI 5: 9
 JANETTE OKE, nă scută în localitatea Champion din provincia
canadiană Alberta, în familia numeroasă a unui fermier din prerie, a
crescut înconjurată de dragoste şi voie bună . Este absolventă a
Colegiului Biblic Mountain View din Alberta, locul unde l-a cunoscut pe
Edward, actualul să u soţ, cu care s-a mă ritat în mai 1957. După ce au
slujit ca pastori în mai multe biserici din Indiana şi Canada, soţii Oke
au petrecut câ ţiva ani în Calgary, unde Edward a fost cadru universitar,
iar Janette a continuat să scrie. Janette Oke a scris peste cincizeci de
că rţi, atâ t pentru copii, câ t şi pentru adulţi, că rţi ce s-au vâ ndut în
peste două zeci şi două de milioane de exemplare.
Soţii Oke au trei fii şi o fiică , toţi că să toriţi, iar acum se bucură
de cei doisprezece nepoţi ai lor. În prezent, Edward şi Janette tră iesc în
apropiere de Didsbury, Alberta, şi sunt membri activi în biserica locală .

T. DAVIS BUNN, nă scut în statul Carolina de Nord, este un fost

om de afaceri. Pe parcursul carierei sale internaţionale, a vizitat peste
patruzeci de ţă ri din Europa, Asia şi Orientul Mijlociu. Scrierile sale,
din care nu lipsesc niciodată romantismul, istoria şi intrigile, îi
captivează în continuare pe cititorii de toate vâ rstele şi nivelurile de
exigenţă . În prezent, tră ieşte în Anglia, în apropiere de Oxford,
împreună cu soţia sa, Isabella.
 PROLOG

Locotenentul Andrew Harrow îşi struni calul şi coborî de-a

lungul potecii, spre luminiş. În zare, se vedea fumul despre care ştia că
se înalţă din fortul Edward, destinaţia sa şi locul pe care îl considera
adevă ratul să u că min. Inima îi bă tea nebuneşte, mai, mai să -i sară din
piept, dar Andrew nu era sigur dacă aceasta se datora bucuriei de a
revedea acest ţinut drag sau dacă era un semn al groazei resimţite la
gâ ndul veştilor pe care le aducea.
După patru zile lungi şi istovitoare de marş prin pă durea
virgină , la prima vedere a satului să u, sâ ngele începu să -i pulseze
nă valnic în vene. Totuşi, pericolul plutea în aer, iar veştile pe care le
aducea erau la fel de ameninţă toare. Ră zboiul era pe cale să
izbucnească în patriile-mamă şi, deşi un ocean vast despă rţea Anglia şi
Franţa de aceste meleaguri paşnice, nu era exclus ca el şi compatrioţii
să i să fie din nou amestecaţi, fă ră voia lor, în acest „sport al regilor”. Nu
era un moment potrivit pentru a face planuri de însură toare, dar, după
cum obişnuiau să spună coloniştii, ne place ori ba, timpul nu stă în loc,
iar ziua nunţii lui Andrew se apropia cu paşi repezi.
Calul îşi scutură capul, ca şi cum ar fi simţit neră bdarea
stă pâ nului să u. Andrew îşi trecu mâ na peste greabă nul animalului şi îi
bă tu uşor grumazul asudat.
„Nu mai e mult”, murmură el.
Apoi se întoarse spre cei două zeci şi patru de soldaţi, care,
transportâ nd echipamentul complet, înaintau zgomotos prin cotitura
din spatele lui.
— Domnule sergent-major! strigă el.
— La ordinele dumneavoastră !
— Facem un popas pentru apă preţ de zece minute.
Încredinţează -te că oamenii îşi ţin armele la îndemâ nă !
— Am înţeles, să tră iţi!
Bă rbatul, drept ca bradul şi cu faţa împodobită de o mustaţă
lungă şi ţepoasă , se întoarse semeţ pe că lcâ ie şi ră cni „Apă !”
 Că ruţele încă rcate apă rură huruind. Andrew apă să cu genunchii
pe coastele calului şi se îndepă rtă de soldaţi şi de zarva creată de
aceştia. Noii sosiţi puteau fi lesne deosebiţi de soldaţii cu o experienţă
mai îndelungată în colonii după zgomotul fă cut. Aceştia din urmă
învă ţaseră de la bă ştinaşi şi de la pă duri să se mişte fă ră a face vreun
zgomot, astfel încâ t un întreg batalion putea să treacă pe lâ ngă un stol
de pă să ri fă ră a le deranja.
De această dată , Andrew conducea nişte soldaţi proaspă t
debarcaţi de pe coră biile engleze, care îşi mascau încordarea fă câ nd
zgomot. Pă durile şi imensa pustietate îşi lă saseră deja amprenta
asupra lor. Trecuseră patru zile de la debarcare şi începutul că lă toriei
pe uscat, iar ei nu întâ lniseră ţipenie de om. În ţara lor de baştină , o
asemenea pustietate era de neconceput, însă aici, în provinciile
Acadiei, între ocean şi pă duri, exista doar o fâ şie îngustă de pă mâ nt
cultivat; restul era să lbă ticie. Pă trunzâ nd mai adâ nc în interiorul
ţinutului, totul era mister şi totul reprezenta un pericol. Nu se fă cuse
niciodată un recensă mâ nt al indienilor Micmac, care populau aceste
locuri. Nu se cunoştea nici mă car numă rul satelor acestora.
Acum Andrew înainta că lare pe linia de creastă a unor dealuri
atâ t de abrupte, încâ t în Somerset, ţinutul să u natal, ele ar fi fost
considerate masivi muntoşi. Totuşi, aici ele nu constituiau decâ t nişte
biete umbre ale crestei muntoase ce se înă lţa semeaţă în inima acestui
ţinut straniu. Şi mai straniu era faptul că el, Andrew Harrow.
Fiul mezin al celui de-al şaptelea conte de Sutton, ajunsese să
considere locul acesta drept că minul să u.
Andrew îşi ridică pă lă ria şi îşi trecu mâ neca murdară peste
fruntea fierbinte, cuprinzâ nd cu privirea întreaga panoramă ce se
deschidea înaintea lui. Scă ldat în razele soarelui de dimineaţă , terenul
cobora, descriind trepte uriaşe, fiecare dintre ele depă nâ ndu-şi
propria poveste. Sub coasta împă durită a dealului, se întindea o terasă
lată de teren cultivat. Pajiştile erau presă rate cu zeci de case de
fermieri. Fuioare de fum se ridicau din nenumă rate hornuri, şi vâ ntul
blâ nd de iulie purta pe aripile sale ecourile nedesluşite ale zarvei
stâ rnite de agitaţia animalelor şi ţipetele copiilor.
Era un sat zidit din piatră şi lemn, aflat chiar dedesubt, un sat pe
care se vor stră dui să îl ocolească . Cercetă cu privirea uliţele şi zona
scuarului, dar nu vă zu niciun semn de pericol.
Deşi îşi dorea cu ardoare să ajungă la capă tul că lă toriei, la ceea
ce îl aştepta acasă , nu îşi putea neglija îndatoririle de ofiţer. Ca de
fiecare dată , studie terenul.
Satul, numit Minas, era un sat francez. În zilele acelea se zvonea
că francezii s-ar fi aliat cu indienii Micmac şi că împreună ar fi
constituit o posibilă ameninţare. Sau, cel puţin, asta susţineau generalii
din armata lui. Personal, Andrew nu era atâ t de sigur. Trecuseră deja
doi ani de câ nd fusese repartizat în garnizoana din acest ţinut
neîmblâ nzit, şi în tot acest ră stimp nu avusese conflicte nici cu
francezii, nici cu indienii. Pe teritoriul aflat sub supravegherea lui, nu
avusese loc niciun conflict. Andrew descoperise că , dacă tratează cele
două tabere cu respect, ele ră spund cu aceeaşi monedă . Totuşi,
întrucâ t superiorii să i vedeau în asta o atitudine de tră dă tor, cu timpul,
Andrew învă ţase că era mai înţelept să îşi pă streze pă rerile pentru
sine.
— Permiteţi, domnule. Doriţi puţină apă ?
Andrew se întoarse cu faţa spre cel care vorbise.
— Mulţumesc, domnule sergent-major.
Duse la buze polonicul metalic şi bă u cu nesaţ, apoi aruncă apa
ră masă înspre copaci şi înapoie lingura greoaie, mulţumind
Încă o dată . Un pedestraş ridică la botul calului să u însetat o
gă leată plină -ochi cu apă .
Sergentul-major, nou-sosit în garnizoană , dar cu o experienţă
militară de zece ani în coloniile Noii Anglii, arată cu bă rbia sa ascuţită
spre aşezarea de dedesubt:
— Ă sta-i sat locuit de franţuji, domnule?
— Da. Este satul Minas, ră spunse Andrew şi apoi fă cu semn cu
capul spre că tunele ră sfirate în jurul golfului Cobequid. Din satele pe
care le vezi aici, aproape jumă tate sunt locuite de francezi.
 — Pare destul de liniştit, spuse ofiţerul pe un ton posac, cu
privirea aţintită asupra coastei abrupte. Dar cu franţujii ă ştia, nu ştii
niciodată la ce să te aştepţi. Mi s-a spus că -s din cale-afară de vicleni.
Cu nimic mai buni decâ t pieile roşii.
Andrew îşi înghiţi replica tă ioasă care îi stă tea pe buze. Nu se
cuvenea şi nu avea niciun rost să îl dojenească aspru de faţă cu ceilalţi
pentru exprimarea unei pă reri împă rtă şite de aproape toţi membrii
corpului de ofiţeri.
— Pregă teşte oamenii, domnule sergent-major!
— ’Nţeles, să tră iţi! ră spunse bă rbatul, după care se îndepă rtă
cu pas apă sat, strigâ nd: „Soldaţi, în picioare!”
Andrew trase hă ţurile calului şi se întoarse cu faţa spre cele
şapte că ruţe cu roţi înalte, singurele în stare să stră bată poteca
noroioasă .
Epuizaţi şi abia putâ nd să se ţină drepţi din cauza durerilor de
picioare, oamenii se adunară în formaţie în ambele pă rţi, cu un alt
contingent în faţă şi în spate.
— Andrew se întoarse cu faţa spre direcţia de mers, ridică
mâ na, apoi o lă să să cadă .
— I-nainte, mă -a-a-arş! ră cni sergentul-major.
Roţile scâ rţâ iau; vasele de tinichea zdră ngă neau în că ruţa cu
provizii; soldaţii mă rşă luiau tâ rşâ indu-şi picioarele, bolborosind,
tuşind. De acum, Andrew îi ştia pe toţi, nu doar după nume, ci şi după
zgomotul fă cut şi particularită ţile fiecă ruia. Îi plă cea să -i aducă
personal pe noii ostaşi la garnizoană . Această că lă torie îi oferea
posibilitatea de a le pune la încercare curajul şi caracterul pe teren.
Că rarea coti brusc, şi locul de destinaţie le apă ru în sfâ rşit în
faţa ochilor. Inima lui Andrew începu din nou să bată cu putere. Acolo,
în depă rtare, dincolo de râ u şi de câ teva câ mpuri şi case de fermieri, se
ridica netulburat, auster şi sigur fortul Edward, iar dincolo de el, satul
cu acelaşi nume. Razele dimineţii erau orbitoare, şi Andrew trebui să -
şi mijească ochii, încercâ nd să distingă casa de piatră de la intrarea în
sat. Casa în care tră ia iubirea vieţii lui, aşteptâ ndu-l acum să se
întoarcă . Nu, încă nu putea dibui bine casele, erau prea departe, dar
încercarea în sine fu suficientă pentru a-i aduce zâ mbetul pe buze.
Catherine era acolo şi îl aştepta. Era atâ t de sigur de asta, câ t de sigur
era cum îl cheamă .
Brusc se auzi o bubuitură . Speriat, calul se dă du înapoi, iar
catâ rii care tră geau că ruţele începură să ragă de mama focului.
Andrew îşi domoli calul. Scrutâ nd orizontul, ză ri un nor de fum
înă lţâ ndu-se din tunul fortului.
Într-o clipă , sergentul-major apă ru lâ ngă el.
— Probleme, domnule?
— Ba deloc, ră spunse Andrew, ară tâ nd cu degetul dincolo de
ultima porţiune de uscat, spre nişte pă trate albe care se iţeau printre
talazuri, indicâ nd un vas care naviga în golful Cobequid. Nu vă faceţi
griji, a fost doar un semnal de întâ mpinare pentru corabia ce tocmai
intră în port! le strigă el soldaţilor din spatele să u.
Ca pentru a-i confirma spusele, de pe vas se ră spunse în aceeaşi
manieră , printr-o detună tură . Andrew ză ri steagul de semnalizare
arborat sub pavilionul britanic.
— Zoreşte oamenii! îi ordonă el sergentului-major. Trebuie să
ajungem la timp pentru a-l întâ mpina pe trimisul guvernatorului. Pe
vas se află generalul Whetlock în persoană .
Andrew dă du pinteni calului şi porni la trap în fruntea
soldaţilor. Era neră bdă tor să ajungă acasă , să o revadă pe Catherine.
Se fă cea aproape o lună de câ nd era plecat, o lună de veşti
tulbură toare, cu o înlă nţuire de evenimente nu tocmai plă cută .
Vigilent, mai aruncă o ultimă privire asupra satului francez de mai jos,
ca şi cum acolo s-ar fi putut ascunde duşmani nevă zuţi.
La nord de coloniile din Noua Anglie, se aflau disputatele
ţinuturi ale Noii Franţe, colonizate în urmă cu un secol şi jumă tate de o
populaţie ce şi-a denumit regiunea Acadia, „patrie mult iubită ”.
Britanicii au sosit la scurtă vreme după aceea şi, bazâ ndu-se pe
puterea coloniilor din sud, s-au ră zboit şi aici cu francezii, duşmanii lor
dintotdeauna, aşa cum o fă cuseră în Europa timp de peste şase sute de
ani.
Acum, în anul 1753, frontierele erau clar trasate. Coloniştii erau
fie francezi, fie englezi. Chiar dacă satele lor erau la doar o aruncă tură
de bă ţ unele de altele, majoritatea să tenilor dintr-o tabă ră îşi
petreceau întreaga viaţă fă ră a schimba o vorbă cu locuitorii satului
învecinat. De bună seamă că drumurile li se mai încrucişau câ teodată
prin tâ rguri, dar cei ce nu că lă toreau – cu alte cuvinte, majoritatea –
tră iau într-o permanentă stare de neîncredere şi teamă , evitâ nd să
aibă orice fel de contact cu cei din tabă ra potrivnică , oameni pe care îi
socoteau duşmani doar pentru că erau de altă naţie, în spatele uşilor
ferecate, se discutau în şoaptă zvonuri şi previziuni sumbre. De ambele
pă rţi, o frică înnă scută le bâ ntuia să tenilor zilele şi le tulbura somnul
cu coşmaruri înfioră toare, cum că ei ar putea fi cei înfrâ nţi şi expulzaţi.
Două naţii de agricultori cu palmele bă tă torite şi negustori de
ţară tră iau una lâ ngă cealaltă fă ră să se cunoască , într-o întrecere
Continuă pentru stă pâ nirea teritoriilor, fiecare sperâ nd că
armata proprie o va apă ra cumva de tabă ra adversă . Fiecare rugâ ndu-
se la acelaşi Dumnezeu, implorâ ndu-l să îi ajute să iasă victorioşi –
proprietari incontestabili ai teritoriului.
Andrew clă tină din cap dezaprobator şi îşi întoarse faţa. Îl
încercau sentimente contradictorii. Era extrem de bucuros, dar şi
extrem de îngrijorat, era foarte fericit, dar şi foarte neliniştit, avea
inima plină de iubire, dar mintea îi era trează şi gata de luptă .
Avea inima îndoită .

CAPITOLUL 1

Catherine Price privea peisajul care se desfă şura dincolo de

fereastra tră surii, cu chipul stră lucind de fericire. Faptul că în viaţa ei
urmau să aibă loc atâ t de multe evenimente importante era de ajuns
pentru ca ea, o fată de la ţară , crescută în asprul ţinut de frontieră , să
se simtă stră mutată într-o lume de basm.
 În fortul Edward exista o singură tră sură , rezervată de obicei
reprezentantului regelui, şi anume, guvernatorului provinciei. Faptul
că tâ nă ra se afla acum în această tră sură se datora invitaţiei primite
din partea generalului. Era pentru prima dată câ nd Catherine primea o
invitaţie oficială adresată ei, personal, prima dată câ nd nu lua parte la
asemenea dineuri doar în calitate de fiică a tată lui să u. Conform
invitaţiei scrise, generalul Whetlock, comandantul regimentului
britanic recent sosit din Anglia, nă dă jduia să aibă plă cerea de a se
bucura de compania ei la bordul vasului Excalibur, cu ocazia unui
banchet organizat pentru a să rbă tori cucerirea fortului Louisburg.
Tată l ei şedea semeţ lâ ngă ea şi, în ciuda stră daniilor sale de a
pă rea nepă să tor, pe faţa lui se citea mâ ndria. John Price fă cuse parte
din Garda Regală de Flintaşi timp de unsprezece ani, pâ nă câ nd a fost
ră nit de un foc de artilerie deschis de francezi, fapt ce a pus capă t
carierei sale militare. Deşi în prezent ocupa postul de notar al
provinciei, avâ ndu-i ca superiori doar pe comandantul corpului de
ofiţeri din fortul Edward şi pe guvernatorul din Halifax, îi lipseau
nespus de mult pompa şi protocolul, onorurile şi gloria din timpul
carierei sale militare. Considerâ ndu-i vinovaţi de curmarea ascensiunii
sale în cadrul armatei, John Price nu îi iertase niciodată pe francezi şi îi
detesta pe toţi, fă ră excepţie.
Că ruţa coborî pe că rare şi trecu apoi printr-un alt vad,
legă nâ ndu-se ca o barcă pe valuri.
— Nu înţeleg nici în ruptul capului rostul acestui ocol chinuitor!
pufni cu dispreţ femeia aşezată faţă în faţă cu Catherine. Corabia este
aici, la o aruncă tură de bă ţ.
— Se prea poate, doamnă , ră spunse John Price, a că rui voce era
la fel de rigidă ca ţinuta sa, dar între fortul Edward şi Chelmsford nu
există decâ t un singur doc şi doar de acolo putem să luă m barca
trimisă de cei de pe vas.
— Chiar şi o aşezare de provincie ca a dumneavoastră s-ar
cuveni să îşi permită construirea unui doc de bun-simţ, pufni doamna
Priscilla Stevenage şi mai zgomotos de această dată . Iată , de pildă ,
Halifax, noua noastră capitală . Cu toate că au trecut doar câ ţiva ani de
la întemeierea oraşului, noi avem deja un port pietruit de toată
frumuseţea.
— De bună seamă că aveţi, din moment ce, în afară de Annapolis
Royal, Halifax este singurul port în care poate să petreacă iarna flota
britanică , ripostă John Price, începâ nd să se înroşească de mâ nie.
— Atunci de ce oare nu poate un fort atâ t de vechi ca al
dumneavoastră …
— Din cauza noroiului, doamnă . Din cauza acestui pă mâ nt
noroios, bun, bogat şi fertil – îi tă ie el vorba, fluturâ ndu-şi furios mâ na
prin fereastra deschisă a tră surii. Acelaşi pă mâ nt noroios care face cu
putinţă ca această aşezare de provincie să hră nească , pe lâ ngă
locuitorii să i, toată populaţia din Halifax şi Annapolis Royal la un loc.
Deşi nu era defel dornică să -i adreseze vreun cuvâ nt femeii
aşezate în faţa ei, Catherine îşi dă du seama că nu are încotro. Dacă
ră mâ nea tă cută în acel moment, seara s-ar fi stricat încă înainte de
A începe propriu-zis. Îi mâ ngâ ie tată lui să u mâ na, după care i se
adresă cu dezinvoltură Priscillei Stevenage:
— Mareea din bazinul Cobequid are cea mai mare amplitudine
din lume. De două ori pe zi, apele se ridică la o înă lţime de două zeci de
picioare1 şi apoi coboară la loc.
Era clar că doamna Stevenage nu era interesată să primească
lecţii de la Catherine. Îşi strâ nse buzele subţiri în semn de
dezaprobare.
— Nu vă d care este legă tura între asta şi faptul că suntem
nevoiţi să facem acest ocol înfioră tor pentru a putea ajunge la vasul
domnului general.
— Legă tura constă în faptul că la reflux, cum este cazul acum,
bazinul mareic este plin de bă lţi nu foarte adâ nci şi de mâ l, iar mâ lul
este atâ t de gros, încâ t un om s-ar putea afunda în el, dispă râ nd pe de-
a-ntregul, ră spunse Catherine, încercâ nd din ră sputeri să îşi pă streze
calmul. Iubitul să u Andrew îi fă cuse câ ndva curte acestei femei.
1
Peste şase metri (n. tr.).
 „Înainte de a mă cunoaşte pe mine”, îşi spuse Catherine în sinea
ei, încurajâ ndu-se. Nici acum, câ nd era mă ritată cu un ofiţer mai în
vâ rstă de la garnizoana principală , Priscilla Stevenage nu pă rea să fi
dat uită rii gustul amar şi ranchiuna simţite la pierderea lui Andrew.
Deşi se presupunea că Priscilla venise să -şi însoţească bă rbatul cu
ocazia acestui dineu prestigios, Catherine era sigură că adevă ratul
motiv pentru care femeia fă cuse drumul pâ nă la fortul Edward era, de
fapt, acela de a vedea cine câ ştigase inima bă rbatului la care râ vnise ea
câ ndva. La scurtă vreme după ce, la îndemnul superiorului să u,
începuse să o curteze pe Priscilla, Andrew realiză că nu îşi dorea să
continue relaţia cu aceasta. Circulau zvonuri conform că rora Priscilla
ar fi fost încă furioasă din cauza acestei respingeri.
Francezii au gă sit o cale de a ridica diguri şi de a deseca o mare
parte din ţă rm, continuă Catherine pe un ton calm. Acesta este cel mai
fertil pă mâ nt din lume, atâ t de mă nos, încâ t aici se poate cultiva orice.
Totuşi, pentru a ajunge la un vas ancorat în ape adâ nci, trebuie
Să ridică m un dig care să traverseze porţiunea de ţă rm ce nu a
fost încă desecată .
— Construirea digurilor. Singurul lucru pe care francezii l-au
fă cut bine în toată istoria lor, mormă i tată l ei.
Priscilla pufni încă odată cu o afectare faţă de care Catherine
avea să dezvolte în scurt timp o repulsie puternică , dar înainte ca
femeia să apuce să -şi deschidă gura pentru a face o altă aluzie
maliţioasă , Catherine ză ri o siluetă cunoscută care se apropia că lare de
ei şi strigă :
Iată -l pe Andrew! Ah, ştiam că nu ar fi ratat seara aceasta!
În mod normal, aghiotantul unui regiment neînsemnat precum
cel din fortul Edward nu ar fi fost invitat să ia masa cu un ofiţer
superior aflat în vizită , însă în primă vara aceea, colonelul care
conducea fortul se îmbolnă vise grav de febră şi fusese transportat la
Halifax, iar de atunci Andrew ocupa temporar postul de comandant al
garnizoanei. Din acest motiv şi pentru că generalul fusese prieten bun
cu tată l să u, Andrew primise invitaţia pentru această seară .
 Tâ nă rul locotenent îşi struni calul, se apropie de tră sură şi îşi
scoase pă lă ria.
— O prea plă cută seară îţi doresc, domnişoară Catherine, spuse
el, aplecâ ndu-se uşor în dreptul ferestrei prin care îl privea tâ nă ra.
— Bine ai venit acasă , domnule Harrow, îi ură Catherine,
dorindu-şi cu ardoare să existe o cale de a se ascunde de ceilalţi pentru
a-l putea întâ mpina aşa cum o fată îşi întâ mpină iubitul după o
despă rţire de mai multe să ptă mâ ni; însă , în această situaţie, nu putea
să îi arate tot ceea ce simte decâ t prin că ldura din glas şi din privire,
că ldură ce o revă rsa acum asupra lui fă ră a ţine cont de privirile
tă ioase pe care i le arunca femeia aşezată în faţa ei. De bună seamă că o
cunoşti pe doamna Stevenage, continuă ea, ară tâ nd cu amabilitate spre
cealaltă femeie din tră sură .
— Sluga dumitale, doamnă ! zise Andrew, înclinâ ndu-se uşor,
după care se întoarse spre tată l lui Catherine. Domnule Price, vă aduc
salută ri din partea garnizoanei din Annapolis.
— Excelent, tinere, excelent. Cum a fost că lă toria?
— Nu am avut parte de nicio neplă cere, în afară de starea jalnică
a drumurilor. Era câ t pe ce să pierdem o că ruţă din cauza unei scurgeri
de noroi şi o alta din cauza unui catâ r speriat.
Pentru a-l putea vedea mai bine pe John Price, locotenentul
Andrew Harrow trebui să se aplece mai mult în dreptul ferestrei,
apropiindu-şi faţa de obrazul lui Catherine. Tâ nă ra îşi înfrâ nă cu greu
pornirea de a scoate capul pe fereastră şi de a-i da o să rutare acolo, în
vă zul tuturor.
Chiar şi tată l ei, care împă rţea laude cu aceeaşi zgâ rcenie cu care
împă rţea zâ mbete, îl socotea pe Andrew Harrow o pasă re rară .
Tâ nă rul era suplu şi nu din cale-afară de înalt, dar avea o ţinută atâ t de
semeaţă , încâ t pă rea că domină prin statură bă rbaţi cu o jumă tate de
cap mai înalţi decâ t el. Acum pă rul să u lung, bogat şi negru ca pana
corbului era prins la spate cu o panglică de culoare roşu-închis, în ton
cu uniforma de gală . Înă buşitoarele peruci pudrate nu erau pentru
Andrew Harrow, nici mă car cu ocazia unui dineu în compania
generalului. Tâ nă rul avea tă ria şi încrederea în sine specifice unui
conducă tor înnă scut, că ruia se pă rea că îi vine uşor să pă streze
loialitatea oamenilor să i.
Cu toate acestea, Catherine nu ajunsese să -i iubească pe Andrew
pentru forţa lui sau pentru familia din care provenea – deşi, în adâ ncul
sufletului, nu avea cum să nu admită câ t de dragi îi erau şi una, şi
cealaltă . Andrew avea şi o latură mai sensibilă , o lumină în ochii să i
albaştri precum cerul, care pă rea să crească în intensitate de fiecare
dată câ nd erau împreună . Ea adora acea lumină blâ ndă şi voia să -şi
petreacă întreaga viaţă fă câ nd-o să stră lucească tot mai puternic.
În acel moment, Andrew privi spre ea, dâ ndu-i de înţeles câ t de
mult şi-ar fi dorit să o poată lua în braţe.
Deşi avea şi ea aceeaşi dorinţă , Catherine se înfioră de spaimă la
gâ ndul că iubitul ei ar putea face un gest necuviincios. Spre uşurarea
ei, acesta îi zâ mbi ştrengă reşte şi apoi se îndreptă în şa.
— O iau înainte, să mă încredinţez de-i pregă tită barca.
Catherine îl urmă ri dâ nd pinteni calului şi apoi îşi coborî
privirea. Nu trebuia să privească înainte pentru a şti că Priscilla
Stevenage o fixa cu ochii plini de venin. Inima ei caldă zâ mbea, şi
zâ mbetul acesta ameninţa să i se întindă acum pe întreaga faţă . Nici
chiar Priscilla Stevenage nu putea umbri bucuria acestei zile.

În ciuda acrelii care îl caracteriza, generalul îşi dă dea silinţa să

le facă seara câ t mai plă cută invitaţilor să i. Pentru Catherine, care se
afla pentru prima dată la bordul unei coră bii, totul era nou şi fascinant.
Priscilla Stevenage era, la râ ndul să u, atâ t de impresionată , încâ t nici
mă car atitudinea ei afectată nu putea masca acest lucru. Corabia îi
fusese pusă la dispoziţie generalului Whetlock, comandantul tuturor
forţelor britanice din provincia Acadia, de că tre însuşi guvernatorul
Lawrence.
Punţile proaspă t bricuite ale vaporului aveau un lustru
desă vâ rşit, de culoarea dulce a mierii. Fiecare parâ mă era perfect
împletită , fiecare parapet, proaspă t vopsit, iar armă turile din bronz
pur şi simplu sclipeau. Pâ nă şi tunurile de un ară miu sumbru pă reau să
stră lucească în lumina amurgului. Toţi membrii echipajului de pe iola
trimisă de general purtau pantaloni albi scrobiţi şi pă lă rii de paie
împodobite cu panglici ce fluturau în briza serii.
Doamnele au fost ridicate pe punte cu ajutorul vinciului – ceea
ce Andrew numea „scaun de botman” –, primite la bord în sunet de
goarnă şi apoi întâ mpinate personal de că tre general, după care au fost
conduse în sala de oaspeţi de la pupa, unde fiecare a ocupat unul
dintre locurile atent aranjate în jurul unei mese fastuoase. Sala şi
mâ ncă rile servite au depă şit în grandoare aşteptă rile lui Catherine în
privinţa condiţiilor existente la bordul unei nave. Tâ nă ra a ră mas, de
asemenea, plă cut surprinsă de faptul că totul era curat ca în palmă .
Andrew îi spusese că generalul, prieten cu tată l să u, îi va face să se
simtă mâ ndri, dar ea nu se aşteptase nici pe departe la o asemenea
primire, într-un mediu atâ t de distins.
Catherine se simţea atâ t de copleşită , încâ t, de emoţie, îi pierise
graiul şi nu îşi revenise nici acum, câ nd cina era aproape pe sfâ rşite;
însă , cum majoritatea conversaţiilor purtate la masă se învâ rteau în
jurul ră zboiului, nimeni nu pă rea să fi observat tă cerea ei.
— Jos pă lă ria în faţa dumneavoastră , domnule! i se adresă
generalul tată lui ei. Să supraveghezi îndeaproape proviziile
garnizoanei, izolat într-o colonie portuară , poartă -n poartă cu
inamicul, iată o sarcină de care eu aş fugi mâ ncâ nd pă mâ ntul. Fă ră
doar şi poate, nu e o treabă deloc uşoară .
— Domnul maior Price a fă cut parte din trupele Majestă ţii Sale
timp de mai bine de un deceniu, interveni Andrew.
— Ştiu prea bine asta. Atâ t în Halifax, câ t şi în Annapolis Royal
se vorbeşte cu mare consideraţiune despre notarul din fortul Edward.
Guvernatorul este câ t se poate de norocos să vă aibă în slujba sa,
domnule. Câ t se poate de norocos.
Pe faţa lui John Price nu se mişcă niciun muşchi, dar Catherine,
vă zâ ndu-l cum se înroşeşte, ştiu că pă rintele să u era încâ ntat de cele
auzite.
 — Să vă spun drept, domnule, mi-aş da şi piciorul cel să nă tos
doar să pot îmbră ca iar haina militară .
— Ei, să nu exageră m. Zece ani de serviciu militar şi o rană cu
care aţi reuşit să supravieţuiţi reprezintă un sacrificiu îndeajuns de
mare pentru orişice bă rbat.
Generalul purta perciuni lungi, aproape la fel de albi ca peruca
sa pudrată . Cu trupul să u masiv şi vocea tună toare, el conducea
discuţiile purtate în jurul mesei cu abilitatea unui bă rbat nă scut să
comande.
— Ba mai mult, aş adă uga faptul că activitatea pe care o
desfă şuraţi acum în slujba Coroanei se bucură de mare preţuire.
— Sunteţi prea amabil, domnule general.
— Ba deloc! ripostă generalul. Cu norii de furtună ce se adună
acum deasupra noastră , toţi vor avea ocazia de a-şi dovedi onoarea,
civili şi oşteni deopotrivă .
— S-au primit veşti noi? întrebă soţul Priscillei Stevenage, un
locotenent cu faţa lată şi ochii verzi, stră lucitori.
— Nu, nimic în afară de cele la care se aşteaptă orice bă rbat cu
scaun la cap. Ră zboiul se apropie cu paşi repezi, ascultaţi ce vă spun!
rosti generalul pe un ton sumbru. Regele Franţei se aliază cu oricine e
dispus să -i urmeze.
Cu prinţi din Spania, duci din Sicilia şi Sardinia, pâ nă şi cu
împă ratul Imperiului Otoman, dacă e să dă m crezare zvonurilor.
Catherine încercă din ră sputeri să nu dea atenţie conversaţiei.
Discuţiile despre ră zboi o tulburau îngrozitor, mai ales atunci câ nd era
vorba despre francezi. Ea se nă scuse şi crescuse în provincia Acadia.
Acesta era numele dat iniţial ţinutului de că tre coloniştii francezi, sosiţi
aici cu o sută de ani înaintea englezilor. De câ nd se ştia, existau discuţii
despre ră zboaie, toate purtate undeva departe şi toate împotriva
francezilor; dar ea tră ise toată viaţa la umbra fortului Edward – care
era atâ t de aproape de satul francez Minas, încâ t, din turnurile fortului,
putea să vadă acoperişurile caselor de acolo – şi, în tot acest ră stimp,
vecinii ei nevă zuţi nu iscaseră niciun conflict. Niciunul. Deşi întâ lnise
francezi doar arareori, la tâ rgurile din Cobequid Town, nu putea să îi
considere duşmani. Misterioşi, da. Ameninţă tori, sub niciun chip.
Îşi plimbă privirea în jurul să lii, ză bovind asupra bâ rnelor
înnegrite şi a candelabrelor din argint. Lumina lică rea şi dă nţuia peste
vesela din aur şi argint. Masa generalului, construită din lemn masiv de
stejar bă trâ n, era atâ t de bine lustruită cu ceară , încâ t Catherine se
putea oglindi în ea. Câ nd nu era folosită , masa se ridică şi se fixa pe
plafon cu ajutorul unor câ rlige mari din fier, aşezate în fiecare colţ al
mesei.
Catherine îşi vedea faţa reflectată într-o sumedenie de
suprafeţe. Centrul mesei era împodobit cu intarsii din aur şi pietre
preţioase, fiecare dintre ele stră lucind ca o oglindă .
În sinea ei, Catherine se întreba dacă restul invitaţilor o vă d la
fel cum se vede ea: o fată simplă de la ţară . Îşi cususe singură rochia,
folosind schiţe dintr-o gazetă englezească şi o bucată din stofa de cea
mai bună calitate adusă din Anglia anul trecut. O purta acum că zută pe
umeri, aşa cum era indicat în revistă , dar, deşi noaptea că lduroasă de
vară o permitea, această expunere o fă cea să se simtă uşor stingherită .
Cu greu se abţinea să nu îşi ridice mai sus volă naşele decolteului.
Neputâ nd face acest lucru, îşi duse mâ na la pă r, acoperindu-şi umerii
cu stră lucitoarele bucle castanii.
Considera că pă rul este cea mai frumoasă podoabă a ei. Pă rul şi
ochii, ambele de culoarea chihlimbarului.
Conversaţia continua pe tema bă tă liilor din trecut şi a celor care
vor urma. Priscilla Stevenage, cealaltă femeie de la masă , era aşezată
faţă în faţă cu soţul să u şi îl susţinea prin comentariile ei ori de câ te ori
acesta intervenea în discuţie – ceea ce se întâ mpla destul de des.
Catherine gă sea vocea stridentă a locotenentului Randolf Stevenage
deosebit de supă ră toare. Bă rbia neaccentuată şi caracterul flasc al
tră să turilor sale contrastau în mod ironic cu comportamentul lui
gă lă gios şi agresiv. Câ nd acesta fă cu un comentariu cu un vă dit
caracter beligerant, Catherine şi Andrew schimbară o privire. Tâ nă ra
cunoştea sentimentele lui Andrew cu privire la francezi.
 Celorlalţi comeseni pă rea să le facă o deosebită plă cere să pună
la cale comploturi şi acte de cruzime împotriva francezilor. Dintr-odată
aurul şi argintul care înfrumuseţau masa îşi pierdură stră lucirea şi.
Catherine vă zu pentru prima oară ce era, de fapt, acea bucată de lemn:
o pradă de ră zboi. Trofee pentru care s-a plă tit cu sâ nge, suferinţă ,
spaimă şi vieţi omeneşti. Fu stră fulgerată de un presentiment
înfioră tor cu privire la propriul să u viitor.
— Andrew se aplecă în direcţia ei şi o întrebă în şoaptă :
— Îţi este frig, domnişoară Catherine?
— Nu, sunt bine, ră spunse ea reuşind cu greu să zâ mbească .
Totuşi, atenţia lui îi dă du putere. Era un om atâ t de bun. Se prea
Poate ca alte femei să -i fi dorit pentru titlul să u, pentru
frumuseţea lui, pentru pă rul lui negru ca pana corbului sau pentru
ochii să i de culoarea cerului de iarnă , dar Catherine vedea adunate în
atenţia şi înţelegerea lui faţă de ea toate celelalte calită ţi pe care le
îndră gea şi pe care jurase să le ocrotească toată viaţa. Firea lui blâ ndă ,
pe care Andrew se stră duia să o ascundă de ceilalţi, inteligenţa şi
spiritul să u de că utare a adevă rului şi dreptă ţii constituiau pentru ea o
ră splată care preţuia mult mai mult decâ t tot aurul de pe toate
coră biile din lume. Zâ mbetul i se întinse acum pe toată faţa, iar că ldura
din privirea ei îi spunea lui Andrew tot ceea ce nu putea să pună ea în
cuvinte. Nu acolo, în orice caz.
— Domnişoară Price, mă tem că v-am plictisit cu discuţia
noastră despre ră zboi, tună glasul generalului din capă tul mesei.
— Ba deloc, domnule! ră spunse ea, sperâ nd ca lumina
lumâ nă rilor să îi ascundă roşeaţa care îi coloră numaidecâ t obrazul.
Mă simt onorată să mă numă r azi printre distinşii dumneavoastră
oaspeţi.
Generalul zâ mbi pentru prima dată în acea seară .
— O adevă rată doamnă , cu maniere de aristocrată . Îl voi
înştiinţa negreşit pe lordul Harrow despre aceasta. L-aţi întâ lnit
vreodată pe conte?
— Din nefericire, domnule, nu am fost niciodată în Anglia.
 — Asta e pierderea Angliei, draga mea. Situaţia aceasta va fi
remediată în curâ nd, trag nă dejde.
Spre uşurarea lui Catherine, servirea desertului reuşi să
distragă atenţia comesenilor. Cei doi servitori ai generalului – ambii cu
pă r lung, împletit în cozi unse cu catran, şi cu cercei de aur în urechi –
aduseră farfurii aburinde cu budincă de pâ ine şi unt, aromată cu
scorţişoară şi alte mirodenii provenite din ţinuturi îndepă rtate.
Bă rbatul care o servi pe Catherine avea un desen ieşit din comun pe
partea interioară a braţului drept. Un şarpe imprimat direct pe piele se
încolă cea în sus, în jurul încheieturii mâ inii, dispă râ nd apoi sub
mâ neca scrobită a uniformei. Câ nd bă rbatul aşeză farfuria în faţa lui
Catherine, şarpele pă ru că se ră suceşte şi sâ sâ ie înspre ea. Un alt fior
rece o stră bă tu.
După ce servitorii se retraseră cu capetele aplecate, atenţia
generalului reveni asupra lui Catherine.
— Cu ce fel de activită ţi vă ocupaţi timpul, domnişoară Price?
Deşi acum toate privirile erau aţintite asupra ei, Catherine izbuti
Să îşi ascundă tremurul din voce.
— Conduc gospodă ria tată lui meu, domnule. Mi-am pierdut
mama la o vâ rstă foarte fragedă .
— Mă ajută şi la scrisul documentelor – interveni John Price cu
mâ ndrie. Nici că se mai gă seşte cineva care să mâ nuiască peniţa cu mai
multă mă iestrie.
— O tâ nă ră doamnă talentată şi cu o judecată să nă toasă – spuse
generalul, dâ nd apreciativ din cap. Înţeleg că trebuie să te felicit, tinere
domn, adă ugă el întorcâ ndu-se spre Andrew.
Este încă devreme pentru felicită ri, domnule general, dar vă
mulţumesc oricum, ră spunse tâ nă rul, întinzâ nd braţul pe deasupra
mesei şi luâ nd mâ na lui Catherine într-a sa. Am cerut într-adevă r mâ na
lui Catherine şi sunt fericit să vă anunţ că ea a acceptat, iar tată l ei ne-a
dat binecuvâ ntarea sa.
În jurul mesei se iscă un murmur. Generalul lovi zgomotos cu
cuţitul în masă , apoi se ridică în picioare şi rosti urmă toarele cuvinte:
 — Suntem onoraţi de prezenţa domniilor voastre aici şi de
împă rtă şirea acestei veşti minunate.
Sunt sigur că ofiţerii noştri mi se vor ală tura în a vă ura
amâ ndurora să aveţi parte de o viaţă lungă şi fericită împreună !
Se auziră scrâ şnind scaune, bă nci şi cizme atunci câ nd bă rbaţii
se ridicară în picioare pentru a închina paharul în cinstea tinerei
perechi. Doar Priscilla Stevenage, aflată de partea opusă a mesei,
ră mase aşezată pe scaun, privirea şi atitudinea ei pline de aroganţă
neavâ nd nimic în comun cu ură rile de bine.
Catherine, ruşinată de toată atenţia primită , coborî privirea. Din
această poziţie, îşi vă zu din nou faţa reflectată pe suprafaţa mesei şi,
dintr-un anumit motiv, aceasta o tulbură chiar mai mult decâ t privirea
rece a celeilalte femei.

CAPITOLUL 2

Stâ nd în picioare în faţa micuţei oglinzi de pe peretele

dormitorului să u, Louise Belleveau îşi pieptă na podoaba capilară cu
mişcă ri viguroase. Parcă preluâ ndu-i teama şi neliniştea interioară ,
pă rul negru pâ râ ia şi scotea scâ ntei sub acţiunea periei. Se fă cea
aproape o lună de câ nd Henri Robichaud tot amâ na lucrurile, spunâ nd
că trebuie să aştepte momentul potrivit. Un pas de o asemenea
însemnă tate, care le va schimba cursul vieţii pentru totdeauna, trebuie
fă cut la momentul potrivit, spunea el. Dar judecâ nd după felul în care
stă teau lucrurile, acel moment s-ar putea să nu vină niciodată , se
gâ ndea ea. Aceasta era o zi la fel de bună ca oricare alta. Va stă rui ca
Henri să le vorbească pă rinţilor ei. Chiar astă zi.
Puse jos peria, dar aerul uscat fă cea ca vâ rfurile pă rului să -i stea
în continuare ridicate. Firele rebele scoteau şi mai mult în evidenţă
neliniştea ce şi-o citea pe chip uitâ ndu-se în oglindă . Înfrigurată , Louise
îşi adună pă rul lung şi îl strâ nse în pumn. Deşi Henri prefera ca ea să
îşi lase pă rul liber, stră lucind şi fluturâ nd la fiecare mişcare a capului,
azi Louise alese o coafură simplă şi modestă . Îşi va prinde pă rul la
spate cu o panglică . Cu toate grijile pe care le avea, puţin îi pă sa de pă r.
Luă în mâ nă o panglică albastră , dar aceasta pă rea prea banală ,
aşa că hotă rî să o combine cu o panglică galbenă şi cu una albă .
Împleti cele trei panglici cu repeziciune – fă cuse asta de atâ tea
ori, încâ t acum le-ar fi putut împleti şi cu ochii închişi – şi apoi îşi
prinse pă rul la spate, unind capetele panglicilor la baza gâ tului. Rochia
ei, ca mai toate veşmintele purtate de locuitorii satului Minas, bă rbaţi
şi femei deopotrivă , fusese ţesută în casă .
De trei ani buni, blocada engleză suprimase aproape întregul
negoţ cu coră biile franceze şi, deşi în tâ rgurile din Cobequid şi
Annapolis Royal mai erau acceptate unele alimente şi articole
artizanale comercializate de francezi, aceştia aveau arginţi prea puţini
şi nevoi mult mai grabnice decâ t stofa englezească – nu că ar fi existat
cineva în întregul sat care să dorească , în condiţiile actualului asediu,
să poarte vreun articol englezesc.
Louise îşi aranjă bluza albă , frumos scrobită , care i se iţea în
zona gâ tului şi de sub bretelele rochiei, îndreptâ ndu-şi astfel frumosul
şorţ cu motive florale albastre şi aurii. Acesta era cel mai frumos
veşmâ nt pe care îl fă cuse vreodată . Ea şi mama ei aleseseră firele cum
au putut ele mai bine, aşa încâ t să fie apropiate ca mă rime şi greutate,
le vopsiseră într-o minunată nuanţă de albastru-deschis, şi apoi le
ţesuseră strâ ns. Nasturii din faţă fuseseră ciopliţi de fratele ei din corn
de elan, iar broşa de argint de pe rever fusese adusă din patria-mamă
de stră -stră bunica ei. Respiră adâ nc şi îşi ridică fruntea, hotă râ tă să
ţină piept nesiguranţei zilei şi a zilelor urmă toare. Ară ta aproape la fel
de bine ca oricare dintre englezoaicele pe care le vă zuse la tâ rg, dar, la
un asemenea gâ nd, o trecea de fiecare dată un fior de spaimă .
Ră mase un timp urmă rindu-şi faţa în oglindă , cu precă dere,
ochii. Astă zi ar trebui să fie fericită . În scurt timp, visul ei de o viaţă , un
vis care ştia că va fi pe placul pă rinţilor să i, avea să se împlinească . Cu
toate acestea, pe faţa ei nu se citea fericire. Doar îngrijorare, doar o
nelinişte apă să toare la gâ ndul celor ce aveau să urmeze.
 Poate că era ceva normal. Poate că , într-un asemenea moment,
fiecare femeie are astfel de gâ nduri chinuitoare. Poate că grijile pe care
şi le fă cea în privinţa lui Henri, a zilei de azi şi a celei de mâ ine nu sunt
decâ t parte a procesului de maturizare. Dintotdeauna.
Louise îşi închipuise această zi ca fiind una de să rbă toare, cu
voie bună , muzică – da, de ce nu, cu un scripcar – şi joc.
Totuşi, în ciuda şovă ielilor lui Henri şi a propriilor sale nelinişti,
ştia că lucrurile nu mai suportau amâ nare. Aşteptaseră deja prea mult.
Louise se întoarse cu spatele la cufă rul cu haine, îşi îndreptă umerii şi
porni spre uşă . Astă zi avea să se întâ mple, fie ce-o fi.
Casa lor era construită în stilul fermelor franceze din Bretagne,
provincia de unde proveneau stră moşii ei, care veniseră pe aceste
meleaguri cu mai bine de un secol în urmă .
— Clă direa principală era protejată de intemperii de un
acoperiş înalt şi abrupt, ce se prelungea mult în jos. Ferestrele erau
mici, prevă zute cu obloane de lemn ce lă sau să pă trundă lumina
soarelui şi îi fereau totodată pe locuitorii casei de vâ nturile din timpul
iernii. Această casă solidă şi spaţioasă , mai bă trâ nă decâ t tată l ei, era
atâ t de mare, încâ t Louise avea propria sa cameră sus, sub cornişă .
Tâ nă ra descuie uşa şi coborî încet scă rile, întrebâ ndu-se cum de i-a
putut trece prin cap să tră iască altundeva decâ t în casa ei.
— În sfâ rşit! exclamă ascuţit mama ei în limba franceză ,
continuâ nd să trebă luiască şi să forfotească prin bucă tă rie. Aşadar, ai
binevoit să ne onorezi cu prezenţa acum, după ce toată lumea a fă cut
bă şici la degete de atâ ta muncă . Halal fiică !
Louise îşi mută privirea de la faţa rumenită a maică -sii spre
mă tuşa şi cele două verişoare ale sale, care stă teau chiar în spatele
stă pâ nei casei. Pe feţele lor, nu se citea nimic.
— M-am trezit cu noaptea-n cap să pregă tesc bucatele pentru
masă , ră spunse Louise.
Vorbise atâ t de încet, încâ t mama ei nu o auzise. Cuvintele erau
pentru urechile verişoarelor.
— Am terminat treaba atâ t de tâ rziu, încâ t abia am avut timp să
mă îmbă iez, adă ugă ea.
Expresia de pe faţa mă tuşii se îndulci, lă sâ nd loc unui zâ mbet.
— Eşti o fată bună , draga mea. Toţi să tenii spun asta, iar mama
ta o ştie foarte bine, îi şopti aceasta atunci câ nd trecu prin dreptul ei.
Cuvintele mă tuşii se dovediră o adevă rată binecuvâ ntare şi
reuşiră să risipească din negura în care se afundase Louise. Fata intră
în bucă tă rie şi ridică ultimele două castroane de pe masa lungă din
mijlocul încă perii. Tocmai se îndrepta spre uşă , câ nd îi apă ru în faţă o
figură cunoscută .
— Dă să duc şi eu un castron.
Mă descurc şi singură , ră spunse ea pe un ton mai ridicat decâ t
ar fi dorit şi, pentru o clipă , i se pă ru că vocea ei sunase ca a maică -sii.
Îl privi pe bă rbatul pe care îl iubea încă din copilă rie şi, din
fericire, vă zu că acesta nu se supă rase, ci dimpotrivă , îi ră spundea
printr-un zâ mbet. Un zâ mbet pe care ea îl cunoştea atâ t de bine.
— Of, Henri! Sunt atâ t de îngrijorată .
— Ştiu că eşti, îi ră spunse el în şoaptă , apoi luă un castron din
mâ na ei şi o să rută repede pe obraz. Dar aveai dreptate azi-noapte.
Astă zi trebuie să gă sesc cuvintele potrivite.
Totuşi, faptul că el se învoise, în sfâ rşit, să vorbească nu îi
adusese Louisei bucuria la care sperase, ci dimpotrivă , îi adâ nci şi mai
mult celelalte nelinişti.
— Ce bine ar fi fost ca lucrurile să fi stat altfel! Toată
nesiguranţa asta…
— El nici nu o contrazise şi nici nu îi dă du dreptate, dar în ochii
lui, în loc de voioşia cu care era obişnuită , Louise vă zu oglindite
propriile ei fră mâ ntă ri. Totul dură o clipă , şi apoi, zâ mbetul acela mult
iubit, pe care Louise îl vedea şi noaptea în vis, reapă ru pe faţa lui.
— Îţi ofer tă ria iubirii mele.
Erau exact cuvintele de care avea nevoie, singurele în stare să îi
alunge temerile şi să -i redea încrederea. Henri se pricepea la asta.
Întregul sat ştia că , în cei doar două zeci şi unu de ani ai să i, Henri
suferise câ t nu suferă alţii într-o viaţă de om şi că ră zbise în ciuda
tuturor greută ţilor. Chiar şi cel mai ursuz dintre să teni recunoştea că ,
dintre toţi locuitorii satului, Henri Robichaud era cel mai demn de
fericire şi noroc. Demn. Louise îşi ridică fruntea şi îşi îndreptă umerii,
hotă râ tă să -i facă cinste acestui om extraordinar. Începâ nd
Chiar de azi. Bă rbatul robust şi puternic o luă înainte prin uşa
din faţă şi ea îl urmă pâ nă la masa din gră dină .
Sosirea lor se bucură de o întâ mpinare zgomotoasă din partea
membrilor familiei adunaţi deja la masă , care schimbară între ei priviri
cu subînţeles.
— Iat-o pe Louise! Ia priviţi cu toţii, cea mai frumoasă fată din
sat s-a hotă râ t să ni se ală ture! strigă un unchi venit în vizită din
cealaltă parte a golfului.
— Vezi că eşti mai chior ca mine? Care fată , că e femeie în toată
regula! ră cni un alt unchi, fratele mai mare al tată lui Louisei, cu un
râ njet larg, care lă să la vedere o gură complet ştirbă .
Tată l Louisei, un bă rbat masiv, îşi umflă pieptul cu mâ ndrie.
— Adevă r gră işi, frate! Chiar că avem o prinţesă în mijlocul
nostru.
Louise simţi că -i iau foc obrajii şi, stâ njenită de toată atenţia
care i se acorda, îşi coborî privirea şi îi duse mamei sale castronul.
Aceasta se întoarse spre ea să ia vasul, ţinâ nd buzele atâ t de strâ nse,
încâ t gura îi ară ta aidoma unei linii subţiri şi încordate, expresie pe
care o adopta de Fiecare dată câ nd avea musafiri la masă . Femeia
deschise gura şi Louise ştia că aceasta era pe cale să spună ceva despre
câ t de greu este să tră ieşti sub acelaşi acoperiş cu o aşa-zisă prinţesă ;
dar azi, câ nd mama sa o privi în ochi, se întâ mplă ceva ciudat. Privirile
li se încrucişară , creâ nd o punte între ele, o punte peste diferenţa de
vâ rstă şi timp.
Mama Louisei tă cu, iar privirea ei deveni blâ ndă ca razele
soarelui ce se strecurau printre coroanele pomilor sub care şedeau
mesenii.
Louise îi lă să castronul şi apoi se duse de cealaltă parte a mesei
pentru a lua loc între tată l să u şi mezinul familiei. Maică -sa nu mai
privi înspre ea în timp ce le servea mesenilor supa aburindă de peşte.
Nu era nevoie să o facă . Louise ră mă sese absorbită de tot ceea ce
vă zuse în privirea mamei sale.
Brusc, fata îşi aminti un moment din trecutul îndepă rtat. În
copilă rie, obişnuia să se legene de craca unui mă r, aflată chiar şi acum
deasupra capetelor lor. Merii care îi asigurau un adă post ră coros mesei
din gră dină fuseseră plantaţi de pă rintele tată lui ei, iar peste ramurile
acestora trecuseră peste şaizeci de ierni acadiene grele, lă sâ ndu-le
ră sucite şi noduroase, ceea ce constituise terenul de joacă ideal pentru
o fetiţă îndră zneaţă . Într-o zi, legă nâ ndu-se de cracă , Louise alunecă şi
că zu, julindu-şi braţul de colţul mesei. Într-o clipă se umplu de sâ nge
pe rochie, pe mâ ini şi pe faţă . Pâ nă şi pă mâ ntul din jur era pă tat cu
sâ nge. Era sâ nge peste tot. Îngrozită de durere şi de vederea sâ ngelui,
fugi în casă ţipâ nd. Mama veni într-un suflet şi o luă în braţe. Câ tă
putere şi câ tă linişte gă sise acolo, în acele braţe! Câ t timp dură spă latul
ră nii, mama îi fredonă un câ ntecel despre o pisică , o fetiţă şi o lună
care coborâ se de pe cer să bea un ceai. Şi, dintr-odată , tă ietura nu mai
duru atâ t de tare şi spaima fusese alungată . Mama îi cercetă locul în
care se tă iase, apoi îi scoase o aşchie din rană şi o pansă , şi Louise stă tu
cuminte în tot acest timp. Apoi mama să rută pansamentul alb şi curat
şi îi spuse, zâ mbind:
— Uite, ţi-am luat toată durerea!
— Dar încă mă mai doare, ră spunse micuţa Louise.
Atunci mama îi luă mâ nuţa şi i-o duse în dreptul inimii ei.
— Atunci trebuie să -ţi pui toată durerea aici, înă untru, şi să mă
laşi să o duc eu în locul tă u, îi spuse.
Tată l îşi îndreptă privirea spre ea.
— Ce te nemulţumeşte, fiica mea? Oare nu e supa pe gustul tă u?
— O, ba da, e foarte gustoasă , ră spunse Louise, înghiţindu-şi
amintirea dulce-amară şi apucâ nd lingura.
Nu înţelegea de ce se gâ ndea la astfel de lucruri tocmai într-o zi
ca aceasta, câ nd tot ceea ce se petrecea în jurul să u o îmboldea să se
gâ ndească la prezent.
 Tată l îi zâ mbi, apoi îşi ridică privirea şi scrută zarea,
încordâ ndu-şi faţa pâ nă câ nd i se formară linii adâ nci în colţurile
ochilor şi ale buzelor.

— Azi aţi traversat golful înaintea coră biei britanice? îşi întrebă
acesta fratele, ară tâ nd cu lingura într-acolo.
— Ba bine că nu.
Unchiul avea o faţă puternică , la fel ca tată l Louisei, dar, spre
deosebire de acesta, era slab de-i numă rai coastele. Numai muşchi şi
vâ nă , era un om care nu mâ nca mult şi vorbea şi mai puţin.
— Patruşopt de arme de foc şi un steag de general.
— Cincizeci, papa, interveni în discuţie tâ nă rul vă r al Louisei. Ai
uitat cele două tunuri de la pupa.
— Am vâ slit chiar pe lâ ngă prora. Niscaiva mateloţi s-au aplecat
peste parapet şi au strigat ceva în limba lor. Îs bucuros că n-am înţeles
ce-or spus.
Louise urmă ri chipul fratelui să u mai mic. Philippe mergea de
două ori pe an la Annapolis Royal să facă negoţ cu produsele de la
fermă şi învă ţase destul de bine limba engleză . Din moment ce el
adusese familia unchiului cu barca de pescuit, probabil că auzise
vorbele acelea. Amintindu-şi-le, Philippe se înroşi la faţă de mâ nie.
— Lucruri urâ te, mormă i el.
— Ce treabă are corabia unui general în golful Cobequid? gâ ndi
cu voce tare tată l Louisei. Este ca şi cum am privi cum se apropie
viscolul, plutind alene pe apele golfului.
Toţi mesenii se întoarseră cu spatele la bucate pentru a privi
peste peisajul cu terase naturale, în jos, unde se întindeau sub cerul
senin apele cu scâ nteieri argintii şi albastre ale golfului Cobequid. Casa
lor se afla la marginea satului, pe primul lot de pă mâ nt cultivat. În
spatele lor, se înă lţau râ nduri-râ nduri munţii împă duriţi, care le
asigurau atâ t vâ natul, câ t şi lemnul necesar. Înaintea acestora se
întindea cel mai grozav pă mâ nt cultivabil dintre toate pă mâ nturile de
care aveau cunoştinţă cei de faţă , atâ t de fertil, încâ t aici creştea
aproape orice, chiar dacă în Acadia sezonul cald nu dura foarte mult.
Cu un nivel mai jos se întindea ţă rmul mâ los. Ridicâ nd
nenumă rate diguri de-a lungul ultimilor o sută cincizeci de ani,
destoinicii fermieri acadieni reuşiseră să desece aproape jumă tate din
aceste terenuri mlă ştinoase. Digurile, bariere de pă mâ nt aidoma unor
metereze, cu o înă lţime mai mare decâ t cea a unui om şi lungi de
aproape doi kilometri fiecare, erau adevă rate fortă reţe, ţinâ ndu-i piept
cu vigoare şi hotă râ re celui mai puternic curent mareic din lume.
La reflux, aşa cum era cazul în momentul de faţă , apele cele mai
adâ nci din golful Cobequid pă reau atâ t de înguste, încâ t mai că puteau
fi trecute cu piciorul. Cu toate acestea, în fiecare an, timp de câ teva luni
bune, singura cale de a ajunge pe celă lalt mal era prin Cobequid Town,
aşezare situată tocmai în capă tul extrem al golfului. În această
perioadă , bă lţile mâ loase, pline cu gheaţă şi abisuri nevă zute,
deveneau înşelă toare şi de nestră bă tut, iar curenţii centrali erau atâ t
de puternici, încâ t împiedicau formarea gheţii chiar şi în zilele cele mai
geroase; ceea ce însemna că , pe întregul parcurs al îndelungatului
anotimp rece, satul Minas ră mâ nea în mare parte izolat de restul
satelor franceze, situate de-a lungul pă rţii opuse a golfului.
În mod obişnuit, această zi de vară , câ nd familia se întrunea
pentru prima oară în acest an, ar fi trebuit să constituie un prilej de
să rbă toare, un moment pentru degustarea cidrului presat toamna
trecută şi pus la pă strare în ulcioare de lut. Un moment pentru
împă rtă şirea veştilor legate de familie şi urmaşi. O ocazie de a auzi tot
ce s-a întâ mplat în timpul iernii lungi şi grele şi de a discuta despre
recolte şi despre noul sezon de cultivare.
Ei, dar anul acesta, veştile de dincolo de golf erau prea
îngrijoră toare pentru a lă sa loc de aşa ceva.
În calitate de conducă tor al clanului, tată l Louisei era purtă torul
de cuvâ nt al comunită ţii în faţa autorită ţilor din Cobequid Town.
— Jacques, ai mai aflat ceva? îl întrebă fratele să u.
— Nimic ce nu ştim deja cu toţii. Englezii au pus stă pâ nire pe
fortul Louisburg. A intrat în vigoare noul edict. Toţi francezii din
Acadia trebuie să depună un jură mâ nt de credinţă şi de supunere faţă
de regele Angliei, altminteri, îşi vor pierde toate pă mâ nturile.
Se aşteptau de multă vreme să piardă micul fort izolat. Chiar şi
aşa, această veste, auzită în repetate râ nduri, nu fă cu decâ t să îi
întristeze şi mai mult pe cei adunaţi la masă . Distanţa pâ nă la fortul
Louisbourg putea fi stră bă tută pe jos în cincisprezece zile, dar
asta nu însemna nimic. Chiar dacă fortul ar fi fost la o aruncă tură de
bă ţ, situaţia ră mâ nea aceeaşi. Vasul britanic echipat cu artilerie grea ce
staţiona în liniştitul golf Cobequid fă cea zadarnică orice tentativă de
contraatac.
— Voi nu aveţi cum să vă aduceţi aminte, dar lucrurile s-au
petrecut întocmai şi înainte. Demult, înainte să vă naşteţi voi, englezii
au pus stă pâ nire pe unul dintre avanposturile noastre, şi mai apoi ne-
au ameninţat cu acelaşi jură mâ nt de supunere.
Soldaţii de aici fac asemenea ameninţă ri deşarte ori de câ te ori
este ră zboi în Europa, rosti bunicul Louisei cu vocea tremurâ ndă .
— Se prea poate – ră spunse tată l fetei –, dar niciodată pâ nă
acum o navă de general nu a pă truns atâ t de aproape de Cobequid, ori
mă înşel?
— Mă tem că Jacques are dreptate, interveni pentru prima dată
în discuţie un bă rbat înalt, îmbră cat în straie preoţeşti, ce şedea la
capă tul opus al mesei.
Toate privirile se întoarseră spre cel ce vorbise. Era Jean Ricard,
pastorul bisericii hughenoţilor din sat, un om bun, învă ţat şi iubit de
toată lumea. Faptul că nu se amesteca decâ t arareori în discuţiile pe
teme politice era unul dintre lucrurile care îl deosebeau de preoţii
catolici din satele apropiate.
— Am fost, la râ ndu-mi, în Cobequid Town pentru a discuta cu
preotul de acolo. La cererea sa, de altfel.
Aceasta era o noutate. În mod normal, pastorul lor protestant şi
preotul catolic din Cobequid Town nu se întâ lneau cu anii.
— Şi ce v-a spus?
Mi-a zis că , de astă dată , este posibil ca ră zboiul să treacă şi de
 Această parte a oceanului. Că englezii aduc regimente din
coloniile din Massachusetts şi New York, care se îndreaptă spre
fortă reţele interioare din jurul Québecului.
În pofida luminii calde a soarelui, atmosfera de la masă se
mohorî în mod simţitor. Louise îşi dorea să fi putut fugi departe de
acolo.
De fiecare dată câ nd firul discuţiilor o lua pe fă gaşul politicii şi al
ameninţă rilor venite de departe, ea obişnuia să iasă din casă . Totuşi,
acum nu putea să se ridice şi să plece. Ră mase ţintuită locului,
aşteptâ nd anunţul pe care trebuia să îl facă Henri. Îşi ridică ochii,
privind florile ră mase pe crengile de mă r ce se întindeau deasupra.
Dintr-odată , reuşi să distingă o minusculă siluetă aurie, un colibri
miniatural care se opri preţ de o clipă pentru a sorbi din licoarea unei
flori şi apoi se fă cu nevă zut câ t ai clipi din ochi. O frumuseţe fragilă şi
trecă toare. Pe fată , o trecu un fior la gâ ndul că ea însă şi se lupta să nu
renunţe la o fericire la fel de delicată precum acele aripi nevă zute.
Întorcâ ndu-şi atenţia spre meseni, îşi surprinse mama fixâ nd-o
cu privirea. La fel ca fiica sa, Marie Belleveau avea ochii negri şi
tră să turile puternice. Doar faţa, bră zdată de urmele experienţei vieţii
de familie şi a trecerii anilor, îi era diferită . Louise simţi că privirea
mamei sale îi pă trunde pâ nă în adâ ncul sufletului şi lacrimile, pe care
încercase să şi le înfrâ neze întreaga zi, începură să -i curgă pe obraji.
Mama sa îşi întoarse privirea şi se ridică în picioare.
— Destul! Vocea ascuţită lovi masa ca o sabie. Destul, am spus!
Pâ nă şi Jacques, care tră ia cu ea de două zeci şi opt de ani şi îi
Cunoştea firea nă valnică , ră mase cu gura că scată .
— Ce te apucă , nevastă ?
— Îi invită m cumva pe soldaţii englezi în odă ile noastre de
primire? De ne întâ lnim pe uliţă cu niscaiva englezi, ne oprim cumva să
ne dă m bineţe?
De obicei, Marie Belleveau îşi purta pă rul lung şi negru împletit
în cozi lă sate pe spate, dar fiind zi de să rbă toare şi de întrunire a
familiei, azi îl strâ nsese în coc sub boneta festivă albă . De sub boneta
scrobită , ochii îi scă pă rau scâ ntei de mâ nie.
— Atunci de ce trebuie, oare, să le facem loc aici, la masa
noastră ? De ce trebuie să ne ţină companie într-o zi în care s-ar cuveni
să să rbă torim vara?
Se fă cu linişte. Jacques îşi drese glasul.
— Marie, draga mea, e agitaţie mare… începu el.
— Ba că astă zi nu e nicio agitaţie, îi tă ie femeia vorba, desfă câ nd
braţele larg, într-un gest care cuprindea masa încă rcată cu bucate,
alaiul de neamuri şi prieteni, pă să relele care ciripeau prin preajmă şi
pomii înfloriţi. Arată -mi unde e toată agitaţia asta! Unde altundeva
decâ t în discuţiile voastre e toată agitaţia în această zi binecuvâ ntată ?
De astă dată , pastorul fix cel care îşi drese glasul.
— Doamnă Belleveau, adevă r gră ieşti. Îţi cer iertare că am adus
asemenea veşti la petrecerea domniilor voastre.
Faptul că însuşi reverendul recunoştea că s-a comis o greşeală îi
fă cu pe toţi să şovă iască , astfel încâ t supa fu mâ ncată în cea mai
deplină tă cere şi la fel ar fi stat lucrurile şi cu gâ scă friptă , care urma
după ea, dacă Jacques nu ar fi luat cuvâ ntul.
— Marie, poţi să fii mâ ndră şi de astă dată ! Bucatele acestea
sunt demne de o masă regală .
Toţi mesenii zâ mbiră uşuraţi, încuviinţâ ndu-i spusele. În mod
evident, toţi erau bucuroşi că se reinstaurase pacea în jurul mesei.
Mama şi fiica se priviră îndelung una pe cealaltă , apoi Marie
spuse:
— N-aş fi reuşit fă ră ajutorul Louisei.
Copleşită din nou de atenţia şi complimentele mesenilor, Louise
îşi că ută salvarea privind spre capă tul mesei, acolo unde şedea Henri,
ală turi de verişorii ei mai mici.
Dar el era atent la altcineva. În ciuda obâ rşiei sale umile, Henri
era unul dintre cei mai îndră giţi oameni din sat. Asta pentru că în ochii
lui se citea tă rie, senină tate, încredere în propriile puteri şi încă ceva.
Nu vorbea decâ t arareori, dar privirea sa era o invitaţie la zâ mbet şi la
voie bună . Simţindu-i parcă privirea aţintită asupra sa, Henri se uită la
ea şi, în ochii lui, Louise putu distinge un lică r de încordare atâ t de
subtil, încâ t şi ea l-ar fi trecut cu vederea, dacă nu l-ar fi urmă rit
îndeaproape în tot acest timp. Ştia că nu îi este uşor să spună ce avea
de spus. Cu toate acestea, doar el putea să o facă .
Ca ră spuns la rugă mintea din privirea ei, Henri se ridică încet în
picioare. Stă tea acolo, singur şi vă dit încordat, cu atenţia tuturor
mesenilor întoarsă asupra lui.
Atunci se uită că tre locul unde şedea ea şi ochii i se luminară . În
ochii lui negri şi adâ nci se ascundeau toate tainele viitorului lor
comun. O privi cu acel zâ mbet blâ nd şi iubitor care îi era rezervat
numai ei şi zâ mbetul îi dă du Louisei puterea de a respira.
Henri se întoarse apoi spre tată l ei.
— Papa Jacques, Louise şi cu mine voim să ne luă m, rosti el pe
neră suflate.
Lumea amuţi din nou. Louise strâ nse în pumni marginile
laterale ale rochiei sale brodate, începâ nd să le mototolească . Nu aşa se
face, ar fi vrut ea să strige. Ar fi vrut să existe vreun mod de a culege
cuvintele abia rostite de Henri şi de a i le să di înapoi pe cerul gurii.
Henri privi din nou spre ea, dar de data aceasta ea îi aruncă o
privire pe care o moştenise de la mamă -sa. O privire încruntată şi
fermă , care îl îndemna să îşi vină în fire şi să mai încerce o dată .
Henri îşi îndreptă umerii laţi şi se opinti să rostească discursul
tradiţional de peţit, originar din patria-mamă şi transmis din generaţie
în generaţie printre colonişti.
— Tată Belleveau, trag nă dejde… trag nă dejde că mă cunoaşteţi
pe mine şi ştiţi valoarea mea.
— Într-adevă r, îi ră spunse Jacques Belleveau, umflâ ndu-şi
pieptul de încâ ntare la auzul cererii rostite cu cuvintele cuvenite. Nici
c-am întâ lnit un bă rbat mai destoinic, continuă el, încuviinţâ nd din cap
spre mesenii zâ mbitori.
— Iubesc a voastră fiică şi cerutu-i-am să ne unim destinele şi să
devenim o singură fiinţă pâ nă la… Pâ nă la sfâ rşitul timpului.
Câ nd se încurcă în mijlocul frazei, se auziră cuvinte de
încurajare de la toţii mesenii. Henri trase aer în piept.
— Cer binecuvâ ntare tată lui Louisei, că petenia noastră , şi
întregului clan! încheie el.
Jacques Belleveau se ridică în picioare, îşi invită fiica să se ridice
ală turi de el şi o înconjură cu braţul. Simţind acea forţă atâ t de
cunoscută şi de liniştitoare, ochii Louisei se umplură din nou cu
lacrimi.
— Fiica mea, îl iubeşti pe acest bă rbat? bubui vocea lui Jacques.
Ea ar fi preferat să încuviinţeze din cap şi să -şi ţină privirea
Plecată pentru a-şi ascunde lacrimile de vă zul întregii lumi.
Totuşi, dacă Henri avusese tă ria să îndure spectacolul public, va fi şi ea
tare. Câ nd îşi ridică ochii, îşi vă zu mama privind-o cu atenţie şi îşi
reaminti momentele dificile de adineaori şi proaspă ta ofertă de pace.
Respiră adâ nc şi rosti cuvintele pe care le auzise de câ nd se ştia, rostite
de femeile din clanul să u.
— Acesta-i bă rbatul pentru mine şi pentru viaţa mea.
— Atunci aveţi amâ ndoi binecuvâ ntarea mea.
Spunâ nd acestea, Jacques Belleveau îşi întinse braţul liber spre
Henri şi îl invită să li se ală ture, combinâ nd binecuvâ ntă rile pă rinteşti
cu cele de că petenie de clan.
Că lcâ nd peste bancă , tâ nă rul îşi pierdu echilibrul şi fu ajutat să
se redreseze de un unchi ce zâ mbea cu gura pâ nă la urechi. Câ nd Henri
li se ală tură , Jacques rosti pe un ton solemn urmă toarele cuvinte:
— Uniţi-vă şi deveniţi o singură fiinţă . Fie să creşteţi ră dă cini
adâ nci în acest pă mâ nt mă nos şi mlă diţele voastre să se întindă peste
ani şi peste câ mpuri, acum şi pururea.
Louise îl privi pe uriaşul Jacques îmbră ţişâ ndu-l pe Henri cu o
vă dită mâ ndrie. Fata ştia că tâ nă rul avusese dintotdeauna un loc
special în inima tată lui ei.
— Fie ca Domnul să vă lumineze calea cu lumina Sa şi să fiţi
binecuvâ ntaţi cu mulţi urmaşi! ră sună din nou vocea lui Jacques,
încă rcată cu o bucurie la fel de puternică precum lumina soarelui din
acea zi extraordinară .
 Cuvintele lui fură urmate de râ sete şi urale, care se stinseră
treptat câ nd Marie Belleveau se ridică în picioare. Nici Louise, care îşi
cunoştea mama mai bine decâ t oricine, nu ştia la ce să se aştepte.
Marie îşi împreună mâ inile peste frumosul să u şorţ de
să rbă toare şi, câ nd îşi ridică fruntea, toată lumea îi vă zu lumina din
privire.
Femeia nu se uită la Louise, ci la Henri.
— Henri Robichaud, începu ea, adresâ ndu-se de fapt întregii
adună ri, te cunosc de câ nd te-ai nă scut şi te-am vă zut crescâ nd şi
ră zbind printr-o tragedie ce ar fi schilodit sufletul orişicui. Te-am vă zut
devenind bă rbatul care eşti azi şi care i-ar fi fă cut pe ră posaţii tă i
pă rinţi mâ ndri.
Aici se opri şi se întoarse spre fiica sa. Ochii negri îi stră luceau
liniştiţi. Deşi privea spre Louise, cuvintele ei se adresau tot lui Henri şi
comesenilor.
— Cu mare plă cere te invit în clanul şi în că minul nostru. Câ nd
ai să mă auzi numindu-te „fiul meu”, să ştii că sunt cuvinte rostite cu
mâ ndrie.
La auzul unor asemenea vorbe de laudă din gura acestei femei
recunoscute mai degrabă pentru remarcile sale ustură toare, în jurul
mesei izbucniră chiote de bucurie. Henri îşi luă logodnica de mâ nă şi o
trase de cealaltă parte a mesei, unde Marie Belleveau îi cuprinse pe
amâ ndoi într-o îmbră ţişare. Louise fu izbită şi înghiontită de câ teva ori
în forfota creată pentru a li se face loc să stea unul lâ ngă celă lalt la
masă , apoi auzi cum cineva strigă să se pornească muzica şi cum alţii
cereau să se ţină un discurs în cinstea tinerilor, şi în curâ nd se auziră
fluiere, o scripcă şi un acordeon intonâ nd primele acorduri ale unei
melodii să ltă reţe.
În tot acest timp, Louise se întreba cu mirare cum de ştiuse
mama ei de această turnură a zilei.
Mâ na puternică a lui Henri îi strâ nse mâ na şi îşi ridică privirea
spre el.
— A fost bine? o întrebă el în şoaptă .
 — A fost perfect, îi ră spunse ea, bucuroasă că muzica le
acoperea cuvintele. Sunt grozav de mâ ndră de tine!
— Ştii că nu îmi vine uşor să cuvintez în faţa unei adună ri.
— Asta face ca gestul tă u să fie şi mai mă reţ.
O privi cu zâ mbetul să u special, zâ mbetul care îi umplea
privirea cu iubire pentru viaţă şi pentru ea, zâ mbetul care atingea pâ nă
în stră funduri sufletul Louisei. Henri începu să spună altceva, dar fu în
curâ nd luat pe sus de mulţime şi purtat peste tot pentru a fi felicitat.
Louise ră spundea cu câ te un surâ s ură rilor de bine pe care abia
le auzea. La un moment dat, atenţia îi fu atrasă de scena ce avea loc jos,
sub livada în care se dă dea petrecerea lor. Corabia generalului trona în
mijlocul golfului Cobequid, ca o ameninţare tă cută ce pă rea să
încremenească apele.
În ciuda muzicii vesele şi a faptului că era o zi superbă ,
petrecută în compania prietenilor dragi adunaţi acolo, Louise se simţi
stră fulgerată de un fior rece. Oricâ t de mult ar fi vrut să şi-o scoată din
minte, corabia fă cea şi ea parte din această zi, ca o piază rea.

CAPITOLUL 3

Prin fereastra deschisă , se auzeau acordurile stridente ale

muzicii ce ră suna în depă rtare. Catherine pregă tea cina pentru tată l
să u. Aceasta era una dintre numeroasele ei îndeletniciri de peste zi.
Acum, la gâ ndul că în doar trei să ptă mâ ni nu va mai fi ea cea care să
facă ordine şi să aducă tihnă în lumea pă rintelui să u, aceste activită ţi
de rutină o umpleau de amă ră ciune.
Deşi era mijlocul lunii iunie, briza care sufla prin fereastra
deschisă era uşor ră coroasă . Totuşi, în loc de a închide obloanele,
Catherine preferă să îşi strâ ngă şalul în jurul umerilor. Adierea aducea
cu sine mireasma pomilor în floare şi câ ntecul pă să rilor. Soarele
cobora spre dealurile dinspre apus, acoperind apele golfului Cobequid
de o stră lucire aurie. Corabia generalului se contura vag în depă rtare,
ca o umbră ce se desprindea, întunecată , din ape şi din lumină . Chiar şi
din siguranţa propriului că min, Catherine era conştientă de
ameninţarea întruchipată de acest vas care plutea ancorat acolo, în
apele liniştite ale ţinutului ei natal. Clă tină din cap şi se duse să mai
pună nişte lemne în sobă . Tată l să u trebuia să sosească dintr-un
moment într-altul.
Se auziră scâ rţâ ind balamalele de piele ale uşii, şi acesta se ivi în
prag.
— Fetiţa mea?
— Bună seara, papa! ră spunse Catherine, ştergâ ndu-şi fă ina de
pe mâ ini cu un şervet. Cum ţi-a fost ziua?
— Bună . Cum se cuvine şi bună , zise John Price, oprindu-se la
intrare şi scoţâ ndu-şi cizmele pline de noroi cu descă lţă torul metalic.
Tâ nă ra luă papucii de casă de lâ ngă că min şi i-i duse.
— Ţi-am întâ lnit logodnicul pe doc. Se ducea pe corabia
generalului.
Auzindu-şi tată l vorbind despre Andrew, Catherine se îmbujoră
la faţă , dar reuşi totuşi să îşi ascundă emoţia.
Poftim! spuse ea, întinzâ ndu-i papucii.
În timp ce el încă lţa papucii că ptuşiţi cu blană , ea îşi ridică ochii
şi privi afară prin uşa deschisă . Corabia umplea apele şi seara cu o
ameninţare sumbră .
— Abia aştept să vă d odată plecat vasul ă sta, îngâ nă ea ca
pentru sine.
— Despre ce vorbeşti? întrebă John Price, ridicâ ndu-se drept în
picioare şi urmă rindu-i privirea. Mă miră să aud asemenea vorbe din
gura ta, fetiţo. Nu uita că generalul s-a oferit ca, la întoarcerea domniei
sale în Anglia, să vorbească în termeni elogioşi despre că să toria
voastră familiei lui Andrew.
— N-am cum să pun oprelişte simţă mintelor mele, spuse ea
oftâ nd şi ştergâ ndu-şi mâ inile curate de şorţ. Ţi-a spus cumva Andrew
câ t timp va petrece acolo? adă ugă ea în timp ce se întorcea spre
bucă tă rie.
 — Flă că ul are să stea acolo atâ t timp câ t domnul general are
trebuinţă de prezenţa lui.
John Price se deplasă şchiopă tâ nd pe pardoseala de scâ nduri,
că lcâ nd apă sat pe piciorul să nă tos.
— Generalul Whetlock se află în subordinea directă a
guvernatorului Lawrence. Faptul că a trimis după Andrew este câ t se
poate de îmbucură tor pentru cariera flă că ului.
— Îmi doresc ca domnul general să plece, cu corabia dumnealui
cu tot.
Catherine regretă numaidecâ t că rostise asemenea cuvinte. Era
de-ajuns un singur comentariu pe care tată l să u să -i gă sească nelalocul
lui pentru ca să se facă foc şi pară . Era un tată bun, dar sever şi lesne de
scos din fire. În garnizoană , se spunea că John Price excelează în
muncă tocmai datorită acestor calită ţi. Se ştia că era în stare să -i pună
la respect pe că ruţaşii cei mai îndă ră tnici şi să scoată adevă rul şi din
piatră seacă .
Totuşi, astă zi bă rbatul nu reacţionă în felul lui specific, ci se
apropie şontâ c-şontâ c de că min şi se opri în faţa lui, privind în jos, spre
foc. Vechea rană de ră zboi îl lă sase cu un picior mai scurt decâ t celă lalt,
fă câ ndu-i să se legene înainte şi înapoi atunci câ nd mergea.
— Nici maică -tii nu-i plă ceau coră biile, zise el, urmă rind
flă că rile din vatră .
Catherine se opri din lucru, încremenită . Trecuse atâ t de mult
timp de câ nd nu mai adusese vorba de mama ei.
— Le spunea „vestitorii damnaţiunii”, continuă John Price.
Lumina roşiatică a scâ nteilor din fundul că minului se reflecta pe
Faţa lui, fă câ ndu-i să pară îmbă trâ nit şi trist.
— Spunea că de fiecare dată câ nd apar, aduc cu ele steagul de
ră zboi.
Reuşind cu greu să se clintească din loc, Catherine desprinse un
ulcior din câ rligul de pe perete şi turnă în el nişte cidru fierbinte, din
care încă mai ieşeau aburi.
— Poftim, tată ! Probabil că ai gura arsă de sete, spuse ea cu
blâ ndeţe, îndreptâ ndu-se spre el.
— Îţi mulţumesc, fata mea, zise pă rintele, ducâ nd vasul cositorit
la gură , fă ră să -şi ia ochii de la focul din vatră . Casa va fi goală fă ră tine,
continuă el după ce sorbi din licoarea fierbinte.
— Ei, doar nu plec la capă tul lumii, îi ră spunse ea cu o voioşie
forţată . Ştii bine că Andrew a cumpă rat vechea casă Elton, aici aproape.
Râ sul ei sună fals pâ nă şi în propriile-i urechi.
— Tâ mplarii parohiei probabil că or avea ce munci la ea ani
buni de acum încolo.
— Da, ră spunse el golind ulciorul, pe care apoi i-l întinse,
pironindu-şi ochii pe chipul ei. De-ai şti câ t de tare ai ajuns să semeni
cu ră posata ta mamă .
— Câ t de mult aş fi voit s-o cunosc!
— Nu mai mult decâ t mine, copila mea, nu mai mult decâ t mine.
A fost cea mai grozavă femeie creată vreodată de Dumnezeu.
Privirea îi că zu din nou în pă mâ nt, ca şi cum ar fi fost trasă în jos
de greutatea amintirilor.
— Câ nd s-a pră pă dit de febră , la doi ani după ce te-a nă scut pe
tine, am fost sigur că n-am să ră zbesc de unul singur. Tu erai atâ t de
mititică , iar eu, neştiutor în atâ tea privinţe.
— Tată , te-ai descurcat bine. Vrednic de admiraţie. Te-ai
descurcat mai bine decâ t ar fi fă cut-o oricine.
— Slavă Domnului că am avut vecini de omenie, continuă John
Price ca şi cum nici n-ar fi auzit cuvintele fiicei sale. Femeile mă ritate
din sat au stat cu râ ndul cu tine în acea primă iarnă . Pă rea că nimeni
nu voia să ne lase singuri. Apoi vă duva Simmons s-a oferit să ne dea o
mâ nă de ajutor. Ţi-o aminteşti, nu-i aşa?
Cred că da.
Îşi amintea vag de o bă trâ nă cu faţa bră zdată de riduri, cu nişte
ochi luminoşi, de culoare deschisă , şi cu braţele mereu deschise pentru
a o primi într-o îmbră ţişare.
— Doamna Simmons a locuit în odaia din spate, odaia care
fusese a mea şi a ma…
 John Price îşi întoarse privirea şi se îndreptă şchiopă tâ nd spre
scaunul să u.
Ajuns acolo, se lă să încet pe scaun, apoi începu din nou să
contemple flă că rile din că min.
— A stat la noi pâ nă câ nd s-a îmbolnă vit de plă mâ ni. Tu să tot fi
avut cinci anişori câ nd s-a mutat la fecioru-să u, unde a stat pâ nă la
mijlocul iernii ce a urmat, câ nd şi-a dat obştescul sfâ rşit.
Catherine îşi dă du seama că pă rintele nu-i vorbea ei, ci focului,
lă sâ ndu-şi amintirile să se înalţe şi să se mistuie în flă că rile care
trosneau în şemineu.
— Apoi nevasta pastorului a hotă râ t să deschidă mica noastră
şcoală . O adevă rată binecuvâ ntare, şcoala aceea! Erai atâ t de încâ ntată
să mergi la şcoală , atâ t de neră bdă toare să porneşti dimineaţa, că abia
te puteam ţine să -ţi leg cordonul la rochiţă .
Catherine îşi şterse ochii înlă crimaţi cu o mişcare rapidă . Nu
voia să tulbure cu nimic depă narea acestor amintiri. În mod normal,
John Price se comporta ca şi cum trecutul n-ar fi existat. Chiar şi la cele
mai simple întrebă ri pe care i le punea pe vremea câ nd era copilă , el îi
ră spundea tă ios că nu are nimic de câ ştigat dacă îşi ocupă mintea cu
treburi ce fac parte din trecut. Aşa că acum stă tea în picioare, cu
ră suflarea tă iată , ştergâ ndu-şi ochii în tă cere, atâ t câ t să îşi poată
vedea bine pă rintele.
— Dă deai cu mă tura încă înainte de a putea cuprinde cu
mâ nuţele coada mă turii. O urmă reai prin toată casa pe femeia care
fă cea curat, imitâ ndu-i fiecare mişcare. Ai învă ţat să gă teşti de la
vecini. Pâ nă şi bucă tă reasa de la popota garnizoanei mi-a povestit cum
o ză pă ceai cu întrebă ri pâ nă nu mai ştia de ea.
Pe chipul ară miu al lui John Price apă ru un surâ s trist.
— Nevestei pastorului îi plă cea să îmi spună cu câ tă hotă râ re te
dedicai lecţiilor. Aşa ai ajuns să înveţi cot la cot cu elevi ce aveau de
două ori vâ rsta ta. Adevă rul e că erai deşteaptă foc. Deşteaptă , şi ageră ,
şi să ritoare atunci câ nd era vorba să -i ajuţi pe bă trâ nul tă u tată la
treburile casei. Mi-a pă rut ră u că a trebuit să te maturizezi atâ t de
repede, dar nu aveam încotro. Mama ta ne lă sase singuri şi vedeam
cum încercai din ră sputeri să îi ţii locul, chiar înainte de a şti exact ce
faci.
O privi din nou, dar Catherine nu era nici acum sigură dacă o
vede pe ea sau propriile amintiri.
— Trag nă dejde ca Andrew să îşi dea seama câ t este de norocos
să te aibă în casa lui.
— Cred că îşi dă seama, ră spunse Catherine cu vocea
sugrumată .
Tată l să u îşi întoarse din nou privirea spre foc şi spre trecut.
— Pă cat că mama ta n-are să fie prezentă în ziua nunţii tale.
— Mulţumesc, tată .
Cuvintele sunară din cale-afară de nepotrivit, dar nimic din
clipele de tă cere tră ite împreună nu o pregă tise pentru acest prilej de
a-i spune tot ce avea pe suflet şi în minte. Că asprimea lui o
determinase să muncească din greu, tâ njind mereu după o vorbă bună ,
ce nu venea niciodată . Câ t de mult i-a lipsit mama pe care nu a
cunoscut-o niciodată şi câ t de tare a râ vnit după o atingere maternă .
Cum pâ nă şi vederea unei ţă ră nci cu un copil în braţe sau aplecate
deasupra unui pă tuţ îi umplea ochii de lacrimi.
Dar, nefiind cu putinţă să gă sească cuvintele potrivite pentru
toate astea, îşi că ută scă parea în muncă , aspect care le definise viaţa
petrecută împreună . Întinse mâ na în fundul raftului din colţ şi scoase
ultimul dintre compoturile pregă tite vara trecută .
— Diseară la desert vom avea budincă de prune, preferata
dumitale, tată , anunţă ea, slă bind cu un cuţit capacul borcanului.
În spatele ei, camera se cufundă în tă cere pentru un ră stimp
suficient de lung pentru ca ecourile petrecerii din îndepă rtatul sat
francez să ră zbată pâ nă la ei.
— Mama ta ar fi tare mâ ndră de tine, Catherine. Tare mâ ndră .
Fata nici mă car nu observă lacrima ce îi picură de pe bă rbie,
scurgâ ndu-se în budincă .
 Andrew stă tea în picioare, rezemat pe balustrada vasului, şi
asculta muzica ce se înă lţa din satul francez. Nu era un împă timit al
coră biilor şi al mă rii. Faptul că patru sute cincizeci de oameni erau
nevoiţi să convieţuiască înghesuiţi pe un vas ce nu mă sura nici şase
sute de picioare2 în lungime nu era defel pe placul unui bă rbat ca el,
obişnuit cu spaţiile deschise. Pe o corabie a Coroanei, cu tunuri
fumegâ nde şi miros de praf de puşcă pretutindeni, era cu neputinţă să
scapi de duhoarea ră zboiului. Andrew se gâ ndi la zdrahonii cu cozi
lungi împletite şi plini de tatuaje. Or fi fost ei bravi mateloţi
Şi stâ lpul Imperiului Britanic, dar el se simţea mai în siguranţă
pe uscat. Acest tip de coră bii îi aminteau de plecarea sa din Anglia şi de
tot ceea ce a trebuit să lase în urmă pentru totdeauna.
— Oho, Harrow. Vasă zică ai fost convocat din nou?
Andrew îşi ascunse un oftat şi întoarse o faţă lipsită de expresie
că tre ofiţerul care venea spre el. De multă vreme, locotenentul Randolf
Stevenage vedea în el un rival, şi asta nu doar din cauza femeii cu care
se însurase de curâ nd. Tată l să u fiind un fost comandant de regiment,
Stevenage primise rangul de ofiţer graţie dreptului ancestral de
transmitere a rangului din tată în fiu şi îi purta o ranchiună soră cu ura
tâ nă rului mai înzestrat, care avansase în rang pe bază de merite.
— Da, într-adevă r, am primit vorbă de la domnul general,
ră spunse Andrew calm.
— Randolf Stevenage îşi sprijini corpul masiv de parapet. Un an
petrecut la masa guvernatorului din Halifax în calitate de oaspete
adă ugase încă un strat de gră sime pâ ntecului să u deja generos.
— Începâ nd de mâ ine ai să mi te adresezi cu niţel mai mult
respect. Am fost avansat la rangul de că pitan.
Andrew nu fii nici pe departe surprins de veste. Ambiţii ca
Stevenage nu mai avea decâ t Priscilla, proaspă ta soţie a lui. Deşi între
fortul Edward şi Halifax era cale lungă – drumul dura patru zile, şi
aceasta doar dacă se mergea că lare – şi nu se fă cuse mă car anul de la
nunta celor doi, ajunseseră deja şi aici zvonuri despre setea de putere
2
Aproximativ două sute de metri (n.tr.).
a cuplului.
— Felicită rile mele!
— Eşti prea amabil, ră spunse Stevenage cu un zâ mbet superior,
uitâ ndu-se în apă . Într-adevă r, domnul guvernator a gă sit de cuviinţă
ca noul să u aghiotant să se bucure de o mai mare autoritate.
— Veţi ră mâ ne, aşadar, în Halifax?
— Întocmai. Se pune ceva la cale, şi domnul guvernator a voit să
aleagă cel mai bun om cu putinţă pentru a se ocupa de daraveră , spuse
Randolf Stevenage, că tâ nd, cu ochii mijiţi, în direcţia de unde se auzea
muzica. La naiba, ce mai e şi tă ră boiul ă sta?
— Sună a petrecere. Muzica pare să vină din satul Minas.
— O, desigur. Franţujii ă ştia se pun pe dă nţuit din te miri ce,
pufni el, întorcâ ndu-se cu spatele la muzică şi la scena paşnică din
depă rtare. Că veni vorba de prilejuri de să rbă torit, lasă -mă să -ţi spun
că ţi-ai gă sit o fă tucă tare chipeşă .
Andrew simţi că i se urcă sâ ngele la cap.
— Mulţumesc, domnule! Doar atâ t putu să spună .
— Te rog, te rog! E uimitor cum de a fost cu putinţă ca un
asemenea trandafir să crească aici, în noroiul acestor ţinuturi
coloniale. Ei, dar asta e. Nu mă îndoiesc că vei izbuti să o şlefuieşti cu
timpul.
Stevenage se uită o clipă atent la chipul lui Andrew.
— Deşi uneori coloniştii ă ştia de la ţară se pot dovedi câ t se
poate de îndă ră tnici. Dar dumneata ai fă cut educaţie prostimii ani de
zile, nu-i aşa? Fă ră îndoială că eşti pregă tit.
Deşi Stevenage avea un rang superior, mai era puţin şi Andrew
ar fi ridicat mâ na asupra lui, dacă nu ar fi fost salvat în ultima clipă de
vocea ră sună toare a generalului.
— De ajuns, Stevenage.
— Iertare, domnule. Nu am auzit câ nd v-aţi apropiat, îngă imă
ofiţerul gră san, opintindu-se să îşi desprindă burdihanul de pe
balustradă .
— Am observat, zise generalul, fixâ ndu-l cu o privire de gheaţă .
Dacă voieşti să ştii, consider că logodnica domnului Harrow este o
tâ nă ră câ t se poate de remarcabilă . Este îmbucură tor faptul că noul
locţiitor de comandant din fortul Edward a dat dovadă de o judecată
aţâ ţ de inspirată în alegerea tovară şei de viaţă .
— Aşa este… Adică … Mă iertaţi, aţi spus cumva…?
— Da, am spus „comandant”. A, se pare că guvernatorul a omis
să îţi spună asta, pesemne deoarece dumneata nu ai luat parte la acea
discuţie. Sau ai fost cumva prezent? Nu, n-ai fost.
Generalul îşi întoarse ochii cenuşii spre Andrew.
— S-a dus vorba pâ nă în Halifax despre treaba bună pe care o
faci în calitate de locţiitor de comandant. De aceea, sunt încâ ntat să te
anunţ că guvernatorul este de pă rere, iar eu sunt în asentimentul
domniei sale, că s-ar cuveni să îţi prelungim numirea cu încă şase luni,
pentru a ne putea dovedi de ce eşti în stare. Pentru a-ţi putea îndeplini
cu succes noile îndatoriri, şi nu am nici cea mai mică îndoială că o vei
face, vei fi avansat, desigur, la rangul de că pitan.
Privirea rece a generalului Whetlock reveni asupra lui Randolf
Stevenage.
— De bună seamă că doreşti să fii primul care îl felicită pentru
avansarea la un rang egal cu al dumitale.
— Felicită rile mele! spuse Stevenage cu vocea sugrumată .
— Mulţumesc, ră spunse Andrew, fă ră a-şi putea ascunde pe de-
a-ntregul încâ ntarea care îl cuprinsese la auzul veştii.
— Şi acum, domnule Stevenage, fii aşa bun şi lasă -ne singuri.
Doresc să am o vorbă între patru ochi cu domnul Harrow, aici de faţă ,
zise generalul, apucâ nd braţul lui Andrew şi îndreptâ ndu-se cu acesta
spre dunetă , domeniul privat al fiecă rui comandant de vas.
Odată ajunşi lâ ngă parapetul de pe puntea superioară , bă rbatul
mai în vâ rstă renunţă la tonul oficial al discuţiei.
— Am impresia că aceasta este o zonă în care bat adesea vâ nturi
reci de furtună . Uite, de pildă , deşi suntem în luna iunie, parcă simt
deja mirosul ză pezii, dacă înţelegi ce vreau să zic. Ia spune-mi, tinere
Harrow, cum e pe-aici la sfâ rşitul iernii?
 — Frig, domnule, îi ră spunse Andrew, recunoscă tor pentru
faptul că generalul îi dă ruise o clipă de ră gaz. Din cale-afară de frig.
— Îmi pot închipui, ră spunse generalul, fixâ ndu-l cu o privire
obişnuită să citească oamenii. Şi totuşi, ai ales nu doar să îţi serveşti
ţara aici, ci chiar să faci din aceste meleaguri patria dumitale.
Andrew scrută apele golfului preţ de o clipă . Între timp îi mai
revenise inima la loc şi, odată cu ea, şi graiul. Generalul îi cunoştea
familia, astfel încâ t nu era nevoie să aducă vorba de fratele să u mai
mare, noul conte de Sutton. Îndră gitul să u tată fusese cel ce prevă zuse
viitorul conflict dintre fraţi şi, din acest motiv, atunci câ nd a că zut
pentru ultima oară la pat, i-a ordonat fiului să u mezin să plece în
colonii. Împă rţirea domeniilor nobiliare era strict interzisă , ordinul
regelui era clar în acest sens. Astfel, terenul, casa şi mare parte din
averea familiei urmau să -i revină fiului mai mare. Cu toate acestea,
fratele lui continuase să vadă în el o ameninţare.
Tată l să u luase cea mai bună hotă râ re cu putinţă în condiţiile
acestei legi îngră ditoare. Andrew a îmbră ţişat cariera militară şi a fost
recrutat în Regimentul Regelui, fapt care îi asigura o soldă lunară . Dar
a fost totodată exilat (nu există alt cuvâ nt pentru asta) în colonii şi i s-a
spus să nu se mai întoarcă niciodată . A acceptat hotă râ rea doar pentru
că a fost ultima rugă minte a pă rintelui să u.
— Andrew, sper că înţelegi, îi spusese bă trâ nul cu ultima
suflare, că fac asta pentru binele tă u.
— Aceasta este, într-adevă r, patria mea, zise simplu tâ nă rul,
întorcâ ndu-se spre general.
Deh, asta e. Să trecem atunci la ale noastre, ră spunse generalul,
întorcâ ndu-se şi începâ nd să se plimbe pe puntea bricuită . După cum
ştii, fortul Edward este singurul bastion britanic înainte de Annapolis
Royal, aflat la cale de patru zile de mers că lare spre sud-vest.
În apropiere aştepta un marinar cu o torţă în mâ nă . Generalul îi
fă cu semn să intre pe dunetă şi să aprindă cele două felinare. Lumina
lor împreună cu razele lunii ce tocmai ră să rea împră ştiară întunericul
amurgului.
 — Guvernatorul mi-a cerut să fac această că lă torie în golful
Cobequid pentru a mă încredinţa dacă drumurile sunt patrulate aşa
cum se cuvine. Oamenii pe care tocmai i-ai adus, noii tă i oşteni, ce
pă rere ţi-ai fă cut în privinţa lor?
— Sunt recruţi noi, abia sosiţi din patria-mamă , domnule. Bă ieţi
englezi de la ţară , dintre care prea puţini sunt cei care să fi mâ nuit o
muschetă pâ nă acum.
— Ei bine, este sarcina ta să îi pui la treabă şi să faci din ei oşteni
destoinici în cel mai scurt timp cu putinţă .
Andrew încuviinţă scurt din cap, dar se folosi de acest prilej
pentru a da glas îndoielilor care îl mă cinaseră de-a lungul întregii
că lă torii de întoarcere din Annapolis.
— Domnule, Anglia se află la o distanţă de patru mii de leghe3.
Cu siguranţă că acest conflict nu are cum să ne înghită şi pe noi.
— Ba are şi o va face, Harrow. Are şi o va face.
Generalul se îndreptă cu paşi apă saţi spre parapetul dinspre
port şi ră mase acolo, privind spre luminiţele care scâ nteiau, calde şi
îmbietoare, în Minas. Vâ ntul purta sunetul vesel al muzicii peste ape.
Totuşi, vocea generalului îşi pă stră ră ceala cazonă .
— Conflictul s-ar putea să nu ajungă la noi anul acesta. Poate
nici chiar la anul. Dar se apropie, ascultă bine ce-ţi zic. Se apropie şi în
curâ nd va fi aici.

CAPITOLUL 4

Catherine trase uşor de şnururile bonetei. Ar fi vrut să îşi poată

lă sa boneta că zută pe umeri, ca să simtă briza uşoară fluturâ ndu-i
pă rul şi ră corindu-i faţa nă duşită . Totuşi, chiar dacă se afla pe o potecă
izolată , fă ră ţipenie de om prin preajmă , îi era teamă să nu o vadă
cineva. Soldaţii din patrulele britanice ar fi fost scandalizaţi să vadă o
tâ nă ră plimbâ ndu-se cu capul neacoperit cum se cuvine.
3
Peste douăzeci şi două de mii de kilometri (n. tr.).
 Sâ ngele îi pulsa nă valnic prin vene, şi obrajii îi erau îmbujoraţi
nu doar de la că ldură , ci mai ales pentru că mâ ine era ziua cea mare.
Ziua nunţii ei. Mai era atâ t de puţin, şi aceasta avea să sosească , în
sfâ rşit, punâ nd capă t lungii sale aşteptă ri. Urma să devină cu adevă rat
soaţa locotenentului Andrew Harrow. Chiar în momentul acela,
preţiosul ei cufă r din lemn de cedru, încă rcat cu albituri de pat şi
ustensile de bucă tă rie, era transportat în noua lor casă , luată de
curâ nd. Lucrurile personale vor ajunge în noul că min abia după
ceremonia de mâ ine.
Încordarea şi neră bdarea nu fuseseră singurele motive pentru
care plecase astă zi din casa pă rintelui să u. De curâ nd, însoţindu-şi tată l
la piaţă , ză rise la sud-vest de oraş, cu două trepte peste nivelul pieţei, o
pajişte retrasă . Aflată la mare distanţă de potecă , pajiştea era ascunsă
aproape în întregime de pă durea care o înconjura. Prin perdeaua
verde a ramurilor, Catherine reuşise să distingă câ teva porţiuni
acoperite cu flori viu colorate. Tată l să u era prea prins de condusul
şaretei pe panta bolovă noasă a dealului pentru a o observa. Fă ră a-i
pomeni despre descoperirea fă cută , fata îşi promisese în sinea ei că , în
curâ nd, avea să se întoarcă pentru a cerceta zona.de una singură .
Complet vră jită de acest loc secret, Catherine ajunsese să viseze
la el zi şi noapte. Deşi nu reuşi să revină aici decâ t azi, câ nd mai
ră mâ nea o singură zi pâ nă la nunta ei, nă dă jduia să mai gă sească flori
pentru decorarea capelei sau mă car a voalului de mireasă .
Pe mă sură ce urca, tâ nă ra încercă să vadă cu ochii minţii
schimbă rile care aveau loc zi de zi pe pajiştea secretă , odată cu
trecerea orelor. Îşi imagină cum ră sare soarele deasupra arborilor;
cum le stră punge, la ora amiezii coroanele, împodobind cu o stră lucire
aurie întreaga lume adă postită sub cupola înverzită ; pentru ca apoi, la
lă sarea serii, lumina lui să se stingă treptat, învelind natura în nuanţe
delicate de albastru închis; iar noaptea să facă loc pe cer gingaşei luni
şi stelelor scâ nteietoare care scaldă pajiştea în lumina lor blâ ndă ,
transformâ nd-o într-o lume misterioasă şi fermecată . Catherine voia să
creadă că nimeni în afară de ea nu mai ştia de existenţa acestui loc,
care pă rea unul ideal, diafan. Îşi dorea cu ardoare ca acesta să poată fi
numai al ei, un loc în care să poată evada, chiar şi după ce se va mă rita.
Tâ njea după o oază , un mic paradis terestru, departe de zvonuri şi de
veştile rele care îi tulburau fericirea.
Pe mă sură ce iuţea pasul, inima îi bă tea din ce în ce mai
puternic. Oare pajiştea avea într-adevă r acel aer magic pe care şi-l
închipuise ea? Dar mai era oare acolo? Şi dacă era cumva proprietatea
altcuiva? Spera din tot sufletul să poată fi numai şi numai a ei.
Nu suflase niciun cuvâ nt despre destinaţia ei nici tată lui, şi nici
mă car lui Andrew. Câ nd îi spusese că se duce să culeagă flori pentru
buchetul de mireasă , tată l încuviinţase din cap, fă ră să acorde multă
atenţie vorbelor ei. Nu îi mă rturisise că pajiştea pe care o că uta se afla
la mare distanţă de să tucul lor. Ştia că el nu se va învoi ca ea să meargă
atâ t de departe neînsoţită . Nu că ar fi existat vreun motiv real de
îngrijorare. Arareori se întâ mpla ca indienii Micmac să se apropie atâ t
de tare de aşezare. În toată viaţa ei, aceştia intraseră în sat de trei sau
de cel mult patru ori. Din câ nd în câ nd, se întâ mpla să îi vadă pescuind
în bă lţile de pe ţă rm, dar, de regulă , ei preferau să vâ neze şi să
pescuiască mai departe de aşeză rile albilor. În ceea ce-i privea pe
francezi, Catherine nu le că utase niciodată compania, dar nici nu avea
vreun motiv personal să se teamă de ei. Totuşi, ştia că tată l să u, cu
precă dere acum, câ nd zvonurile despre izbucnirea ră zboiului se
reînnoiră , ar putea să aibă o cu totul altă pă rere în această privinţă .
Ardea de neră bdare să îşi umple braţele cu florile multicolore
de pe pajişte. Ele nu îi vor împodobi doar buchetul de mireasă , ci şi
inima, înă lţâ nd-o la o stare de beatitudine şi conferindu-i acea forţă
interioară de care ştia că va avea nevoie pentru a deveni o soţie – şi
poate, într-o bună zi, mamă – bună .
Gâ ndurile ei se îndreptară , aşa cum era de aşteptat, că tre
Andrew, şi obrajii i se îmbujorară şi mai puternic. Câ t de tare îl iubea şi
câ t de mult îl admira. Îşi dorea să devină tot ceea ce vedea el în ea. Voia
să fie o parte din universul lui. Să îi înţeleagă gâ ndurile. Să -i
împă rtă şească simţă mintele cele mai profunde. El deja îi împă rtă şise
atâ t de multe despre el. Asta o fă cea să îl iubească şi mai mult. Însă
câ nd venea vorba de chemarea lui, de datoria sa de oştean al regelui,
Andrew se închidea în sine. Câ nd încerca să îl atragă într-o
conversaţie, el pă rea că nu doreşte să vorbească . Femeile nu trebuie să
se preocupe de treburi militare, îi spusese el cu blâ ndeţe într-una
dintre aceste ocazii. Dar acestea nu erau doar treburi militare,
obiectase ea, ci chestiuni care îi vor afecta pe toţi locuitorii micuţei lor
aşeză ri, ba mai mult, ele vor afecta în mod hotă râ tor viaţa şi siguranţa
viitorului ei soţ. Şi, în calitate de soaţă , ea nu dorea să ră mâ nă stră ină
de niciun aspect al vieţii lui.
El îi strâ nsese cu putere mâ na într-a lui şi zâ mbise.
— Şi nu ai să ră mâ i nicidecum stră ină de nimic, draga mea. Tu ai
să -mi pregă teşti sacul cu merinde, ai să mă să ruţi la despă rţire şi ai să
aştepţi întoarcerea mea cu o lumină la fereastră .
Atâ t fusese dispus să îi divulge despre cariera sa, dar ochii i se
umpluseră de că ldură vă zâ nd grija ei pentru el. Pă rea a fi mâ ndru de
faptul că nevasta îi era cu adevă rat interesată nu doar de afacerile
Statului, ci şi de modul în care ele afectează atâ t viaţa comunită ţii din
care face parte, câ t şi pe cea a viitorului ei soţ.
Prin urmare, Catherine se mulţumise cu lucrurile pe care
Andrew era pregă tit să i le împă rtă şească . Poate cu timpul îi va putea
câ ştiga încrederea deplină şi el va fi mai deschis cu ea în anumite
privinţe.
Tâ nă ra încetini pasul şi, brusc, se trezi şovă ind. Avea să poată
cerceta, în sfâ rşit, pajiştea. Pajiştea ei. Nu mai avea de fă cut decâ t un
pas pentru a ieşi din adă postul pă durii umbroase şi a pune piciorul pe
pajişte.
Respiră adâ nc. Va fi oare aşa cum şi-a imaginat?
Se strecură pe sub o salcie, dâ nd la o parte ramurile joase ale
arborelui. Fustele lungi din bumbac se frecară de tufele verzi. Da.
Pajiştea era exact cum şi-o amintea: minunată . Şi nu era nimeni în jur
care să îi tulbure singură tatea.
Înconjurată din toate pă rţile de copaci semeţi ca nişte turnuri,
vâ lceaua se întindea în faţa ei ca o mă reaţă catedrală în aer liber, cu
cerul albastru în loc de cupolă . Pă să rile ţâ şneau în zbor pe bolta de
azur, ciripindu-şi una alteia. O veveriţă mare cu blana cenuşie o salută
printr-un chiţă it.
Fă cu un pas înainte, lă sâ nd din mâ nă ramura, care reveni la
locul să u, asemeni unei uşi ce se închidea în urma ei. Faţa îi era toată
zâ mbet. Era singură printre flori, şi triluri de pă să rele, şi nori ce
pluteau alene sus pe cer. Locul acesta o umplea de beatitudine. Îi tă ia
respiraţia. Se lă să în genunchi şi îşi îngropă faţa în cel mai apropiat
strat de flori, inspirâ ndu-le cu nesaţ parfumul. Apoi îşi ridică ochii spre
ceruri.
— Îţi mulţumesc, rosti ea din toată inima.
Cuvintele o surprinseră chiar şi pe ea. Nu avea obiceiul să se
roage în mod spontan, din inimă . Rugă ciunile pe care le ştia ea erau
învă ţate de la alţii. Aveau o formă strictă . Erau repetate în cor la
biserică , sub formă de litanie. Dar acum, tot aşa cum nu putu să le
poruncească mâ inilor să nu se întindă după cele mai apropiate flori, nu
putu să -i poruncească nici inimii să nu îşi strige recunoştinţa faţă de
Dumnezeu.
— Voi avea cel mai frumos buchet purtat vreodată de o mireasă
în drum spre altar, şopti ea pentru sine.
Dar nu se gră bi să culeagă gingaşele flori. Avea nevoie de timp.
Avea nevoie de timp pentru a savura farmecul acestei lumi aparte.
Pentru a simţi că ldura, forţa, speranţa pe care i le imprima în suflet
acest loc nou gă sit, al pă cii interioare. Era exact ceea ce îi trebuia
sufletului ei pentru a că pă ta puteri noi.
— Mă icuţă , de ai fi aici, de ai fi putut să -mi fii ală turi în această
zi, sufletul îmi spune că m-ai fi adus chiar în locul acesta. În locul acesta
plin de senină tate, de linişte şi de frumuseţe. Câ t mă bucur că i-am
gă sit!
Catherine îşi schimbă poziţia, aşezâ ndu-se acum pe iarba
pajiştii, cu fusta lungă înfă şurată strâ ns în jurul picioarelor, ră sfirâ nd
uşor cu mâ inile florile din ambele pă rţi. Încet-încet, în timp ce fă cea
acest lucru, un zâ mbet îi cuprinse faţa. Deşi se afla aici pentru prima
oară , se simţea minunat. Se simţea acasă .

Cu coşul gol în mâ nă , Louise Belleveau traversă podeţul peste

cel mai îngust punct al râ ului şi începu să urce dealul. Că rarea
principală care ducea de-a lungul crestei era mult prea periculoasă
zilele astea. Soldaţii britanici pă reau să fie prezenţi pretutindeni. Li se
auzeau peste tot caii tropă ind şi fornă ind, şeile scâ rţâ ind şi muschetele
ză ngă nind. Deşi fata nu înţelegea ce spuneau, glasurile lor sunau
mereu mâ nioase şi aspre. Louise nu era îngrijorată din cauza
indienilor Micmac. Încă din copilă rie fusese învă ţată să îi considere pe
indieni prietenii ei. Ei bine, nu chiar prieteni. Mai degrabă aliaţi.
Gâ ndul că în pă dure ar putea da nas în nas cu o ceată de piei-roşii aflaţi
la vâ nă toare nu o înfricoşa deloc. Cu oştenii britanici însă , era altă
poveste. Tată l să u le atră sese deseori atenţia în mod solemn atâ t ei, câ t
şi celorlalţi să teni să nu intre în contact cu englezii decâ t dacă era
absolut necesar.
Avertizarea pe care i-o fă cuse Henri, pe de altă parte, avea un
caracter mult mai personal. Câ nd adusese vorba despre câ t de drag îi
era să facă asemenea plimbă ri prin pă dure, el se întunecă la faţă , şi
aerul jovial pe care îl aveau de obicei cuvintele sale dispă ru cu
desă vâ rşire.
Ai mare grijă , ma chérie! o atenţionase el. Aceia nu-s oameni în
care să poţi avea încredere. Nici chiar ochii unui mojic de britanic nu
au cum să nu vadă că eşti o femeie frumoasă .
În sinea ei, Louise era încâ ntată de faptul că el era atâ t de
protector faţă de ea. Asta o fă cea să se simtă mult mai încreză toare în
siguranţa ei şi mult mai sigură de locul pe care îl ocupa în inima lui.
Chiar şi aşa, nici prin cap nu îi trecea să renunţe la plimbă ri. Totuşi, de
data aceasta dă du dovadă de mult mai multă bă gare de seamă . De
dragul lui Henri.
Acum pă şea cu grijă printre copaci, atentă la orice mişcare sau
zgomot din jur. Odată Henri chiar fă cuse o glumă , spunâ nd că se mişcă
prin pă duri ca un indian Micmac. Ca o umbră tă cută , acestea fuseseră
cuvintele lui, îşi aminti Louise zâ mbind.
Deşi era scump la vorbă , Henri îi spusese atâ tea lucruri care îi
fă ceau inima să i se înfioare de drag. Louise abia aştepta ziua de mâ ine,
câ nd destinele lor aveau să fie unite pentru toată viaţa.
Aşteptarea acestei zile i se pă ru că durează o veşnicie.
— Am să îmbă trâ nesc pâ nă să ajung mireasă , i se plâ nsese ea
odată lui Henri, pe vremea câ nd el pă rea că vrea să mai tă ră gă neze
lucrurile.
Acum, din fericire, nu mai avea de aşteptat decâ t o zi. Mâ ine, în
zori, la câ ntatul pă să rilor, ea şi cu Henri aveau să rostească sfintele
jură minte de cununie. Pentru a spori şi mai mult stră lucirea acestei
zile festive, Louise dorea ca bisericuţa şi casa pă rintească să fie pline
cu flori. Ştia exact locul unde avea să gă sească florile de care avea
nevoie: pe pajiştea de pe deal, de pe povâ rnişul de deasupra satului.
Din ziua în care o descoperise, îndră gostindu-se de solitudinea
şi pacea pe care le gă sea aici, Louise vizitase pajiştea ori de câ te ori
putuse să se strecoare în afara satului. Vâ lceaua era un refugiu
minunat, în care putea să închidă ochii şi să îşi imagineze că nimic din
nesiguranţa şi problemele care pluteau în aer, deasupra întregului sat,
ca nişte rotocoale albă strii de fum, nu există de fapt. Câ nd era pe
pajişte, putea să îşi scoată din minte toate acestea, să îşi liniştească
gâ ndurile şi să se gâ ndească doar la lucruri frumoase. La cum va fi
viaţa ei ală turi de Henri. La copiii pe care spera să îi aibă într-o bună zi.
Dorea ca primul nă scut să fie bă iat şi să semene cu tată l să u. Ar fi atâ t
de mâ ndră să legene în braţe pruncul lui Henri.
Îmbujorâ ndu-se la gâ ndul de a deveni soţie şi mamă , Louise
lungi pasul, traversâ nd cu mare iuţeală un alt crâ ng umbros. Dâ ndu-şi
seama că , în graba mare, aproape că uitase de prudenţă , fata pă şi cu
grijă pe pajişte, privind cu atenţie marea de verdeaţă ce i se aşternea în
faţa ochilor, înainte de a merge mai departe.
Da, era singură . Ca de obicei.
Maică -sa avea să o certe cu asprime dacă ar fi stat prea mult.
Louise îşi imagină vorbele mâ nioase cu care ar fi întâ mpinat-o la
întoarcere. „Ai habar cât de multe mai sunt de pregătit pentru primirea
nuntaşilor? Au crezi că bucatele se fac singure? Poate curcanii sălbatici
or sălta în cuptoare de bunăvoie şi nesiliţi de nimenea”. Fata zâ mbi din
nou. Într-adevă r, mai erau multe de fă cut. Deşi se trezise înainte de
ivirea zorilor şi muncise din greu toată ziua, mamă -sa trudise şi mai
mult. Oricâ t de tare ar fi încercat, Louise nu reuşea să şi-o imagineze
pe mama ei lă sâ nd treburile deoparte în timpul zilei, pentru a se
bucura de o clipă de ră gaz undeva, în afara gospodă riei.
Mâ nată de conştiinţă , fata nu mai pierdu timpul şi se apucă
numaidecâ t să culeagă braţe de flori.
Deşi îşi dorea cu ardoare să mai ră mâ nă acolo o vreme, pentru
a-şi linişti inima şi pentru a-şi pregă ti mintea pentru cele ce urmau să
se întâ mple, ştia că trebuie să se întoarcă degrabă acasă , pentru a ajuta
la pregă tirile pentru nuntă . Mâ ine, câ nd un nou soare se va înă lţa pe
cer, neamurile şi prietenii vor da nă vală în casa lor simplă , dar
spaţioasă , ră sfirâ ndu-se pe sub pomii din curte, zgomotoşi, voioşi şi
pregă tiţi
Să -i să rbă torească bucuria de a deveni Madame Henri
Robichaud. Trebuie să culeagă florile şi să se întoarcă acasă fă ră de
ză bavă .

Auzind o mişcare uşoară dinspre partea stâ ngă , Catherine ridică

iute capul. La început, crezu că o fi încă lcat, fă ră voia ei, teritoriul unui
urs. La gâ ndul că zgomotul putea să vină nu de la un urs, ci de la un om
ce se apropia tiptil, inima începu să îi bată şi mai repede. De fapt, nu
auzise nimic şi nici nu vă zuse pe cineva; dar putea fi doar din cauză că
se cufundase în visare, fă ră să fie atentă la ce se petrecea în jur.
Pregă tită să o ia la fugă , se ridică încet în picioare, privind în toate
direcţiile, câ nd ochii îngroziţi îi că zură pe o femeie tâ nă ră care traversa
pajiştea, culegâ nd flori. Judecâ nd după straiele acesteia, Catherine îşi
dă du seama, chiar şi de la această distanţă , că tâ nă ra era o acadiană .
Împă rţea pajiştea cu o franţuzoaică . Întâ i simţi dezamă gire, apoi
indignare. Cu ce drept se afla ea acolo? Pajiştea aceasta era a
englezilor.
Preţ de o clipă , Catherine îşi lă să privirea să coboare de-a lungul
povâ rnişului dealului, peste câ mpia care se întindea mai jos, de-a
lungul liniei de coastă . Spre surprinderea ei, descoperi că ambele sate
se aflau acolo: aşezarea britanică Edward, cu fortul care se iţea la un
capă t, într-o parte, şi satul francez Minas, în cealaltă parte.
Se întoarse cu faţa spre tâ nă ra franţuzoaică . Nu pă rea să aibă
mai mult de optsprezece ani, ceea ce însemna că erau cam de aceeaşi
vâ rstă . Era frumuşică . Faţa ei, încadrată de plete mă tă soase, lungi şi
negre, avea un aer poznaş, aducâ nd cu cea a unui spiriduş pus pe şotii.
Culegea floare după floare, fă ră să -şi ridice o clipă ochii negri şi
stră lucitori.
Purta o rochie simplă cu mâ neci lungi, din pâ nză ţesută în casă ,
un şorţ brodat şi o bonetă albă , scrobită , care îi atâ rna pe spate. Printre
englezoaice, asemenea veşminte ar fi indicat o obâ rşie umilă , dar, în
cazul ei, ţinuta pă rea atră gă toare şi plină de naturaleţe. Fata venea tot
mai aproape, câ ntâ nd încetişor – probabil un câ ntecel francez de
petrecere.
La un moment dat, Catherine vorbea şi citea atâ t de bine în
limba franceză , încâ t profesoara ei hotă râ se că nu mai era nevoie să îi
dea lecţii, spunâ ndu-i că va fi de-ajuns să continue studiul pe cont
propriu. Totuşi, întrucâ t trecuseră ani buni de câ nd nu mai deschisese
o carte de franceză , acum nu reuşea să înţeleagă decâ t câ teva cuvinte
din câ ntecul vesel al fetei. Ceva despre o fecioară franceză , iubită de un
cavaler neînfricat.
Franţuzoaica se apropia tot mai mult de centrul pajiştii ovale.
Catherine îşi dă du seama că aceasta urma să îi descopere prezenţa din
clipă în clipă . Ce să facă ? Să facă un pas înainte şi să o salute? Nu dorea
să o sperie. Ea s-ar fi speriat, dacă ar fi fost în locul celeilalte. Totuşi, un
lucru era sigur: trebuia cumva să îşi facă simţită prezenţa.
Încet şi hotă râ t, Catherine fă cu un pas în faţă , fă ră să -şi ia ochii
de la tâ nă ra care se apropia câ ntâ nd. După cum se aştepta, la auzul
mişcă rii, fata cu plete negre ridică iute capul. Câ ntecul i se stinse pe
buze şi aruncă o privire încordată în direcţia ei. Ză rind-o, se opri pe
loc. Cele două stă teau nemişcate, la câ ţiva metri una de cealaltă ,
privindu-se fix, fiecare cu braţele încă rcate de flori, fiecare cu un aer
speriat şi întrebă tor întipă rit pe chip.
Franţuzoaica fu cea care sparse gheaţa. Cu un singur cuvâ nt.
— Bonjour4, spuse ea, înclinâ ndu-şi uşor capul.
Avea o voce caldă şi melodioasă . Catherine spera în sinea ei ca
fata să mai spună ceva. Totuşi, acest lucru nu se întâ mplă .
— Good morning, ră spunse ea încet, încercâ nd să schiţeze un
zâ mbet, urmat de un bonjour rostit cu accent englezesc, dar şi cu
emoţie, şi de o înclinare timidă a capului.
Apoi cele două fete porniră în direcţii opuse, cufundâ ndu-se
fiecare în culesul florilor.
Câ nd plecă de pe partea ei de pajişte, Catherine privi în urmă şi
vă zu pletele negre şi fusta celeilalte tinere dispă râ nd în desişul verde
al pă durii.

CAPITOLUL 5

Prima zi a lunii iulie aduse cu ea un cer de un albastru nesfâ rşit,

punctat doar ici şi colo de câ ţiva norişori ră zleţi. Câ mpurile cu iarbă
înaltă şi înmiresmată se întindeau la poalele munţilor cu pă duri
înverzite, ce tronau sub stră lucirea soarelui aidoma unor santinele. În
depă rtare, apele golfului Cobequid aveau un luciu de oglindă . Era ora
prâ nzului şi toţi locuitorii satului Minas se strâ nseseră pentru nunta
Louisei Belleveau şi a lui Henri Robichaud. Era o poveste menită să fie
transmisă din generaţie în generaţie şi depă nată iarna, pe lâ ngă foc. O
poveste care să încă lzească inima fiecă rei fete care visează la ziua în
care va avea loc nunta ei, sub soarele romantismului şi al iubirii. O
poveste despre o fată a că rei frumuseţe ar fi putut să cucerească inima
4
Bună dimineaţa!
orică rui nobil francez, care-şi dă ruise inima, în schimb, unuia de-al lor.
Pe vremea câ nd cei de vâ rsta lui încă se mai desfă tau cu jocurile
copilă riei, Henri Robichaud fusese forţat de împrejură ri să se
maturizeze înainte de timp. Primul se stinsese din viaţă tată l să u,
doborâ t de febra care secerase în vara aceea aproape o treime din
locuitorii satului. Mama lui Henri îşi urmase bă rbatul după doar două
zile. Fiind un ră stimp atâ t de scurt între morţile lor, cei doi au fost
înmormâ ntaţi în aceeaşi după -amiază . Ca şi cum această tragedie nu ar
fi fost de ajuns pentru să rmanul Henri, care pe atunci
Avea doar doisprezece ani, culturile familiei erau la un pas de a
putrezi pe câ mpuri.
Scuturâ nd uşor capul, Louise reveni cu gâ ndurile în prezent.
Maică -sa îi îndreptă rochia şi îi legă încă o dată funda lungă de satin –
singura bucă ţică de satin din tot satul – a bonetei de cununie. Mireasa
purta o rochie brodată , cu croială tradiţională , veche de mai multe
generaţii, ce că dea în falduri largi de sub piept.
Louise prinse cu o mâ nă poalele lungi ale rochiei şi începu să
coboare scă rile. Scă rile casei, singurul că min pe care îl cunoştea. Simţi
o uşoară strâ ngere de inimă în timp ce cobora treaptă după treaptă ,
ştiind că se îndreaptă spre viitorul ei. Viitor în care o aşteptau cel după
care îi tâ njea inima, dar şi atâ t de multe lucruri încă necunoscute.
La ieşirea din casa pă rintească , fu întâ mpinată de zâ mbetele şi
uralele să tenilor. Oameni pe care îi cunoştea de câ nd se nă scuse. În
spatele celor din satul ei se afla o ceată şi mai mare, formată din
locuitorii satelor şi că tunelor vecine. Un vă l de ceaţă i se aşeză peste
ochi şi nu le mai putu distinge chipurile. În inima şi mintea ei avea loc
o cavalcadă de sentimente şi de amintiri dulci-amare ce îi
împă ienjeneau vederea.
Louise ştiuse că se va că să tori cu Henri Robichaud încă de la
vâ rsta de unsprezece ani. Şi iată -l acum aici – tocmai atunci mulţimea
se despă rţi în două , formâ nd un culoar la capă tul că ruia îl vă zu clar pe
el, Henri Robichaud, în costum de culoare închisă şi că maşă albă .
Fericirea pe care o simţi tâ nă ra în momentul acela este greu de descris
în cuvinte. Henri ră spunse privirii încă rcate de iubire cu scumpul să u
zâ mbet, zâ mbetul acela mare şi bun, care nu se stinsese niciodată , nici
mă car în acei primi ani de chin prin care ră zbise, în cea mai mare
parte, de unul singur.
În timp ce înainta încet spre el, Louise avea impresia că unii
să teni ară tau cu degetul spre Henri, depă nâ nd vestita lui poveste.
Spunâ nd cum s-a spetit muncind în acea primă vară după moartea
pă rinţilor să i. În acea vară , aproape fiecare familie din Minas pierduse,
din cauza febrei, pe cineva drag. Louise îşi amintea şi acum tristeţea
din casa lor la moartea pruncului în faşă , şi pă tuţul de lâ ngă vatră ,
ră mas pustiu, ca şi privirea pă rinţilor ei. Cei mai mulţi dintre locuitorii
satului erau orbiţi de durere şi se zbă teau să îşi salveze propriile
culturi, astfel încâ t puţini avuseseră puterea sau timpul necesar pentru
a-i oferi bietului Henri Robichaud mai mult decâ t simple condoleanţe.
Nu că Henri ar fi cerut ajutorul cuiva. Nu a fă cut-o nici mă car în
septembrie, câ nd au început să bată vâ nturile reci ale toamnei, înainte
ca jumă tate din culturile familiei să fie recoltate. Cei care ştiau lucrul
acesta admirau stră duinţa bă iatului, dar bă nuiau că , în cele din urmă ,
va fi nevoit să -şi lase casa şi câ mpurile şi să se mute la rude sau să
muncească pentru un alt fermier.
Louise fusese cea care, trecâ nd pe lâ ngă ferma Robichaud în
acea zi aproape fatidică , îl gă sise pe Henri pră buşit pe câ mp. Fata
alergase acasă într-un suflet să -şi anunţe tată l. Câ nd se întoarse pe
câ mp împreună cu el, cei doi descoperiră că bă iatul se că znise să se
ridice din nou în picioare şi continua culesul. Chiar şi acum, câ nd
înainta prin mijlocul alaiului vesel de nuntă , Louise îşi amintea
momentul acela ca şi cum s-ar fi întâ mplat ieri. Tată l ei luase din
mâ inile lui Henri sapa, uitâ ndu-se lung la urmele de sâ nge de pe
mâ nerul uneltei. Câ nd întorsese în sus palmele bă iatului, vă zuse că -i
erau tă iate şi sfâ şiate. Bă iatul încercase să se elibereze din strâ nsoare,
dar abia mai avea putere să se ţină pe picioare. Se holbase la bă rbatul
uluit din faţa lui şi spusese simplu: „Acesta este pă mâ ntul familiei
Robichaud”. După care leşinase din nou.
 Aceeaşi febră care îl lă sase pe Henri orfan de ambii pă rinţi, îi
adusese lui Jacques investitura de mai-mare al clanului. Printre
primele sale decrete, el solicită sprijinul clanului pentru salvarea
fermei Robichaud şi culesul recoltei. Pastorul, proaspă t sosit în locul
fostului paroh, care nu supravieţuise epidemiei, li se ală turase. Deşi
eforturile lui erau pline de stâ ngă cie, dorinţa lui tă cută , dar arză toare,
de a-l ajuta pe bă iat şi de a-i aduce alinare constituise o pildă vie
pentru toţi ceilalţi.
Cumva, participarea întregii comunită ţi la depă şirea acestei
tragedii personale ajută la îndepă rtarea vă lului de tristeţe şi durere
care se aşternuse asupra satului. Iarna veni şi trecu, iar odată cu
primă vara le veni şi oamenilor inima la loc. Erau din nou pregă tiţi să
înfrunte viitorul. În urmă torul sezon de semă nat şi recoltat, Henri
primi ajutor din toate pă rţile. Pe parcursul anilor ce-au urmat, Henri
Robichaud îi ră splă ti însutit pe cei care-i ajutaseră atunci. Crescâ nd
puternic şi plin de voie bună , Henri era mereu gata să ajute pe oricine
avea nevoie de ajutor, punâ ndu-le la dispoziţie vâ nat, peşte, fructe şi,
nu în ultimul râ nd, puterea braţelor sale. Toţi să tenii puteau conta pe
prietenia lui.
Inima Louisei începu să bată nebuneşte şi gâ ndurile fetei
reveniră în prezent. Pastorul aştepta chiar în spatele lui Henri, cu
Biblia în mâ nă . Purta pă lă ria cu boruri largi şi cea mai bună sutană din
câ te avea, a că rei culoare mohorâ tă contrasta puternic cu zâ mbetul
cald şi aprobator din ochii să i.
După acele vremuri grele de la sosirea lui în sat, pastorul Jean
Ricard, un adevă rat om al lui Dumnezeu, a că rui inimă bă tea pentru
Acadia, devenise un membru îndră git al comunită ţii.
De o parte a lui, fetele care ţineau tradiţionalul steag al cununiei
chicoteau, neră bdă toare să înceapă ceremonia. Florile culese de Louise
de pe pajişte formau coroana din vâ rful steagului. Panglicile lungi care
fluturau în briza ră coritoare urmau să fie adunate în cadrul jocului
fecioarelor.
Fă ră a rosti un cuvâ nt, Henri o privi într-un fel anume, numai de
ea ştiut şi fă cu un pas înainte, ală turâ ndu-i-se. Întorcâ ndu-se cu spatele
la ei, pastorul conduse alaiul de nuntă pâ nă la capela albă de pe deal.
Biserica din Minas, aflată în mijlocul unui câ mp de clopoţei şi
gă lbenele, era cea mai veche construcţie din sat, datâ nd de pe vremea
întemeierii satului. În spatele bisericii, se înă lţa un zid de piatră , nu
foarte înalt, ce mă rginea cimitirul să tesc. Unele pietre funerare erau
atâ t de vechi, încâ t numele celor care se odihneau acolo fuseseră şterse
de timp şi de vâ nt. Louise inspiră adâ nc aerul vă ratic şi se gâ ndi că tot
ce îşi dorea în această minunată zi era să -şi tră iască viaţa ală turi de
familie şi de prieteni, să fie soaţa lui Henri Robichaud, să -şi crească
pruncii şi apoi să moară şi să fie îngropată aici, în inima Acadiei.
În timp ce pă şea pe binecunoscuta că rare spre intrarea în
biserică , ea observă un grup de bă rbaţi ce stă teau în picioare lâ ngă
zidurile cimitirului, privind spre miază noapte, dincolo de râ ul Minas, la
fumul care se ridica dintr-o aşezare locuită de englezi. Cum de le putea
trece prin cap să tulbure această zi perfectă cu discuţii despre nă paste
şi belele? se întrebă ea îmbufnată .
Simţindu-i parcă încordarea, Henri se aşeză înaintea ei,
împiedicâ nd-o să -i vadă . Ochii lui negri stră luceau de bucurie. Privind
adâ nc în ei, Louise gă si acolo o promisiune care îi umplu fiinţa de
fericire. Urma să se mă rite cu Henri, singurul bă rbat pe care l-a iubit
vreodată . Urma să devină Louise Robichaud. Îşi întoarse privirea spre
capelă şi spre zidurile acesteia, zugră vite simplu cu var alb. „Aici
suntem în siguranţă … Aici suntem acasă ” pă rea să spună zâ mbetul cu
care îşi privi bă rbatul iubit.

CAPITOLUL 6

Nici mă car ciripitul pă să rilor, care ră suna vesel dincolo de

fereastră , nu îi putea atrage atenţia. Vâ rtejul tră irilor pe care le încerca
o ţintuia locului. Catherine nu se simţea în stare nici mă car să se ridice
şi să se îmbrace. Astă zi, niciuna dintre tră irile de sub soare nu îi era
stră ină , dar i-ar fi fost cu neputinţă să descrie în cuvinte tot ce simţea
în acest moment.
Rochia ei de mireasă , aninată pe uşa dulapului, era scă ldată de
razele stră lucitoare ce bă teau prin fereastra deschisă . Tată l să u
cumpă rase o bucată de satin de un albastru pal, cum nu mai vă zuse
pâ nă atunci, ce semă na cu culoarea cerului după ploaie, la un ceas
înainte de ră să ritul zorilor. Croitoreasa satului lucrase zile şi nopţi
întregi pentru a coase dantela pe guler şi pe mâ neci şi pentru a modela
lunga trenă dantelată . Mâ necile erau bufante la umeri, aşa cum
pretindeau cele mai recente gazete englezeşti că ar fi fost ultima modă
în cercurile londoneze.
Emoţionată şi totodată înspă imâ ntată , Catherine se cuprinse cu
braţele, sperâ nd că Andrew o va gă si răpitoare. Acesta fusese cuvâ ntul
folosit de că tre un ofiţer pentru a descrie o englezoaică venită să
viziteze coloniile. Catherine dorea ca Andrew să o gă sească răpitoare,
astă zi mai mult decâ t oricâ nd. Voia să dovedească faptul că , deşi a
crescut în colonii, era o tovară şă potrivită pentru un ofiţer englez. Şi nu
pentru unul oarecare, ci pentru unul de viţă nobilă .
Andrew vorbea arareori despre trecutul să u. Din puţinul pe care
i-l împă rtă şise, Catherine era sigură că , atunci câ nd venise în colonii,
rupsese orice legă tură cu trecutul şi că nu se va întoarce niciodată în
Anglia. Au vorbit puţin despre moartea scumpului să u tată şi despre
un frate mai mare, că ruia îi reveneau de drept averea şi moşia familiei.
Nu, Andrew nu mai era bine-venit în Anglia. Deşi i-ar fi plă cut să
vadă castelul familiei Harrow, Catherine nu era tristă . Patria ei era
Acadia, iar Edward, satul în care spera să tră iască pentru tot restul
vieţii. Ală turi de Andrew.
Totuşi, o trecu un uşor fior. Nu înţelegea de ce se simţea atâ t de
înfricoşată şi de nesigură . Aerul era cald şi înmiresmat, pă să rile câ ntau,
iar sub fereastra ei, satul ră suna a să rbă toare.
Probabil că nu îi era deloc teamă de ziua de astă zi, ci de zilele ce
aveau să vie. De traiul într-o casă nouă , alta decâ t cea pe care o ştia şi o
iubea. Avea să fie traiul ală turi de bă rbatul pe care îl iubea, e adevă rat,
dar erau atâ t de multe lucruri pe care nu le ştia.
O trecu un nou fior. Da, asta era. Era înspă imâ ntată de tot ceea
ce nu ştia despre zilele şi anii ce aveau să vină . Ca şi cum pâ nă şi
această zi superbă ar fi fost umbrită de nesiguranţa unui viitor
necunoscut.
Îşi întoarse privirea spre Biblia aşezată pe masa din colţ. Chiar şi
numai coperta că rţii sfinte o ducea cu gâ ndul la tată l să u. John Price
era un om evlavios, care îşi manifesta simţă mâ ntul religios într-un
mod rece şi oarecum rigid. Îi poruncise încă de câ nd era mic copil să
citească Biblia şi să înveţe pe dinafară pasaje din carte. „Cunoaşte legea
Domnului”, o îndemnase el adesea. „Cunoaşte legea”.
Totuşi, în această zi, care marca începutul unui nou capitol în
viaţa ei, Catherine îşi vedea pă rintele cu alţi ochi. Poate pentru că urma
să plece cu adevă rat şi pentru că , în noaptea asta şi în toate nopţile de
acum încolo, avea să pună capul pe pernă sub un alt acoperiş, reuşea
să -şi vadă tată l într-o lumină cu totul nouă . Îşi dă dea seama abia acum
că mare parte din copilă ria ei fusese caracterizată de ordine de acest
tip. Tată l să u era un om distant, preocupat doar de propria persoană .
Deşi ţinea la ea cu adevă rat, nu fusese niciodată în stare să -şi arate
iubirea. Încercă să îşi amintească dacă acesta îi vorbise vreodată de
iubire. Nu, nu o fă cuse niciodată .
De la moartea soţiei sale, probabil că lui John Price nici nu-i
trecuse prin cap că ar trebui să îi spună Catherinei că o iubeşte.
Fă câ nd această descoperire, inima îi fu cuprinsă de o uşoară
întristare, dar nu pentru mult timp. Tocmai dobâ ndise o uriaşă forţă de
înţelegere şi, odată cu ea, o putere crescâ ndă de a ierta. Catherine privi
îndelung Cartea. Tată l să u insistase mereu ca ea să dea dovadă de
integritate morală , să fie o fiică bună şi un bun membru al bisericii lor.
Totuşi, din cauza rigidită ţii lui, ea nu putuse să simtă nicio legă tură
sufletească reală faţă de religia lui strictă .
Luă Biblia în mâ nă şi o aşeză în poală . Deschise coperta
îmbră cată în piele, întrebâ ndu-se dacă nu cumva se ţinuse, în tot acest
timp, la distanţă de ceva ce putea fi cu adevă rat preţios. Noua ei
descoperire cu privire la tată l să u şi la ea însă şi pă rea să o îndemne nu
doar să privească lucrurile altfel, ci şi să iasă din sfera că lduţă a
lucrurilor cu care era obişnuită .
Îşi dă du seama că pâ nă acum îl percepuse pe Dumnezeu doar
din perspectiva rece a tată lui ei. De aceea privise Biblia doar ca pe o
sursă de reguli şi avertiză ri.
Însă acum avea nevoie de mai mult. Avea nevoie de înţelepciune
eternă , de că lă uzire şi, de ce nu, de mâ ngâ iere. Urma să se
că să torească , iar mama ei nu era acolo să îi dea sfaturi. Tată l să u era
ocupat, ca de obicei, cu ale lui, iar ea simţea nevoia să spună cuiva tot
ce avea pe suflet, toate temerile şi toate îndoielile. Îi ră sunau în minte
frâ nturi din fraze biblice, pe care le auzise toată viaţa, fă ră să le dea
însemnă tate. Acum acestea pă reau să capete viaţă . „Cere şi ţi se va
da…”, „Veniţi la Mine…”. Catherine simţi că încep să îi ardă ochii. Mama
îi lipsea mai mult ca niciodată .
Totuşi, o simplă privire aruncată asupra paginilor o linişti. Gă si
acolo o promisiune rostită în şoaptă de o voce pe care nu o mai auzise
Pâ nă atunci. O voce care o îndemna să îşi depă şească limitele şi
să vadă Cartea într-o lumină nouă . Poate că aici, în aceste pagini, avea
să gă sească ceea ce că uta cu atâ ta ardoare: că lă uzire care să o ajute să
treacă prin toate misterele şi lucrurile neştiute ce aveau să vină .
Clopotul bisericii începu să bată . Aşezată pe scaun, Catherine îşi
îndreptă spatele, ca şi cum abia atunci s-ar fi trezit. Clopotele bă teau
pentru ea, iar ea nici mă car nu se îmbră case! Se ridică în picioare şi
puse Biblia în sacoşa tapisată pe care urma să o ia cu ea la noapte.
Întinzâ nd mâ na după rochie, se simţi cuprinsă de un sentiment
cald de linişte. Era ca şi cum ar fi fă cut un lucru foarte corect şi foarte
bun prin simpla recunoaştere a faptului că Biblia avea să facă parte din
viitorul ei.

Andrew o avertizase, explicâ ndu-i cu ră bdarea lui caracteristică

faptul că era a tradiţie a ofiţerilor britanici, care va trebui să facă parte
din ceremonial. Chiar şi aşa, câ nd Catherine pă şi în curtea capelei
anglicane şi îi ză ri pentru prima oară , ră mase ţintuită locului.
Soldaţii din compania lui Andrew stă teau aliniaţi în două
formaţii lungi, de o parte şi de alta a aleii. Uniformele de gală , cu
jachete roşii şi pă lă rii de paradă , îi fă ceau să pară aproape la fel de
înalţi precum copacii ce îi adă posteau la umbra lor. Muschetele, ţinute
în sus, cu baionetele fixate în vâ rf, stră luceau ameninţă toare în soarele
amiezii – o pă dure neînsufleţită de cioturi, printre care trebuia să
treacă mireasa pentru a ajunge în faţa bisericii.
Andrew îi explicase cu o nemă surată blâ ndeţe ritualul care
exista încă de la formarea regimentului. Înainte de slujba religioasă ,
soldaţii întâ mpinau viitoarea soţie a unui ofiţer, dâ ndu-i onorul. Deşi
ştia câ t de mult îi displace ideea, erau obligaţi să respecte acest obicei
vechi de câ nd lumea. După ce îl ascultase resemnată , Catherine
avusese de spus un singur lucru:
— E ca şi cum aş fi nevoită să mă mă rit cu întregul regiment, nu
doar cu tine.
Spre disperarea ei, Andrew nu o contrazisese.
Dar iată -l acum pe el, iubirea vieţii ei, aşteptâ nd-o acolo, cu
pă lă ria sub braţ, înalt, suplu şi atâ t de chipeş în uniforma împodobită
cu fireturi aurii. Ochii li se întâ lniră şi, deşi acum, de faţă cu întregul
regiment, nu se cuvenea să îi adreseze mai mult de un surâ s, Catherine
putu citi că ldura din privirea lui plină de bucurie şi neră bdare.
Cu colţul ochiului îi ză ri pe că pitanul Randolf Stevenage
împreună cu consoarta sa, Priscilla. Încă o imagine neplă cută în ziua
nunţii ei.
Andrew îi spusese că guvernatorul din Halifax le fă cea
amâ ndurora o uriaşă onoare trimiţâ ndu-şi propriul aghiotant ca să -şi
prezinte binecuvâ ntarea oficială cu acest prilej. Totuşi, pă rea că nu
crede nici mă car el cuvintele spuse. Priscilla stă tea ţeapă nă în lumina
soarelui, privind-o pe Catherine cu o faţă lipsită de orice expresie.
Catherine îşi luă privirea de la cei doi, îşi îndreptă umerii, trase
aer în piept şi înaintă spre culoarul flancat de oşteni. I se înmuiară
picioarele. Totuşi merse înainte, concentrâ ndu-şi întreaga atenţie
asupra bă rbatului pe care îl iubea din toată inima.
În faţa ei pă şeau două fetiţe, împră ştiind petale de flori
să lbatice, culese de Catherine pe pajiştea de pe deal. Câ nd începură să
înainteze printre râ ndurile de soldaţi, un bă rbat cu o mustaţă lungă şi
ţepoasă şi pieptul zornă ind de medalii îşi scoase fulgeră tor spada din
teacă şi o ridică la fel de nă valnic la un fir de pă r de vâ rful nasului,
ră cnind „Pentru onor, înainte, prezentaţi arm!”
Soldaţii se întoarseră toţi la unison, ridicâ nd, cu o mişcare
nă prasnică , muschetele. Stegarii coborâ ră puţin drapelul regimentului
şi pe cel al coroanei britanice, formâ nd astfel o boltă viu colorată pe
sub care trebuia să pă şească tâ nă ra mireasă .
Una dintre fetiţele care împră ştiau petale scâ nci la auzul
zgomotului iscat şi la vederea bă rbaţilor înalţi ca nişte turnuri.
Catherine o linişti cu un zâ mbet. De dragul lui Andrew. Am să reuşesc s-
o fac de dragul lui.
Lâ ngă Andrew stă tea preotul anglican, iar lâ ngă acesta, tată l ei.
Câ nd privirile li se încrucişară pentru o clipă , fata vă zu că ochii îi erau
mult mai blâ nzi decâ t de obicei.
Era o zi de iulie minunată . Razele soarelui bă teau printre
soldaţi, muschete, baionete şi drapele ca printre crengile unor copaci.
Catherine strâ nse mâ inile pe buchetul de flori şi, fă câ ndu-şi curaj, pă şi
înainte cu zâ mbetul pe buze. Fiecare pas o aducea mai aproape de
iubirea ei.
Câ nd ajunse în dreptul lui Andrew, acesta îi atinse braţul,
dâ ndu-i puterea de a merge mai departe. Apoi Catherine îl luă de braţ
pe tată l să u şi cei doi aşteptară pâ nă câ nd Andrew. Preotul şi să tenii
intrară în biserică . Aproape că nici nu bă gă de seamă ordinele ră stite
ale sergentului-major şi ieşirea soldaţilor în pas de defilare, ră pă indu-
şi cizmele şi armele.
Îşi concentră în schimb atenţia asupra dră gă laşelor chipuri ale
fetiţelor ce împră ştiau flori, vă zâ nd în ele speranţa şi emoţia de care
dorise dintotdeauna să aibă parte în această zi.
Apoi tată l să u spuse ceva, dar Catherine nu era atentă . Dintr-
odată
Ştiu că sosise momentul. Îşi întoarse faţa spre soare şi primi
lumina.
Că ldura şi frumuseţea oferite de el. Astă zi visul ei avea să devină
Realitate.
Câ nd pă şi în biserică la braţul tată lui să u, ră sunară trâ mbiţele.
Andrew o avertizase şi în această privinţă . Două trompete de argint
flancau intrarea în biserică de asemenea manieră , încâ t capetele li se
încrucişau deasupra, iar ciucurii lor lungi şi viu coloraţi atâ rnau,
încadrâ nd intrarea fetei. Trâ mbiţele ră sunară în capelă , iar ecoul le
ră spunse, întregul lă caş vibrâ nd cu claritate, bucurie şi putere.
În biserică era prezentă aproape întreaga comunitate din fortul
Edward. Toţi stă teau ridicaţi în picioare, în cinstea locotenentului
Harrow şi a miresei sale. De această dată , de o parte şi de alta a
drumului că tre altar, Catherine vedea prieteni şi oameni pe care îi
cunoştea de o viaţă . Acum inima îi câ nta de bucurie şi nu îi mai venea
deloc greu să zâ mbească . Iar acolo, lâ ngă altar, o aştepta bă rbatul iubit,
ră spunzâ ndu-i cu zâ mbet.
Zile şi nopţi la râ nd se întrebase cum este să stai în faţa
preotului şi să -ţi uneşti destinul cu al altuia pentru totdeauna. Zile şi
nopţi de speranţe şi de dor cu gâ ndul la omul iubit, care stă tea acum
ală turi de ea. Toate se contopiră acum într-o singură clipă . Totul se
petrecu atâ t de repede, încâ t Catherine aproape că nu avu timp să se
dezmeticească .
Preotul le zâ mbi celor doi şi rosti cuvintele la care tâ nă ră visase
de atâ ta timp: „Vă declar soţ şi soţie”.

CAPITOLUL 7

Cu coşul în mâ nă şi încă lzită de amintirea discuţiei avute cu

Andrew la micul dejun, Catherine urca poteca abruptă ce ducea sus pe
deal, deasupra satului. Era începutul lunii septembrie, iar cerul era
înnorat şi cenuşiu, aidoma golfului ce se întindea mai jos. Vâ ntul rece
nu mirosea a ploaie, ci a iarnă . Singurul rost al zilelor plumburii de
toamnă pă rea să fie cel de a vesti lungile luni reci ce aveau să vină în
curâ nd.
Totuşi, astă zi acest lucru nu conta. Astă zi era doamna Catherine
Harrow, şi asta îi dă dea putere. Deşi trecuseră doar două luni şi două
zile de câ nd se mă ritase, deja îi venea greu să îşi amintească un alt fel
de trai. Trecutul ei pă rea să aparţină în întregime unei alte persoane.
Andrew plecase într-o nouă misiune de recunoaştere. Din
pragul uşii, ea îşi fluturase batista, urmă rindu-l cum se îndepă rtează
că lare în fruntea patrulei, coborâ nd pe drumul şerpuit şi ieşind apoi
din sat. Se simţise mâ ndră . Nu doar de câ t de falnic ară ta că lare pe
armă sarul să u negru, cu teaca stră lucind, urmat de oameni aliniaţi în
formaţie şi drapele ce fluturau în vâ nt, ci inima îi era încă lzită şi de
amintirea discuţiei pe care o avuseseră la masa din bucă tă rie, şi de
darul special pe care i-l fă cuse Andrew înainte de plecare.
Că rarea se deschidea într-un platou, şi Catherine se opri să -şi
tragă sufletul. Se întoarse şi privi înapoi mulţumită de câ t urcase deja.
În dreapta ei, turla bisericii se înă lţa ca un deget uriaş ce ară ta spre
cer. Drumurile aşeză rii Edward şerpuiau în jurul bisericii, urcâ nd şi
coborâ nd pe suprafaţa neregulată a terenului.
Acolo jos se afla şi că suţa lor. Ză rind-o, Catherine fu cuprinsă de
un sentiment cald de mâ ndrie şi de apartenenţă . Că minul lor.
La ieşirea din că tun şi pe mă sură ce se apropia de fort, drumul
se lă ţea tot mai mult. Deşi nu era decâ t un avanpost al garnizoanei mai
mari din Annapolis Royal, fortul Edward pă rea destul de impună tor în
ochii tinerei. Bastioanele exterioare erau formate din escarpe
triunghiulare ridicate din piatra munţilor din zonă , cu o înă lţime de
trei ori mai mare decâ t un stat de om. Acestea fuseseră acoperite cu
ţă râ nă , şi apoi cu iarbă , astfel încâ t acum construcţia dă dea impresia
unui deal ce se ridica în linii nefiresc de drepte. Zidurile exterioare
adă posteau bară ci lungi şi înguste, construite din piatră şi bâ rne.
Catherine întâ rzie cu privirea asupra magaziei de provizii, locul în care
lucra tată l să u. În acea dimineaţă – ca în mai toate zilele, de altfel –
venise să ia micul dejun cu ei, fapt care a nemulţumit-o avâ nd în
vedere că aceasta era ultima masă pe care o lua împreună cu Andrew
pentru o perioadă îndelungată . Totuşi, discuţia lor specială începuse
imediat după plecarea lui John Price, aşa că acum Catherine se bucura
de această întrerupere.
Ea nu îi dă duse de înţeles că vizita lui era inoportună , aşa că
John Price nu vedea niciun motiv pentru care să nu-şi savureze
îndelung cafeaua cu coniac. Era grozav de mâ ndru de ginerele să u.
— Judecâ nd după foaia de ordine, înţeleg că azi pleci din nou.
— Da. Ne oprim întâ i la fortul Chelmsford, la ră să rit de
Cobequid Town, apoi o luă m în sus şi ocolim prin partea de nord a
golfului. Am primit vorbă despre o bandă de tâ lhari care bâ ntuie
drumul Tatamagouche.
— Fă ră îndoială că e o altă sminteală de-a indienilor. Care pun
ră mă şag că sunt mâ nă în mâ nă cu niscaiva franţuji dezertori.
Involuntar, John Price îşi întinse piciorul şi îşi masă locul vechii
ră ni.
— Câ t timp ai să fii plecat?
Zece, două sprezece zile.
În acel moment, Catherine se întoarse cu spatele spre ei,
fă câ ndu-şi de lucru la ligheanul cu vase şi încercâ nd să nu se
gâ ndească la singură tatea urmă toarelor zile.
— Domnule, trebuie să vă spun că nu avem nicio dovadă
concretă a faptului că francezii ar lua parte la aceste acţiuni, adă ugă
Andrew.
— Asta pentru că toţi franţujii sunt alunecoşi ca nişte şerpi,
ră spunse Price, trâ ntind ceaşca pe farfurioară . Francezii sunt duşmanii
noştri din nă scare.
— Nu şi aici, ră spunse încet Andrew.
— Ce mi-e aici, ce mi-e acolo. Englezii se ră zboiesc cu francezii
de aproape patru sute de ani. Dumneata ar trebui să ştii asta mai bine
ca oricine.
 — O ştiu prea bine, domnule, îi dă du Andrew dreptate pe un ton
oficial, ton pe care îl adopta adesea în preajma socrului să u. Pun
această chestiune sub semnul întrebă rii doar în cazul foarte special al
Acadiei. Francezii tră iesc aici, pe malurile golfului Cobequid, de mai
bine de un secol şi jumă tate, şi în tot acest timp nu a existat niciun
conflict între coloniştii lor şi ai noştri. Într-adevă r, le-am atacat
fortă reţele, dar coloniştii au ră mas…
— Duşmani acum şi pe vecie! se oţă rî Price. Parcă îi şi vă d pe
franţujii ă ştia ferchezuiţi cum stau acum adunaţi pe undeva şi urzesc
comploturi împotriva noastră .
— Domnule… Începu Andrew, după care se opri, înghiţindu-şi
cuvintele. Fă ră îndoială că există un sâ mbure de adevă r în vorbele
dumneavoastră .
— Ba bine că nu!
John Price se ridică din scaun şi se îndreptă că tre uşă .
— Ei bine, te las să te pregă teşti de drum. O zi bună , fata mea!
Mulţumesc pentru masă !
— Şi aproape toţi ofiţerii din regimentul meu cred acelaşi lucru,
spuse Andrew încet, după ce uşa se închise în urma socrului să u.
Catherine se întoarse cu faţa spre el, îngrijorată nu de cuvintele
sale, ci de tristeţea pe care o sesizase în glasul lui.
— Are să se ajungă la… Ră zboi? întrebă ea, bâ lbâ indu-se la
rostirea odiosului cuvâ nt.
— S-a ajuns deja. Nu aici, ci în patriile-mamă .
Discuţiile de acest fel pă reau să îl obosească .
— Ultimele scrisori oficiale sunt pline de veşti despre noi
conflicte. Francezii îşi dau iar în petic. Încalcă teritorii engleze, trag cu
tunurile în Gibraltar, aduc acuzaţii false la curţile aliaţilor noştri – în
ochii lui Andrew se citea neputinţa. Am nă dă jduit şi m-am rugat ca
nimic din toate astea să nu ne atingă . Încă mai nă dă jduiesc. Nu pot să
mă gâ ndesc la nici mă car un francez de aici, din Acadia, care să ne fie
duşman, adă ugă el clă tinâ nd din cap.
Catherine nu ştia ce să spună . Discuţia despre ră zboi o tulbura
din cale-afară , chiar dacă era vorba de un ră zboi de care îi separa un
ocean stră bă tut de furtuni, a că rui traversare dura patru luni de zile.
Traversă odaia, se aşeză pe scaunul pe care stă tuse tată l să u şi,
fă ră a spune un cuvâ nt, luă mâ na lui Andrew într-a sa.
— Spune-mi ce ai să faci câ nd am să plec, întrebă acesta cu
blâ ndeţe.
— Am să îţi simt lipsa, ră spunse ea simţind cum i se mă reşte
golul din suflet.
— Fii bună şi spune-mi! o rugă el pe un ton mai blâ nd. Vreau să
ştiu unde ai să te afli şi ce ai să faci, ca să mi te pot închipui întocmai.
Asta face despă rţirea mai uşoară .
Ea privi zâ mbind chipul lui drag şi clă tină din cap.
— Am să spă l vasele, am să mă tur podelele şi pe urmă am să mă
aşez la fereastră şi am să te privesc cum treci.
— A, bine. Pă i, în cazul acesta, trebuie să mă încredinţez că
soldaţii din patrulă vor ară ta ca scoşi din cutie.
— Am să ies în tindă şi am să -mi flutur batista, continuă ea.
Chiar de mă va durea şi mă va nelinişti să te vă d plecâ nd, am să îţi
trimit un zâ mbet pe care să îl iei cu tine.
— Am să îl port în inimă , spuse el, şi îi ridică mâ na, să rutâ nd-o
uşor. Şi mai departe?
— După care am să mă întorc, am să mă aşez chiar aici şi am să
citesc Biblia.
Cuvintele curgeau uşor, fă câ nd ca povara zilelor triste ce urmau
să pară mai puţin grea.
— Cartea îmi aduce o linişte nemă rginită . Îmi spune că
Dumnezeu este aici, cu mine, atunci câ nd tu nu poţi să fii. Şi am să mă
rog pentru tine. Acesta este felul meu de a te ajuta să te întorci acasă
teafă r şi nevă tă mat.
— Priviră amâ ndoi Biblia de lâ ngă fereastră . În lumina cenuşie a
dimineţii noroase, coperta din piele avea o stră lucire catifelată şi caldă .
— În afara slujbelor de duminică , nu am dat mare însemnă tate
Că rţii… dar vă zâ ndu-te într-o seară cum citeai Biblia, şezâ nd lâ ngă foc,
am simţit că …
Bă rbatul şovă i, că utâ nd cuvintele potrivite.
— Am simţit că mi se încă lzeşte sufletul.
— Asta simt şi eu câ nd o citesc.
Voise să -i spună mai demult despre toate aceste simţă minte noi
care creşteau într-însa, dar apoi se înfrâ nase, totul fiind prea nou şi
prea proaspă t pentru a putea fi descris în cuvinte.
— Nu ştiu dacă am înţeles vreodată Biblia cu adevă rat. Pâ nă
acum nu am avut mintea şi inima deschise pentru a o înţelege cum se
cuvine, spuse ea. Acum am impresia că o citesc pentru noi. Pentru
că snicia noastră , se gră bi ea să adauge.
Contrar temerilor sale, Andrew nu luă peste picior spusele ei, ba
dimpotrivă .
— Poate că la iarnă , câ nd lucrurile s-or mai linişti, va fi cu
putinţă să citim Biblia împreună , spuse el.
— Ar fi minunat, îi ră spunse Catherine, cu inima plină de iubire.
El încuviinţă din cap, dar privirea îi ră mase goală .
— Tot ce ştiu despre Biblie este ceea ce se încadra în tradiţia
familiei mele.
Catherine aşteptă un moment, în speranţa că el va continua să
vorbească .
— Cum era traiul în sâ nul familiei tale, Andrew? întrebă ea în
cele din urmă .
— Lipsit de că ldură sufletească . Mai cu seamă după moartea
mamei. Ţi-am mai vorbit despre asta.
Ea încuviinţă din cap, fă ră să spună nimic. Despre aceasta îi
vorbise, într-adevă r. Ştia că Andrew avusese unsprezece ani câ nd
mama sa a murit dâ nd naştere unei fetiţe, care s-a stins şi ea.
— După ce mama a pă ră sit lumea celor vii, tata s-a îndepă rtat şi
mai mult de mine. Tră ia numai pentru caii şi pentru câ inii lui de
vâ nă toare. Eu am fost trimis la internat, unde am ră mas pâ nă câ nd am
atins vâ rsta maturită ţii. Frate-meu ura să mă aibă prin preajmă . Acest
lucru constituia o parte definitorie a vieţii mele, la fel de constant şi de
sigur cum e sigur că soarele ră sare la ră să rit. El mă ura, iar mie îmi era
mai bine departe de el. Mai ales după moartea mamei.
Era pentru prima dată câ nd Catherine simţea că poate să -i pună
întrebă ri. Acum durerea din glasul şi din privirea lui nu mai pă rea atâ t
de adâ ncă . Ca şi cum că snicia lor ar fi creat o distanţă considerabilă
între el şi trecutul să u. La fel cum i se întâ mplase ei.
— Totuşi, probabil că nu ţi-a fost uşor să renunţi la un castel şi
la servitori şi la o viaţă atâ t de îmbelşugată , comentă ea.
— Nu-mi lipseşte nici câ t negru sub unghie nimic din toate
astea. Fă ră că ldură sufletească şi iubire, un castel nu este decâ t un
mormâ nt cu multe odă i.
— Tată l tă u trebuie să te fi iubit.
— O, sunt sigur de faptul că m-a iubit, în felul lui. Dar era
prizonierul tradiţiei şi al trecutului, la fel cum tată l tă u este prizonierul
atitudinii sale ostile faţă de francezi. Nă dă jduiesc ca vorbele mele să nu
te supere, draga mea.
— Nu mă supă ră . Ceea ce spui este trist, dar adevă rat.
— De câ nd m-am însurat cu tine, am început să înţeleg că şi eu
am fost şi sunt, la râ ndu-mi, încă tuşat în lanţurile tradiţiei.
Acum Andrew vorbea mai rar, cu fruntea încreţită de efortul
că ută rii unor cuvinte potrivite pentru a discuta acest subiect delicat.
— Sunt atâ t de multe lucruri din viaţa mea pe care nici nu m-am
sinchisit să le înţeleg. Generaţii la râ nd, mezinii familiei Harrow au
îmbră ţişat cariera militară . Portretele lor împodobesc pereţii scă rii
principale din castelul Harrow. Îmi amintesc şi acum cu claritate
nopţile în care, copil fiind, urcam îngrozit scă rile acelea, urmă rit de
privirile cumplite ale acelor bă rbaţi cu piepturile acoperite de medalii,
că lare pe caii lor cabraţi.
Atenţia lui Catherine fu captată de două cuvinte, pe care le
repetă în şoaptă : „Castelul Harrow”.
— De bună seamă că am studiat la Eton, după care am fă cut o
scurtă oprire la Oxford. Toţi fiii mezini din familia Harrow urmau acest
fă gaş al studiilor, după care ajungeau direct în Regimentul Regelui.
 Privirea îi devenise la fel de mohorâ tă precum vocea.
— Abia acum, câ nd stau lâ ngă focul din vatra casei mele, ală turi
de soţia mea, simt nevoia să pun la îndoială această cale. O cale pe care
au ales-o alţii pentru mine, cu mult înainte ca eu să am puterea de a
hotă rî în dreptul meu.
Sinceritatea cuvintelor îi dă du lui Catherine prilejul de a spune
ceea ce îi stă tea de mult pe suflet.
— Câ nd mă gâ ndesc la familia ta şi la tot ceea ce ai avut câ ndva,
mă simt atâ t de neînsemnată , spuse tâ nă ra rotindu-şi, fă ră să vrea,
privirea prin că suţa lor modestă . Nu simt decâ t o umilă fată din colonii.
Am învă ţat carte de la soţia preotului, nu am fost în Halifax decâ t de
două ori în toată viaţa mea, nu am vă zut niciodată Anglia, nu…
— Catherine, îngerul meu drag, uită -te la mine! îi spuse el
privind-o cu nişte ochi atâ t de limpezi, încâ t nu aveau cum să ascundă
vreun neadevă r. Nu m-am simţit niciodată atâ t de împlinit ca acum şi
nici nu am sperat vreodată să ajung să cunosc fericirea neasemuită pe
care o simt aici, în casa pe care tu ai transformat-o într-un că min.
Catherine purta cu ea că ldura acestor cuvinte în timp ce
continua să urce pe că rare. Ajunse într-un punct în care râ ul Minas
forma o serie de pâ raie pe care le putu traversa cu uşurinţă . Apele
bolborosind pă reau că -i câ ntă dorul. Totuşi, deşi îi lipsea soţul ei,
Catherine era fericită . Cele două sentimente – tristeţea pricinuită de
absenţa lui şi binecuvâ ntarea traiului lor în comun – să lă şluiau laolaltă
în sufletul ei în modul cel mai firesc cu putinţă .
Poteca şerpuia printre copaci bă trâ ni şi noduroşi, ce pă reau să fi
fost acolo dintotdeauna. Ră dă cinile ieşeau la suprafaţa solului pietros,
apoi să pau printre pietre cu o hotă râ re încă pă ţâ nată . Dincolo de pâ lcul
de copaci bă trâ ni se auzea, ca o invitaţie, clipocitul vesel al unei
cascade. Catherine se opri şi îşi ostoi setea, după care îşi continuă
drumul. Urcă ultimul povâ rniş şi pă şi pe pajişte. Tufele, încă rcate cu
afine, erau exact acolo unde îşi amintea că sunt, în capă tul opus al
pajiştii.
Spre surprinderea ei, în depă rtare vă zu silueta unei femei care
culegea, la râ ndu-i, fructele coapte. Era aceeaşi franţuzoaică pe care o
întâ lnise data trecută , cu o zi înainte de nunta sa. Amintindu-şi
cuvintele lui Andrew despre francezii din Acadia, Catherine traversă
pajiştea, fă câ ndu-i celeilalte femei cu mâ na. Tâ nă ra pă rea blâ ndă şi
încâ ntă toare. Catherine se îndreptă spre ea, fă ră să considere gestul ei
nefiresc sau nepotrivit. Abia mai tâ rziu se miră de îndră zneala ei.
— Bun gă sit! spuse ea, zâ mbind la vederea expresiei care
apă ruse pe chipul celeilalte tinere. Aceasta o privea cu ochii – negri şi
stră lucitori precum pletele sale – mari de uimire şi curiozitate. Mâ na i
se oprise în aer, înainte de a ajunge la tufa din faţa ei. Pă rea o mierlă ce
stă şovă itoare pe o creangă , gata să îşi ia zborul la primul semn de
pericol.
Dar Catherine nu reprezenta un pericol. Era doar o tâ nă ră care
iubea natura şi fructele de pă dure la fel ca de mult ca ea, bucuroasă să
vadă şi pe altcineva acolo. Temâ ndu-se că discuţia se va opri aici,
Catherine încercă să -şi amintească expresiile în limba franceză pe care
le învă ţase la şcoală .
În timp ce se apropia de cealaltă , fusta îi foşnea la atingerea
ierbii înalte şi a celor câ teva flori ră mase pe câ mp în această zi de
toamnă .
Vă zu că tâ nă ra avea buzele pă tate. Era clar că mâ ncase din
afinele culese. Chipul ei plin de viaţă şi de mister o fă cu pe Catherine să
zâ mbească .
Urmă prima propoziţie completă spusă de ea unei franţuzoaice:
— Ziua bună vă doresc! reuşi Catherine să rostească în limba
franceză . Nu-i aşa că este o dimineaţă minunată ? ciripi ea apoi
încâ ntată în limba engleză .
Ochii stră lucitori ai celeilalte tinere se umplură de voioşie şi
râ sul ei încâ ntă tor se ală tură , ca un clinchet de clopoţei, râ sului lui
Catherine.

CAPITOLUL 8
 Trecuseră câ teva zile de la întâ lnirea cu Catherine pe pajişte.
După ce îşi termină treburile casnice, Louise se hotă rî să mai facă o
plimbare pe deal, nă dă jduind ca îngheţul să fi cruţat ultimele fructe de
sezon. Se înfofoli cu două şaluri şi se uită la cerul acoperit cu nori grei,
cum nu mai vă zuse de luni de zile. Norii se întindeau, plaţi şi
inexpresivi, chiar deasupra dealurilor, ca şi cum ar fi purtat o povară
prea mare, care îi tră gea în jos. Ştia că data viitoare câ nd îşi vor elibera
încă rcă tura, va ninge. În ultimele trei nopţi, temperatura scă zuse
îndeajuns de mult pentru ca dimineaţa pă mâ ntul să fie îngheţat. Louise
că lca cu atenţie peste pietrele devenite alunecoase din cauza ploii. În
aerul rece, i se vedeau aburii respiraţiei.
Deşi erau semne ale apropiatei ierni la tot pasul, tâ nă ra nu avea
motive să se simtă dezamă gită . Avusese parte de o vară frumoasă . O
vară cu adevă rat frumoasă , în care se stră duise să transforme casa de
la ferma lui Henri într-un că min primitor şi să plece câ t mai puţin
urechea la discuţiile legate de conflictele de peste ocean şi de
constantele probleme politice. Totuşi, era dificil să nu le ia deloc în
considerare, în mă sura în care era asaltată de veşti îngrijoră toare de
fiecare dată câ nd avea drum prin sat. În pră vă lia pielarului, auzise că în
portul din Halifax sosiseră mai multe vase de ră zboi. În gră dina
bisericii, aflase că nişte trupe engleze şi-ar fi ridicat tabă ra în preajma
unuia dintre puţinele forturi ră mase sub stă pâ nire franceză . La o
întâ lnire a că peteniilor de clanuri, se discutase despre faptul că soldaţii
englezi blocaseră accesul tuturor negustorilor francezi la tâ rgul din
Annapolis Royal.
Şi, tot aşa…
Mamă -sa se fă cea foc şi pară la auzul unor astfel de discuţii, dar
asta nu rezolva mare lucru. Bă rbaţii, pe drept îngrijoraţi pentru
familiile, animalele şi vieţile lor, nu vorbeau despre ră zboi atunci câ nd
era ea de faţă , dar de îndată ce femeia se retră gea, continuau pe
aceeaşi temă . Aşa că dezbă teau, analizau şi disecau fiecare informaţie
primită ; şi desigur că purtă torul fiecă rei veşti avea parte de momentul
să u de glorie. Louise îl vă zuse pe bă rbatul care adusese cea mai
proaspă tă ştire. Parcă îl vedea şi acum stâ nd acolo, în centrul atenţiei,
umflat în pene ca un pă un, plin de importanţa pe care i-o dă dea faptul
că avea ceva de spus.
Spre sfâ rşitul verii, Louisei îi fusese din ce în ce mai uşor să nu
se gâ ndească la aceste nelinişti. Henri o ajutase enorm. Scumpul ei soţ
tră ia ca să zâ mbească şi să râ dă . Să o facă să se gâ ndească la lucruri
mai plă cute. Nu permitea ca aceste veşti proaste să ocupe un loc
însemnat în lumea lui. Şi nici în a ei. Soţul ei. Louise se opri şi îşi mută
coşul pe celă lalt braţ. Ce cuvâ nt minunat! Deşi îl auzise toată viaţa,
doar acum începea să -i înţeleagă semnificaţia.
La fel se întâ mplase în cazul multor alte cuvinte, care
dobâ ndiseră semnificaţii cu totul noi de câ nd se că să torise. Cum ar fi
cuvâ ntul „că min”, de pildă . Traiul în că suţa lui Henri era un izvor
nesecat de bucurie, dar casa în sine, avâ nd în vedere că fusese locuinţa
unui burlac, în care acesta petrecea doar timpul necesar pentru a
mâ nca şi pentru a dormi, avusese nevoie disperată de mâ na unei
femei, astfel încâ t Louise îşi petrecuse aproape întreaga vară
dereticâ nd.
Îşi aminti ziua în care Henri o condusese pentru prima dată prin
încă perile casei. Era atâ t de îngrijorat, îi era atâ t de teamă de ceea ce
avea să creadă ea… Totul stră lucea de cură ţenie. Henri frecase cu
peria, lustruise şi mă turase toate podelele, dar toată stră duinţa lui nu
fă cuse decâ t să scoată şi mai mult în evidenţă câ t de goală era casă , şi
câ t de învechite puţinele lucruri din ea. Henri se scuzase întruna. Câ nd
intraseră în fiecare dintre cele trei încă peri ale casei. Câ nd ea se uitase
la patul din scâ nduri cu saltea din pă nuşi de porumb, sau la singurul
ulcior din casă – şi acela cră pat – sau la cele două tigă i înnegrite,
singurele sale ustensile de bucă tă rie. Ră mase uimit câ nd Louise se
întorsese spre el şi se aruncă cu braţele de gâ tul lui.
— Ce e, ce te-a apucat? strigase buimă cit.
— Ceea ce îmi oferi tu este un vis devenit realitate: un că min
că ruia să îi dau eu formă de la un capă t la altul, îi ră spunsese ea,
râ zâ ndu-i în ureche.
Mai era nevoie şi de o gră dină . Prima ei gră dină . Semă natul şi
îngrijitul plantelor îi luaseră mult timp, ce-i drept. Acum Louise abia
aştepta să vină iarna. Henri urma să termine culesul în câ teva zile,
după care îi promisese că o va ajuta. Împreună vor reuşi să transforme
că suţa într-un că min. Că minul lor.
Câ nd ajunse la cotitura cea mai abruptă a că ră rii, Louise îşi mută
coşul în faţă . Din cauza mişcă rii bruşte, borcanul de lut se rostogoli pe
fundul coşului. Ideea de a aduce această mică atenţie putea pă rea niţel
caraghioasă , dar Louisei i se pă ruse potrivită atunci câ nd luase
borcanul înainte de a porni la drum, şi tot potrivită i se pă rea şi acum.
Cine ştie, poate că o va întâ lni şi de această dată pe acea doamnă
zâ mbitoare. Aşa şi-o amintea pe frumoasa englezoaică . Cu zâ mbetul pe
buze. Amintirea îi umplu inima de că ldură . Ajunse pe vâ rful primului
povâ rniş.
De aici şi pâ nă la pajişte, poteca se întindea pe un teren plat, de-
a lungul liniei de creastă . Cunoştea bine porţiunea aceasta. Deşi venea
aici de mic copil, la început de mâ nă cu tată l să u, imediat după ce
învă ţase să meargă , nu simţise niciodată nevoia să spună cuiva despre
locul acesta. Tocmai de aceea fusese atâ t de surprinsă să o gă sească pe
femeia aceea aici, nu o dată , ci de două ori. O stră ină , o englezoaică , pe
pajiştea pe care Louise o considerase doar a ei.
Dar câ t de curat fusese zâ mbetul tinerei! „O inimă în floare”, ar fi
spus tată l să u. Veşmintele pe care le purtase englezoaica pentru acea
plimbare prin pă dure erau mai frumoase decâ t orice straie din satul
Minas, chiar şi decâ t rochia ei de mireasă ; iar mersul ei elegant, cu
spatele drept şi mişcă rile studiate, îi amintea de ilustraţiile pe care le
vă zuse în gazetele învechite ale tată lui să u. Pe vremea câ nd era copil,
înainte ca blocada engleză să oprească primirea veştilor, că rţilor,
gazetelor şi stofelor din Franţa, Louisei îi plă cea la nebunie să se uite la
imaginile ce înfă ţişau locuri şi oameni din ţinuturi îndepă rtate. Tată l
să u o învă ţase să citească ră sfoind acele gazete. Acum, ilustraţiile,
vechi de ani de zile, erau îngă lbenite şi încreţite de uzură , foile,
desprinse din cotor, iar cuvintele, deşi ştiute aproape pe dinafară , erau
citite la nesfâ rşit, pentru simplul motiv că nu era nimic altceva de citit.
Câ nd apă ruse, englezoaica pă şise spre ea cu acel aer de nobleţe
al personajelor din lecturile copilă riei sale.
Totuşi, zâ mbetul ei avea o stră lucire caldă şi limpede, ca şi cum
niciun conflict n-ar fi existat vreodată între cele două popoare, şi ele ar
fi fost prietene de o viaţă . La gâ ndul acesta, Louise se opri din mers,
chiar înainte de a ajunge pe pajişte. Ar putea fi vreodată prietena unei
englezoaice? Ce-ar crede Henri? Ce-ar spune tată l ei? Cum ar primi
să tenii o asemenea veste?
Apoi pă şi în afara desişului şi o vă zu. Acolo, la marginea pajiştii,
se afla englezoaica. Doar că , de astă dată , ea ră mase cu mâ na întinsă
spre tufele de afine, cu ochi mari, speriată de brusca apariţie a Louisei.
Şi ea era cea cu buzele pă tate de afine.
După o pauză , râ setele vesele ale amâ ndurora ră sunară pe
deasupra tufelor.
— Am vă zut copilaşi care mă nâ ncă mai frumos decâ t dumneata,
reuşi să îngaime într-un sfâ rşit Louise printre hohote.
— Mai rar, rog frumos se vorbeşte mai rar. Franceza mea este
groaznic.
Zâ mbetul îi era la fel de dulce cum îşi amintea Louise.
— Am mai multe afine în gură decâ t în coş.
— Şi ai şi mai multe pe faţă , mad moiselle.
Cu un aer încreză tor, Louise se îndreptă spre ea, ca şi cum nu ar
fi fost două stră ine, separate de un râ u, de limbă , istorie şi un munte de
suferinţă , ci vechi cunoştinţe care se întâ lnesc pe uliţele satului Minas.
— Numele meu este Louise Robichaud, se prezentă ea, fă câ nd o
mică reverenţă .
— Iar al meu este Catherine. Catherine Harrow. Madame, nu
mademoiselle, ră spunse Catherine, rostind cuvintele cu grijă şi fă câ nd,
la râ ndul să u, o mică reverenţă .
Era limpede că -şi gă sea cu mare greutate cuvintele în limba
franceză . Ară tă spre tufe, cu mâ na pă tată de afine.
 — Gerul le-a – cum se spune? – terminat.
— Da, gerul. Mă temeam că aşa va fi.
— Dar sunt tot… Gustoase.
Louise încuviinţă din cap, culegâ nd o afină pe care o bă gă
repede în gură .
— Să înţeleg că eşti că să torită ?
Catherine fă cu semn din cap că da şi ochii i se luminară . Şi iară şi
zâ mbetul acela şi sentimentul că îşi împă rtă şesc mai multe lucruri
decâ t ar trebui să îşi destă inuie vreodată două stră ine una alteia.
— Eu mă ritat vara trecut.
— Şi eu la fel! exclamă Louise, zâ mbind la amintirea propriei
nunţi. M-am cununat în cea mai frumoasă zi de peste an: prima zi de
vineri din luna iulie.
Catherine fă cu ochii mari.
— Iulie, luna care vine după iunie, da?
— Întocmai, madame. La fel cum se întâ mplă în fiecare an.
— Catherine se uită îndelung la ea, atingâ ndu-şi bă rbia cu două
degete – pă tate cu afine. Spuse înainte cuvintele în engleză , apoi se
chinui să le rostească în franceză .
— În ziua ă la… În ziua ă la cununat şi eu!
La auzul acestor cuvinte, Louise ră mase cu mâ na suspendată în
aer.
— Mă iei peste picior, de bună seamă .
— La trei ceasuri după prâ nz. În primul vineri din iulie. Cea mai
frumoasă zi de peste an.
Louise îşi puse coşul pe pă mâ nt.
— Am auzit clopotele care bă teau la nunta ta în timp ce stă team
la masă şi o să rbă toream pe a noastră .
— Şi eu auzit muzica tă u! exclamă Catherine, lovindu-se cu
palma peste obraz şi spunâ nd ceva în limba engleză .
Îmi cer iertare, madame, dar eu nu ştiu în limba engleză decâ t o
seamă de cuvinte pe care le-am învă ţat în cele câ teva râ nduri câ nd am
fost la tâ rgul din Cobequid Town. Non, non, zee eggs, zay are two
shillings a douzing5, declamă ea ca o precupeaţă , cu mâ na în şold şi
capul aplecat într-o parte, ceea ce le fă cu pe amâ ndouă să izbucnească
din nou în râ s.
Îşi lepă dară coşurile, ducâ nd flecare mâ na la gură să îşi înă buşe
râ sul, dar, nereuşind nicicum, în cele din urmă renunţară să se mai
ascundă , lă sâ nd mâ inile să cadă , odată cu ultimele lor reţineri. Au râ s
amâ ndouă pâ nă le-au dat lacrimile.
Câ nd se opriră să -şi tragă sufletele, se aşezară în picioare una
lâ ngă cealaltă , privind peste lumea lor, la terasele largi pe care le forma
relieful în jos. Sub pă tura cenuşie a norilor, numeroasele ramificaţii ale
râ ului se uneau, formâ nd o panglică groasă de culoare argintie. De la
această înă lţime, apele nu pă reau că despart, ci dimpotrivă , că unesc
cele două sate.
Louise fu prima care îşi mută privirea.
— Cum se numeşte soţul dumitale?
— Andrew.
Louise observă atâ t bucurie, câ t şi îngrijorare în ochii
englezoaicei câ nd aceasta pronunţă numele bă rbatului să u.
— Se întoarce acasă în ziua asta sau poate mâ ine. Este plecat la
Cobequid.
Louise se întrebă în sinea ei dacă englezul acesta ar fi bucuros să
ştie că soţia lui vorbeşte cu o franţuzoaică . Ar fi de înţeles să nu fie. Nici
ea nu avea habar ce reacţie ar avea propria ei familie la o asemenea
veste.
— Doresc să întâ mpin pe el cu un… Un tort. Iartă , te rog,
franceza meu. Este îngrozitor de prost, se scuză Catherine clă tinâ nd
din cap nemulţumită .
— Stai liniştită , madame, franceza dumitale este mult mai bună
decâ t engleza mea.
— Rog pe tine să îmi spune Catherine.
— Catherine, repetă Louise, după care reveni la culesul afinelor.
Voia să o întrebe atâ t de multe lucruri pe această femeie
5
„Non, non, ouăli îs doi şilingi duzina” (n. tr.).
încâ ntă toare. Ar fi fost atâ t de plă cut să ştie mai multe lucruri despre
ea. Dar avea ea oare curajul să o facă ? Fusese de ajuns să o audă pe
Catherine rostind numele soţului ei pentru a simţi cum se ridică din
nou între ele zidul secolelor de vră jmă şie. Poate că bă rbatul avea
legă tură cu fortul. Dar era cu neputinţă să fie oştean. La acest gâ nd,
încremeni. Nu, nu este cu putinţă să fie soţia unui soldat britanic!
— S-a întâ mplat ceva?
— A, nimic, doar m-am înţepat la deget, ră spunse ea atâ t de
repede, încâ t fu sigură că englezoaica nu avusese cum să -i observe
tulburarea.
Acum fiecare era concentrată să îşi umple coşul. Mâ inile Louisei
se mişcau cu repeziciune şi, în scurt timp, coşul de la picioarele el fu
plin cu afine lucioase. Din cele moi, va face dulceţuri pentru mesele de
iarnă .
Vru să îşi ia la revedere într-un mod politicos şi rece, aşa cum te
desparţi de o persoană stră ină , dar fu oprită de privirea caldă a
Catherinei.
Nu trebui să întrebe ce a cauzat schimbarea de expresie pe
chipul tovară şei ei. Câ nd se întoarse, înţelese. Din cer că deau primii
fulgi, moi şi delicaţi, ai iernii.
Catherine murmură ceva în limba engleză .
— Mă iertaţi, madame… Vreau să zic… Iartă -mă , Catherine, dar
nu înţeleg ce spui, fă cu Louise.
— A, nimica important. Eu spunea doar că este frumos, dar venit
prea repede.
— O, da, în fiecare iarnă am şi eu acelaşi gâ nd. Vara este
minunată aici… De ce nu durează oare mă car niţel mai mult? întrebă
Louise, simţind brusc dorinţa de a împă rtă şi cu ea taine şi bucurii
despre care nu i-a trecut vreodată prin cap să vorbească unei persoane
stră ine.
Totuşi, aici, stâ nd umă r lâ ngă umă r în timp ce iarna îşi scutura
primii fulgi de ză padă peste pajişte, simţi că o discuţie despre vreme
era tot ceea ce puteau să -şi îngă duie deocamdată .
 Oftară amâ ndouă în timp ce îşi ridicau coşurile.
— Trebuie să merge înainte ca potecă să devină … Acoperit de
ză padă .
Louise îşi aminti de cadou.
— O, Catherine, mai aşteaptă o clipă , rogu-te! exclamă ea, după
care ridică bucata de pâ nză de pe fundul coşului să u şi că ută cu mâ na
într-o parte, scoţâ nd borcanul de lut şi întinzâ ndu-i-l catherinei. Asta
este pentru dumneata.
— Pentru mine? exclamă Catherine cu ochii mă riţi de uimire. Un
dar pentru mine?
E o nimica toată . Doar nişte sirop de arţar preparat după reţeta
specială a mamei.
În timp ce fierbe sucul de arţar, se adaugă un strop de cidru de
mere şi un pic de ghimbir fermentat, repetă Louise reţeta în gâ nd,
sigură de faptul că englezoaica nu ar înţelege aceste cuvinte.
Catherine întinse şovă ind mâ na şi luă borcanul.
— Dar… Eu nu a adus nimic pentru tine.
— Nu-ţi face griji, Catherine. Acesta este felul meu de a-ţi
mulţumi pentru zâ mbetul minunat pe care mi l-ai dă ruit câ nd ne-am
întâ lnit prima oară , ră spunse Louise, gă sind în sfâ rşit o cale de a trece
peste deruta din inima şi din mintea ei şi de a-şi lua ră mas-bun într-un
mod demn de această primă zi de iarnă .

CAPITOLUL 9

Femeile şedeau în cerc, lucrâ nd la o cuvertură . Aflată aici pentru

prima dată , Catherine se stră duia să se concentreze asupra lucrului.
Era luna noiembrie şi, deşi în aşezarea Edward pă rerile erau împă rţite,
întreaga comunitate era de acord mă car într-o privinţă : era o iarnă
grea, care sosise extrem de timpuriu. Din acea zi de septembrie câ nd
că zuseră primii fulgi, ninsese aproape fă ră încetare, cu pauze scurte,
atâ t câ t să se însenineze şi să îngheţe totul bocnă peste noapte. Câ nd
reveneau, norii nu aduceau topirea vremelnică a ză pezii, aşa cum era
de aşteptat. Începuseră de mult să bată aşa-numitele „vâ nturi leneşe”,
vâ nturi aspre, venite direct dinspre miază noapte, care, neînduplecate
şi aprige, luau oamenii pe sus în loc să -i ocolească . Vâ nturi de ianuarie
în luna noiembrie. Care persistau. La fel ca ză pada.
Ninsoarea se oprise de curâ nd şi cerul începea să se însenineze,
dar vâ ntul continua să bată cu să lbă ticie, fă câ nd ca aşchiile de gheaţă
să se izbească zgomotos de obloane în ritmul şuieratului ameninţă tor
al vijeliei. Catherine privi afară prin fereastra de lâ ngă scaunul ei.
Începu să tremure de frig şi îşi strâ nse şalul în jurul umerilor.
— Andrew nu va pă ţi nimic, draga mea, îi spuse şoptit doamna
Patrick, soţia preotului, ce şedea pe scaunul de lâ ngă ea. De câ nd
participă la aceste misiuni de supraveghere?
— De cinci ani. Aceasta va fi a şasea iarnă .
Deşi era mă ritată doar de patru luni şi jumă tate, celelalte femei
din sat o tratau deja ca pe o egală .
— Aşa, Vasă zică . Şi în tot acest ră stimp nu a pierdut niciun om.
Nici mă car un cal – fă cu doamna Patrick, dâ nd admirativ din cap, fă ră
să îşi ia ochii de la acul cu care ţesea. Andrew Harrow este un bă rbat
precaut şi un ofiţer destoinic.
— Şi chipeş pe deasupra, adă ugă chicotind vă duva Riley din
colţul să u. Te-ai ales cu premiul cel mare, fetiţo! Ehei, de-aş fi fost cu
cincizeci de ani mai tâ nă ră , ză u c-aş fi încercat să ţi-l suflu de sub nas.
Bă trâ na continuă să chicotească , iar Catherine zâ mbi împreună
cu celelalte femei care lucrau la cuvertură . Pentru femeile din sat,
această activitate reprezenta un prilej de a se întâ lni, de a discuta şi de
a se sprijini una pe alta în timpul acestor luni de iarnă , câ nd frigul le
forţa să stea mai tot timpul în casă . Catherine nu era pe deplin sigură
dacă aici, în cercul nevestelor, se simţea mai bine decâ t în colţul odă ii,
unde obişnuia să stea înainte, împreună cu fetele nemă ritate, dar în
adâ ncul inimii simţea o oarecare mâ ndrie. Viaţa ei era acum unită pe
vecie cu cea a lui Andrew. La acest gâ nd, îşi îndreptă puţin spatele
înainte de a trece acul prin ţesă tură . Totuşi, ar fi dorit să existe mă car o
femeie de vâ rsta ei în acest grup. Toate nevestele mai tinere
deveniseră de curâ nd mă mici, iar timpul şi atenţia acestora erau
acaparate de copilaşii pe care îi aveau acasă . Are să-mi vină şi mie
rândul în curând, se consolă Catherine, îmbujorâ ndu-se.
Sala mare a comunită ţii din Edward era o încă pere lunguiaţă , ce
se întindea aproape de-a lungul întregului zid nordic al primă riei din
sat. Pe peretele dinspre apus, se afla un că min mare, la care se puteau
încă lzi bă trâ nii şi toţi cei înfriguraţi. Pe podeaua din faţa că minului, se
jucau acum nişte copilaşi, pe faţa că rora se reflectau flă că rile ce
dă nţuiau voios în vatră .
— Câ nd trebuie să se întoarcă galantul ofiţer, dră guţă ? întrebă o
vecină care o ştia de câ nd se nă scuse.
— La noapte sau cel tâ rziu mâ ine, ră spunse Catherine fă ră să
ridice capul, bucuroasă să se concentreze în schimb asupra
complicatului pas de cusă tură , pe care încă nu îl stă pâ nea. Cu ninsorile
acestea puternice şi atâ t de timpurii, nu a putut şti cu siguranţă câ nd
are să ajungă înapoi.
— Pare că se potoleşte vâ ntul, mă car pentru o vreme, spuse
vă duva Riley, prefă câ ndu-se că adulmecă aerul, deşi tot ce se simţea în
încă perea închisă era mirosul de fum şi de seu topit de lumâ nă ri. Dar
nu pentru mult timp, ascultaţi la mine. Despre iarna asta au să
povestească şi urmaşii urmaşilor noştri.
— Ca pentru a-i confirma vorbele, o rafală de vâ nt biciui
obloanele cu o altă salvă de ace de gheaţă . Vă duva Riley dă du din cap
cu un aer înţelept, continuâ nd să coasă în timp ce privea focul din
că min.
— Îmi amintesc de un alt an ca acesta. Era tot noiembrie,
continuă bă trâ na.
Vocea ei, devenită mai aspră odată cu vâ rsta, se îndulci.
— Să tot fi avut vreo şapte, opt ani. Gheaţa acoperise întregul
golf, ză u aşa, şi lupii coborau de pe dealuri aproape în fiecare noapte,
mâ râ ind şi urlâ nd pe uliţe, ca şi cum satul ar fi fost al lor, nu al nost.
Copiii se opriră din joacă şi îşi ridicară curioşi capetele. O altă
bă trâ nă , o bunică ce supraveghea copiii, asculta, la râ ndul ei,
încuviinţâ nd din cap vorbele vă duvei Riley.
— Aveai şapte ani, cu trei ani mai puţin decâ t mine. Îmi
amintesc bine, spuse ea.
— Degetele femeilor se opriră din cusut. Avâ nd vederea
şubredă , vă duva Riley nu observă şi îşi întoarse privirea spre ac.
— În iarna aceea, vă zut-am un indian pentru prima oară în viaţa
mea. Se întâ mpla la trei zile după Cră ciun, îmi amintesc ca şi cum ar fi
fost ieri, şi nu acum şaptezeci de ani aproape bă tuţi pe muchie.
— Aici fă cu o pauză , ce nu fu tulburată de niciun zgomot în afară
de mocnitul focului din că min.
— În să ptă mâ na aceea de dinaintea Cră ciunului ninsese în
fiecare zi, iar troienele de ză padă erau atâ t de înalte, că puteai să te
pierzi la doar câ ţiva paşi de prispa casei, continuă ea cu glasul
tremurat. Fortul abia ce fusese ridicat în acea vară . Tă icuţul meu a fost
unul dintre primii colonişti englezi ce au arat pă mâ nturile astea, fă ră
să simtă trebuinţă de soldaţi prin preajmă . Pâ nă în acea iarnă . Din zori
şi pâ nă -n seară , flă că ii satului cură ţau de ză padă că ră rile de la o casă la
alta şi cele dintre ferme şi fort, cu buşteni prinşi cu lanţuri şi traşi de
cai, să pâ nd vă i în mijlocul unor troiene ce pă reau adevă raţi munţi
ochilor mei tineri.
Câ nd merseră m să ascultă m slujba de Cră ciun, drumul de la
poarta casei noastre pâ nă la biserică , mă rginit de mormane de omă t
mai înalte decâ t taica, mi se pă rea că trece prin canioane albe.
Bă trâ na se opri din povestit pentru a pune aţă în ac.
— Dar să lbaticul, coană Riley? se auzi o voce tâ nă ră .
Povestitoarea îşi întoarse privirea spre chipurile avide de
curiozitate ale copiilor.
— Ce-ai spus, tinere? întrebă ea, mijind ochii.
— Pieile-roşii, veni ră spunsul în cor din partea a vreo şase copii
ce se ală turară celui care pusese iniţial întrebarea. L-aţi vă zut pe
să lbatic. Şi apoi ce s-a întâ mplat?
— L-am vă zut, într-adevă r. L-am vă zut şi l-am atins.
 — Bă trâ na se opri ca să numere cusă turile. Ca toţi ceilalţi,
Catherine aştepta cu sufletul la gură continuarea, dar vă duva îşi mişca
degetul cu viteza melcului, ceea ce o fă cu pe tâ nă ră să înţeleagă subit
faptul că , în tot acest timp, aceasta ştiuse efectul pe care îl va avea
povestirea ei asupra celorlalţi.
— În zorii celei de-a treia zi de după Cră ciun, câ nd m-am trezit,
cerul era senin. Mi se pă rea că trecuseră ani întregi de câ nd nu mai
vă zusem cerul fă ră nori. Pe vremea aceea, mă sculam prima din pat.
Vedeţi voi, pe atuncea eram oleacă mai sprintenă decâ t acum şi
mâ ndră să fiu cea care aprindea focul în vatră , să se încă lzească
bordeiul. În dimineaţa aceea, cenuşa din vatră era rece ca gheaţa, aşa
că a trebuit să folosesc iască – vedeţi de câ te lucruri îmi aduc aminte?
Am tot ciocnit ş-am tot ciocnit cremenea de amnar pâ n’ ce-or ieşit,
într-un sfâ rşit, scâ ntei, ş-am reuşit cu greu să aprind iasca, suflâ nd în
ea pâ n’ m-am fă cut roşie la faţă de atâ ta suflat. Pâ n’ ce să gâ t cu
încinsul focului, eram toată lac de sudoare, aşa că am luat gă leata din
bucă tă rie şi am ieşit să o umplu cu ză padă . Vedeţi voi, se fă ceau
aproape trei luni de câ nd apa din fâ ntâ nă era îngheţată bocnă ,
deopotrivă cu cea din pâ râ u. Ei bine, câ nd am împins uşa în lă turi, ce
credeţi? Am dat nas în nas cu cel mai uriaş şi mai urâ t mirositor bă rbat
din câ ţi mi-a fost dat să întâ lnesc vreodată .
Aici bă trâ na se opri din nou din povestit.
— Şi te-a mâ ncat? trâ mbiţă o voce subţire de copil.
— Nu, copile, încă mai am toate degetele de la mâ ini şi de la
picioare. Nu m-a mâ ncat să lbaticul. Deşi ar fi putut s-o facă , pentru că
eu am că zut cu spatele pe gheaţă şi am ră mas acolo, încremenită , fă ră
să am mă car curajul să ră suflu, într-atâ t eram de uimită şi de speriată .
Şi el, la râ ndu-i, a ră mas încremenit. N-am vă zut pe nimenea care să
stea mai ţeapă n, în afară de cei care-s duşi cu picioarele înainte, pe
ultimul drum. Şi stă tea el aşa, nemişcat, înalt, puternic, oacheş şi
flă mâ nd. Îmi amintesc foarte clar că avea obrajii atâ t de supţi, că
semă nau cu nişte vizuine în care o veveriţă ar fi putut să -şi doarmă
liniştită somnul iernii.
 Dar nu puteam să stau întinsă acolo la nesfâ rşit. În cele din
urmă , mi-am venit în fire îndeajuns câ t să -mi dau seama că aveam în
faţă un indian în carne şi oase. Am să rit în picioare ca arsă , am ţipat ca
din gură de şarpe, după care am zbughit-o înapoi în casă , am să ltat
direct în patul pe care îl împă rţeam cu surorile mele, m-am ascuns sub
pă tură câ t am putut de bine şi-n tot ră stimpul acesta n-am contenit să
urlu.
— Ce voia, coană Riley? strigă unul dintre copii.
— Hrană , copile, hrană . Era lihnit de foame. În tot satul lui nu
mai ră mă sese aproape nimic de-ale gurii. Ceea ce pă rea straniu, pentru
că indienii Micmac sunt printre oamenii cel mai bine înzestraţi de la
natură pentru a face faţă iernii cu bine. Dar, vedeţi voi, cu o vară în
urmă , nu avuseseră mare noroc la vâ nă toare. Nici noi nu aveam prea
multe provizii, pentru că recolta de peste vară fusese să racă , dar datu-
le-am ce-am putut.
Vă duva continuă o vreme să coasă fă ră să spună nimic.
— Timp de trei ani după aceea, nicio că ruţă de-a noastră nu a
fost atacată în drum spre tâ rg. Nici mă car una. Singurul lucru bun pe
care l-a adus iarna aceea, din câ te îmi amintesc eu.
— Hmm, fă cu nemulţumită bunica de lâ ngă că min. Eu nu le-aş fi
dat nimica pieilor-roşii, că -s cu toţii nişte tâ lhari, de la primul pâ nă la
ultimul.
Câ teva dintre femeile care lucrau la cuvertură aprobară din cap,
dar cele mai multe se încruntară la auzul acestor vorbe. Doamna
Patrick se mulţumi să dea o dată dezaprobator din cap.
— Poate că lucrurile stă teau altfel pe vremea aceea. Timpurile
se schimbă , nu încape îndoială , fu singurul comentariu pe care îl fă cu
vă duva Riley, continuâ nd să coasă .
Catherine încheie cusă tura din pă tratul ei şi se ridică în picioare,
scuturâ ndu-şi firele de aţă de pe rochie.
— Trebuie să mă întorc acasă să pregă tesc cina, în caz că se
întoarce Andrew în seara aceasta. Aşa că , vă doresc tuturor o după -
masă plă cută .
 Fu însoţită pâ nă la uşă de murmurele şi feţele zâ mbitoare ale
celor din sală .
— Te transformi într-o soţie destoinică , Catherine Harrow.
Andrew ar trebui să se socotească norocos că te are. Cu aceste cuvinte
o ră splă ti doamna Patrick.
Complimentul îi aduse în suflet că ldura de care avea nevoie
pentru a înfrunta înză pezitele drumeaguri şerpuite care o purtau spre
casă .
Cerul se înseninase şi vâ ntul se potolise, dar temperatura
scă dea vă zâ nd cu ochii. Deşi ră mâ nea mai mult de un ceas pâ nă la
apusul soarelui, se lă sase deja un frig crunt şi înţepă tor.
Aceste câ teva după -amiezi petrecute să ptă mâ nal cu femeile din
sat însemnau mult pentru Catherine, mai cu seamă atunci câ nd
Andrew era plecat. Cum cobora gră bită uliţa spre casă , ridicâ nd în
urmă -i nori de ză padă proaspă tă , aidoma unor fire delicate de praf
dalb, Catherine îşi aminti ceva la care nu se mai gâ ndise de ani de zile.
Cu mult timp în urmă , unei femei din sat i se interzisese să intre în
biserică pe perioada unei ierni. Lui Catherine, care avea pe atunci o
vâ rstă fragedă , nu i se spusese motivul acestei interdicţii, dar acum,
câ nd se confrunta, la râ ndul să u, cu experienţa, nouă pentru ea, a
conducerii unei gospodă rii şi a traiului cu un bă rbat, înţelegea cu
adevă rat câ t de importantă era pentru o femeie compania semenelor
sale. Deşi numele nefericitei femei i se ştersese de mult din memorie,
Catherine simţi că i se strâ nge inima de compasiune şi de întristare la
gâ ndul dureroasei singură tă ţi pe care trebuie s-o fi înfruntat aceasta în
acea iarnă .
În lunile care trecuseră de câ nd se mă ritase, simţise că întreaga
sa viaţă ar fi suferit o transformare. Pentru acest bă rbat nu îşi
schimbase doar că minul, ci şi trupul, mintea şi inima. Îi veni în minte
pasajul biblic despre cei doi devenind un singur trup şi retră i în gâ nd
această mare taină . Privind spre dealurile acoperite cu omă t din jurul
să u, Catherine trimise spre înaltul cerului o scurtă rugă ciune. Te rog să
îmi aduci soţul acasă teafăr şi nevătămat!
 Zilele acestea începuse să rostească din ce în ce mai multe
rugă minţi şi mulţumiri de acest fel. În trecut, rugă ciunile fetei se
supuneau aceloraşi rigori precum credinţa ei, ce fusese dictată de
Biserică şi formată de atitudinea sobră şi rigidă a tată lui să u; dar de
trei luni încoace, Catherine începuse să citească Biblia în fiecare seară ,
chiar împreună cu Andrew, atunci câ nd acesta nu era plecat în
recunoaştere. Deşi nu înţelegea multe din cele citite, tâ nă ra simţea că
lectura îi eliberează gâ ndirea din chingile care îi fuseseră impuse pâ nă
atunci şi de perspectivele negative, pe care înainte nici nu prea era în
stare să le identifice ca atare. Dumnezeu ră mâ nea un mister la fel de
mare ca înainte, dar îl simţea mai aproape.
Îndeajuns de aproape pentru a-i putea vorbi oricâ nd avea ceva
pe suflet, fie aceasta nelinişte, bucurie, teamă , iubire sau orice alt
sentiment, şi simţea nevoia de a se mă rturisi cuiva.
Intră repede în casă şi aprinse lumâ narea pe care o ţinea la
fereastră ori de câ te ori era Andrew plecat. O parte din ea spunea că
acum, câ nd preţul seului crescuse, aceasta nu era decâ t o nebunie
costisitoare, dar cealaltă parte voia ca, atunci câ nd se întoarce, fie
noapte, fie zi, Andrew să vadă de departe luminiţa care ardea numai şi
numai pentru el.
Îşi termină treburile prin casă câ t putu de repede, iar apoi privi
afară pe fereastră . Ultimele raze ale soarelui fă ceau ca obloanele să
stră lucească de parcă ar fi fost fă cute din aur. Uitâ ndu-se afară printre
florile de gheaţă desenate deja pe ferestre de frigul înseră rii, Catherine
nu vă zu decâ t stră lucirea soarelui care apunea. Atunci se duse pâ nă la
scaunul de lâ ngă că min, se aşeză şi, încercâ nd să nu privească spre
locul liber din faţa ei, luă Biblia de pe mă suţa pe care o lă sa de obicei.
Deşi mintea ei nu se putea concentra prea bine asupra cuvintelor citite,
încet-încet, pe mă sură ce citea, mintea şi inima i se umplură de pace.
Privi o vreme flă că rile ce dă nţuiau în că min, ştiind că în curâ nd va
trebui să se ridice şi să ia cina singură , dar nevoind încă să accepte
faptul că Andrew va petrece încă o noapte pe dealuri, departe de ea.
Puse Biblia la loc şi se aplecă să ia o altă carte de pe poliţa de
sub blatul mă suţei. Era îngrijorată de faptul că afară era atâ t de frig şi
soţul ei avea să petreacă noaptea sub cerul liber, dar câ nd deschise
cartea, simţi totuşi un mic fior de plă cere. Inima începu să îi bată mai
repede, iar apoi, câ nd începu să rostească în şoaptă acele cuvinte şi
expresii de mult uitate, o trecu un uşor fior rece. Atunci se opri şi dă du
o dată din cap, privind în direcţia flă că rilor din că min. Nu voia să aibă
niciun secret faţă de soţul ei. Trebuia să gă sească o cale de a-i spune
adevă rul lui Andrew.
Îşi întoarse privirea spre fereastră şi, vă zâ nd că începuse să se
însereze, inima ei înă lţă încă o dată tă cuta-i rugă minte că tre ceruri. Te
rog să îmi aduci soţul acasă!
Ajuns lâ ngă creastă , Andrew trase de hă ţuri şi calul se opri
recunoscă tor, scoţâ nd pe nă ri vă lă tuci de aburi, albi ca spuma mă rii.
Bă rbatul descă lecă , îşi priponi armă sarul de un ciot şi aşteptă să
îl ajungă ceilalţi din urmă .
De data aceasta, avea în patrulă doar patru oameni, toţi că lare. Îi
alesese pe cei mai buni dintre noii recruţi sosiţi în luna iunie, cei în
care putea să aibă încredere. Acum aceştia ştiau să se mişte fă ră a fi
auziţi şi reacţionau la un simplu semn de-al să u la fel de repede ca
odinioară la ordinele ră cnite de sergentul-major. Fă ră să trebuiască să
li se spună , oamenii îşi legară caii într-un desiş ce le ascundea prezenţa
de ochi stră ini, îşi scoaseră muschetele şi se îndreptară , mergâ nd
ghemuit, spre locul în care îi aştepta Andrew.
Caii din garnizoană erau destinaţi ofiţerilor şi unui grup special
de că lă reţi numiţi outrider-i, din care fă ceau parte şi aceştia patru.
Outrider-ii acţionau ca iscoade sau mesageri, roluri de prestigiu, care
asigurau o avansare rapidă în rang. Acum, pe chipurile cinstite ale
celor patru se putea citi mâ ndria de a se afla în prima lor misiune
ală turi de comandant.
Andrew se deplasă cu grijă , furişâ ndu-se de la un copac la altul,
pentru a le ară ta felul în care trebuiau să se folosească de orişice
acoperire oferită de peisajul iernatic atunci câ nd se apropiau de un loc
deschis. Pe mă sură ce se apropia de vâ rf, se ghemuia tot mai mult,
pâ nă câ nd ajunse să se tâ rască în genunchi pe dâ mbul pietros. Scrută
cu atenţie orizontul, apoi le fă cu celorlalţi semn cu mâ na să se apropie.
Oamenii i se ală turară unul câ te unul. De astă dată nu se vedea şi nu se
auzea nimic în timp ce se mişcau. Nasturii şi cataramele fuseseră date
cu funingine, iar cuţitele şi ustensilele fuseseră înfă şurate toate în
pâ nză groasă de sac. Regulamentul regimentului fusese lă sat deoparte
în acest caz. Acum nu erau pe terenurile de defilare ale castelului
Windsor. Aceasta era Acadia, iar aici lipsa zgomotului era cel mai bun
scut pe care puteau să -i aibă .
Cei patru stă teau ghemuiţi, privindu-şi comandantul şi
aşteptâ nd ca acesta să le vorbească . Andrew cuprinse cu privirea
splendida imensitate îngheţată care scâ nteia albă sub razele soarelui
care apunea. Îi venea greu să creadă că aici ar mai fi existat ceva în
afară de acest deşert îngheţat cu zile scurte, nopţi lungi şi friguroase,
vâ nt şi ză padă .
— Iarna. Aceasta este inamicul nostru. Nu francezii ori indienii.
Să nu întoarceţi niciodată spatele iernii şi să nu credeţi vreodată că aţi
cucerit-o, nici mă car pentru o clipă . Este o greşeală fatală .
Oamenii aprobară solemn din cap. De la aceste înă lţimi, peisajul
se întindea alb şi gol: nenumă rate dealuri ce îşi înă lţau piscurile
înză pezite spre cerul tot mai întunecat. Deşi vâ ntul se potolise, îi
aştepta o noapte din cale-afară de friguroasă . Andrew luase deja
hotă râ rea de a încerca să ajungă înapoi la fort în acea seară .
Trecu rapid în revistă punctele de interes – că ră rile care se iţeau
mai jos, pe la cotituri, punctele în care fuseseră ză riţi indieni în iernile
grele ale anilor trecuţi, locurile folosite câ ndva de tâ lhari pentru a
ataca prin ambuscadă , deşi niciun incident de acest tip nu avusese loc
de câ nd preluase el supravegherea regiunii. Se stră duia să îi înveţe pe
recruţi cum să citească urmele pentru a preveni eventualele pericole.
Unul dintre oameni ară tă spre locul în care terasele înză pezite
ale dealului se uneau cu golful Cobequid. Din acel punct se vedea
duzina de sate care se întindeau de-a lungul coastei îngheţate.
— Cu permisiunea dumneavoastră , dom comandant, ştiţi cumva
care dintre că tunele astea sunt locuite de papistaşi? întrebă acesta.
— Aproape niciunul, ră spunse Andrew, bucuros de întrebare.
Francezii care au colonizat această regiune sunt mai toţi hughenoţi.
Ră spunsul să u fu primit cu un murmur de surprindere.
— Mă i, să fie! Adică franţujii ă ia îs protestanţi, domnule?
— Pâ nă -n mă duva oaselor.
Andrew ar fi putut să le spună mai multe informaţii pe care le
adunase că lă torind prin aşeză rile ce împâ nzeau valea. Că hughenoţii se
rupseseră de Biserica Catolică din Franţa, aşa cum o fă cuseră luteranii
în Germania. Că au fost persecutaţi atâ t de crunt, încâ t s-au vă zut
nevoiţi să îşi lase patria şi să se refugieze în ţă ri din întreaga lume.
Acum, unii hughenoţi începuseră să emigreze chiar şi în Anglia, unde
Biserica Anglicană şi legile englezilor îi ţineau la adă post de persecuţia
catolicilor, dar cei mai mulţi li se ală turaseră calvinilor din Elveţia sau
veniseră aici, în coloniile din nord.
Dacă era să dea crezare zvonurilor, câ ţiva dintre ei ajunseseră
chiar şi în Imperiul Otoman. Privind peisajul plin de pace care se
întindea mai jos, Andrew se întrebă dacă un stră in şi-ar da seama care
dintre case le aparţineau englezilor şi care francezilor.
— La fel ca mine şi ca voi, adă ugă el calm.
— Mă i, să fie! mormă i unul dintre oameni.
— Dom sergent-major spunea că franţujii suferă de dureri la
genunchi de la atâ ta bă tut de mă tă nii, continuă cel care adresase
întrebarea, zâ mbind mâ nzeşte.
— Ei bine, umorul domnului sergent-major dă uneori greş.
Trebuie să ştiţi că aproape întreaga regiune a fost colonizată de că tre
francezii persecutaţi în patria-mamă din cauza convingerilor lor
religioase, spuse Andrew întinzâ nd mâ na şi ară tâ nd în depă rtare, spre
sud. Prima enclavă catolică importantă este chiar aşezarea Cobequid
Town, din capă tul golfului. Din nefericire, preotul de acolo se simte
ră spunză tor pentru întreaga regiune, deşi mulţi dintre locuitorii
acestor sate nu I-au vă zut nici mă car o dată la faţă . Este un om care
seamă nă vrajbă , nu prin faptul că a ales să fie catolic, ci pentru că a ales
să facă politică . Ţelul vieţii sale pare a fi cel de a tulbura apele. În două
râ nduri şi-a îndemnat enoriaşii să se ridice împotriva englezilor la
apropiatul fort din Chelmsford.
Andrew îşi întoarse privirea spre regiunea ce se întindea în vale.
— Dar hughenoţii din aceste sate nu au ră spuns niciuneia dintre
chemă rile la arme, nici mă car celor venite de la trimişii regelui Franţei
în persoană . Sunt nişte oameni neatâ rnaţi, din câ te am auzit. Au un
consiliu al bisericilor, dar fiecare preot este de sine stă tă tor. Cum se
întâ mplă şi la noi, de altfel. Ba chiar îi spun preotului reverend, pastor
ori predicator, cum o facem şi noi. Sau, cel puţin, aşa mi s-a spus.
Andrew simţi în râ ndul oamenilor o încordare ce îi era
binecunoscută , ivită la gâ ndul că erau nevoiţi să îşi trateze vecinii ca pe
nişte duşmani.
— Şi acesta este motivul pentru care englezii le-au cerut să
depună un jură mâ nt de credinţă şi de supunere faţă de Coroană şi să
pună odată capă t acestei poveşti.
Urmă un moment de tă cere.
— Pă i, atunci de ce nu o fac, domnule?
Pentru că , în sminteala lor, demnitarii din Londra insistaseră să
includă o clauză conform că reia francezii puteau fi siliţi să se înroleze
în armata engleză , vru să ră spundă Andrew. Iar francezii de aici nu
erau doritori să lupte ală turi de trupele din patria-mamă , dară mite de
partea regelui Angliei.
Totuşi, din pricina acestei greşeli cumplite a politicienilor
englezi aflaţi la o distanţă de patru mii de leghe 6, francezii refuzaseră
să semneze jură mâ ntul, fapt pentru care fuseseră consideraţi duşmani.
— Ne află m în această regiune de aproape cincizeci de ani, iar
coloniştii noştri, de şaptezeci. În acest ră stimp, ne-am luptat de două
ori cu armata franceză şi le-am atacat forturile de patru ori, fă ră ca
să tenii de aici să riposteze. Guvernul Franţei le-a cerut de nenumă rate
ori să se înroleze, dar ei s-au opus. După cum am mai spus, sunt
oameni neatâ rnaţi, care îşi lucrează pă mâ nturile şi îşi vă d de treaba
6
Peste două zeci şi două de mii de kilometri (n.tr.).
lor, spuse Andrew, apoi fă cu o pauză pentru ca oamenii să îi poată
rumega vorbele. Reţineţi, suntem aici pentru a menţine pacea şi pentru
a-i apă ra pe cei nevinovaţi.
Ce bine ar fi dacă aş putea să -i conving pe ceilalţi ofiţeri şi pe
demnitarii din Halifax în privinţa acestui adevă r atâ t de simplu, adă ugă
el în sinea lui.
— Dar dacă izbucneşte ră zboiul, domnule? întrebă unul dintre
oameni.
— Atunci Dumnezeu să ne ajute pe toţi! ră spunse Andrew,
ridicâ ndu-se pe jumă tate şi începâ nd să coboare panta.

Trecuse un ceas de la lă sarea întunericului. Duseră caii la

grajduri, apoi Andrew îşi lă să oamenii la bară ci şi se îndreptă spre
Casă . Inima începu să îi bată mai repede câ nd coti pe uliţa sa şi
vă zu lumâ narea arzâ nd la fereastră . Pentru el. Stă tu un timp înaintea
uşii pentru a-şi pune gâ ndurile şi sentimentele în ordine. Ră zboiul
reprezenta un pericol real, o ştia la fel de bine ca oricine. În calitate de
locţiitor al comandantului, avea acces la corespondenţa oficială venită
din Halifax, iar veştile erau de ră u augur. Ce îl nemulţumea cel mai tare
era neputinţa sa.
Totuşi, încercă să dea toate acestea la o parte şi deschise uşa.
Soţia sa, aşezată lâ ngă foc, să ri în picioare.
— Andrew!
— Catherine, draga mea, rosti el îmbră ţişâ nd-o.
— O, Andrew, renunţasem să mai trag nă dejde că ai să ajungi în
seara aceasta, îi spuse ea strâ ngâ ndu-l cu putere în braţe. Sunt atâ t de
fericită că eşti aici! Mi-am fă cut griji.
— De ce să -ţi fi fă cut griji? o întrebă el privind în jos, spre
stră lucitoarele plete castanii ce ascundeau faţa lipită strâ ns de pieptul
să u.
Dacă ar fi fost să moară în clipa aceea, ar fi fă cut-o fericit,
simţindu-se mai împlinit ca niciodată .
— Am fost plecat în recunoaştere, ca de obicei. Am fost în sute
de misiuni de acest fel pâ nă acum.
— Ştiu, am fost prostuţă . Mi-am spus că nu trebuie să mă
neliniştesc. Dar este atâ t de frig, şi frigul se înteţeşte tot mai ră u, spuse
ea privind în sus, spre el. Asta cred că a sunat câ t se poate de ridicol.
— A sunat încâ ntă tor. Pâ nă acum n-am ştiut ce plă cere imensă
este să ai pe cineva care să -şi facă griji pentru tine, spuse el, începâ nd
să îşi descheie paltonul. Lasă -mă să -mi scot haina, ca să te pot strâ nge
în braţe aşa cum se cuvine.
Vai, desigur, câ t sunt de nechibzuită să te ţin aici, în prag!
Îl ajută înfrigurată să îşi descheie haina şi să îşi scoată fularul şi
pă lă ria, apoi se aplecă să îl ajute să se descalţe de cizmele înalte.
— Vino şi şezi aici, lâ ngă foc. Îţi este foame?
— Aş putea spune că tu eşti toată hrana de care are trebuinţă
sufletul meu, îi ră spunse el în şagă . Dar trebuie să recunosc că sunt
lihnit. Mai ales acum, după zile întregi petrecute pe drum.
— Mi-ar plă cea să cred că faţa mea este de ajuns pentru a-ţi
hră ni trupul şi sufletul, replică ea, privindu-i cu un aer poznaş. Dar am
nişte tocană , pe care aş putea să o încă lzesc numaidecâ t. Şi nişte aluat
de pâ ine pus deoparte pentru mâ ine, din care aş putea să fac nişte
colaci.
— Îţi mulţumesc, scumpa mea, spuse Andrew, aşezâ ndu-se
comod pe scaun şi ridicâ nd cartea de pe podea. Ce Dumnezeu este
asta? întrebă el uluit.
Catherine se întoarse cu paşi şovă itori.
— O carte de gramatică franceză , spuse ea foarte încet.
— Asta vă d şi eu, dar ce motiv ai avea tu să studiezi gramatica
franceză ?
— Tâ nă ra îşi cuprinse mijlocul cu braţele, strâ ngâ ndu-şi coatele
în palme.
— În copilă rie, eram destul de bună la franceză .
Andrew respiră adâ nc.
— Aşadar, ai hotă râ t să reîncepi studiul limbii franceze după
toţi aceşti ani? întrebă el fă ră să îşi tră deze nervozitatea.
 — Da. Adică , nu chiar, ră spunse ea şovă ind. Am cunoscut o
tâ nă ră . O tâ nă ră franţuzoaică .
Andrew se lă să pe spă tarul scaunului. Dintre toate lucrurile pe
care era posibil să le audă la întoarcerea sa acasă , la ă sta chiar nu se
aşteptase.
— Aici, în sat?
— Nu, desigur că nu. Sus, pe pajişte. Prima dată am vă zut-o
atunci câ nd m-am dus să culeg flori pentru buchetul meu de mireasă .
Şi ea venise să culeagă flori, spuse Catherine şi faţa îi fu luminată de un
zâ mbet. A avut nunta în aceeaşi zi cu a noastră , Andrew.
— Remarcabil.
Tâ nă ra nu pă ru să simtă nicio urmă de sarcasm în ră spunsul să u
laconic.
— De atunci, am mai întâ lnit-o de două ori, continuă ea să
explice pe un ton din ce în ce mai viu. De la ea am primit siropul acela
care ţi-a plă cut atâ t de mult. Este o tâ nă ră fermecă toare şi tare
amabilă . De-o vâ rstă cu mine, cred. Am încercat să discută m, dar
franceza mea ruginită este din cale-afară de frustrantă .
Se opri, privindu-i atentă chipul.
— Eşti… Eşti supă rat pe mine?
— Nu, spuse el şovă ind, neştiind sigur ceea ce simţea, dar sigur
pe faptul că nu era supă rat.
— Te rog, nu-mi spune să nu mă mai întâ lnesc cu ea, Andrew, te
rog! îl imploră ea, împreunâ ndu-şi mâ inile.
— Nu, nu voi face asta, îi ră spunse el, deşi momentan nu
înţelegea prea bine de ce.
Logic ar fi fost să -i interzică să se mai vadă cu acea femeie, dar
nu era în stare să facă un asemenea lucru, chiar dacă acesta l-ar fi pus
în pericol faţă de superiorii să i.
— Dar trebuie să fii cu bă gare de seamă .
— Ea nu reprezintă un pericol pentru mine, sunt sigură de asta.
— Nu la asta m-am referit. Nimeni nu trebuie să afle, Catherine.
Trebuie să dai dovadă de foarte multă prudenţă . O asemenea
informaţie m-ar pune într-o lumină extrem de proastă în cadrul
garnizoanei.
— Înţeleg, îi ră spunse ea serioasă .
Andrew era curios să afle mai multe despre această femeie şi
motivul pentru care soţia sa îşi dorea cu atâ ta ardoare să se
întâ lnească din nou cu ea.
— Spune-mi mai multe despre ea.
— Nu sunt multe de spus. Nici mă car nu ştiu sigur dacă am s-o
mai întâ lnesc vreodată , spuse ea, întorcâ ndu-se la bucă tă rie.
El o urmă şi se aşeză la masă . În timp ce îi pregă tea cina,
Catherine îi povesti despre cele trei întâ lniri pe care le avusese cu
Louise, insistâ nd mai mult asupra celei mai recente.
— Aş fi vrut să gă sesc cuvintele potrivite pentru a discuta cu ea.
Pentru a avea o conversaţie propriu-zisă .
— De ce? o întrebă Andrew privindu-i chipul.
— Dacă stai să te gâ ndeşti, deşi am tră it toată viaţa în satul
acesta, la o aruncă tură de bă ţ de Minas, nu am pus niciodată piciorul
acolo. N-am vorbit în viaţa mea cu un francez decâ t aşa, întâ mplă tor, la
tâ rguri.
Se întoarse iute cu faţa spre el, îmbujorată de emoţie şi agitâ nd
lingura de lemn în aer.
— Închipuieşte-ţi, Andrew! Nu ar fi minunat să ştim ce gâ ndesc
aceşti oameni, cum sunt, cine sunt? Doar sunt vecinii noştri.
Cugetâ nd asupra cuvintelor ei, Andrew realiză , spre
surprinderea lui, că era mâ ndru.
— Da, ră spunse el încet. Da, ar fi cu siguranţă minunat.

CAPITOLUL 10

După Cră ciun, ţinuturile Acadiei ră maseră îngropate sub ză padă

şi bă tute de vâ nturile iernii. Oamenii îşi puneau mai multe râ nduri de
haine atunci câ nd se aventurau să iasă din casă , iar gră mezile de lemne
de foc de lâ ngă uşile caselor deveniseră puţin mai înalte. Dâ nd din cap
cu un aer ştiutor, vă duvele din Minas, adunate în încă peri pline ochi de
copii şi nepoţi, le spuneau tuturor celor ce doreau să asculte că aceasta
are să fie o iarnă de care se va vorbi mult timp de acum încolo. O
previziune sumbră a celor ce aveau să vină .
Totuşi, Henri Robichaud nu-şi fă cea inimă rea din pricina iernii.
Frigul nu îl supă ra niciodată atâ t de tare ca pe alţii, nici chiar acum,
câ nd luna ianuarie sosise ca o dihanie de gheaţă , umplâ nd lumea cu
urletele sale lugubre. Poate că îl ajuta faptul că era bine fă cut. Sau, cum
spunea Louise, poate că nu avea câ nd să i se facă frig fiindcă trudea
necontenit din zori şi pâ nă -n seară . Ceea ce era la fel de adevă rat.
Henri iubea munca. Îi plă cea să muncească aproape la fel de mult cum
îi plă cea să mă nâ nce, iar râ sul îi plă cea mai mult decâ t cele două la un
loc.
De câ nd se însurase cu Louise, iarna că pă tase încă o semnificaţie
specială pentru el. Nu mai petrecea nopţile lungi de unul singur. Abia
acum, câ nd scumpa lui soţie îi umplea casa cu iubire şi lumină , realiză
câ t de mult îl marcase singură tatea.
Încercase să -i explice acest lucru soţiei sale noaptea trecută .
Câ nd îl gă sise şezâ nd lâ ngă foc şi privind adâ ncit flă că rile, Louise
fusese sigură că îl apasă ceva.
— Nu, totul este în ordine. Totul este în cea mai mare ordine.
Cuvintele rostite gră bit în franceză nu sunaseră deloc aspru, dar
Nici nu aveau dulceaţa şi muzicalitatea vorbei Louisei.
— Stă teai acolo nemişcat, ca o statuie. Nu-mi amintesc să te fi
vă zut vreodată stâ nd locului atâ ta timp.
Atunci îi spuse adevă rul, deşi îi venea greu, aproape la fel de
greu pe câ t îi venea să primească întrebarea nevestei sale cu zâ mbetul
să u obişnuit pe buze.
— Mă gâ ndeam la pă rinţii mei.
— Of, Henri! spuse ea şi trase cealaltă bancă mai aproape, ca să -i
poată cuprinde mâ na muncită cu ambele mâ ini. Îţi este dor de ei?
— Abia dacă îmi mai aduc aminte de ei, zise el încercâ nd să
zâ mbească , dar zâ mbetul îi era fals, iar el nu dorea ca între ei doi să
existe vreodată ceva fals. Dar undeva, înă untrul meu, există un… Un
bă ieţel. Şi acest copil oropsit se… Stinge de dorul lor.
Ea nu spuse nimic şi au stat împreună aşa, tă cuţi, în timp ce el
continua să privească focul. Flă că rile ardeau mocnit şi buştenii
trosneau încet, ca şi cum i-ar fi susurat că acesta era momentul să
vorbească . Se putea să nu mai vorbească vreodată despre asta, dar
acum simţea că voia să îşi deschidă sufletul în faţa acestei femei
minunate. Aşa că Henri începu să îşi împă rtă şească , şovă ielnic,
gâ ndurile.
— Cred că a existat întotdeauna un gol în sufletul meu, unde
probabil că pă rinţii mei au continuat să tră iască . Noaptea, după ce
termin lucrul şi mă pregă tesc de culcare, aici, în că minul acesta pe care
îl iubesc, îmi amintesc de acel gol. Doar aici şi doar noaptea.
Louise pă stră un timp tă cerea.
— Uneori mă gâ ndesc că unul dintre motivele pentru care
trudeşti atâ t de tare stă în faptul că asta îţi ţine mintea ocupată . Or
sunt cuvintele mele prea aspre?
— Nu, nu sunt aspre, ci adevă rate, ră spunse el cu privirea
aţintită în continuare asupra flă că rilor.
Pentru Henri, adevă rul era mai uşor de suportat ştiind că , dacă
vorbeşte întâ i focului, acesta va lua cuvintele şi le va cură ţa de umbrele
strecurate în ele, spre binele amâ ndurora.
— Sunt adevă rate, iar eu am încercat să mă ascund de acest
adevă r toată viaţa, spuse el foarte încet.
— Iartă -mă , iubitul meu, nu am vrut să te întristez.
— Nu tu mi-ai adus această tristeţe, ci viaţa. Întotdeauna mi-a
fost frică să privesc prea adâ nc în trecut. Am fugit de amintiri… M-am
refugiat în râ s, în muncă , în compania prietenilor.
Louise se apropie mai mult de el, strâ ngâ ndu-i mâ na şi mai
puternic.
— N-ai mai vorbit niciodată aşa.
— Nici mă car n-am gâ ndit vreodată aşa, ră spunse el, mai uimit
chiar decâ t ea, nu doar de cuvintele sale, ci de uşurinţa cu care le
rostise. Simt ca şi cum iubirea ta m-ar fi eliberat, Louise. M-a eliberat,
şi acum sunt liber să privesc înapoi la toţi anii aceia de singură tate.
— Of, of, scumpul meu soţ!
Dintr-odată , Henri simţi cum ochii încep să îi ardă şi i se ridică
un nod în gâ t. Avu nevoie de toată tă ria lui pentru a-şi stă vili lacrimile.
— Cred că acum pot să privesc înapoi şi să înţeleg toate aceste
lucruri, pentru că acel gol nu mai există , spuse el cu glasul ră guşit.
Cavernele sufletului meu au fost umplute din nou.

Henri mergea pe drumul înză pezit, auzind cum scâ rţâ ie omă tul
sub tă lpile cizmelor. Îşi dorea să fi existat o cale de a şterge cu buretele
tot ce spusese noaptea trecută . Tă cerea şi zâ mbetul erau mult mai pe
gustul lui. Cel mai bine era ca întrebă rile fă ră ră spunsuri să ră mâ nă
nerostite şi ca mă rturisirile să fie fă cute în hă ul întunecat al unei
fâ ntâ ni, în miez de noapte. Era una dintre puţinele vorbe ale
Mamei sale de care îşi mai aducea aminte, şi se lă sase că lă uzit
toată viaţa de această filosofie.
Totuşi, dă duse glas acelor gâ nduri şi acum nu avea cum să le
mai şteargă . Pe un ton vesel, Henri îi dă du bună dimineaţa unui vecin,
apoi coti pe drumul care ducea în jos, spre una dintre fermele mai
îndepă rtate ale că tunului. În jur era atâ ta linişte, încâ t tâ nă rul auzi un
câ ine ce lă tra în satul englez, dincolo de râ ul Minas.
Drumul se sfâ rşea într-o fundă tură . Ză pada începu să se scuture
de pe troieni, că zâ nd în marginile ră sfrâ nte ale cizmelor lui Henri.
Ferma Duprey se afla pe un dâ mb izolat, ce se înă lţa în
depă rtare, spre golf, ca o balenă uriaşă de pă mâ nt ce se iţeşte din
îngheţatele ţă rmuri noroioase. Totul era alb şi tă cut, chiar prea tă cut,
în acest peisaj iernatic. Hornul casei Duprey nu fumega, şi în jur nu se
simţea nicio mişcare. Henri iuţi pasul.
Ajuns mai aproape, auzi vacile mugind, semn că era ceva în
neregulă . Întrebă dacă este cineva acasă şi fu uşurat câ nd o voce
tremurată îi ră spunse dină untru. Traversă cu pas apă sat veranda şi
dă du să deschidă uşa, dar aceasta era ză vorâ tă .
— Gerard, poţi să te ridici din pat? strigă el prin uşa groasă .
— Stai, stai că vin acum, îi ră spunse un glas ră guşit.
Se auzi un hâ rşâ it de paşi pe podea şi uşa se deschise. De tocul
uşii se proptea un bă rbat încovoiat şi roşu la faţă .
— Henri. Slavă Domnului!
Henri ră spunse cu zâ mbetul să u obişnuit.
— Parcă ai fi un urs trezit prea repede din somnul iernii.
Din casă se auzi glasul slă bit al unei femei, iar bă rbatul îi strigă
înapoi:
— E Henri Robichaud. Ţi-am spus că are să vie cineva.
Henri trecu pe lâ ngă bă rbat şi intră în casă . În prima încă pere nu
era cu mult mai cald decâ t afară . I se vedea aburul respiraţiei în timp
ce aşeză în că min cele câ teva surcele ră mase în lada cu lemne şi
aprinse focul cu nişte iască .
— Câ t timp stă tură ţi fă ră că ldură ?
— Focul s-a stins ieri, nu-mi mai amintesc câ nd anume. N-am
ştiut câ nd o să primim mai multe lemne. Nevastă -mea, să raca, a
încercat să facă toată treaba singură şi a lă sat-o spinarea, după cum i-
am spus eu că are să se întâ mple. Era la grajd, cu vacile. A trebuit să se
tâ rască înapoi în casă . Iar eu…
— Gerard se opri şi tuşi mult timp, chircindu-se din cauza
efortului.
— Întoarce-te în pat! îi ordonă Henri. Ai guşter. Orice om cu
scaun la cap poate să vadă că trebuie să stai în pat.
— Dar vacile…
— Am să vă d de dobitoace după ce mă îngrijesc să mâ ncaţi
amâ ndoi o mâ ncare caldă . Mata, du-te de te bagă înapoi în pat, îţi spun.
Louise îi spusese că Gerard suferea cumplit de tuse şi febră ,
că zâ nd bolnav la pat pentru prima dată de câ nd era bă rbat în toată
firea. Aflase asta de la soţia lui. Aşa se obişnuia la ei în sat, să se ştie
starea tuturor vecinilor şi a tuturor membrilor clanului, pe întreaga
distanţă pe care drumurile erau accesibile. Însă nici nevasta lui Gerard
nu mai fu vă zută câ teva zile după aceea, un ră stimp prea lung, după
pă rerea Louisei.
În că mară nu mai ră mă sese mare lucru. O felie de jambon, un
pumn de mă lai şi nişte posmagi. Henri se încruntă – expresie atâ t de
rar întâ lnită pe chipul lui – gâ ndindu-se cum trebuie să fi petrecut
Cră ciunul cei doi bă trâ ni. În timp ce şunca sfâ râ ia în tigaie, îl auzea pe
bă rbat tuşind în odaia din spate. Vă rsă mă laiul în apa ce fierbea şi puse
posmagii să se înmoaie în unsoarea din tigaie.
— Am să -i spun Louisei să treacă pe aici în după -masa asta şi să
vă aducă nişte bucate creştineşti, le strigă el.
— Ai un suflet de aur, Henri Robichaud, spuse femeia cu un glas
aproape la fel de slă bit ca al bă rbatului ei.
La auzul acestor vorbe, Henri se înroşi la faţă . Nu învă ţase nici
pâ nă acum să primească un compliment şi habar nu avea ce să spună
în astfel de cazuri.
Din fericire, se auzi un ciocă nit la uşă . Întorcâ ndu-se, Henri îl
vă zu intrâ nd pe pastorul Jean Ricard.
— Trebuia să bă nuiesc că ai să ajungi aici înaintea mea, spuse
acesta, apoi strigă spre odaia din spate. Gerard, cum te simţi?
— Mai bine, acum că ştiu că vacile mele…
Dar fii lovit de un nou acces de tuse şi nu reuşi să termine fraza.
— Tocmai ce zisei că Henri are o inimă de aur, spuse femeia
câ nd acesta se opri din tuşit.
— O inimă de aur, într-adevă r, îi dă du dreptate pastorul,
mutâ ndu-se lâ ngă foc pentru a-şi încă lzi mâ inile.
Covâ rşit de atenţia ce i se acorda, Henri simţi că se sufocă între
cei patru pereţi ai odă ii, aşa că întinse cratiţa preotului.
— Dom pastor, ai domnia ta grijă de mâ ncarea lor, iar eu am să
mă ocup de dobitoace.
O inimă de aur şi un suflet de înger, îl urmă glasul femeii pâ nă la
uşă .
Între timp, vacile începuseră să mugească mai tare, ceea ce nu
era de mirare, avâ nd în vedere că nu fuseseră mulse de dimineaţa
trecută .
Intră în grajdul că lduţ, îşi scutură ză pada de pe haină , apoi se
adâ nci în munca pe care o cunoştea atâ t de bine. Mulse vacile, le umplu
adă pă toarea cu apă , cură ţă ţarcurile de bă legar şi aşternu pe jos fâ n
proaspă t şi nutreţ. De regulă , mintea îi mergea cel mai repede atunci
câ nd avea mâ inile ocupate. Acesta era unul dintre lucrurile pe care le
iubea în munca sa, felul în care putea să petreacă ore în şir istovindu-şi
trupul, după care pă rea că se trezeşte dintr-un somn lung, fă ră să -şi
amintească nici mă car unul dintre gâ ndurile care îi trecuseră prin
minte pe parcursul zilei. Era oarecum plă cută şi odihnitoare această
abilitate de a lă sa toate grijile la o parte prin intermediul muncii.
Totuşi, astă zi gâ ndurile îi zburară înapoi, la conversaţia avută cu
Louise noaptea trecută şi, neputâ nd să -şi oprească şirul gâ ndirii,
ajunse să se întrebe ce fă cea acolo. Avea de lucru pâ nă peste cap la
ferma sa. Mai ales acum, câ nd Louise întocmise o listă lungă câ t o zi de
post cu toate lucrurile ce trebuiau fă cute în jurul casei înainte de
topirea ză pezii. Casa lor. Aceste cuvinte, încă noi pentru el, fă cură ca
trupul să u vâ njos să fie trecut de un uşor fior. Casa lor.
De câ nd se ştia, Henri îşi umpluse timpul liber – şi adesea şi pe
cel ce nu era nici pe departe liber – ajutâ ndu-i pe oamenii din sat. Doar
acum, trecâ nd în mugetul dobitoacelor de la un ţarc la altul, ajunse să
înţeleagă , în sfâ rşit, motivul. Mai avea de muls doar două vaci, câ nd fu
stră fulgerat de gâ ndul că mintea şi inima îi fuseseră cumva trezite de
că snicia lor, ce îi dă duse puterea de a vedea în el însuşi. Fă cea parte
din libertatea despre care îi vorbise Louisei cu o zi înainte. Nu ştia
sigur care îi sunt simţă mintele în această privinţă . Nu ştia nimic sigur.
Totuşi, acum i se deschiseră ochii, fă ră de tă gadă . Îşi rezemă
fruntea de coasta vacii şi strâ nse ugerul, fă câ nd să ţâ şnească laptele în
ciubă r. Acum ştia de ce era dispus să fie prietenul care le sare în ajutor
tuturor să tenilor la nevoie. Era din pricină că aceştia fuseseră singura
familie pe care o cunoscuse pâ nă acum. La drept vorbind, singura
familie pe care şi-o amintea.
După ce termină treaba la vaci, trecu la restul animalelor. Le
duse fâ n şi apă cailor şi tocmai urma să treacă la gă ini, câ nd intră Jean
Ricard.
— Nu ai nevoie de o mâ nă de ajutor?
— Aţi picat la ţanc, dom pastor.
Deşi îl cunoştea pe preot de aproape o viaţă , Henri tot se simţea
stâ njenit în prezenţa lui. Jean Ricard pă rea să aibă aceeaşi putere,
precum Louise, de a-i citi gâ ndurile pe care încerca să le ascundă în
dosul zâ mbetului.
— Tocmai ce am gă tat treaba.
— Este frumos din partea ta să sari astfel în ajutorul altora, zise
pastorul, îndreptâ ndu-se spre el şi privindu-i cum adună ultimele ouă .
Sunt sigur că acasă te aşteaptă o sută de treburi grabnice.
— Ba o mie, dom pastor, o mie! ră spunse Henri continuâ nd să
zâ mbească . Dar cine are să -mi zică mulţam pentru treburile pe care le
fac mereu în jurul casei?
— Nu ştiu ce s-ar fi ales de aceşti doi să rmani, de nu s-ar fi gă sit
cineva să -i ajute.
Jean Ricard avea ochii adâ nciţi în orbite şi o privire care pă rea
să sfredelească mintea lui Henri.
— Ştii ce se vorbeşte despre tine în sat zilele acestea?
— Dom pastor, în aceste zile scurte de iarnă , am lucruri mai
importante de fă cut decâ t să plec urechea la gura lumii.
— Se vorbeşte că este cu putinţă ca Henri Robichaud să se
pregă tească pentru a deveni că petenia clanului.
Henri îngheţă .
— Poftim?
— Te-ai însurat cu fiica lui Jacques şi a Mariei Belleveau. Sari în
ajutorul celor care nu pot ră zbi prin iarnă singuri. Lumea spune că
aceasta ar putea fi strategia unui bă rbat care ţinteşte la poziţia
socrului să u.
Henri râ se mâ nzeşte.
— Asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată .
— Aşa să fie oare?
 Ochii întunecaţi ai pastorului îl fixară şi mai tare.
— Ştiu că nu îţi doreşti titlul. Şi poate că tocmai faptul că nu ţi-l
doreşti ar face din tine că petenia perfectă .
Henri deschise gura, dar nu fu în stare să scoată niciun sunet.
— Domnule pastor, dumneavoastră nu… Eu n-aş fi în stare să
iau hotă râ ri pentru clan. Dumneavoastră , eu… Eu nu sunt omul care să
lucreze cu mintea. Eu îmi folosesc mâ inile, pă rinte, eu nu prea îmi
folosesc capul.
— Da, ai dreptate.
Acest om tă cut nu avea cum să fie dus cu vorba sau deviat de la
scopul să u.
— Dar soţia ta poartă pe umeri unul dintre cele mai luminate
capete din sat, continuă el.
— Domnule pastor…
— Auzit-ai pasajul din Biblie care spune „cei doi devin un singur
trup”? Ei bine, nu vă d de ce nu ai putea să te bazezi pe înţelepciunea
soţiei tale, întocmai cum ea se bazează pe braţele-ţi puternice şi pe
inima ta bună . Învaţă să ai încredere în soţia ta şi să te rogi la
Dumnezeu împreună cu ea pentru ca amâ ndoi să vă umpleţi de
înţelepciunea Sa.
Pastorul aşteptă o clipă , după care se întoarse cu spatele la
Henri.
— Henri, a sosit vremea să te pregă teşti pentru ceea ce ţi se
poate ară ta. Cu sau fă ră voia ta.

CAPITOLUL 11

Era o dimineaţă de mai. Catherine înainta anevoie pe drumul

înglodat, gâ ndindu-se că primă vara este cel mai neplă cut şi cel mai
greu de îndră git dintre toate anotimpurile. Citise sonete englezeşti
închinate primă verii, ce vorbeau despre zefiruri cu adieri că lduţe,
încă rcate de mireasma dulce a câ mpurilor presă rate cu flori să lbatice,
dar era neîndoielnic faptul că autorul acelor versuri nu avea habar de
primă vara acadiană . Indiferent câ t de puternic ar fi stră lucit, soarele
acestei primă veri era încă unul cu dinţi. Gheaţa şi ză pada începuseră să
se topească , aşa că pă mâ ntul mustea şi apa se auzea picurâ nd peste
tot, chiar şi în zilele fă ră nori, ca aceasta. Trecerea pe sub copaci era o
aventură periculoasă , că ci ramurile mai înalte, încă rcate şi acum cu
omă tul fostelor ninsori, nu pierdeau aproape niciun prilej de a-şi
lepă da povara rece şi umedă pe câ te un trecă tor neprevă ză tor.
Copiii pă reau să fie cei care suferă cel mai mult în timpul
primă verii. Sau poate că acum, în primul an de că snicie, Catherine era
mai atentă la copii. Observase că aceştia, după ce petrecuseră luni
întregi închişi în casă , explodau acum de energie şi erau greu de ţinut
în frâ u. Totuşi, vâ ntul încă tă ios şi pă mâ ntul noroios şi jilav fă cuseră ca
multora dintre micuţii satului să le curgă nă sucurile şi să le lă crimeze
ochii umflaţi de febră . Pe Catherine o durea să îi vadă
Suferind, şi în inima ei începea să înflorească o nouă vocaţie.
Aceea de a le purta de grijă acestor îngeraşi fragili.
Drumul care urca pe povâ rnişul abrupt era înşelă tor.
Pe câ nd ajunse la primul pâ râ u, avea poalele fustei stropite cu
noroi. La ultima cotitură , înainte de a pă trunde în pă durea deasă ,
tâ nă ra fă cu un popas şi privi satul şi golful din vale, spunâ ndu-şi în
sinea ei că era o nebunie să înfrunte un drum atâ t de lung şi de
anevoios.
Ză pezile abia începuseră să se topească şi şansele să gă sească
flori sau fructe de pă dure erau, practic, inexistente. Cu toate acestea,
începu să urce ultima pantă care ducea la pajişte, zâ mbind plină de
bucurie şi neră bdare.

Louise îşi dă du pă rul lung pe spate, fericită că trecuse iarna şi

nu mai trebuia să poarte mă nuşi. Chiar dacă afară era încă foarte frig,
era atâ t de bine să iasă , în sfâ rşit, la aer curat. Privirea i se îndreptă în
sus, spre soare. Astrul trimitea spre pă mâ nt raze că rora vâ ntul încă
ascuţit le ră pise orice urmă de că ldură . Totuşi, primă vara are să
sosească şi are să învingă iarna, îşi spuse Louise. Fiecare anotimp lasă
loc unui nou anotimp, aşa e lă sat de la Dumnezeu.
Iuţi pasul. Era mult prea devreme pentru a urca pe pajişte, dar
pur şi simplu nu putea să reziste tentaţiei. Trebuia să se ducă acolo,
deşi nici tufele, nici copacii nu înverziseră încă . Totuşi, trebuia să iasă
din că suţa ei dragă , să -şi dezmorţească picioarele şi să -şi trezească
mintea adormită pentru a putea cuprinde mai mult din lumea
înconjură toare.
Iarna lungă şi grea le amintise locuitorilor mai vâ rstnici din
Minas de alte ierni, din trecut. Bă trâ nicile se adunau mai aproape de
foc, depă nâ nd la nesfâ rşit aceleaşi poveşti despre iernile grele de
demult şi felul în care au reuşit să o scoată la capă t. Louise nu era
obişnuită cu asemenea îngră dire. Atunci câ nd Henri o ruga să stea la
că ldura focului ca să nu ră cească , tâ nă ra se fă cea foc şi pară . Chiar şi
acum, câ nd, în sfâ rşit, vremea se îmbunase niţel, Henri se temea
Că , dacă iese din casă , Louise s-ar putea întoarce cu picioarele
îngheţate şi cu fustele ude ori că ar putea să se îmbolnă vească de
vreunul dintre numeroasele beteşuguri ce bâ ntuiau prin sat.
Câ nd acesta cedă , în cele din urmă , rugă minţilor ei, Louise luă
drumul pajiştii de pe deal, jubilâ nd în sinea ei.
De-a lungul zilelor de iarnă ce pă reau să nu se mai sfâ rşească , se
gâ ndise de multe ori la tâ nă ra englezoaică . Oare trecuse cu bine de
lunile de iarnă ? De câ teva ori se surprinsese pomenindu-i numele în
rugă ciunea de seară . La acest gâ nd se înroşi, întrebâ ndu-se ce ar spune
pă rinţii ei de ar afla că se roagă pentru inamic. Ce ar spune Henri?
Totuşi, Louise nu reuşea să vadă în Catherine un duşman. În
Catherine, vedea o altă tâ nă ră , care, la fel ca ea, încerca să îşi vadă de
noul că min şi să îşi iubească bă rbatul, şi care că uta să gă sească , în felul
ei, o modalitate de a face ca lumea să devină un loc mai bun pentru
copiii pe care spera să îi aibă într-o bună zi. Nu, Catherine nu era un
duşman. Dar să poată îndră zni, oare, să o considere prietenă ? La urma
urmei, ea era englezoaică , iar englezii şi francezii erau duşmani de
câ nd lumea şi pă mâ ntul.
 Cu un oftat, Louise dă du, hotă râ tă , la o parte gâ ndurile despre
duşmani şi ră zboi, şi traversă pâ râ iaşul, care acum, câ nd primă vara
începuse să topească gheţurile, curgea cu o vigoare reînnoită . Avu
nevoie de toată atenţia ca să treacă pe buşteanul aruncat peste ape
fă ră să alunece. Dacă nu era atentă , se putea întoarce acasă leoarcă din
cap pâ nă în picioare, aşa cum o avertizase Henri.
Ajunsă la capă tul buşteanului, Louise să ri sprintenă pe mal,
ieşind triumfă toare din înfruntarea cu apele repezi, fapt ce o umplu de
satisfacţie. Deasupra capului, auzi câ ntâ nd o pasă re. Primul câ ntec al
primă verii. Louise zâ mbi. Chinuitoarea iarnă luase sfâ rşit.
Mai avea puţin de mers pâ nă la pajişte. Iuţi pasul. Să fie oare
posibil ca tâ nă ra englezoaică să fi simţit, la râ ndu-i, nevoia de a-şi
reîncă rca sufletul cu forţe noi în acest loc, ce era atâ t de special pentru
amâ ndouă ?
Louise trecu rapid cu privirea peste tufele golaşe ale pajiştii.
Pentru o clipă , încercă o profundă dezamă gire. Cum de îndră znise
mă car să nă dă jduiască ? Era mult prea devreme. Nimeni nu s-ar fi
aventurat atâ t de departe de că ldura focului de acasă doar pentru o
ieşire în natură . Doar pentru a lua o gură de aer de primă vară .
Atunci Louise percepu o uşoară mişcare în capă tul opus al
pajiştii. Era ceva acolo. Sau, mai bine spus, cineva.
Privi într-acolo nemişcată , încercâ nd să distingă silueta fiinţei
cu care împă rţea pajiştea. Persoana, înfofolită în haine că lduroase de
iarnă , şedea liniştită şi tă cută pe un buştean. Să fi fost oare…? Nu, nu
avea cum să fie un soldat. Silueta era prea suplă şi prea mică de
înă lţime pentru a-i aparţine unui bă rbat. Atunci persoana misterioasă
îşi înă lţă capul, se întoarse spre ea şi, după o clipă de şovă ială , îi fă cu
semn cu mâ na înmă nuşată .
— Bonjour, ră sună salutul vioi peste pajişte.
Se îndreptară în grabă una spre cealaltă . Bucuria reîntâ lnirii se
citea în ochii amâ ndurora.
Louise o îmbră ţişă fă ră să stea pe gâ nduri. La început, Catherine
primi cu o rezervă tipic englezească această apropiere. Totuşi, Louise
continuă să o îmbră ţişeze după tipicul francez, ţinâ ndu-şi obrazul lipit
de al ei, şi Catherine se relaxă imediat.
Franţuzoaica zâ mbi, pă şind puţin înapoi. Vorbeau amâ ndouă în
acelaşi timp. Fiecare spunea câ t se simte de uşurată acum, că a gă sit-o
pe cealaltă , fiecare întreba cum au trecut locuitorii din satul celeilalte
peste acea iarnă grea, fiecare era încâ ntată că s-au eliberat, în sfâ rşit,
din ghearele iernii.
Se opriră să îşi tragă sufletele, zâ mbindu-şi mai reţinut acum,
fiecare ruşinâ ndu-se de propria reacţie necontrolată .
— Franceza ta s-a îmbună tă ţit peste iarnă , spuse Louise plină de
entuziasm.
Catherine îi ră spunse printr-un râ s dulce.
— Am fă cut o mulţime de exerciţii. Sper să se simtă mă car puţin.
Că rticica mea de gramatică franceză s-a fă cut aproape ferfeniţă . Dar tot
nu ştiu dacă pronunţ bine cuvintele.
— Franceza ta s-a îmbună tă ţit simţitor. Ce n-aş da să pot vorbi
şi eu limba engleză atâ t de bine!
— Catherine se înroşi.
— Îţi mulţumesc pentru… Pentru compliment. Te rog să te simţi
liberă să mă corectezi… Atunci câ nd fac vreo greşeală .
— Sigur, dacă aşa vrei tu – încuviinţă Louise dâ nd din cap.
— O, da, vreau. Altfel n-am să reuşesc niciodată să învă ţ. În
că rţile de gramatică … Nu se gă sesc instrucţiuni complete. Fiecare om
are nevoie de un dască l în carne şi oase.
— Louise râ se şi îşi ridică poala fustei murdare de noroi.
— În acest caz, am să fiu meditatoarea ta cu cea mai mare
plă cere. Dar uită -te la mine! Halal meditatoare, plină de noroi din cap
pâ nă -n picioare.
Râ seră amâ ndouă şi Catherine îşi coborî privirea spre poala
propriei fuste.
— Aşa meditatoare, aşa elevă . Suntem… Cum se spune… La fel.
Louise o învă ţă cum se spune „deopotrivă ” în limba franceză şi
Catherine repetă conştiincioasă cuvâ ntul de câ teva ori.
 — Hai să ne aşeză m! spuse Louise, îndreptâ ndu-se spre
buşteanul pe care şezuse înainte Catherine. Timpul este scurt şi avem
multe de povestit.
Timpul. Louise îşi dorea din tot sufletul ca timpul să nu treacă
atâ t de repede. Numă rase zilele pâ nă la această întâ lnire. Acum că ea
avusese loc, tâ nă ra era disperată la gâ ndul că va dura atâ t de puţin.
— Spui că satul vostru a fost bâ ntuit de boli. La fel şi al nostru.
Dar lucrurile au să se îndrepte acum, cu venirea soarelui cald de
primă vară . Întotdeauna se îndreaptă .
Catherine încuviinţă din cap.
— Nă dă jduiesc să ai dreptate. A fost o iarnă foarte grea pentru
mulţi oameni din satul nostru.
— O iarnă grea pentru oameni şi dobitoace deopotrivă , aprobă
Louise. Caii noştri au ajuns ca vai de ei, numai piele şi os, să rmanii.
— În privinţa animalelor, soţul meu îşi face aproape la fel de
multe griji ca în privinţa oamenilor să i, zise Catherine. Andrew zice că
dobitoacele au nevoie de iarba de primă vară pentru a prinde iar
putere.
— Ce mai face Andrew al tă u?
Obrajii lui Catherine se îmbujorară .
— Este bine, să nă tos, dar şi tare ocupat. Nu l-a atins nicio boală
pe tot parcursul iernii. Eu îi tot spun că hotă râ rea şi grija de care dă
dovadă îl ţin să nă tos. Se gâ ndeşte mereu la alţii. Şi nu îndeajuns la
propria persoană .
Catherine îşi ridică mâ inile înmă nuşate şi chicoti.
— Uită -te la mine. Port şi acum mă nuşi de lâ nă . La ordinul lui
Andrew. Nu mă lasă să ies din casă decâ t dacă îi promit să port mai
multe râ nduri de haine groase.
Louise râ se şi ea.
— Seamă nă cu Henri al meu, ră spunse ea. Abia acum sau, mai
bine zis, azi, am primit permisiunea să las mă nuşile acelea aspre în
dulap.
— Nă dă jduiesc să mă bucur şi eu de asemenea libertate de
mişcare în curâ nd. Sunt atâ t de înfofolită , că îmi vine greu şi să respir.
M-am să turat, ză u aşa.
— Totuşi, zise Louise, este plă cut câ nd cineva îşi face griji
pentru tine. Asta te face să te simţi… Importantă .
— Şi iubită , adă ugă Catherine.
Privirile li se întâ lniră şi se îndulciră la unison.
— Iubită ! repetă Louise. Ferice de noi că suntem iubite. De doi
bă rbaţi minunaţi.
Catherine aprobă din cap.
— Nu îl cunosc pe Henri al tă u, spuse ea cu glasul încă rcat de
emoţie, dar, cunoscâ ndu-te pe tine, sunt sigură că trebuie să fie
întocmai cum spui tu. Un om cu totul deosebit. Un om minunat. Îmi
pare ră u că ne întâ lnim într-un asemenea moment… Că soţii noştri nu
vor avea prilejul să devină prieteni pentru simplul motiv că …
— …Ţă rile noastre şi-au declarat ră zboi, ceea ce ar trebui să ne
transforme în vră jmaşi, încheie Louise fraza cu tristeţe în glas.
— Da.
— Dar este strigă tor la cer! spuse Louise, să rind în picioare. Mi-
ai fă cut tu mie vreun ră u? Ţi-am fă cut eu vreodată ceva care să ne
transforme în duşmani? Iar Henri şi Andrew, de ce n-ar putea ei să
devină prieteni? Trebuie noi, oare, să ne supunem legilor dictate de
nişte conducă tori de departe?
Catherine îşi aşeză uşor mâ na pe mâ neca Louisei.
— Nu avem cum să schimbă m situaţia din zilele noastre. Dar
putem să fim prietene. Poate nu în mod deschis. Dar putem să fim
prietene. Avem… Catherine schiţă un arc, ară tâ nd spre pajiştea ce li se
întindea în faţa ochilor. Avem asta. Acesta este locul nostru de
întâ lnire. Sanctuarul nostru. Câ nd ne întâ lnim aici, ne întâ lnim ca de la
egal la egal. Ca femei. Ca soţii. Ca prietene. Împă rtă şim aceleaşi visuri.
Aceleaşi speranţe. Nu trebuie să îi lă să m pe alţii să ne facă să ne
duşmă nim.
Louise întinse braţul şi apucă mâ na înmă nuşată a lui Catherine.
— Ai dreptate, spuse ea, ştergâ ndu-şi lacrimile cu cealaltă mâ nă .
Henri spune că nu se va ajunge niciodată la ră zboi. Că lucrurile vor
continua să stea la fel ca şi pâ nă acum. Câ nd şi câ nd, câ teva zvonuri
neliniştitoare, dar nimic mai mult. Britanicii ameninţă de ani de zile.
Louise fă cu o pauză .
— Nu fac referire la tine, de bună seamă , adă ugă ea.
Ochii lui Catherine se întristară .
— Andrew se teme că de data asta lucrurile s-ar putea să stea
altfel, zise ea, muşcâ ndu-şi buza. Nu trebuie să ne gâ ndim la asta. Încă
nu s-a întâ mplat nimic. Şi poate nici nu are să se întâ mple vreodată . Ar
fi greşit să ne facem gâ nduri rele din cauza asta. Simplul gâ nd mă
umple de mâ nie şi de frustrare. Tră im unde tră im. Nu putem schimba
acest lucru. Aşa că trebuie să îl acceptă m ca atare.
— Dar nu trebuie să ne lă să m conduşi de el, adă ugă încet
Louise.
— Nu trebuie să devenim ca ei, spuse Catherine. Nu trebuie să
fim duşmani.
— Niciodată ! aprobă Louise. Niciodată în ră zboi unii cu alţii.
Dumnezeu nu poate dori aşa ceva.
Tă cură amâ ndouă , îngâ ndurate. Catherine fu cea care rupse
într-un sfâ rşit tă cerea.
— Ce ştii despre Dumnezeu? întrebă ea cu blâ ndeţe.
Louise se aşeză din nou ală turi de ea.
— Ştiu că El este Tată l, Fiul şi Sfâ ntul Duh. Calea. Adevă rul. Şi
Viaţa.
— Dumnezeu înseamnă toate aceste lucruri pentru tine?
— Nu, poate că nu, de e să -ţi ră spund cu toată sinceritatea. Ştiu
că Biblia spune asta, dar îţi mă rturisesc că nu înţeleg pe deplin acest
lucru. Dar acum, toate aceste zvonuri despre ră zboi – Louise îşi duse
mâ na la inimă – mă umplu de… Nelinişte. Simt că vreau să aflu mai
multe despre EL
— Şi eu simt la fel.
— Serios?
— Catherine încuviinţă din cap.
 — Înainte nu îmi pă sa atâ t de tare. Nu mi-am dorit niciodată să
îl caut pe Dumnezeu. Îl vedeam pe tată l meu cu Biblia în mâ nă de
fiecare dată câ nd mă uitam înspre dâ nsul. Seara, câ nd coseam lâ ngă
foc. Dimineaţa, înainte să plece la lucru. La prâ nz, citea câ te un
fragment din Biblie. Şi insista să citesc şi eu, la râ ndu-mi, Sfâ nta
Scriptură . Să învă ţ versetele pe dinafară . O vedeam ca pe o obligaţie.
Dar de câ nd sunt împreună cu Andrew…
— Că snicia a adus o mare schimbare, se oferi Louise să -i încheie
solemn fraza.
— O, da. Andrew şi cu mine citim Biblia împreună .
Acum vă d lucrurile cu totul altfel. Dintr-o perspectivă complet
diferită . Suntem în că utarea adevă rului. Şi câ nd Andrew este plecat, în
zilele câ nd mă cuprinde tristeţea, se întâ mplă să citesc Biblia din zori şi
pâ nă -n noapte. Abia aştept să descopă r mai multe. Şi să discut despre
asta cu Andrew atunci câ nd se întoarce acasă . Este interesant.
— Şi înţelegi?
— Nu, nu înţeleg totul, dar unele lucruri devin din ce în ce mai
clare. Sunt ca un… Că ută tor de aur. Gă sesc o pepită şi apoi încă una, şi
tot aşa.
— Câ nd… – dorinţa arză toare din inima ei o fă cea să -i tremure
vocea – câ nd gă seşti o… O pepită , crezi că ai putea să îmi spui şi mie, ca
eu să o iau acasă şi s-o împă rtă şesc cu Henri?
— Adică …
— Da. Sunt atâ t de multe lucruri pe care nu le înţeleg. Îl întreb
pe Henri, dar nici el nu le înţelege. Henri nu prea se îndeletniceşte cu
cititul şi cu învă ţatul. Sau cu întrebă rile de acest fel. „Să fii bun”, zice el,
„asta e tot ce contează ”. Şi el aşa este. Un om bun. Devotat muncii sale.
Şi altora, adă ugă Louise gâ nditoare. Dar ce bine ar fi ca eu să pot
înţelege. Să fiu în stare să îi ară t asemenea nestemate.
— Dar sunt atâ t de multe lucruri pe care nici eu, la râ ndul meu,
nu le cunosc şi nu le înţeleg, spuse Catherine plină de nesiguranţă .
— Atunci, hai să că ută m nişte pepite împreună .
Catherine aprobă dâ nd încet din cap.
 — Aşa este. Împreună putem că uta să înţelegem ceea ce eu nu
înţeleg de una singură . Ar fi minunat.
Gâ ndurile Louisei o luară nă valnic înainte. Aceasta ar însemna
să se întâ lnească în mod regulat cu Catherine. Se gâ ndi cu câ tă
neră bdare avea să aştepte zilele de întâ lnire. Se uită la Catherine şi în
ochii acesteia vă zu că şi ea se gâ ndea la acelaşi lucru.

CAPITOLUL 12

Întorcâ ndu-se din prima sa misiune de pe parcursul verii,

Andrew trebui să îşi înă buşe un oftat la vederea vasului ancorat în
golful Cobequid. El şi oamenii lui se întorceau cu hainele ponosite,
încheieturile înţepenite şi forţele epuizate după şapte zile lungi
petrecute pe şeile cailor. Nu avea nevoie de vizite oficiale neanunţate
într-un asemenea moment. Îi era dor de casă şi de Catherine. Totuşi,
judecâ nd după aerul din cale-afară de solemn pe care îl aveau în
această după -masă gă rzile fortului, ce stă teau nemişcate, cu armele în
faţă , aţintite ameninţă tor spre cer, Andrew ştiu că nu va ajunge acasă
prea curâ nd. Ră spunse salutului santinelei, dar, câ nd vă zu ofiţerul ce
venea spre el, se simţi cuprins, la râ ndul să u, de încordare.
— A, iată -te în sfâ rşit, domnule Andrew Harrow! ră sună în
tă cerea ca de mormâ nt vocea tă ră gă nată a că pitanului Randolf
Stevenage. Ce amabil din partea dumitale să mi te ală turi!
— Primiţi scuzele mele, domnule, ră spunse el, adoptâ nd
politeţea formală a gă rzilor.
Un soldat de la grajduri veni zor-nevoie şi luă că pă strul
bidiviului lui Andrew, ce era la fel de stors de puteri precum stă pâ nul
să u.
— De aş fi ştiut că veniţi, aş fi avut grijă să mă aflu aici pentru a
vă întâ mpina personal.
— Desigur, fă cu Stevenage, întorcâ ndu-se pe că lcâ iele cizmelor
sale înalte şi perfect lustruite şi plesnindu-şi piciorul cu mă nuşa de
că lă rie. Ei bine, înţeleg prin asta că mesajul pe care ţi l-am trimis a fost
interceptat de că tre indieni. Sau de franţuji.
— Îmi cer iertare, domnule, dar acest fapt ar fi din cale-afară de
neobişnuit.
Cu orice alt ofiţer, Andrew ar fi fost la fel de respectuos, dar
mult mai direct, însă Stevenage fusese numit că pitan de Stat Major, pe
câ nd el era doar locţiitor de comandant într-un avanpost amă râ t.
Şi în plus, acest individ avea un fel de a fi extrem de
ameninţă tor.
— De mai bine de un an nu a avut loc nici mă car un singur atac
pe drumurile supravegheate de noi, explică el pe un ton neutru.
Stevenage se roti pe că lcâ ie şi se holbă în sus, la Andrew.
— Să înţeleg, domnule Harrow, că pui la îndoială judecata mea?
— Departe de mine gâ ndul acesta, domnule că pitan! Voiam doar
să spun că este puţin probabil ca un bă rbat care că lă toreşte singur şi
fă ră de ză bavă să fie ţinta unui atac. Mai cu seamă acum, câ nd am avut
parte de pace atâ ta timp şi…
Bine. Pentru că nu accept ca un ofiţer de rang inferior să îşi
permită asemenea libertă ţi. Sub niciun chip.
— Învingâ ndu-şi oboseala şi frustrarea, Andrew luă poziţia de
drepţi.
— Îmi cer scuze dacă , fă ră voia mea, v-am adus jignire, domnule.
— Prea bine. Chiar şi aşa, nu putem îngă dui o asemenea
încă lcare a disciplinei.
Stevenage fie nu vă zu privirile ostile pe care i le aruncau soldaţii
ce ţesă lau calul lui Andrew, fie alese să nu le bage în seamă .
— De unde aş putea eu să ştiu că nu ai nesocotit mesajul meu şi
că nu mi-ai trimis omul să -şi vadă de urmă toarea destinaţie?
— Domnule, vă asigur cu tot respectul că nu am fă cut aşa ceva.
Puteţi să întrebaţi oamenii cu care…
— S-ar putea să fac, într-adevă r, acest lucru, îi tă ie vorba
Stevenage, dar este posibil ca dumneata, domnule Harrow, să le fi
cumpă rat deja tă cerea.
 Chipul lui Stevenage stră lucea de satisfacţia pe care i-o aducea
acest joc de-a şoarecele şi pisica.
Astfel încâ t, în cele din urmă , este vorba de cuvâ ntul dumitale
împotriva cuvâ ntului meu, nu-i aşa? încheie el, plesnindu-se încă odată
cu mă nuşa peste picior.
Înainte ca Andrew să se poată gâ ndi la un ră spuns, bă iatul de la
grajduri aflat lâ ngă porţile fortă reţei îşi întinse gâ tul şi strigă : „Se
apropie la trap un că lă reţ, să tră iţi!”
— Mulţumesc, soldat, spuse Andrew înclinâ nd scurt capul.
Permiteţi-mi să vă d despre ce este vorba, adă ugă apoi că tre Stevenage,
trecâ nd pe lâ ngă el.
Un stră in intră vijelios pe porţile fortului, că lare pe un cal ce
fornă ia în aburi, nă duşit de dogoarea soarelui din acest sfâ rşit de iunie,
apoi se opri brusc, ridicâ nd în jurul să u un nor de praf, şi salută în
direcţia lui Stevenage. Acesta îi aruncă o privire fioroasă .
— Iertare, domnule! După ce am trecut de Annapolis Royal, i-a
că zut calului o potcoavă şi am fost nevoit să purced pe jos o zi şi
jumă tate pâ nă să dau de un sat c-o fieră rie şi un potcovar.
— Netrebn… Începu Stevenage să -i ocă rască , dar, cum toate
privirile erau aţintite asupra sa, trebui să -şi înghită cuvintele. Aliniază -
ţi oamenii pentru inspecţie! strigă el, întorcâ ndu-se spre Andrew.
— Negreşit, domnule, ră spunse Andrew. Domnule sergent-
major, ai grijă ca ordinul să fie executat, spuse apoi acesta
aghiotantului să u, pe care fu bucuros să -i ză rească aşteptâ nd în
apropiere.
— Am înţeles, să tră iţi! fă cu sergentul-major, după care se roti
pe că lcâ iele cizmelor sale lustruite şi ră cni: „Alinierea pentru
inspecţie!”
De bună seamă că sergentul-major petrecuse întregul ră stimp
de la sosirea lui Stevenage pregă tind trupele, pentru că Andrew nu-şi
amintea să -i fi vă zut vreodată pe soldaţii fortului atâ t de dichisiţi.
Ală murile, cizmele, centurile şi muschetele stră luceau, pă lă riile şi
hainele erau câ rpite, iar uniformele ară tau impecabil.
 — Atenţiuuu-ne!
Stâ nd în faţa trupelor, Andrew descoperi cu uimire că sergentul-
major se îngrijise ca pâ nă şi oamenii ce abia se întorseseră din misiune
împreună cu el să aibă o ţinută onorabilă . Aceştia stă teau aliniaţi
ală turi de ceilalţi soldaţi care formau micul să u regiment, într-o ţinută
potrivită pentru o defilare militară în Halifax şi mai puţin pentru
curtea pră fuită a unui fort de frontieră .
Atâ t uniformele soldaţilor, câ t şi rapiditatea cu care se fă cuse
alinierea l-au lă sat pe că pitanul Stevenage cu gura că scată . Acesta se
deplasa pe lâ ngă trupe cu o privire sticloasă . Andrew pă şea ală turi de
el, întrebâ ndu-se dacă omul acesta bă tuse cumva o cale atâ t de lungă
doar pentru a gă si ceva de criticat. Era mai mâ ndru ca niciodată de
oamenii şi de fortul lui. Chiar dacă îi revenea doar temporar comanda
acestuia. Acum, în acest moment din viaţă , fortul îi aparţinea. Iar
soldaţii fortului îl umpleau de mâ ndrie…
Ajuns la capă tul şirurilor de soldaţi, Stevenage nu îşi putu
ascunde iritarea. Se întoarse pe că lcâ ie, se postă sub steag, după care
îşi descheie nasturele buzunarului, scoţâ nd un document scris pe
hâ rtie filigran şi încins cu o panglică fastuoasă .
Totul deveni câ t se poate de limpede de îndată ce Stevenage
începu să dea citire manuscrisului.
„Recunoaştem faptul că domnul locotenent Andrew Harrow şi-a
onorat în mod exemplar sarcinile legate de conducerea fortului
Edward, acceptâ nd comanda acestuia pe parcursul unei ierni întregi,
timp în care comandantul să u a ră mas în stare de boală ”. Stevenage
continuă cu o voce sugrumată . „Domnule Andrew Harrow, sunteţi
numit pe această cale în funcţia de că pitan al Regimentului Maiestă ţii
Sale, Regele”. Înfrâ nt, Stevenage îşi lă să mâ na să cadă .
— Felicită ri, mormă i el fă ră să se uite la Andrew.
Tră iască domnul că pitan Harrow! ră sună ră cnetul sergentului-
major.
În timp ce soldaţii îşi aclamau comandantul, Randolf Stevenage
se întoarse cu spatele, îndreptâ ndu-se spre porţile principale ale
fortului.
— Însoţeşte-mă , Harrow! spuse el pe un ton ră stit.
— Desigur, ră spunse acesta, lă sâ ndu-l să o ia puţin înainte.
Bravo, domnule sergent-major! îi spuse şoptit aghiotantului să u, în
timp ce trecea pe lâ ngă el.
— Am ştiut că n-are gâ nduri bune de cum a pus piciorul aici şi a
început să -şi bage nasu peste tot, mormă i bă rbatul mai vâ rstnic.
Felicită ri, domnule!
Andrew trecu de porţi şi se opri lâ ngă Stevenage. Acesta ară tă
cu degetul spre apus, dincolo de apele sclipitoare ale râ ului Minas.
— Ce-ţi mai face şleahta de franţuji? îţi dau bă tă i de cap? întrebă
el, zâ mbind sarcastic.
— Deloc.
Acum că aveau din nou acelaşi rang, Andrew îşi permitea să
vorbească pe un ton mai relaxat.
— Nici ei, nici nimeni altcineva din ţinutul nostru. Am
descoperit că abordarea cea mai bună este una paşnică şi…
— Pe această cale, te anunţ că domnul guvernator Lawrence îţi
ordonă să întocmeşti un plan de apă rare.
— Împotriva cui? întrebă Andrew, holbâ ndu-se uimit la
Stevenage.
— Împotriva franţujilor, desigur. Acesta este scopul vizitei mele.
Am fost desemnat să transmit noile ordine tuturor forturilor din golful
Fundy. Trebuie să fi aflat şi dumneata faptul că au refuzat din nou să
semneze ordinul regelui.
„Doar pentru că demnitarii din Halifax insistă să includă în
document clauza prin care francezii sunt obligaţi să se înroleze”, îşi
spuse Andrew în sinea lui.
— Domnul guvernator Lawrence cunoaşte, de bună seamă ,
faptul că suntem într-o relaţie de pace.
Domnul guvernator Lawrence cunoaşte foarte bine tabloul de
ansamblu, care ţie ţi-a scă pat, de bună seamă , în acest avanpost
colonial amă râ t! strigă Stevenage îndeajuns de tare pentru a-i face pe
oamenii din fort să amuţească . Ră zboiul a ajuns în patria-mamă .
Că reia îi datoră m credinţă şi supunere înaintea orică rei alte
puteri, nu-i aşa, că pitane Harrow?
— Desigur, confirmă încet Andrew.
— Ofiţerii din Halifax, cei ce cunosc cu adevărat cursul
lucrurilor, le-au dat un nou nume franţujilor dumitale. I-au numit
„nesigurii”, că ci nu se poate şti cu siguranţă de partea cui vor fi atunci
câ nd va începe conflictul. Şi, crede-mă , Harrow, conflictul are să
înceapă .
Stevenage simulă un salut, ridicâ nd abia perceptibil mâ na
dreaptă , în care ţinea mă nuşile.
— Trebuie să plec, Harrow. Domnul locotenent m-a informat că
vasul ridică ancora la reflux.
— Prea bine.
Andrew nu se oferi să îl însoţească pâ nă la corabie. Vă zâ ndu-l
cum se îndepă rtează bă ţos, se simţi uşurat, dar totodată întristat. Era
ca şi cum ar fi fost prins într-o puternică maree nevă zută , iar gustul
amar al neputinţei nu putea fi îndepă rtat nici chiar de bucuria
proaspetei avansă ri în rang.

Andrew înţelese că soţia sa se stră duia din ră sputeri să -i

întâ mpine aşa cum îl obişnuise. Că ldura iubirii ei îl fă cu să uite puţin
de oboseala celor şapte zile câ t fusese plecat în recunoaştere în
interiorul ţinutului. Totuşi, în ciuda zâ mbetului şi a îmbră ţişă rii cu care
îl primi, Andrew ştiu că era ceva în neregulă de îndată ce trecu pragul
casei.
Ţinâ nd-o de mâ ini, o trase în faţa sa.
— Cum te simţi, iubirea mea? Totul e-n ordine?
— De ce n-ar fi totul în ordine într-o zi ca aceasta, câ nd te am
din nou ală turi de mine? îi ră spunse ea cu o cochetă rie forţată ,
încercâ nd să zâ mbească . Soţul meu s-a întors acasă teafă r şi
nevă tă mat, iar vara este pe atâ t de splendidă , pe câ t a fost iarna de
grea.
 Andrew o conduse pâ nă la mă suţa unde obişnuiau să cineze, o
trase cu blâ ndeţe pe un scaun şi se aşeză lâ ngă ea.
— Spune-mi, o rugă el încet.
— Catherine încercă să zâ mbească în continuare.
— Încă eşti murdar de pe drum. Lasă -mă să îţi încă lzesc nişte
apă să te îmbă iezi. Orice altceva mai poate să aştepte.
— Cum aş putea să mă liniştesc atunci câ nd ştiu că te fră mâ ntă
ceva?
Zâ mbetul pieri de pe chipul lui Catherine.
— Nu s-a întâ mplat nimic… Dar sunt o femeie slabă de înger…
Mi-am dorit atâ t de mult să te primesc aşa cum se cuvine.
— Nică ieri nu mă simt mai bine ca acasă şi asta ţi se datorează
numai ţie, îi spuse el, strâ ngâ ndu-i mâ inile şi presimţind oarecum ceea
ce avea să audă . Spune-mi, rogu-te!
— Priscilla Stevenage a fost aici. Şi-a însoţit soţul pe vas, zise ea,
şi faţa i se schimonosi a plâ ns. Andrew, de ce mă ură şte femeia
aceasta?
— Nu e vina ta, ci a mea. Randolf vede în mine o ameninţare.
— Dar de ce?
Auzind durerea din glasul ei, Andrew îi strâ nse şi mai tare
mâ inile şi oftă . Uneori, în asemenea momente, regreta dorinţa lui
Catherine de a şti mai multe despre munca lui şi despre tot ce era legat
de aceasta.
Totuşi, hotă râ se încă de la începutul că sniciei lor că , dacă soţia
lui îşi dorea cu adevă rat să ştie ceva, el îi va spune adevă rul. În acest
caz, ca în atâ tea altele, nu se putea baza pe tradiţie. Tradiţia îl
înstră inase de iubitul să u tată şi îl pusese în neputinţa de a-i fi ală turi
câ nd acesta se afla pe patul de moarte. Nu. Dacă ea dorea să ştie, atunci
îi va spune adevă rul.
— Ştii că , pentru un ră stimp scurt, i-am fă cut curte Priscillei,
începu el tă ră gă nâ nd cuvintele.
— Ştiu.
El oftă din nou, urâ nd faptul că trebuia să vorbească despre
aceste lucruri, dar dornic în acelaşi timp să termine cu toată povestea
aceasta o dată pentru totdeauna.
— Mă tem că nu a suportat deloc bine faptul că am pierdut
interesul faţă de persoana domniei sale. Dar nu este vorba doar despre
asta. Randolf Stevenage este un bă rbat mediocru. Singurele două
misiuni la care a participat au fost câ t pe ce să se sfâ rşească
dezastruos, dacă nu s-ar fi luat mă suri în ultima clipă . Iar aceste mă suri
nici mă car nu au fost luate de că tre el, ci de nişte subordonaţi de-ai să i.
— De unde ştii aceste lucruri?
— Cu prilejul ultimei mele vizite la Annapolis Royal, am întâ lnit
un bă rbat ce fusese repartizat la garnizoana din Halifax şi care m-a
implorat să îi gă sesc de lucru aici. Câ nd l-am întrebat de ce, mi-a
mă rturisit că a lucrat odată sub comanda lui Stevenage şi că nu mai
vrea să repete câ t tră ieşte o asemenea experienţă .
Andrew era surprins de uşurinţa cu care îi vorbea soţiei sale
despre astfel de lucruri. Citi în privirea lui Catherine atâ t de multă
inteligenţă şi atâ ta sete de a-i cunoaşte şi de a-i împă rtă şi gâ ndurile,
încâ t nici nu mai simţi nevoia să -i readucă aminte de faptul că aceste
vorbe trebuie să ră mâ nă între ei.
— Randolf Stevenage s-a folosit de legă turile tată lui să u pentru
a-şi asigura repartizarea în garnizoana din Halifax. Este însetat după
putere şi râ vneşte să avanseze în rang, dar ştie că superiorii noştri mă
au pe mine în vedere. De fapt, astă zi Stevenage a sosit să mă anunţe în
mod oficial că am fost avansat.
— O, Andrew, ce veste minunată !
Primi îmbră ţişarea soţiei sale, după care aşteptă ca aceasta să îşi
reia locul pe scaun şi apoi continuă .
— Randolf a venit nă dă jduind că va gă si ceva de criticat, ceva ce
să poată raporta superiorilor să i în Halifax, pentru a mă discredita în
ochii lor.
Catherine, întunecată la faţă , dă du din cap.
Priscilla a dorit să ştie unde mă duc atunci câ nd petrec după -
mese întregi departe de sat.
 În ciuda că ldurii, Andrew simţi un fior rece.
— Nă dă jduiesc că nu i-ai spus.
— Desigur că nu. Dar m-am speriat atâ t de tare! Cum de ştie
despre plimbă rile mele?
— Precis că are, sau mai bine spus, au o iscoadă printre să teni.
Nu există altă explicaţie.
Catherine se întunecă şi mai tare.
— De ce m-ar urî cineva atâ t de mult?
Nimeni nu te ură şte, draga mea. Persoana care le-a spus asta
vrea pur şi simplu să se dea bine pe lâ ngă autorită ţile din Halifax.
Aproape oricine ar fi ispitit să o facă . Un negustor care are trebuinţă de
permis pentru a vinde în tâ rguri, cineva care doreşte să câ ştige dreptul
de a transporta bunuri pentru armată …
În mintea lui apă rură o mulţime de posibile iscoade, dar dă du
gâ ndul la o parte.
— Nu ne-ar fi de niciun folos să facem astfel de presupuneri. Am
ajunge doar să ne îndoim de toţi vecinii noştri.
— Vrei să nu mă mai întâ lnesc cu Louise? întrebă ea, nereuşind
să îşi ascundă tremurul din voce.
Pentru o clipă , fu ispitit să îi ră spundă „Da, asta vreau”. De la
sfâ rşitul primă verii, Catherine mergea din ce în ce mai des pe deal şi
petrecea acolo tot mai mult timp. Pe de altă parte, ştia că pe pajişte, ea
se umple de bucurie, hotă râ re şi linişte sufletească .
Şi mai era ceva. Ceva ce Andrew nu putea descrie în cuvinte. Era
ca şi cum ar fi auzit în adâ ncul inimii o voce fermă şi liniştită care îl
îndemna să nu dea ascultare minţii sale raţionale. Nu putea să spună
„nu” acestei voci interioare.
— Nu, murmură el, încet precum se auzea câ ntecul pă să rilor de
afară . Nu pot să îţi cer asta.
Toate îndoielile pe care le avusese în privinţa acestei hotă râ ri
dispă rură cu desă vâ rşire în momentul în care vă zu cum se luminează
ochii soţiei sale.
— O, îţi mulţumesc. De-ai fi spus să nu mă mai întâ lnesc cu ea,
ţi-aş fi respectat hotă râ rea. Dar este atâ t de minunat câ nd sunt acolo
sus cu ea… Aş vrea să pot să îţi explic…
Tâ nă ra se întoarse şi ochii îi că zură pe Biblia ce stă tea deschisă
pe masa din bucă tă rie.
— Ne simţim atâ t de minunat citind Biblia împreună . Ea nu are
o Biblie a ei. De câ nd a început blocada, accesul coră biilor franceze a
fost interzis şi, de aceea, în satele lor, preţul că rţilor este de zece ori
mai mare decâ t la noi. Aşa că ea aduce o carte de rugă ciuni şi o dată a
adus Biblia pă rinţilor ei. Dar aceea era prea preţioasă , prea mare şi
prea grea pentru a o aduce din nou. Pe prima pagină sunt trecute cinci
generaţii din familia lor, turui Catherine. Este atâ t de minunat să stă m
amâ ndouă în lumina soarelui, cu Cartea Sfâ ntă deschisă pe genunchi.
Citesc pasaje din Biblia noastră în limba engleză şi le traduc, apoi
discută m despre ele. Ultima dată , Louise a adus o Biblie în limba
franceză pe care o împrumutase de la pastor. Ah, aş vrea să îţi pot
descrie cum este.
Andrew îşi întoarse, la râ ndul să u, privirea spre Biblie. Aceasta
era deschisă la Evanghelia după Luca, pe care abia începuseră să o
parcurgă înainte de plecarea sa.
Atunci se întâ mplă ceva. Era ca şi cum vocea şoptită din inima
lui ar fi prins formă în faţa ochilor să i. Andrew nu mai vedea pagina la
care era deschisă Cartea, ci pe scumpa sa soţie, aşezată pe marginea
pajiştii unde el nu pusese piciorul niciodată şi pe care o cunoştea doar
prin intermediul cuvintelor ei. Lâ ngă ea era aşezată o altă femeie, o
stră ină cu pă rul şi tenul de culoare mai închisă , care râ dea şi vorbea
într-o limbă pe care el nu o înţelegea. Fiinţa îi era complet stră ină , dar
unită de soţia lui prin Biblia pe care o ţinea pe genunchi. Cartea Sfâ ntă
era deschisă şi dezbă tută în limbi diferite şi ţinută în mâ ini diferite.
Atâ t de apropiate, şi totuşi separate de veacuri de ră zboaie, şi
suferinţe, şi conflicte. Şi totuşi, atâ t de apropiate.
Andrew privi în jur şi vă zu din nou încă perea în care se aflau.
— Dar fii cu mare bă gare de seamă . Asta e tot ce îţi cer. Fii
atentă la plecare şi la venire, câ t şi în timp ce sunteţi împreună !
 CAPITOLUL 13

Henri Robichaud ocoli prin spatele casei şi intră în şopronul în

care îşi ţinea uneltele. Acesta era locul în care se simţea cel mai
aproape de tată l să u, locul unde imaginea moştenirii pe care fusese câ t
pe ce să o piardă i se înfă ţişa cu cea mai mare claritate minţii şi inimii.
Taică -să u, un bă rbat taciturn, zgâ rcit la vorbă , ca şi cum
cuvintele ar fi fost fă cute din aur curat, fusese totodată un un om
iscusit şi bun. Mai ales cu fiul să u. Cel mai bine comunica prin
intermediul muncii sale, ilustrâ nd permanent prin puterea exemplului
personal legă turile familiei Robichaud cu Dumnezeul lor, cu casa
aceasta şi cu această bucată de pă mâ nt. Iar legă tura pe care o crease
între fiul să u, locul acesta şi comunitatea de aici era atâ t de strâ nsă ,
încâ t chiar şi acum, după ce pă rintele să u pă ră sise mult prea devreme
lumea celor vii, Henri se stră duia din ră sputeri să ţină aprinsă
plă pâ nda flacă ră a moştenirii sale spirituale.
Toate uneltele tată lui să u erau încă aici. Deşi ieşiseră de mult
din uz, acestea erau o parte a acelei legă turi sacre şi Henri refuza să se
despartă de ele. Le agă ţase în cuie de lemn pe pereţi, fă câ nd ca
amprenta acelui om mă reţ care fusese tată l să u să fie prezentă în
întregul şopron, oriunde întorcea capul. Henri se uită îndelung la
bă trâ na furcă de lemn, cu dintele din mijloc rupt şi coada aproape
înnegrită de sudoarea tată lui să u. Lâ ngă aceasta era aninată zgarda
care se folosea înainte pentru a ţine pe loc oile atunci câ nd le venea
sorocul să fete. Henri îşi roti privirea pe toţi pereţii şopronului, peste
vechea sită pentru cernutul neghinei de grâ u, peste coasă , peste
ciocanul de lemn cu capete rotunde, peste dalta lată , peste teslă , peste
bardă . Toate acestea erau componente de bază ale amintirilor şi ale
moştenirii sale.
Întinse mâ na în colţ şi scoase furca pentru prins ţipari. Coada
uneltei, groasă câ t braţul să u, fusese cioplită din lemnul rezistent al
unui trunchi de frasin, iar în vâ rful acesteia erau înfipţi trei dinţi de
două ori mai lungi decâ t degetul să u mijlociu, toţi ascuţiţi brici.
Luă din cui piatra pentru mă cinat gră unţe moştenită de la tată l
să u, scuipă în centrul acesteia, apoi începu să ascută , învâ rtindu-se
încet în cerc, cei trei dinţi ai furcii pâ nă câ nd vâ rfurile ascuţite ale
acestora ajunseră să sclipească în lumina soarelui ce pă trundea prin
uşa deschisă a şopronului. În sfâ rşit mulţumit, Henri întinse din nou
mâ na în colţ şi apucă o pră jină mai subţire, după care ieşi afară , îşi
puse furca pe un umă r şi pră jina pe celă lalt şi o luă din loc.
Înainte ca bă rbatul să dispară după colţul casei, în prag apă ru
Louise. Inima lui Henri tresă ltă de bucurie la vederea ei. Era
încâ ntă toare această frumoasă regină a casei şi a inimii lui, cu pă rul şi
ochii ei negri. De sub boneta scrobită , îi că deau peste umeri, ca o
cascadă , lungile plete mă tă soase şi stră lucitoare ca pana corbului,
acest râ u de lumină prin care lui îi plă cea atâ t de mult să îşi treacă
degetele. Deşi trecuse aproape un an de câ nd erau că să toriţi, Henri era
şi acum vră jit de această mişcare simplă . Cu toate că încerca să fie
blâ nd atunci câ nd îşi trecea mâ na aspră şi grea şi degetele groase prin
pă rul ei lung, nu se aştepta ca Louise să îi permită prea des acest lucru
şi cu atâ t mai puţin o credea atunci câ nd îi spunea că atingerea lui îi
face plă cere.
Totuşi, acum chipul ei drag, care de obicei stră lucea de bucurie,
era întunecat, iar ochii ei, de regulă atâ t de jucă uşi, erau trişti şi plecaţi
în pă mâ nt. Henri îşi dori cu ardoare să lepede uneltele de pe umeri, să
se ducă la ea şi s-o ia în braţe chiar acolo pe prispă , să ştie tot satul câ t
de dragă îi este. Dar nu o putea face. Nu în această dimineaţă . Aşa că
încercă , în schimb, să schiţeze un zâ mbet, dar expresia din privire îi
ră mase neschimbată . Louise îi ră spunse, la râ ndul ei, cu un zâ mbet
trist.
Nu se tachinară aşa cum fă ceau de obicei, şi de astă dată ea nu îi
spuse să aibă grijă de el şi să se întoarcă înainte de apusul soarelui.
Astă zi nu împă rţiră decâ t o tă cere grea, încă rcată cu toate
cuvintele ce ră mă seseră încă nerostite între ei.
 Henri fă cu un drum lung, coborâ nd terasele descrise de relief
pâ nă la ţă rm. Apele golfului începeau să se retragă cu repeziciune. Era
momentul potrivit. Henri se opri în dreptul tufelor unde îşi ancorase
ultima dată luntrea şi îşi puse echipamentul pe pă mâ nt. În mod
normal, ar fi fost nevoie de doi bă rbaţi pentru a trage barca pâ nă la
apă , dar Henri se numă ra printre puţinii bă rbaţi din sat care puteau
face acest lucru fă ră ajutor. Un astfel de bă rbat fusese şi tată l să u, deşi,
de fiecare dată câ nd veniseră împreună pe malul apei, acesta se
prefă cea că nu putea că ra o asemenea povară de unul singur. „Vino de
mă ajută cu puterea braţelor tale tinere” obişnuia el să spună , iar
tâ nă rul Henri se opintea, zdrelindu-şi pielea de învelişul plin de aşchii,
şi tră gea cu toată puterea barca pâ nă la apă , simţindu-se ca un
adevă rat bă rbat. Aşa cum spera că are să fie câ nd va creşte.
De câ nd se însurase, erau zile în care Henri îşi imagina cum ar fi
să aibă lâ ngă el un flă că iandru. Un fiu pe care l-ar iubi atâ t de mult,
încâ t ar fi dispus să facă pe neputinciosul pentru ca acesta să ajungă să
îşi cunoască puterile.
Totuşi, în dimineaţa aceasta, Henri nu visa la zilele ce aveau să
vină , ci se simţea uşurat de faptul că îl aşteaptă o zi de solitudine, în
care efortul fizic şi lupta cu valurile vor ţine toate gâ ndurile departe de
el. Trase luntrea pe malul apei şi să ltă în mijlocul ei, în punctul cel mai
stabil. Cu ajutorul pră jinii, vâ sli de două ori cu putere şi simţi că
luntrea este prinsă de curentul de maree. Începu să vâ slească în
direcţia opusă curentului, ţinâ nd barca la marginea apelor ce se
retră geau.
Pescuitul în bazinul mareic era posibil doar cu barca. Mâ lul era
mult prea lipicios şi adâ nc pentru ca un om să poată sta în picioare ori
să poată înainta prin el. Chiar în acea primă vară , în timpul refluxului,
vaca unui vecin scă pase din ţarc şi se împotmolise în ţă rmul mâ los.
Pâ nă să se adune mai mulţi bă rbaţi şi să se întocmească un laţ,
animalul se scufundase, mugind cumplit, şi se înecase. În astfel de
cazuri se putea folosi doar o luntre cu înveliş din piele.
Pielea groasă , întă rită prin ardere la foc mic, oscila în sus şi în
jos, ca un dop instabil, absorbind doar câ teva pică turi de apă . Era o
ambarcaţiune greu de manevrat, cu o stabilitate extrem de precară
atunci câ nd cel ce o ocupa trebuia să se lupte cu un ţipar.
Fiind un exerciţiu de mare precizie, care necesita multă grijă şi
atenţie, pescuitul ţiparilor era activitatea perfectă pentru Henri în
această zi. Nu venise aici pentru a gâ ndi, ci pentru a se retrage departe
de toate. Descoperise că întrebă rile cele mai grele îşi gă seau
ră spunsurile tocmai atunci câ nd reuşea să uite complet de ele. Altfel,
gâ ndurile se nă pusteau asupră -i ca o vijelie şi nu realiza şi nici nu
rezolva nimic cu asta. Dacă reuşea să lase problema la o parte mă car
preţ de câ teva ceasuri, nu în puţine cazuri ră spunsul venea de la sine.
Astă zi golful era pustiu, ceea ce Henri consideră a fi de bun
augur. Marea corabie engleză ridicase pâ nzele şi pă ră sise portul cu o zi
înainte, la asfinţit. Henri vâ sli împotriva curentului, cercetâ nd cu
atenţie fiecare viroagă pe lâ ngă care trecea. Auzise că mareea din
golful Cobequid avea cea mai mare amplitudine din lume. Vă zuse cu
ochii lui apele înă lţâ ndu-se şi coborâ nd nu mai puţin de optsprezece
picioare7. Apele continuau să se retragă , lă sâ nd la vedere din ce în ce
mai multe porţiuni de uscat, pline de umflă turi şi cră pă turi, acoperite
cu un mâ l negru. În bă lţile care se formau la retragerea apelor,
ră mâ neau uneori câ ţiva ţipari uriaşi, pe care femeile din satul să u îi
puneau saramură . Saramura de ţipar la butoi din Minas era o
delicatesă despre care se dusese vorba pâ nă în îndepă rtata Franţă .
Dimineaţa era liniştită şi caldă şi nu sufla nici mă car o adiere de
vâ nt, astfel încâ t heleşteiele stră luceau ca nişte oglinzi. Henri cerceta
bă lţile şi vâ slea, cu sudoarea şiroindu-i pe frunte. Petrecâ ndu-şi astfel
timpul în tă cere şi în solitudine, îi reveniră în minte cele petrecute cu o
seară înainte, evenimente care îi alungaseră noaptea trecută somnul,
iar în dimineaţa aceasta, pacea sufletească . Deşi îşi dorea să alunge
orice gâ nd în acest moment, amintirea şi tulbură torul mister al
acesteia nu îi dă deau pace.
Ieri Louise îşi invitase întreaga familie să ia cina cu ei. Aceste
7
Cinci metri şi jumătate (n. tr.).
întâ lniri erau prilejuri de bucurie şi voie bună , întrucâ t Henri ţinea din
suflet la toţi membrii familiei Belleveau. Cei doi fraţi mai mici ai
Louisei, Eli şi Philippe, îl considerau pe Henri cumnatul perfect, pentru
că vorbea puţin şi râ dea cu poftă la fiece istorisire şi la mai toate
replicile ce se schimbau.
Henri se simţea grozav de bine în compania fraţilor ei şi onorat
de că ldura cu care îl primiseră socrii în sâ nul familiei. Jinduia să se
simtă parte a acestei familii.
Într-adevă r, mama Louisei era niţel câ rcotaşă . Tot satul ştia că
Marie Belleveau era o femeie pe care o vedeai mai mult încruntată
decâ t cu zâ mbetul pe buze şi din a că rei gură ieşeau cel mai adesea
vorbe cică litoare. Asta nu conta pentru Henri. Pentru el, conta că Marie
îl acceptase. Ştiu asta şi la sosirea musafirilor, câ nd femeia începu prin
a-i critica gră dina din faţa casei.
— Eu una nu pot să înţeleg cum de nu-ţi crapă obrazul de ruşine
în faţa să tenilor cu o asemenea junglă pe post de gră dină ! fură primele
ei cuvintele.
— Ai mare dreptate, mamă Marie, fu ră spunsul pe care i-l dă du
ginerele pe cel mai liniştitor ton cu putinţă , fă câ nd o plecă ciune în faţa
ei şi poftind-o în mica lor odaie de oaspeţi.
— Şi ce să mai zic de acoperiş! Cred că aveţi acolo mai mult colb
decâ t şindrile! pufni ea, aşezâ ndu-se lâ ngă foc.
Deşi era sfâ rşitul lunii iunie, odată cu asfinţitul soarelui, se
pornise un vâ nt rece dinspre m; ază noapte şi se fă cuse neobişnuit de
frig.
— Şi uită -te la obloanele astea, cu vopseaua toată scorojită ! în
viaţa mea n-am mai vă zut aşa…
— Poftim, mă mico! o întrerupse Louise, întinzâ ndu-i o cană
plină cu cidru fierbinte. Să vedem dacă asta te mai îmbunează niţel.
Henri nu ar fi putut spune cu certitudine care membru al
familiei a fost cel mai surprins la auzul vorbelor Louisei. De cele mai
multe ori, aceasta dă dea dovadă de ră bdare şi calm în faţa tiradelor
mamei sale. În rarele prilejuri câ nd ceva o scotea din să rite, acest lucru
avea loc abia la sfâ rşitul unui discurs, şi nicidecum la început. Rotindu-
şi repede privirea peste chipurile celor prezenţi, Henri descoperi că
toţi ră mă seseră uluiţi, chiar şi Marie Belleveau.
Vă zâ nd acestea, el fă cu ceea ce ştia să facă mai bine: încă lzi
atmosfera din încă pere cu râ sul să u molipsitor.
— Merge vorba că ai fă cut vâ nzare bună azi la tâ rg, spuse el,
întorcâ ndu-se spre Eli.
— O, asta e puţin spus, stai să vezi!
Tâ nă rul Eli se considera a fi cel mai bun neguţă tor din sat şi o
lua ca pe un afront personal dacă altcineva pretindea că a fă cut o
afacere mai bună decâ t el.
— M-am dus cu nişte brâ nză de-a noastră la tâ rgul din Cobequid
Town. Deşi drumul a fost noroios şi caii, îndă ră tnici, a meritat din plin
osteneala.
Adulţii se aşezară pe scaune în jurul odă ii, condimentâ nd
fanfaronada lui Eli cu glume şi înţepă turi la adresa vorbitorului. Toţi
intrară în acest joc al împunsă turilor, mai puţin Marie, care îşi studia
cu ochii mijiţi fiica. Louise trebă luia de zor prin bucă tă rie, refuzâ nd să
primească ajutorul pe care proaspă ta soţie a lui Philippe i-l oferise în
repetate râ nduri, cu spatele drept ca un bă ţ din pricina unei emoţii pe
care Henri nu o putea înţelege. La urma urmei, ea fusese cea care
invitase întreaga familie la masă .
Pe tot parcursul mesei, atmosfera ră mase plină de voie bună ,
mesenii fiind încă lziţi de câ te o porţie zdravă nă de tocană , de un cidru
bun şi de perspectiva unui an cu o recoltă bogată . Totuşi, Henri
observă că Louise nu participa la starea generală de bună dispoziţie,
ră mâ nâ nd distantă şi gâ nditoare. De două ori o luase pe furiş de mâ nă ,
mascâ ndu-şi neliniştea printr-un zâ mbet şi prin complimente pline de
că ldură în privinţa bucatelor gustoase. Ea dă dea din cap, dar privirea îi
ră mâ nea aţintită în gol, şi mâ na, rece.
În timp ce Louise servea o plă cintă crocantă cu piersici, abia
scoasă din cuptor, se auzi un ciocă nit la uşă , după care intră pastorul.
— Am simţit aroma bucatelor pregă tite de dumneata din
capă tul celă lalt al satului, nevastă Robichaud.
Deşi acest mod formal de a te adresa unei tinere aparţinea unor
vremuri de mult apuse, Henri se simţi din cale-afară de mâ ndru la
auzul cuvintelor „nevastă Robichaud”.
— Prezenţa domniei voastre ne onorează , îl întâ mpină el pe
pastorul Jean Ricard.
— Mulţumesc pentru invitaţie. Nu, mulţumesc, Louise, nu
doresc o porţie de tocană . Am luat cina la vă duva Lambre. I-au venit în
vizită fiul şi nepoata din Cobequid Town. Fetiţa este adorabilă , absolut
adorabilă . Şi tare ageră la minte. Da, mulţumesc, o felie din plă cinta
aceea ar fi bine-venită . Miroase atâ t de îmbietor!
Louise puse castronul în faţa pastorului, după care îl urmă ri pe
acesta mâ ncâ nd, discutâ nd şi râ zâ nd împreună cu ceilalţi, fă ră să îşi
dezlipească o clipă ochii de la el. Marie îi privea pe amâ ndoi, pe chipul
ei instalâ ndu-se o expresie gravă , de necitit. Henri privea la toate
acestea şi nu înţelegea nimic.
Câ nd, terminâ nd de mâ ncat, pastorul îşi împinse castronul la o
parte, Louise se duse în capul mesei.
— Doresc să vă spun ceva.
Vă zâ nd seriozitatea de pe chipul ei, toţi tă cură . Era clar că
aşteptase să sosească pastorul înainte de a vorbi. Henri îl vă zu pe
Jacques Belleveau uitâ ndu-se cu o privire întrebă toare că tre soţia sa, şi
apoi că tre preot. Niciunul dintre ei nu pă rea să ştie mai multe decâ t
Henri despre ce aveau să audă .
— Ei bine, copila mea, să auzim aşadar, spuse tată l Louisei.
— Ceva nu-ţi dă pace, spuse mama sa pe un ton liniştit şi
înţelegă tor. Vă zură m în astă seară .
— Da, ai dreptate, confirmă Louise vorbele maică -sii, ţinâ ndu-şi
degetele încleştate atâ t de strâ ns, încâ t i se înă lbiră încheieturile.
Jacques scoase în afară scaunul de lâ ngă el.
— Aşază -te aici şi spune-ne ce ai pe suflet! N-ai stat o clipă toată
seara.
Ea tă cu, se lă să încet pe scaun şi trase adâ nc aer în piept.
 — Mi-am fă cut o nouă prietenă .
Henri abia se putu abţine să nu izbucnească în râ s. Nu că
vorbele Louisei ar fi fost pline de umor, dar lui îi venea să spună o
vorbă de duh pentru că acesta era modul să u de a înfrunta aproape
orice problemă . Totuşi, o singură privire din partea mamei Louisei fu
de-ajuns pentru ca vorbele să îi îngheţe pe buze înainte de a fi rostite.
Louise nu pă rea să fi observat schimbul de priviri dintre cei doi.
Îşi încleştă degetele şi mai tare.
— O englezoaică , adă ugă ea şovă itoare.
Tă cerea ce se aşternu brusc în încă pere pă rea la fel de
asurzitoare ca o bubuitură de tunet. Apoi se auzi un scâ rţâ it de scaune,
produs de foiala mesenilor, care, privindu-se nedumeriţi unii pe alţii,
încercau să digere cele auzite.
— Ne-am cunoscut anul trecut, continuă Louise. Cu o zi înainte
de nunta noastră . Urcasem pe pajiştea de pe deal să culeg flori de
câ mp. Ea… Numele ei este Catherine. Catherine Harrow. S-a că să torit
în aceeaşi zi ca Henri şi cu mine.
Se întoarse şi se uită la soţul să u, dar acesta îşi întoarse aproape
imediat privirea, fixâ nd masa. De tulburare, sentimentele lui o luaseră
razna.
Treptat, privirile tuturor se îndreptară asupra tată lui Louisei şi
a pastorului. Se cuvenea ca ei să vorbească primii. Jacques Belleveau îşi
drese glasul.
— Ai mai vă zut-o de atunci? întrebă el.
— Da, ră spunse Louise, descleştâ ndu-şi degetele şi începâ nd să -
şi mototolească , în schimb, şorţul apretat. Da. Toamna ce a trecut şi
mai apoi primă vara aceasta. Şi acum, vara.
Câ nd avea de-a face cu probleme delicate, tată l Louise adopta un
ton calm şi expresia feţei îi era la fel de liniştită . Henri ştia acest lucru
de la numeroasele întâ lniri ale clanului Belleveau la care participase.
La fel se întâ mplă şi acum.
— Aşadar, v-aţi întâ lnit de câ teva ori.
Da. Nu doar… De câ teva ori. Ne-am întâ lnit de multe ori, şopti
Louise, tră gâ nd din nou aer în piept. În mai şi în iunie, ne-am întâ lnit
aproape în fiecare să ptă mâ nă .
În încă pere se auzi un murmur de uimire, care spunea mai mult
decâ t o sută de cuvinte. Jacques îi să getă pe toţi cu o privire
ameninţă toare, apoi se întoarse din nou spre ea şi continuă să îi
vorbească pe acelaşi ton calm, pă strâ ndu-şi cumpă tul, aşa cum trebuia
să facă un conducă tor de clan.
— Şi despre ce vorbiţi voi două ?
— Despre orice, ră spunse Louise şi îi ţâ şni o lacrimă . Despre
familie, despre că snicie, despre iarnă , despre recolte. Despre orice.
Facem schimb de reţete. Discută m despre că minurile noastre, continuă
ea cu glasul şi buzele tremurâ nde.
— Aşadar te întâ lneşti în fiecare să ptă mâ nă cu o englezoaică . Şi
noi, familia ta, află m abia acum despre asta. Nu ai gă sit de cuviinţă să
ne dai de ştire mai repede?
— Ba cum să nu, ră spunse tâ nă ra şi o nouă lacrimă i se prelinse
pe obraz, fă ră ca ea să pară că îşi dă seama că plâ nge. Dar mi-a fost
teamă . Mi-a fost teamă că nu veţi înţelege. Că îmi veţi spune să nu mă
mai întâ lnesc cu ea. Că ci asta urmează să faceţi, nu-i aşa?
— Deocamdată nu spunem nimic, copilă . Întâ i aş voi să aflu mai
multe despre aceste discuţii pe care le purtaţi voi două , spuse Jacques
Belleveau, cu grija unui tată şi a unui conducă tor de clan ră spunză tor
pentru a-i să i.
— Vorbim despre tot şi toate, aşa cum am mai…
Aici Louise se opri şi, tremurâ nd, respiră adâ nc.
— Citim împreună Biblia, continuă ea, aruncâ nd o privire
temă toare înspre pastor.
— Biblia – repetă reverendul cu ochii plini de uimire, în timp ce
se ridica încet în picioare. Acesta este, aşadar, motivul pentru care mi-
ai cerut să -ţi împrumut o Biblie.
— Am început cu Evanghelia după Matei. Acum am ajuns la
Evanghelia după Luca, spuse Louise şi îi dă du o nouă lacrimă , pe care o
şterse, de data aceasta, cu marginea şorţului.
 — Ne rugă m împreună . Pentru viitorul nostru şi pentru familiile
noastre.
Pastorul privi că tre Jacques, apoi i se adresă din nou Louisei.
— Copilă , ce gă siţi voi în Evanghelii?
— Iubire.
Cumva, acest cuvâ nt fu de ajuns pentru a-i face buzele să
tremure din nou.
— Ea îmi este ca o soră . Nu îmi cereţi, rogu-vă din suflet, să stau
departe de ea!
Lui Henri îi bă tea inima nebuneşte, gata-gata să -i iasă din piept.
Socrul să u privi, la râ ndul să u, spre pastor şi dă du uşor din cap.
Mesenii, uluiţi şi îngrijoraţi, încremeniseră , iar încordarea se simţea în
aer la fel de puternic precum aromele bucatelor servite.
— De ce ai hotă râ t să ne vorbeşti acum? întrebă Jacques
Belleveau, cu privirea aţintită asupra pastorului.
— Deoarece ieri Catherine mi-a spus cine este soţul ei.
Deşi încerca să -şi stă pâ nească emoţiile şi să stea dreaptă , Louise
începu să tremure din tot corpul.
— Catherine este mă ritată cu că pitanul Andrew Harrow,
comandantul regimentului din fortul Edward şi al forţelor engleze din
golful Cobequid.

O adiere uşoară stâ rni o undă de-a lungul apei, învolburâ nd

suprafaţa urmă toarei bă lţi, fapt ce îngreuna cercetarea adâ ncurilor
Acesteia. Se întâ mpla uneori ca, urmă rindu-şi lacom prada, un
ţipar de dimensiuni mari să nu ţină cont de începerea mareei joase şi
să ră mâ nă captiv într-un ochi de apă . Exemplarele mai mici, pe de altă
parte, era posibil să nu observe retragerea rapidă a apelor decâ t câ nd
era deja prea tâ rziu. Acum ţă rmul avea înfă ţişarea unei câ mpii
acoperite cu mâ l negru, cu o lă ţime mai mare decâ t ceea ce ră mă sese
din apele golfului Cobequid. Soarele stră lucea sus pe cer, umplâ nd
aerul de miasma puternică a algelor şi a nă molului în curs de uscare,
dar asta nu îl deranja pe Henri. Cultivase acest pă mâ nt noroios toată
viaţa, pe lotul care se întindea mai sus, deasupra primului râ nd de
diguri. Acesta era cel mai fertil sol ce-a fost însă mâ nţat vreodată – tată l
să u repetase atâ t de des aceste cuvinte, încâ t Henri şi le amintea şi
acum.
Înfipse pră jina în dreptul locului unde se forma urmă toarea
baltă , neluâ nd în seamă zvâ rcolirea celor cinci ţipari pe care îi prinsese
deja.
Trei ţipari constituiau o captură pe cinste după standardul
orişicui, însă Henri avea reputaţia de a fi cel mai bun pescar de ţipari
din sat şi îi plă cea să şi-o pă streze. Toţi cei cinci peşti erau de
dimensiuni respectabile, lungi câ t braţul să u, însă Henri voia să mai
caute, să mai vâ neze, să mai încerce cumva să dea la o parte toate
neliniştile acestea, care îi tă iaseră pâ nă şi pofta de mâ ncare. Era trecut
de ora prâ nzului şi lui încă nu îi era foame, deşi parcă putea simţi pe
limbă gustul bun al brâ nzei şi al fructelor pe care le avea în traistă .
Merindele pe care i le pregă tise Louise. Louise. Cum să procedeze el în
această situaţie încurcată ? Ca şi cum lucrurile nu ar fi stat deja destul
le prost, hotă râ rea luată de Jacques Belleveau în seara aceea lă sase pe
toată lumea cu gura că scată . Pe toată lumea, cu excepţia pastorului.
După ce fiica sa a terminat de vorbit, că zut pe gâ nduri, Jacques a
ră mas mult timp tă cut, pentru ca, în cele din urmă să se ridice în
picioare şi să spună simplu:
— Acum Louise este, în primul şi primul râ nd, soaţa lui Henri
Robichaud. Consider că nu este drept să iau o hotă râ re înainte de a
asculta ce are el de spus. Domnule pastor, aprobi?
— Aprob! zise pastorul, ridicâ ndu-se repede în picioare. Şi a
venit vremea să o iau că tre casă .
— A venit vremea să o luă m toţi că tre casele noastre, completă
Jacques şi îşi zori nevasta şi copiii că tre uşă , fă câ ndu-le semn cu mâ na
să iasă mai repede. Henri, ai să vii să vorbim mâ ine, da? Bine. Pâ nă
atunci, vă spun noapte bună .
Casa se goli înainte ca Henri să reuşească să protesteze
împotriva unei plecă ri atâ t de grabnice. Nu îi plă cea să ia hotă râ ri. Mai
ales atunci câ nd convingerile lui pă reau să se bată cap în cap cu
dorinţele scumpei sale soţii.

Totuşi, nu avea încotro, nu putea gă si scă pare nici mă car acum,

în această dumnezeiască zi de vară , câ nd se afla pe îndepă rtatul ţă rm
acoperit cu mâ l negru, înconjurat doar de pă să ri, vâ nt şi soare. Era
derutat, fapt care îi displă cea din cale-afară , mai cu seamă în acest
moment, câ nd conversaţia avută anterior cu pastorul pă rea să se
suprapună acestei chestiuni. Îşi aminti acea zi de iarnă câ nd Jean
Ricard insinuase că el va fi urmaşul socrului să u la conducerea
clanului. De ce el? De ce nu Eli sau Philippe? El nu dorea această
recunoaştere, o, nu, şi nici ră spunderea care ar fi venit odată cu ea. Să
li se dea lor.
Vâ ntul undui luciul bă lţii pe care o cerceta şi, dintr-odată , în faţa
ochilor îi apă ru o imagine complet diferită . Aceasta nu venea din apă ,
ci din memoria lui.
Vă zu cu ochii minţii serile calde în care Louise obişnuia să iasă
în curte şi să citească din Biblia împrumutată de la pastor, în timp ce el
stă tea aşezat lâ ngă ea, refă câ nd nodurile nă voadelor, cioplină câ te o
bucată de lemn sau meşterind orice altceva îi ţinea mâ inile ocupate cu
mişcă ri scurte şi lente la sfâ rşitul unei zile grele de muncă . Din câ nd în
câ nd, ea citea câ te un pasaj cu voce tare şi cuvintele citite o mişcau atâ t
de tare, încâ t el avea impresia că îi aude inima câ ntâ nd. De cele mai
multe ori, Henri nu dă dea atenţie cuvintelor, ascultâ nd doar glasul
soţiei sale, şi nu ceea ce spunea aceasta. Sunetul vocii ei.
Pe care îl auzea parcă şi acum în suflet, fu de ajuns pentru a-l
umple de linişte. O linişte cum nu mai cunoscuse, poate, decâ t în cele
câ teva momente petrecute ascultâ nd slujba de duminică , câ nd reuşea
să lase deoparte tot ceea ce îi distră gea atenţia.
Henri se opri din vâ slit, îşi îndreptă spatele şi îşi şterse sudoarea
de pe frunte. Ră spunsul pe care îl că uta se afla acolo, în razele soarelui
ce că deau pe întunecatele oglinzi stră lucitoare a o mie de bă lţi. Nu avea
să aleagă ceea ce mintea sa considera a fi concluzia logică . Nu îi va cere
Louisei să pună capă t prieteniei cu această femeie. Nu. În schimb, va
lă sa clanul să hotă rască .
Într-o să ptă mâ nă urma să aibă loc adunarea de vară a clanului,
acelaşi tip de întrunire pe care îl avuseseră primă vara trecută , câ nd
anunţase logodna lor. Îi va spune Louisei să o invite şi pe această
englezoaică . Să o vadă cu toţii la faţă pe această Catherine. Dacă ea va
accepta invitaţia, fiecare va avea posibilitatea de a hotă rî pentru sine.
Dacă englezoaica nu va accepta invitaţia, atunci poate că hotă râ rea va
fi luată în locul lor. La urma urmei, care soldat englez – ca să nu mai
vorbim de ditamai comandantul – i-ar permite soţiei sale să participe
la o să rbă toare dintr-un sat francez?
Simţi uşurare în toată fiinţa sa. Iată un mod de a readuce pacea
în că minul să u, de a-i ară ta soţiei sale încrederea pe care o avea, într-
adevă r, în ea şi de a nu reacţiona din teamă în faţa acestei prietenii
stranii. Totuşi, simţea mai mult decâ t uşurare. Avea un sentiment mult
mai puternic. Era pacea ce îi cuprinse sufletul dintr-odată , neţinâ nd
seama de că ldura înă buşitoare şi de duhoarea nă molului negru din
jurul să u. Acelaşi sentiment misterios pe care îl încercase şezâ nd serile
lâ ngă soţia lui. Sentiment care îi spunea că face un lucru bun. Un lucru
care îi depă şeşte puterea de înţelegere şi orice idee preconcepută .
Atenţia îi fu atrasă de o unduire bruscă apă rută pe luciul bă lţii
din faţa sa. Pentru o clipă , i se tă ie respiraţia.
Vâ sli cu mare grijă pâ nă acolo, atent să nu tulbure suprafaţa
apei mai mult decâ t era necesar. Era o baltă mare, al că rei capă t dă dea
într-un alt heleşteu. Dacă mişcarea fusese cauzată de un ţipar şi acesta
l-ar auzi apropiindu-se, s-ar îndepă rta cu iuţeală din câ mpul de acţiune
al furcii sale.
Luciul apei se încreţi din nou şi Henri simţi un fior de plă cere pe
şira spină rii. Acum luntrea plutea singură , fă ră să fie nevoie să
vâ slească . Aşeză pră jina în barcă fă ră să facă zgomot şi, cu inima
bă tâ ndu-i nebuneşte în piept, apucă furca. Judecâ nd după grosimea,
forţa şi greutatea uneltei, aceasta nu fusese realizată pentru capturi
obişnuite, de zi cu zi, precum erau cei cinci ţipari pe care îi prinsese
mai devreme, ci pentru momente speciale ca acesta.
Pe luciul apei se formară vă lurele pentru a treia oară , la o
aruncă tură de bă ţ de el. Înă lţă câ t putu de sus furca, se întinse câ t putu
de tare, îşi arcui spatele şi aşteptă , gata de atac. Simţi ca şi cum toată
experienţa lui de pescar l-ar fi pregă tit pentru acest moment unic. Îi
ră sună în minte sfatul tată lui să u şi acesta îi dă du putere. Ţinâ nd coada
furcii cu ambele mâ ini, înfipse unealta cu putere în apele negre.
Apa ţâ şni în jur asemeni unui vulcan care erupe.
Zvâ rcolindu-se cu o furie oarbă , ţiparul să ri din apă şi aproape
că îl ră sturnă pe Henri. Peştele depă şea în lungime înă lţimea lui Henri
şi chiar lungimea luntrei. Corpul negru, musculos şi puternic al
ţiparului era aproape la fel de gros precum coapsa lui Henri. Peştele îşi
înfă şură coada în partea de sus a furcii şi, fixâ ndu-se bine, plesni cu ea
braţul tâ nă rului, lă sâ ndu-i urme roşii şi mari pâ nă la cot. Ţiparul avea
gura deschisă şi îşi clă nţă nea dinţii lungi câ t degetele lui Henri şi
ascuţiţi ca nişte ace. Bă rbatul ridică furca şi o trâ nti pe fundul bă rcii,
ţinâ nd peştele cu ambele mâ ini, fă ră să ia în seamă faptul că acesta îl
plesnea peste braţe, umeri şi faţă . Încet-încet, puterile ţiparului
începură să secă tuiască şi Henri simţi că poate să slă bească , în sfâ rşit,
strâ nsoarea. Respiră adâ nc, pentru prima dată după ce afundase furca
în adâ ncuri.
Era un adevă rat trofeu, cel mai mare ţipar pe care îl prinsese
vreodată . Cel mai mare ţipar pe care îl văzuse vreodată . Ca şi cum i-ar fi
recunoscut triumful, apele mă rii începură să se reverse înapoi în golf.
Henri că zu în genunchi. Sleit de puteri, abia putu să ridice
pră jina. Cu mişcă ri scurte şi greoaie, vâ sli pe apele tot mai înalte,
conducâ nd luntrea înapoi pe uscat. Ar fi voit să scoată chiote de
bucurie, să râ dă , să strige în gura mare, să -i audă toţi locuitorii golfului
Cobequid. Se întorcea acasă cu un ţipar atâ t de uriaş, încâ t se putea
ospă ta din el întregul sat.
Louise avea să fie atâ t de încâ ntată !
 CAPITOLUL 14

Louise mergea împroşcâ nd stropi de saramură , nu din cauză că

ligheanul pe care îl ducea ar fi fost prea plin, ci pentru că mâ inile îi
tremurau incontrolabil. Bă rbatul i se întorsese acasă cu zâ mbetul pe
buze şi cu cel mai mare ţipar vă zut vreodată de orişicine – atâ t de
uriaş, încâ t coada îi ajungea pe jos, mă turâ nd colbul drumului în
spatele lui Henri în timp ce urca anevoie dealul spre casă . Lepă dase
ţiparul în gră dina din faţa casei ca pe un simplu sac de cartofi, şi fă ră a
da vreo atenţie mă reţului trofeu sau alaiului de oameni ce îl urmau,
strigâ ndu-şi vecinii şi prietenii să vină să vadă această captură de
necrezut, o anunţase că gă sise soluţia perfectă . Apoi, cu ochii negri
stră lucind din nou, îşi întinse braţele spre ea, ară tâ ndu-i că iubirea şi
bucuria se întorseseră în că minul lor. Ea râ se şi se dă du puţin înapoi,
ruşinată – în primul râ nd deoarece toţi să tenii erau cu ochii pe ei, iar în
al doilea râ nd, pentru că Henri era plin de mâ zgă şi de solzi, din cap
pâ nă în picioare. Să tenii îi priveau şi râ deau ală turi de ei, iar Louise,
chiar înainte de a afla soluţia dilemei din ajun, ştia în adâ ncul sufletului
că totul avea să fie bine.
Însă azi era o cu totul altă poveste. Ajunsă în dreptul gardului nu
foarte înalt ce împrejmuia gră dina de zarzavaturi a mamei sale, Louise
se opri pentru a-şi muta ligheanul greu pe celă lalt şold şi pentru a
formula în minte argumentele la care se gâ ndise noaptea.
Cu o seară înainte, Henri se dusese singur să le vorbească
socrilor şi se întorsese acasă abă tut.
Ceea ce însemna că era trebuinţă de mai multe argumente
pentru a-i convinge pe pă rinţi. Totuşi, Louise ştia cu certitudine că
planul lui era cel corect. Catherine nu reprezenta niciun fel de
ameninţare pentru familie, şi cea mai bună cale de a dovedi acest lucru
era ca locuitorii satului să o întâ lnească faţă în faţă .
Prietenia cu Catherine era prima prietenie legată de Louise la
vâ rsta maturită ţii. Pe toţi ceilalţi oameni din viaţa ei, chiar şi pe soţul
să u, îi cunoştea de o viaţă . Acum, cu fiecare zi care trecea, în inima ei se
întă rea tot mai mult certitudinea că această prietenie era una
importantă , vitală chiar.
— Ai de gâ nd să stai acolo toată ziua? îi strigă mamă -sa,
deschizâ nd larg oblonul şi iţindu-şi capul pe fereastră . Ce stai acolo
afară , în soare? Ai să te înnegreşti la piele ca un indian.
N-avea încotro, trebuia să intre în casă , să le vorbească , să îi
convingă .
— Bună dimineaţa, mă mico!
Maică -sa o întâ mpină în prag.
— Jacques, vină de vezi ceva, strigă ea, aruncâ nd o privire spre
ligheanul din mâ inile fetei.
Voinicul să u tată veni spre ele, învă luit în rotocoalele de fum ce
îi ieşeau din pipă .
— Ce ai acolo, copilă ?
— Ţipar, zise Marie, bă gâ nd un deget în saramură . Unul la fel de
mare precum umblă vorba prin sat.
Ţinâ ndu-şi pipa în colţul gurii, Jacques se uită în lighean şi
fluieră admirativ.
— E câ t piciorul meu de gros!
— E şi mai gros, spuse nevastă -sa, vâ râ nd iar degetul în lichidul
să rat. Câ t a mai ră mas?
— I-am dat o bucată câ t aceasta de mare lui Eli şi una lui
Philippe, iar azi-dimineaţă Henri s-a dus cu o altă halcă la ferma
Duprey.
Ne-a ră mas îndeajuns câ t să umplem un butoi şi câ t să ne
ospă tă m cu toţii la să rbă toarea verii.
— Ce mai namilă de peşte! în toată viaţa mea n-am auzit să se fi
scos o asemenea dihanie din adâ ncuri, fu concluzia trasă de tată l să u.
— Dară mite de un singur om într-o luntre! adă ugă maică -sa,
dâ nd din cap. Soţul tă u este cel mai puternic bă rbat din Minas.
Tată l şi fiica se priviră unul pe celă lalt, uluiţi la auzul unui
asemenea compliment venit din partea ei.
Jacques ieşi şi luă ligheanul din mâ inile Louisei.
 — Intră , copila mea, intră şi şezi o clipă cu noi!
Louise ar fi vrut să poată scă pa cumva de apă sarea ce o simţea
în piept. Ştiind că nu se va ivi nicicâ nd un prilej mai bun de a vorbi, îşi
luă inima în dinţi.
Aş dori să ştiu ce credeţi despre ideea lui Henri, zise ea, fă ră
niciun fel de introducere.
Jacques şi Marie ră maseră amâ ndoi ţintuiţi locului, după care
bă rbatul îi dă du încet ligheanul nevestei sale, alese fă ră grabă un
scaun, îl trase tacticos în afară şi, într-un sfâ rşit, se aşeză . Apoi se
aplecă în faţă , alese un sfeşnic de pe că min şi se cufundă în
îndelungatul proces al reaprinderii pipei.
Marie duse ligheanul în bucă tă rie, îl puse într-un loc însorit,
pentru ca peştele să se mureze mai repede, apoi luă o câ rpă curată şi o
înmuie în apa din gă leată .
Louise urmă rea din prag toate aceste mişcă ri domoale şi bine
cumpă nite ale pă rinţilor ei.
— Vino aici, fetiţa mamii, să -ţi cură ţ apa să rată de pe mâ neci
înainte de a se usca!
— V-am pus o întrebare, ră spunse Louise, neavâ nd totuşi
curajul să refuze invitaţia mamei sale.
Urmă o tă cere lungă şi încordată . Nu se auzea decâ t hâ rşâ itul
supă ră tor al câ rpei pe mâ necile sale. În cele din urmă , mama fu cea
care glă sui prima, pe un ton ce nu îl folosea decâ t arareori, meditativ şi
plin de că ldură .
— Nu mi-ai pă rut nicicâ nd mai fericită ca în aceste ultime luni.
Pentru o vreme, am crezut că s-ar putea să porţi un prunc în pâ ntece.
— Aşa e, fata tatii? întrebă Jacques, fă ră să -şi ia privirea de la
focul din că min.
— Nu. Nu, din câ te ştiu eu, ră spunse Louise îmbujorâ ndu-se.
— Ştiu că această bucurie se datorează , în parte, faptului că ai
un bă rbat atâ t de bun, continuă mama ei. Mai bun decâ t toţi bă rbaţii ce
i-am cunoscut şi, slavă Domnului, am fost binecuvâ ntată , la râ ndul
meu, cu un soţ bun şi cu doi feciori destoinici.
 — Îţi mulţumesc, Marie, spuse Jacques, pufă ind cu sete din pipă
şi privind flă că rile din că min cu un calm studiat. Mi-am dat toată
stră duinţa să fiu vrednic de tine.
Louise se uită la un pă rinte şi apoi la celă lalt. Nu-i venea să -şi
creadă urechilor. Această că ldură , ară tată deschis, şi această lipsă de
încordare puteau să însemne un singur lucru.
— Vă învoiţi să vină Catherine? întrebă ea neră bdă toare.
Niciunul dintre pă rinţi nu îi dă du un ră spuns direct.
— Ţi-a zis soţul tă u ce i-a spus mamă -ta seara trecută ? o întrebă
Jacques, nedezlipindu-şi ochii de la flă că ri.
— Nu, nu mi-a zis nimic. Tot ce ştiu este că s-a întors acasă
foarte abă tut.
Jacques îşi întoarse privirea de la foc, însă nu îşi privi copila, ci
nevasta.
— Nu eşti îngrijorată ? o întrebă el pe Marie.
— Desigur că sunt îngrijorată . Hai, fetiţo, să îţi cură ţ şi cealaltă
mâ necă ! Care om cu scaun la cap ar putea să tră iască în aceste vremuri
şi să nu îşi facă griji?
— Adevă rat, murmură Jacques. Foarte adevă rat.
— Dar şi tu ai spus luni de-a râ ndul că ştim prea puţine. Poate că
trebuie să dă m ascultare sfatului primit de la pastor.
Louise se simţi din nou ca pe vremea câ nd era copil: pă rinţii ei
nu vorbeau cu ea, ci despre ea.
— Aţi vorbit cu domnul pastor? întrebă ea.
— Aseară şi azi-dimineaţă din nou, confirmă Jacques,
continuâ nd să privească faţa soţiei sale. A spus că , după pă rerea lui, nu
se poate alege decâ t un lucru bun din întovă ră şirea a doua tinere prin
apropierea de Dumnezeu.
— Sunt de acord, spuse Marie, în timp ce cură ţa cu mişcă ri
rapide mâ neca Louisei. Deşi mi se cutremură inima la gâ ndul celor ce
au să vie şi de care n-avem habar, sunt de acord.
— Întotdeauna spunem că voim să ştim mai multe, spuse
Jacques, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi. Nu mai multe zvonuri, ci mai
multe adevă ruri. Certitudini, în baza că rora să putem judeca drept.
Poate această prietenie are să fie de folos.
Atunci Marie privi în sus, cu ochii întrebă tori.
— Prietena ta, Catherine, ne-ar da de ştire? întrebă ea.
— Trebuie să o întreb, ră spunse Louise, cu picioarele înmuiate
datorită uşură rii pe care o simţea.
— O vom întreba împreună , spuse Jacques şi faţa i se destinse
într-un zâ mbet larg. Şi acum, nevastă , Spune-i fiicei tale ce l-a neliniştit
într-atâ t de tare pe soţul ei.
— I-am spus – fă cu Marie frecâ nd nervoasă mâ neca – i-am spus
că , deşi nu poartă acelaşi nume ca şi noi, el are să fie urmă torul
conducă tor al clanului.

Flacă ra lumâ nă rii pâ lpâ ia, împră ştiind scâ ntei şi umplâ nd
încă perea cu mirosul înecă cios al seului topit. Catherine citea cu voce
tare un pasaj din Biblie. Andrew se foia pe scaun, încercâ nd să se
concentreze asupra glasului soţiei sale. Îl mă cinau gâ nduri
contradictorii. Nu contenea să se minuneze de faptul că ea era dispusă
să îi respecte hotă râ rea, indiferent care ar fi fost aceasta. Ştia câ t de
important era pentru ea să participe la această să rbă toare organizată
în satul francez. Şi totuşi, a fost dispusă să îi cedeze lui dreptul de a
hotă rî în această privinţă . Dar, dacă ar participa…
— Nu eşti atent, spuse Catherine, ridicâ ndu-şi privirea de la
Biblia pe care o ţinea pe genunchi.
— Încerc să fiu.
Ea zâ mbi.
— Pastorul a spus ceva despre asta duminica trecută . A zis că ,
pentru a dobâ ndi un loc în rai, nu este de ajuns să încerci. Trebuie să
crezi.
Andrew zâ mbi la râ ndul să u.
— Mă tem că nici atunci n-am fost prea atent.
— Vrei să ne oprim aici în seara aceasta?
— Nu, ră spunse el şovă ind. Doar mă minunez de faptul că eşti
dispusă să îmi cedezi mie această hotă râ re.
— Ai hotă râ t? întrebă ea cu încordare în glas.
— Nu, oftă el vă zâ nd îngrijorarea din ochii ei.
Ar fi putut să înşire o duzină , o sută de motive pentru care nu
era indicat să meargă în Minas, dar niciunul nu ar fi lă sat-o mai puţin
dezamă gită .
— Catherine, acest lucru poate fi foarte periculos, începu el.
— Aici, pentru noi, vrei să spui.
— Da. Între satele noastre este pace, dar foarte mulţi dintre cei
aflaţi la putere ar vedea în aceasta un act periculos, mai cu seamă
avâ nd în vedere poziţia mea.
Andrew vedea câ t de tare se forţa Catherine să se abţină de la
comentarii.
— Ce s-a întâ mplat? insistă el.
— Nimic, ră spunse Catherine coborâ nd privirea şi lă sâ nd
şuviţele castanii-aurii să îi acopere faţa. Nu s-a întâ mplat nimic.
Andrew întinse mâ na şi îi ridică bă rbia cu blâ ndeţe.
— Spune-mi, insistă el şi privirea lui pă ru să pă trundă dincolo
de ochi, direct în inima ei.
— M-am rugat toată dimineaţa şi toată după -masa. Şi singurul
ră spuns pe care am simţit că îl primesc în această privinţă a fost să nu
te contrazic, spuse ea încet.
Iată încă un lucru care îl fă cea să se minuneze. Uşurinţa cu care
vorbea despre rugă ciune, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru de pe
faţa Pă mâ ntului.
— Te-ai schimbat, Catherine. Eşti mai profundă , mai senină
decâ t erai înainte.
Ea nu îl contrazise.
— Mi-aş dori să -mi îngă dui să mă duc. Ştii că aş fi cu mare
bă gare de seamă .
El şovă i. În tă cerea ce se lă să pentru o vreme în odaie se auzeau
lemnele trosnind în vatră , ca şi cum ar fi susurat un câ ntec despre
dulcile taine ale că minului.
 — Şi dacă refuz?
Catherine înlemni. Pe chip i se citea dezamă girea.
— Atunci, bă nuiesc că … Nu pot să mă duc. Nu. Nu-ţi voi
desconsidera dorinţa. Atâ t putu spune tâ nă ra.
„Câ t de mult înseamnă lucrul acesta pentru ea! Câ t de apropiată
a devenit de această franţuzoaică ! Nu e un lucru înţelept dar să îi
refuz…” Andrew îşi întoarse ochii de la faţa ei îndurerată şi privi
Cartea.
Deşi se apropiau de sfâ rşitul capitolului nouă al Evangheliei
după Luca, atenţia lui Andrew fu atrasă de un verset din capitolul
urmă tor. Un verset care pă rea să se desprindă de pe foaie şi să
vorbească inimii sale cu o claritate ce îi tă ie respiraţia.
— Andrew, ce s-a întâ mplat?
El nu zise nimic. Citi versetul în tă cere şi simţi cum cuvintele
ră sună în toată fiinţa sa. „Duceţi-vă ; iată , vă trimit ca pe nişte miei în
mijlocul lupilor”. Apoi privirea îi alunecă înainte, ca şi cum o mâ nă
nevă zută i-ar fi ară tat drumul, îndrumâ ndu-l să citească mai jos pe
pagină : „În orice casă veţi intra, să ziceţi întâ i: „Pacea să fie peste casa
aceasta!” Şi dacă va fi acolo un fiu al pă cii, pacea voastră va ră mâ ne
peste el; altfel, ea se va întoarce la voi. Să ră mâ neţi în casa aceea şi să
mâ ncaţi şi să beţi ce vi se va da”.
— Andrew?
— O clipă , îngă imă el.
Gâ ndurile îi zburară la nopţile iernii trecute. Petrecuse ceasuri
întregi aşezat lâ ngă scumpa lui soţie, învă ţâ nd să o iubească tot mai
mult în timp ce ea vorbea cu o evlavie liniştită despre toate noile
adevă ruri descoperite citind Biblia. Despre fă gă duinţe şi mesaje de
speranţă şi iubire. Despre milă . Milă. Niciodată nu dă duse mare atenţie
acestui cuvâ nt. Mila era un sentiment stră in pentru un soldat. Milă. Dar
ea avea dreptate. Acum Andrew înţelegea lucrul acesta, simţea mesajul
în inimă . Ce este mila dacă nu dă ruirea iubirii, un act prin care se arată
iubirea? Şi ce altă chemare mai purtau pentru el aceste cuvinte rostite
în mod repetat de o voce care nu îi mai vorbise pâ nă acum?
 Sau poate că o fă cuse. Poate că toate acele nopţi l-au pregă tit, de
fapt, pentru un moment ca acesta, câ nd întreaga lui perspectivă asupra
vieţii pă rea să se fi schimbat brusc şi radical, deschizâ ndu-se astfel
încâ t acum să poată privi situaţia şi hotă râ rea de dinaintea lui cu alţi
ochi, în baza provocă rii ridicate de un singur cuvâ nt. Milă. Auzi
cuvâ ntul rostit clar şi ră spicat în toată fiinţa lui.
Îşi ridică ochii şi privi în ochii ei.
— Ce ai spune – începu el liniştit – dacă mi-aş da demisia?
Ea fă cu un pas înapoi, dar nu pă rea îngrozită de vorbele lui.
— Din armată , vrei să spui?
— Prin jură mâ ntul pe care l-am depus, sunt legat pentru alţi doi
ani, dar după aceea, da. Ce-ar fi dacă aş pă ră si regimentul?
Cuvintele ră maseră suspendate în aer, între ei.
— Cred că o parte din mine a ştiut de ceva vreme că asta urma
să se întâ mple, ră spunse Catherine, tă ră gă nâ nd cuvintele. Dar
consideram că este ceva ce trebuie să hotă ră şti singur.
Andrew dă du din cap, fă ră să -şi ia ochii de la ea.
— Nu ţi-ar lipsi importanţa şi siguranţa statutului de soţie de
ofiţer?
— Este minunat să mă plimb prin sat în calitate de soţie a
domnului că pitan Harrow, mă rturisi ea, dar eu nu m-am că să torit cu
armata, ci cu tine. Şi, după această iarnă , şi tot acest timp petrecut
ală turi de tine şi de Cuvâ nt…
Se opri, studiindu-i faţa.
— Te surprinde faptul acesta?
— Da, ră spunse el cu blâ ndeţe. Mă surprinde foarte mult.
— Eşti un om bun, Andrew Harrow, spuse ea mâ ngâ indu-i întâ i
mâ na, apoi obrazul. Un om chiar foarte bun. Orice ţi-ai propus, sunt
convinsă că vei realiza cu succes.
El aprobă din cap nu doar cuvintele ei, ci şi mesajul pe care îl
primise în noaptea aceasta. Îşi întoarse uşor capul pentru a-i să ruta
degetele.
— Te rog să le transmiţi respectele mele oamenilor din Minas,
spuse el cu blâ ndeţe.

CAPITOLUL 15

În dimineaţa aceea, Catherine cobora, că lă uzită de Louise, pe

altă potecă decâ t cea pe care urcase pe pajişte. Abia acum realiza
însemnă tatea extraordinară a ceea ce voiau să facă . Încetini, ră mâ nâ nd
cu un pas în urma prietenei sale care o că lă uzea, şi începu să se roage
cu fervoare. Se ruga pentru ea, pentru Andrew, pentru comunitatea ei
şi pentru să tucul Minas.
Nesiguranţa ei creştea pe mă sură ce se apropiau de aşezarea
franceză . Totul îi era atâ t de stră in! De câ nd se mă ritase, nu se
îndepă rtase de satul ei de lâ ngă fort nici mă car pentru a se duce la
tâ rgurile din Chelmsford. Cu toate acestea, iat-o acum înfă şurată din
cap pâ nă în picioare într-o pelerină franţuzească primită de la Louise,
coborâ nd pe o că rare necunoscută care dă dea într-o uliţă a unui sat
stră in. Trecâ nd pe lâ ngă prima casă din sat, observă temeliile de piatră ,
zidurile de lemn şi acoperişul ce nu se asemă na cu nimic din ceea ce
vă zuse pâ nă acum, toate avâ nd pentru ea un aer exotic.
Streşinile coborâ te în pantă mare se prelungeau mult în afara
zidurilor, ca nişte braţe menite să apere casa de vâ nturile puternice şi
de iernile nă prasnice din acea regiune. Printre şindrile, se iţeau
lucarne, cuibă rite fiecare în câ te o firidă şi acoperite cu câ te un
acoperiş abrupt, combinaţie ce pă rea bizară şi logică , totodată . Tot
ceea ce vedea o ducea cu gâ ndul la tră inicie şi la istorie. Pâ nă şi casele
cele mai noi aveau o înfă ţişare istorică , iar Catherine realiză de câ t de
mult timp se aflau satul şi oamenii aceştia aici, în golful pe care îl
considera al să u.
În acel moment, Louise privi înapoi, iar Catherine vă zu pe chipul
prietenei sale aceeaşi încordare şi aceeaşi nelinişte pe care le simţea şi
ea. Schimbară un zâ mbet nervos. Risca atâ t de mult. De ce venise? De
ce se pusese în pericol pe ea şi pe soţul să u? De ce să trebuiască să se
deghizeze şi să aibă secrete faţă de prietenii pe care îi cunoştea de o
viaţă ? Şi oare ce s-ar întâ mpla dacă tată l să u ar afla despre această
vizită clandestină ? Nici nu îndră znea să se gâ ndească la o asemenea
posibilitate.
O fetiţă coborî în goană pe o uliţă laterală , râ zâ nd şi strigâ nd
spre cineva, apoi apă ru zburdâ nd pe drumul pe care mergeau ele.
Veşmintele ei, constâ nd dintr-o boneţică scrobită şi o rochie de
albastrul cerului, cu dantelă asortată pe dedesubt, erau o copie
miniaturală a ţinutei Louisei. Câ nd le vă zu pe cele două femei ce se
îndreptau spre ea, fetiţa se opri brusc. Surprinsă , se holbă la Catherine
cu ochii ei mari şi guriţa îi ră mase că scată larg.
În modul cel mai firesc cu putinţă , Catherine se aplecă spre
copilul ce stă tea încremenit.
— Cum te numeşti, copilă ? o întrebă ea pronunţâ nd cu grijă
cuvintele în limba franceză .
Fetiţa închise guriţa şi îşi duse un degeţel în colţul buzelor.
— Marie.
— Este mezina vă rului meu, explică Louise, cuprinzâ nd-o pe
fetiţă cu braţul. A botezat-o după mama, care este sora tată lui să u şi,
totodată , naşa sa.
— Marie este un nume încâ ntă tor, spuse Catherine. Aproape la
fel de frumos precum rochiţa ta.
Fetiţei îi trecu timiditatea îndeajuns câ t să îşi ridice poalele
fustei pentru a le ară ta jupele şi dră gă laşii cioră pei coloraţi care se
ascundeau sub ele.
— Tanti Louise mi i-a fă cut.
— Tanti Louise este o cusă toreasă foarte pricepută .
Fetiţa ridică mâ na cu care îşi ţinea încă fusta şi îşi vâ rî din nou
degetul în gură .
— De ce porţi pelerină lungă într-o zi aşa de caldă ? întrebă ea.
— O, nu am vrut să îmi murdă resc rochia cu colbul de pe drum,
ră spunse Catherine.
Ceea ce era în parte adevă rat. Louise hotă râ se că era mai
înţelept să îi aducă lui Catherine un acoperă mâ nt care să îi ascundă
straiele de tip englezesc de privirile curioşilor.
Catherine se îndreptă de spate şi îşi desfă cu şnurul pelerinei.
— Poftim. E mai bine acum? întrebă ea, dâ ndu-şi jos pelerina.
— Ooo, uite, tanti Louise, uite! Câ t de minunată e rochia ei! Pot
să o ating?
— Desigur că poţi, ră spunse Catherine şi, întocmai precum
fă cuse fetiţa, îşi ridică poalele fustei, lă sâ nd-o pe cea mică să o atingă .
Culoarea rochiei era alcă tuită din trei nuanţe de gri, de la gri-
închis pâ nă la gri-deschis, ilustrâ nd cumva etapele însenină rii cerului
după furtună .
— Se numeşte satin. Ţesă tura provine din Anglia. Ai auzit
vreodată de Anglia?
— Da. E dincolo de apă , spuse fetiţa, privind spre Catherine în
timp ce îi mâ ngâ ia rochia. De ce vorbeşti aşa?
— Aşa cum?
— Nu ştiu. Altfel.
— A! fă cu Catherine zâ mbind relaxată spre Louise.
Se simţea relaxată pentru prima oară de câ nd începuseră
coborâ şul.
— Bă nuiesc că din cauza faptului că franceza nu este limba mea
maternă .
— Dar o vorbeşte minunat, nu-i aşa, Marie? adă ugă Louise.
— Da, ră spunse cea mică privind-o pe Catherine cu din ce în ce
mai puţină timiditate. Acasă vorbeşti altă limbă ?
— Da.
— Ce limbă ?
— Micuţa noastră Marie te va exaspera cu întrebă rile ei, de o
laşi, spuse Louise.
— Nu mă deranjează defel. Engleza, îi ră spunse Catherine fetiţei.
Acasă vorbim limba engleză .
— Spune-mi ceva în limba engleză , te rog frumos!
Catherine îşi aminti acea zi în care, pe pajiştea de pe deal, o
tâ nă ră
Cu pă rul negru deschisese uşa spre o lume stranie şi
tulbură toare cu nişte simple cuvinte. „Non, non, ouă li îs doi şilingi
duzina”.
— Nu, nu, ouă le sunt doi şilingi duzina, rosti Catherine într-o
engleză exagerat de corectă .
Louise izbucni într-un hohot de râ s şi în momentul acela
Catherine înţelese de ce era acolo. Atâ t câ t putea înţelege în aceste
vremuri confuze. Începu şi ea să râ dă ală turi de prietena sa, deoarece
ziua se transformase subit într-una bună , plină de miresmele
proaspete ale verii şi de o că ldură primitoare.
Copila râ se şi ea, apoi se întoarse şi o zbughi în jos pe uliţă ,
strigâ nd „Papa, papa, hai să o vezi pe doamna care vorbeşte engleză !
Are, întocmai precum a spus Louise, un zâ mbet stră lucitor ca razele
soarelui! Hai să vezi, papal”.
Cele două tinere se priviră şi izbucniră din nou în râ s, după care
se luară de braţ şi o urmară pe micuţă . Şi aşa le-a vă zut clanul pentru
prima oară , îndreptâ ndu-se că tre casa Belleveau braţ la braţ şi
zâ mbind în razele stră lucitoare ale soarelui.
Nici chiar toate acele feţe stră ine ce se iviră în curtea îngră dită
din faţa casei nu putură să -i şteargă surâ sul de pe buze şi convingerea
că fă cuse alegerea corectă venind aici. Acolo, scă ldată în razele
soarelui, Catherine simţi că nu este singură . Nu este singură nici aici,
nici aiurea. Nu este singură niciodată .
Vestimentaţia bă rbaţilor consta din pantaloni largi de culoare
închisă , bretele şi că mă şi albe scrobite, cu gulere înalte, care acopereau
gâ tul. Peste că maşă , cei mai vâ rstnici purtau fiecare câ te o haină lungă ,
asortată , care le ajungea în spate pâ nă la genunchi. Fiecare bă rbat avea
pe cap o pă lă rie ciudată , rotundă şi cu boruri largi. La apariţia celor
două , toţi bă rbaţii îşi descoperiră capetele.
Femeile stă teau adunate într-o parte, privind-o pe Catherine cu
vă dită curiozitate. Toate purtau rochii şi scufii asemă nă toare cu ale
Louisei, într-o varietate de pasteluri ce aminteau de culorile florilor de
primă vară . Unele priviri erau vă dit întrebă toare, chiar ostile, dar
acestea nu erau multe la numă r. Merii ce dă deau în pâ rg în toate
curţile umpleau aerul cu dulcele lor parfum. Dincolo de casa spre care
se îndreptau, se întindeau, şir după şir, pomii unei livezi vaste.
Louise o conduse pe Catherine spre un bă rbat înalt şi robust.
— Tată , ţi-o prezint pe prietena mea, Catherine Harrow.
Catherine, acesta este tată l meu şi conducă torul clanului nostru,
Jacques Belleveau.
Bă rbatul avea pă rul sur şi nişte mustă ţi albe, ră sucite. Catherine
îi privi chipul şi fă cu o reverenţă .
— Satul domniilor voastre este înmiresmat de parfumul celei
mai grozave livezi de meri din câ te mi-a fost dat să vă d vreodată , în
sieur. Este ca şi cum aş simţi în nă ri chiar. mirosul câ mpiilor raiului.
Se auzi un oftat general şi Catherine putu citi pe aproape toate
feţele celor prezenţi că rostise cuvintele potrivite.
— Vezi, papa? Ţi-am spus că vorbeşte tare caraghios! se auzi
exclamâ nd vocea subţire a fetiţei.
La auzul acestor vorbe, întreaga adunare izbucni în râ s,
alungâ nd orice urmă de încordare sau nelinişte. De aceea, atunci câ nd
Louise o duse în partea în care se aflau femeile şi spuse „Iar aceasta
este mama mea, Marie Belleveau”, Catherine fă cu iară şi o reverenţă ,
după care avu curajul să ia mâ na bă tă torită a femeii şi să -i spună
„Madame, aţi crescut cea mai bună fiică lă sată de Dumnezeu pe
pă mâ nt. Este o adevă rată onoare să mă pot numi prietena ei”.
Mama Louisei avea o că ută tură uşor rece, pe care Catherine
ajunsese să o asocieze cu a unor femei că rora le venea mai uşor să
mustre decâ t să laude. Totuşi, astă zi, Marie Belleveau fu în stare să
ră spundă cu o că ldură sinceră în glas.
— Eşti într-adevă r la fel de încâ ntă toare cum mi te-a descris fata
mea.
Louise o trase din nou de braţ şi Catherine se trezi faţă în faţă cu
un bă rbat bine fă cut, cu pă r negru, faţă roşcovană şi bă rbia despicată .
Deşi nu era mult mai înalt decâ t ea, toată fiinţa lui vă dea o putere
colosală , reflectată parcă în ochii să i negri.
— Şi acesta este soţul meu, Henri, spuse Louise încet.
— Sluga dumneavoastră , domnule, spuse Catherine, fă câ nd o a
treia reverenţă . Este o onoare să o cunosc pe încâ ntă toarea
dumneavoastră soţie.
— Bine zis, madame Arrow. Louise a mea chiar că -i
încâ ntă toare, spuse Henri şi faţa lată i se destinse într-un zâ mbet larg.
Şi tot ce pot să mai zic e că nu fost-am onorat cu o reverenţă din partea
uneia ca domnia voastră de câ nd îs eu pe lume.
Lumea începu să curgă spre Catherine din toate pă rţile,
vorbindu-i şi, gesticulâ nd, şi înclinâ ndu-se în faţa ei. Câ ţiva, puţini la
numă r, ră maseră la o parte, schimbâ nd din câ nd în câ nd priviri
întunecate, dar majoritatea oamenilor erau prietenoşi şi entuziaşti. Se
lă să purtată dintr-o parte în alta, ajungâ nd la un moment dat, la o
distanţă considerabilă de singura persoană pe care o cunoştea în tot
acest puhoi de creştini. Dar nu conta. Deşi nu înţelegea decâ t frâ nturi
din frazele ce i se adresau cu repeziciune din toate pă rţile, Catherine
era încredinţată că se afla printre prieteni.
Jacques Belleveau îşi croi drum prin mulţime. Vacarmul conteni
abia câ nd ajunse în dreptul ei şi îi întinse o cană cositorită .
— Stă în obiceiul nostru să închină m primul pahar din cidrul de
anul trecut în cinstea recoltei. Am fi din cale-afară de onoraţi ca anul
acesta să rosteşti domnia ta câ teva cuvinte cu acest prilej, madame.
— O, dar… încercă să protesteze Catherine, înroşindu-se la faţă .
Totuşi, vă zâ ndu-se înconjurată de atâ tea feţe zâ mbitoare, îşi
fă cu
Curaj şi ridică paharul.
— Fie ca această recoltă să fie la fel de bună precum oamenii din
acest sat! spuse ea, bâ lbâ indu-se uşor.
Vorbele îi fură întâ mpinate de un murmur general şi o mulţime
de priviri aprobatoare schimbate între feţele rumene din jurul ei.
Catherine simţi că rostise şi de această dată cuvintele potrivite.
Îşi ascunse, ruşinată , faţa de ochii mulţimii ducâ nd la buze cana
cositorită . Cidrul nu se asemă na la gust cu niciun must de mere pe care
îl bă use vreodată . Acesta aducea foarte subtil a scorţişoară şi era uşor
efervescent. Nu o pişcă la limbă , nu era nici acru, nici dulce.
— E… E cea mai minunată licoare pe care am gustat-o vreodată !
Vorbele îi fură întâ mpinate cu urale, ceea ce o fă cu să se
îmbujoreze din nou. Vocea ră sună toare a lui Jacques Belleveau acoperi
celelalte voci.
— Să bem în cinstea invitatei noastre! strigă el.
— În cinstea invitatei noastre! ră sună urarea din toate pă rţile.
La îndemnul tuturor, Catherine se întoarse şi fu condusă de
Membrii clanului pâ nă în spatele casei şi, de acolo, în livadă .
Acolo, sub ramurile noduroase ale pomilor bă trâ ni, învă luite în
mireasma îmbă tă toare a merelor şi a mâ ncă rilor ce urmau a fi servite,
erau întinse o duzină de mese, aranjate în formă de semicerc în jurul
unui foc bine împrejmuit şi al unui proţap. Catherine fu aşezată la una
dintre mese, unde i se ală turară cu repeziciune o mulţime de persoane
ce se prezentară toate deodată . Eli, Philippe şi atâ t de mulţi copii din
sat, încâ t îi venea greu şi să îi numere, dară mite să îşi amintească
numele fiecă ruia. Louise şi Henri erau aşezaţi în faţa ei, iar lâ ngă ea
stă teau Jacques Belleveau, într-o parte, şi soţia acestuia, Marie, în
cealaltă parte. Toată lumea îşi lungea gâ tul peste masă , explicâ ndu-i în
cuvinte pe care abia că le putea înţelege faptul că merele fuseseră
culese în ultima clipă , chiar înainte să dea îngheţul, presate în că ldă ri
mari de piatră şi apoi puse la pă strat în poloboace din lemn de stejar,
bine astupate, să nu prindă aer. Că nu se fermentau, pentru ca sucul să
ră mâ nă proaspă t şi să poată fi bă ut şi de că tre copii.
Lemnul de stejar îi dă dea sucului dulceaţă , iar mirodeniile
provenite din insule îndepă rtate fă ceau ca acesta să ţină un timp mai
îndelungat şi să dobâ ndească în timp o subtilă aromă nouă .
Catherine se stră duia să audă şi să înţeleagă tot ce se spunea,
observâ nd adunarea dină untru şi dinafară . Faptul că trebuia să se
concentreze pentru a înţelege vorbele turuite în limba franceză îi
oferea atâ t prilejul de a fi parte din tabloul general, câ t şi cel de a privi
lucrurile din exterior. În acel moment, realiză câ t se poate de clar
faptul că acesta era un clan în adevă ratul sens al cuvâ ntului. Toţi cei
prezenţi aici, atâ t adulţii, câ t şi copiii, formau un întreg, o familie,
laolaltă cu toate râ setele, vocile şi sporovă ială din jur.
— Vorbeşte-ne despre tine. Cu ce se îndeletnicesc pă rinţii tă i? o
întrebă Marie, întrerupâ ndu-i şirul gâ ndurilor.
— Tată l meu este notarul satului.
— Ah, le notaire.
Mesenii dă dură din cap în semn de apreciere. Era clar că titlul
de notar avea o anumită greutate şi aici.
— Şi mama ta?
— Mama mea a murit la o să ptă mâ nă după ce am împlinit doi
ani.
Avu loc un moment de tă cere din respect pentru ră posată şi din
compasiune pentru Catherine.
— Ai fost crescută de mă tuşi, aşadar.
— Nu. Nu am nicio rudă de sâ nge în afară de tată l meu. Toate
neamurile lui au ră mas în Anglia.
Toată lumea tă cu, uluită .
— Dar cine te-a crescut, copilă ? continuă Marie, prea
preocupată de şirul întrebă rilor sale pentru a simţi vreo mustrare de
conştiinţă pentru lipsa ei de tact. Cine te-a pregă tit pentru a deveni
femeie? Cine ţi-a vorbit despre că snicie?
— Tata a avut menajere, că rora am învă ţat să le spun mă tuşici.
Aici, în mijlocul acestui clan, Catherine îşi aminti dintr-odată de
Singură tatea cu care se luptase o viaţă întreagă . Cine o pregă tise
cu adevă rat pentru a deveni femeie? Cine? Ea nu înţelesese ce însemna
cu adevă rat să fii o fată orfană de mamă pâ nă acum, câ nd era
înconjurată de o familie.
Lacrimile începură să -i curgă pe obraji, spre surprinderea ei şi a
tuturor celorlalţi. Singură tatea fă cuse dintotdeauna parte integrantă
din viaţa ei, motiv pentru care Catherine ajunsese să o considere ca pe
un lucru firesc şi nu îi dă duse niciodată prea mare importanţă . Pâ nă
acum. Acum înţelegea cu adevă rat ce i-a lipsit.
Peste masă , se întinseră mai multe mâ ini. Mâ ini de femei
puternice.
În timp ce Louise îşi întindea braţele că tre ea, Marie Belleveau o
cuprinse, la râ ndul să u, într-o îmbră ţişare. Din toate pă rţile, se auzeau
murmure de drag şi îngrijorare. Se chinui să -şi elibereze o mâ nă
pentru a-şi ascunde faţa înlă crimată , dar strâ nsoarea cu care o ţinea
Louise era pe câ t de delicată , pe atâ t de fermă . Catherine încercă să îşi
tragă ră suflarea.
— Vă rog să mă iertaţi… Îmi pare ră u! reuşi ea să spună cu
vocea tremurată .
— Taci, copilă , taci! Nu ai de ce să te ruşinezi. Eşti între prieteni,
încercă să o liniştească Marie, toată numai lapte şi miere. Eu trebuie să
îţi cer iertare pentru acele întrebă ri pe care nu eram îndreptă ţită să ţi
le adresez.
— Nu, nu… Doar că … Ei bine, eu n-am mai întâ lnit niciodată o
familie ca aceasta.
— Nu, şi nici c-ai să mai întâ lneşti vreuna! strigă Henri din
capă tul mesei. Două familii dintr-astea, şi pă mâ ntul s-ar surpa sub ele
de uimire şi de ză pă ceală !
Râ setele ce se stâ rniră în jurul mesei fură bine-venite. În cele
din urmă , Catherine reuşi să îşi ridice batista şi să se şteargă la ochi.
Îmbră ţişarea Mariei deveni modul unei femei mai vâ rstnice de a-i ura
un bun-venit că lduros unei femei mai tinere, iar privirea Louisei, plină
de iubire şi prietenie, încă lzi încă o dată inima lui Catherine.
Henri ară tă spre o altă masă , că tre o persoană nevă zută .
— Clanul ă sta-i un talmeş-balmeş. Uite, de pildă , individul de
colo, ciudă ţenia ceea roşie la faţă , de zici că a crescut în stratul de
rubarbă .
— Acu pe seama cui faci spirite, Henri? îi strigă înapoi un bă rbat
de la cealaltă masă .
— Ei bine, de vreţi să ştiţi, acest individ e propriul să u verişor
de gradul al doilea. Asta pentru că stră unchiul surorii maică -sii a fost
stră nepoata feciorului vitreg al fră ţâ nelui lu’ taică -su!
Henri continuă , acoperind strigă tele de protest de la cealaltă
masă .
— Iar muierea de acolo, ei bine, verişoara de gradul doi a
mă tuşă -sii a fost una şi-aceeaşi persoană cu fratele vitreg al nevestei
nepoatei lu’ mamă -sa mare!
Râ setele, ca o adevă rată mană cerească , şterseră ultimele urme
de durere din sufletul lui Catherine. Toţi mesenii i se adresară ,
cerâ ndu-şi scuze în numele lui Henri, spunâ nd că tâ nă rul este o
pacoste pe două picioare din ziua în care s-a nă scut, dar toate acestea
erau spuse cu zâ mbetul pe buze de că tre oameni ce ţineau unii la alţii
şi totodată la ea.
— Dom pastor! Iată -l pe Jean Ricard!
Catherine se ridică din nou în picioare şi se întoarse să îl salute
pe bă rbatul înalt şi suplu. Noul sosit purta o haină neagră lungă ,
asemă nă toare cu o sutană , încheiată în faţă cu o sumedenie de
nă sturaşi îmbră caţi în pâ nză . Purta aceeaşi pă lă rie rotundă ca toţi
ceilalţi bă rbaţi, doar că a lui avea borurile mai largi. Pastorul se
îndreptă spre Catherine şi îşi ridică pă lă ria de pe cap cu o mâ nă ,
întinzâ ndu-i-o ei pe cealaltă .
— Jean Ricard, la ordinele dumneavoastră , madame Harrow!
spuse el fă câ nd o plecă ciune adâ ncă .
— Este o onoare să vă cunosc, în sieur, ră spunse ea, fă câ nd o
reverenţă adâ ncă .
— Poftim! Nu v-am spus eu că se înclină întocmai ca o regină ?
strigă Henri.
— Nu, Henri Robichaud, azi n-ai spus decâ t sminteli toată ziua,
se auzi vocea unei femei.
— De ce s-ar deosebi ziua asta de toate celelalte? îi dă du
dreptate o altă voce.
Pastorul zâ mbi în timpul acestui schimb jovial de replici, fă ră să
îşi ia ochii de la Catherine.
— Louise mi-a spus că daţi citire Bibliei împreună .
 — Aşa este, domnule pastor, dar trebuie să vă mă rturisesc că de
înţeles, înţeleg mult mai puţine decâ t aş dori.
Aceste cuvinte aduseră un nou zâ mbet pe chipul preotului, un
zâ mbet mult mai profund de această dată , venit din adâ ncul sufletului,
zâ mbet împă rtă şit, de altfel, de tot restul mesenilor.
— Atunci dumneata şi cu mine s-ar putea să avem mult mai
multe în comun decâ t ne-am fi aşteptat. Spuneţi-mi, madame Harrow,
ce v-a că lă uzit spre citirea Cuvâ ntului Sfâ nt?
Catherine se întrebă în sinea ei dacă ar trebui să vorbească
despre atitudinea strictă a tată lui să u în privinţa Legii divine, atitudine
ce o îndepă rtase de Carte în trecut, şi despre toată prospeţimea care o
însufleţise de câ nd îi descoperise cuvâ ntul viu şi revelator. Totuşi, nu
voia să dea dovadă de lipsă de respect şi, de aceea, că ută să spună ceva
cu totul nou, ce nu mai îndră znise să rostească vreodată .
— Vreau să fiu o… O slujitoare a Domnului, se trezi ea spunâ nd
dintr-odată .
Pastorul avea tră să turi ieşite din comun: nasul îi era aidoma
unui cioc mare, ochii îi erau negri şi stră pungă tori, iar pomeţii
proeminenţi pă reau să -i aparţină unui om aflat într-o permanentă
că utare a adevă rului.
— Aşa? fă cu el, aşteptâ nd în mod vă dit continuarea.
— Dacă aparţin cu adevă rat Domnului, voi putea să fiu o soţie
bună pentru Andrew. Şi o mamă bună pentru copiii pe care nă dă jduim
să -i avem împreună , completă ea, îmbujorâ ndu-se la rostirea acestei
mă rturisiri.
Pastorul se înclină încă o dată , mai adâ nc decâ t prima oară .
— Prezenţa domniei tale ne onorează , madame Catherine. Fie ca
pilda pe care o daţi să le ajute pe tinerele noastre fiice să preţuiască
învă ţă turile cele veşnice la justa lor valoare!
— Am învă ţat din Sfâ nta Scriptură că nu am cum să înfă ptuiesc
aceasta, zise Catherine. Nu de una singură . Indiferent câ t de puternic
îmi doresc acest lucru. Numai prin ceea ce a fă cut Domnul nostru
Iisus Hristos, cel ră stignit pe cruce, pot să devin o soţie şi o
mamă bună . Trebuie să îmi pun credinţa în El. Pentru tot restul vieţii.
Pastorul aprobă încet din cap, privirea devenindu-i din ce în ce
mai gâ nditoare, apoi se întoarse că tre Jacques Belleveau.
— Poate că a sosit timpul să rostim rugă ciunea împreună .
— Aşa e, domnule pastor, dumneata gă seşti întotdeauna
momentul potrivit, ră spunse conducă torul clanului, cu obrajii roşii de
încâ ntare. Bucatele sunt pregă tite şi la fel e şi pofta noastră de
mâ ncare.
Catherine se ridică în picioare împreună cu ceilalţi şi ascultă
rugile binecunoscute, rostite într-un grai stră in. Şi într-unul ce nu era
stră in deloc. Că ci, pe lâ ngă vorbele pastorului, Catherine îşi asculta şi
propria inimă , minunâ ndu-se de câ t de uşor îi venise să vorbească
adineaori şi de cuvintele pe care alesese să le rostească . Cuvinte ce nu
îi stă tea în fire să le rostească nici mă car în limba sa maternă . Atunci
cum de le-a putut rosti într-o limbă stră ină ? Nu ştia. Tot ce ştia cu
certitudine acum, stâ nd cu capul plecat şi auzind rugă ciunea, era că
aici, în acest sat francez, în mijlocul unor oameni de altă naţionalitate,
se simţea ca acasă .

CAPITOLUL 16

Catherine îşi ridică mâ na subţire, îndepă rtâ ndu-şi pletele

ră vă şite de pe faţă şi tră gâ nd cu ochiul pe lâ ngă draperia ferestrei din
dormitor. Deşi nu se cră pase încă de ziuă , iar ea era frâ ntă de oboseală ,
nu putea să doarmă . Se lă să pe spate, nevrâ nd să îşi deranjeze soţul.
Mă car să încerce să se odihnească , dacă tot nu putea să doarmă .
Dar nu era să fie. Îşi simţea tot trupul încordat şi o durea
stomacul. În cele din urmă cedă , se ridică în şezut pe marginea patului,
îşi vâ rî cu grijă picioarele în tă lpicii de lâ nă şi se ridică uşor în
Picioare, fă ră să îşi ia ochii de la Andrew în tot acest timp.
Vă zâ nd că acesta nu face nicio mişcare, Catherine respiră uşurată şi se
strecură afară din odaie.
 Deşi focul din că min se stinsese, camera de zi nu se ră cise încă .
De fapt, lui Catherine îi era prea cald. Întinzâ ndu-se să ia nişte surcele,
se gâ ndi cu groază că s-ar putea să se fi îmbolnă vit de gripă .
Simţind brusc un val de greaţă , se lă să încet în balansoar. Avea
de trei zile probleme cu stomacul. În general, senzaţia de greaţă se
atenua pe mă sură ce se afunda în treburile gospodă riei, dar îi venea tot
mai greu să pregă tească micul dejun pentru Andrew. I se fă cea groază
doar la gâ ndul că trebuie să stea aplecată deasupra sobei încinse,
învâ rtind în terciul de ovă z.
Dar mai era un ceas pâ nă să se trezească Andrew. Avea destul
timp la dispoziţie pentru a-şi aduna forţele. Poate că are să se simtă
mai bine pâ nă câ nd vine momentul să se apuce de pregă tirea mesei de
dimineaţă . Întinse mâ na după Biblie şi încercă să îşi gă sească o poziţie
mai confortabilă .
Începu să citească , dar îi venea greu să se concentreze asupra
pasajului. Greaţa o nă pă dea în valuri intense, aidoma celor din golful
Fundy, care treceau prin ea, mistuindu-i întregul trup şi fă câ nd-o să se
teamă că are să verse. De fapt, îşi dorea să poată vă rsa. Atunci mă car ar
scă pa de aceste spasme înfioră toare.
Puse la o parte mult iubita Carte şi îşi lă să capul pe spate,
rezemâ ndu-l de spă tarul balansoarului. Nu îndră znea să se legene.
Chiar şi legă natul uşor pă rea să îi mă rească starea de disconfort, aşa că
stă tea complet nemişcată , aproape ţinâ ndu-şi ră suflarea, de teamă să
nu i se facă ră u.
— Eşti bolnavă ?
La auzul vocii lui Andrew, Catherine tresă ri speriată ,
îndreptâ ndu-şi imediat spatele. Deşi mişcarea bruscă îi provocă un
nou val de greaţă , femeia încercă din ră sputeri să îşi mascheze starea
de ră u.
— Cred că m-am stricat niţel la stomac, nimic mai mult, reuşi ea
să îngaime, forţâ ndu-se să zâ mbească .
— Poate că ar trebui să iei din întă ritorul pe care îl avem în
dulap.
 Ceva îi spunea tinerei să nu o facă . Nu doar pentru că poţiunea
primită de Andrew pentru oamenii să i erau extrem de amară la gust, ci
mai ales deoarece Catherine simţea că aude un fel de voce interioară ce
o îndemna să fie cu mare bă gare de seamă în privinţa tratamentelor
improvizate.
— Sunt sigură că va trece, ră spunse ea. La fel ca înainte.
— Ai suferit de asta şi înainte? întrebă Andrew în timp ce se
îndrepta că tre ea, trecâ ndu-şi degetele prin pă rul ciufulit.
Privirea lui era plină de îngrijorare.
Catherine se foi neliniştită în balansoar. Lă sase să îi scape prea
mult, dar acum nu mai avea cum să dea înapoi.
— Un pic, ră spunse ea, sperâ nd că Andrew se va mulţumi cu
acest ră spuns în doi peri şi o va lă sa în pace.
— De ce nu ai spus nimic? Habar nu aveam că eşti bolnavă .
— Nu sunt bolnavă … Serios că nu… Doar…
Dar nu se simţea deloc bine. Nu putea să tă gă duiască acest fapt.
Se simţea îngrozitor de ră u.
— Are să -mi treacă , reuşi ea să îngaime într-un sfâ rşit.
Un nou val de greaţă . Catherine ştiu că de această dată avea să
verse. Se aplecă cu repeziciune peste gă leata cu cenuşă . Andrew fu la
fel de rapid.
Dintr-o mişcare, ajunse lâ ngă ea, ţinâ ndu-i capul atunci câ nd o
trecură primele spasme.
— Trebuie să te întorci în pat, îi spuse el câ nd se pă rea că ea îşi
va reveni.
Catherine clă tină din cap.
— Cred că am să mă simt mai bine acum, spuse ea, rezemâ ndu-
se slă bită de spă tarul înalt al balansoarului, cu fruntea îmbrobonată de
sudoare.
— Dar trebuie să te odihneşti. Şi trebuie să iei nişte…
— Ba nu, Andrew, îl întrerupse Catherine. Este prea tare. Nu
cred că …
— Bine, dacă nu vrei să iei din întă ritor, bea mă car nişte tonic,
îmi fac griji pentru tine în ultima vreme. Eşti fă ră vlagă şi din cale-afară
de palidă .
— Nu am putut să îmi fac somnul, asta e tot.
— Te nelinişteşte ceva despre care nu mi-ai vorbit?
— Desigur că nu, ripostă tâ nă ra, clă tinâ nd repede din cap.
— Atunci?…
— Poate că doar m-am stricat puţin la stomac. Sunt sigură că nu
avem de ce să ne facem griji.
Cuvintele ei nu pă rură să -i fi liniştit pe Andrew.
— Cred că ar fi bine să o rog pe doamna Dwyer să treacă pe aici.
Ea se pricepe la ierburi şi la leacuri…
— O, nu, Andrew, te rog să nu faci asta! îl imploră Catherine,
ridicâ ndu-se speriată în şezut.
Nu avea niciun chef să o primească în vizită pe Matty Dwyer.
Vă zâ nd consternarea de pe faţa lui, încercă o nouă abordare.
Sau, cel puţin… Nu deocamdată . Nu are niciun rost să facem din
ţâ nţar armă sar. Dacă nu îmi revin, atunci…
În sinea ei, Catherine spera cu ardoare să poată scă pa fă ră o
vizită din partea nevestei că ruţaşului din sat. Matty Dwyer era o
femeie câ rcotaşă şi bâ rfitoare, care avea supă ră torul obicei de a-şi
bă ga nasul peste tot. Deşi pă rea să fie întotdeauna disponibilă ,
întotdeauna prezentă în sala de la primă rie ori de câ te ori trecea ea pe
acolo şi întotdeauna gata să -i facă o vizită , Catherine nu se simţise
niciodată în largul ei în compania acestei femei bă gă reţe.
Andrew pă ru să îi detecteze neliniştea.
— Să mai aşteptă m două zile, atunci… dar dacă nu te simţi mai
bine, va trebui să luă m mă suri.
Catherine aprobă din cap. Câ t de mult îşi dorea să nu se ajungă
pâ nă acolo!
— Hai să te ajut să te întorci în pat!
— Sunt sigură că mă pot descurca singură . Mă simt deja ceva
mai bine, spuse ea, după care privi spre gă leata pentru cenuşă .
— Nu-ţi face griji! Mă ocup eu de asta, spuse Andrew.
 Fusese de ajuns o singură privire spre gă leată pentru ca tinerei
să i se întoarcă din nou stomacul pe dos. Detesta faptul că trebuie să
lase această treabă murdară pe seama lui Andrew, dar ştia că în starea
ei actuală nu ar fi nicidecum capabilă să cureţe gă leata. Aşa că aprobă
slab din cap şi apucă mâ na întinsă a lui Andrew. Poate că are să se
simtă mai bine dacă se întinde puţin.

Zâ mbind uşor, Louise îşi trecu degetul peste calendarul fă cut de

mâ nă , pe care Henri îl agă ţase pe perete. Precis că avea dreptate.
Calendarul îi confirma bă nuielile. Ceea ce era ciudat, pentru că
nicicâ nd nu se simţise mai bine, mai plină de energie şi de viaţă decâ t
În zilele acestea. Totuşi, era prea devreme pentru a-i dezvă lui
secretul soţului să u. Dacă se înşela? Henri ar fi atâ t de dezamă git. În
ultima vreme, vorbea tot mai adesea despre un fiu. Nu, trebuia să
aştepte pâ nă câ nd va fi sigură .
Fă cu un pas înapoi şi îşi desfă cu funda şorţului apretat. Mai avea
puţin timp la dispoziţie înainte de a începe să pregă tească masa de
seară . Îi va face o vizită mamei sale. Va spune că a venit să
pă lă vră gească la o cană cu ceai fierbinte şi, dacă se prezintă prilejul, ar
putea pune nişte întrebă ri cu caracter mai intim. Mama ei trebuie să
ştie.
Porni cu paşi mari şi uşori prin crâ ng. O scurtă tură spre casa
pă rinţilor să i, cu mai puţin praf şi mai multă ră coare decâ t oferea
drumul principal.
Ajunsă la casa pă rintească , Louise ciocă ni şi abia apoi deschise
uşa, strigâ nd nu foarte tare „Bonjour”.
— Louise! exclamă Marie, care tocmai ieşise dintr-una dintre
odă i şi se îndrepta acum spre bucă tă rie, ştergâ ndu-şi faţa cu şorţul.
Haide înă untru!
— Sunt deja înă untru, ră spunse Louise zâ mbind.
— Aha. Foarte bine şi bun-venit! Dar e o zi caldă . Prea caldă
pentru a sta în bucă tă rie. Haide să ne aşeză m la umbră !
— Dar am venit să bem un ceai împreună , o necă ji Louise.
 Ceai? Nu, e prea cald pentru ceai. Tocmai cură ţă m nişte mază re
În camera de zi. E mai ră coare acolo. Ce zici de nişte cidru de
mere?
Louise chicoti încet.
— Atunci cidru de mere să fie, mamă . Cidru de mere şi, poate,
nişte felii din minunata dumitale pră jitură cu ghimbir.
Pră jitură cu ghimbir? Dar n-am pregă tit nicio pră jitură cu
Ghimbir azi. Henri a trecut pe aici acum vreo două zile şi a
mâ ncat tot ce mai ră mă sese.
Spre propria sa surprindere, Louise se simţi extrem de
dezamă gită . Doar gâ ndul la pră jitura cu ghimbir fusese de ajuns pentru
a-i provoca o poftă nebună . Totuşi, vă zâ nd expresia de pe chipul
mamei sale, se gră bi să o liniştească .
— Lasă , mamă , nu face nimic! Am să mă mulţumesc cu orişice ai
mata în că mară .
Mamă -sa o fixă cu o privire sfredelitoare.
— Dar pofteai la pră jitură cu ghimbir?
— Da… Dar nu importă .
— Aş putea să pregă tesc nişte ceai de ghimbir.
Louise se lumină la faţă . Ceaiul de ghimbir suna apetisant, chiar
dacă era departe de deliciosul gust acrişor al pră jiturii la care visase.
— Da, nu sună ră u deloc. Să bem nişte ceai de ghimbir!
Ochii maică -sii continuau să o studieze.
— Am să aprind focul şi-am să pun ceainicul la fiert, mormă i ea
cu un aer aproape distrat, clă tinâ nd din cap în timp ce se îndrepta
că tre sobă .
Ajunsă acolo, îşi şterse încă o dată fruntea.
— Nu! hotă rî Louise. Nu, este ridicol. E prea cald pentru ceai de
ghimbir sau orişice alt ceai. Să bem mai bine nişte cidru!
— Atunci am să aduc nişte cidru rece, spuse Marie,
îndreptâ ndu-se spre chepengul care dă dea în pivniţă .
De fapt, cidrul nu avea cum să fie cu adevă rat rece, dar va fi mult
mai plă cut de bă ut decâ t orice altă licoare lă sată în dogoarea acestei
zile de vară .
— Stai, lasă -mă pe mine să cobor în pivniţă ! se oferi Louise.
Dar Marie întinse mâ na în faţă , nelă sâ nd-o să treacă .
— Am să cobor eu, spuse ea cu fermitate, uitâ ndu-se fix în ochii
fiicei sale. Tu, du-te de gă seşte un loc la umbră !
Louise şovă i. Nu stă tea în obiceiul maică -sii să îi refuze ajutorul.
— Gă seşte un loc la umbră , dacă -ţi spun, repetă mama sa.
Ascultă toare, Louise vru să pornească , apoi se întoarse cu
iuţeală .
— Mă mico! insistă ea, nu ai putea cumva să pui nişte ghimbir în
cidrul de mere?
Maică -sa îşi dă du ochii peste cap, apoi zâ mbi şi încuviinţă din
cap, după care dispă ru în pivniţa ră coroasă .
De unde pofta aceasta subită de ghimbir? Strâ ngâ nd din umeri,
Louise îşi ridică pă rul lung şi greu deasupra gâ tului. Deşi era cald, ziua
era superbă . Auzi deasupra capului o pasă re ciripind în cuibul să u şi o
alta ră spunzâ ndu-i dintr-un mă r aflat în apropiere. Louise zâ mbi, apoi
redeveni serioasă . Nu cumva se comporta prosteşte? Nu era, oare, prea
devreme pentru a-i vorbi mamei? Şi, dacă ar face-o, cum să deschidă
subiectul? Care erau cuvintele potrivite pentru întrebă rile care o
fră mâ ntau? Oare visele ei erau, într-adevă r, pe cale să se împlinească ?
Louise mustea de neră bdare în aşteptarea mamei sale, dar, din fericire,
nu avu mult de aşteptat.
Marie reapă ru repede, aducâ nd pe o tavă de lemn – cioplită de
Henri pentru socrii să i ca dar de Cră ciun – două pahare înalte şi o
farfurioară cu biscuiţi unşi cu un strat generos de dulceaţă de mere şi
presă raţi, la râ ndul lor, cu ghimbir. Louise îşi umplu nă rile cu mirosul
la care visase.
Maică -sa puse tava jos, îşi aranjă după ureche un fir rebel şi se
aşeză pe scaun faţă în faţă cu fiica sa. Louise simţi din nou cum o
sfredeleşte cu privirea.
— Care vasă zică , începu ea, ridicâ ndu-şi şorţul pentru a alunga
o muscă ce bâ zâ ia în jurul biscuiţilor, ai venit să -mi spui ce am visat să
aud. Am să devin bunică .
— Ce te face să spui asta? întrebă Louise, fă ră să îşi poată
ascunde mirarea.
— O vă d în ochii tă i. Ţi se citeşte pe chip.
— Dar nu sunt sigură încă . Mamă , am venit să te întreb dacă …
— Este sigur, îi confirmă mamă -sa, fă ră să o lase să termine. Şi
cum te simţi?
— Bine. Foarte bine. Nu mă simt ră u defel. Doar… Doar fericită !
— Ară ţi fericită , ră spunse Marie dâ nd iară şi din cap. Asta te dă
de gol.
— Bine, dar…
— Şi alte câ teva lucruri. Am vă zut destule femei însă rcinate la
viaţa mea, ştii bine.
— Bine, dar este prea devreme. Încă nici mă car n-am îndră znit
să -i spun lui Henri.
— Poţi să -i spui liniştită .
— Dar are să fie atâ t de dezamă git dacă …
— Nu-ţi face tu griji de-astea! Henri este primul care trebuie să
afle.
— Bine, dar dumneata ştii deja.
— Mda… Dar n-am auzit nimic de la tine.
Totuşi, Louise şovă ia.
— Eşti sigură că n-am să -i aduc o mare dezamă gire, dacă
lucrurile s-or dovedi să nu stea aşa?
— Dacă ai grijă de tine, nu are să se întâ mple aşa ceva. Dar
trebuie să începi să iei în curâ nd tonicul pe care am să ţi-l pregă tesc
special.
Dintr-odată , Louise îşi simţi inima copleşită de bucurie. Dintr-o
mişcare, să ri de pe scaun şi îşi strâ nse mama în braţe. Pe obraji îi
curgeau lacrimi de bucurie.
— Sunt atâ t de fericită , că -mi vine să … Să câ nt şi să joc! exclamă
ea, observâ nd totodată că mamă -sa plâ ngea şi ea.
— Iar eu sunt fericită de fericirea ta, ră spunse femeia,
strâ ngâ nd-o la piept.
Louise se dă du un pas înapoi şi îşi şterse lacrimile. Acum
amâ ndouă râ deau de bucurie. Era pentru prima oară câ nd simţea o
legă tură caldă , ca de la femeie la femeie, cu mama ei. Totuşi, ea
ră mâ nea copilul, fiica acesteia. Era atâ t de plă cut să împă rtă şească
acest eveniment special unei alte femei. Femeii că reia îi spunea mamă .

Situaţia nu se îmbună tă ţise. După ce se dă dea jos din pat,

Catherine trecea prin acelaşi chin zi după zi, simţindu-se ră u şi
secă tuită de puteri. Andrew ar fi chemat-o pe Matty Dwyer, dacă
aceasta nu s-ar fi îmbolnă vit tocmai atunci de gută . La auzul veştii,
Catherine ră suflase uşurată şi ţi mulţumise lui Dumnezeu în sinea ei.
Totuşi, tâ nă ra începea să îşi facă , la râ ndul ei, griji. Ceea ce
simţea nu era ceva normal şi ea nu avea în preajmă nicio femeie cu
care să poată discuta despre ciudata ei maladie.
Andrew avea dreptate. Era, într-adevă r, palidă . Şi slă bise. Se
vedea pe faţa ei şi pe câ t de largi îi erau beteliile fustelor. Acum trebuia
să le îndoaie şi să le prindă cu acul de siguranţă , ca să nu cadă de pe ea.
Se simţea atâ t de obosită , încâ t pâ nă şi lucrul i se pă rea prea greu. O
fă cea doar pentru a avea o ţinută câ t de câ t decentă în timp ce se ocupa
de treburile casei. Ca să nu mai vorbim de faptul că aproape că nu mai
era în stare să gă tească . Tâ njea după o persoană că reia să i se poată
destă inui. O persoană care să ştie ce se întâ mplă cu corpul ei.
Gâ ndurile îi zburară la Louise. Trecuseră câ teva să ptă mâ ni de
câ nd fusese ultima dată pe pajişte. Acum nu mai avea putere să urce
dealul. Deşi era sigură că Louise se întreba ce s-a întâ mplat cu ea de nu
mai apare, Catherine nu îndră znea să îi trimită un mesaj. Se hotă rî, în
schimb, să îi dea întâ lnire.
Cu fiecare zi ce trecea, dorinţa de a-şi vedea prietena devenea
tot mai arză toare. Nu cunoştea nicio altă femeie că reia să îi poată vorbi
deschis despre ceea ce simţea, despre lucrurile care o nelinişteau.
Într-un sfâ rşit, se ivi prilejul perfect. Andrew urma să plece
pentru cinci zile într-o misiune de recunoaştere. Deşi ştia că el
probabil n-ar fi fost de acord ca ea să facă un asemenea drum în starea
în care era, Catherine aşteptă să îi treacă greţurile cumplite de
dimineaţă , iar apoi se strecură afară din casă şi o luă în sus pe deal,
spre pajişte. Se simţea slă bită , dar florile de toamnă şi aerul curat o
înviorară , dâ ndu-i noi puteri. Ascunse un bileţel în locul secret unde ea
şi Louise obişnuiau să îşi lase mesaje una celeilalte şi porni înapoi,
oprindu-se pe alocuri să culeagă flori.
Ce bine ar fi ca Louise să urce pe pajişte şi să -mi gă sească
bileţelul câ t mai grabnic, murmură Catherine pentru sine. În bileţel nu
cerea decâ t o întâ lnire.
Joi. Nu îndră znea să aştepte mai mult de atâ t. Vineri trebuia deja
să se întoarcă Andrew.
I se înfierbâ ntară obrajii de ruşine. Nu proceda deloc bine. N-ar
trebui să se ascundă de Andrew. Să facă ceva ce el n-ar fi încuviinţat.
Chiar dacă ea avea nevoie disperată de înţelegerea şi ajutorul
unei femei.
La acest gâ nd, Catherine se întoarse şi luă bucă ţica de hâ rtie din
ascunză toare. Nu putea să o facă . Nu putea să facă planuri secrete. Nu
era corect. Cu degetele tremurâ nde, mototoli hâ rtia şi o vâ rî în
buzunarul şorţului. Lacrimile începură să îi şiroiască pe obraji. Ce n-ar
fi dat să aibă o persoană că reia să i se poată destă inui!
— Bonjour\ se auzi de departe o voce veselă .
Ră sucindu-se, Catherine o ză ri pe Louise înaintâ nd cu paşi iuţi
Prin luminiş. La vederea acesteia, tâ nă ra ră mase fă ră grai şi
izbucni din nou în lacrimi.
— Nu te-am vă zut de un car de vreme! îi strigă Louise,
îndreptâ ndu-se spre ea cu braţele întinse. M-am temut că eşti bolnavă .
Cu puţin înainte de a ajunge la ea, zâ mbetul de pe faţa Louisei
pieri şi aceasta se opri brusc din mers.
Tu chiar eşti bolnavă . Dumnezeule, câ t eşti de trasă la faţă !
Catherine aprobă din cap, ştergâ ndu-şi lacrimile, apoi afişă un
Zâ mbet nesigur, deşi încă tot îi venea să plâ ngă . Dar nu se că dea
să o facă . Trase adâ nc aer în piept.
 — Sunt atâ t de bucuroasă să te vă d, Louise! suspină ea.
— Cu ochii negri plini de îngrijorare, Louise îi luă mâ inile într-
ale sale.
În ultimele să ptă mâ ni, am venit pe pajişte din două în două
— Zile, spuse ea. Ţi-am lă sat nenumă rate bileţele, pe care mai
apoi le-am adunat, de frică să nu le descopere altcineva. În tot timpul
ă sta n-am gă sit niciun bileţel de la tine. Nimic care să indice că ai trecut
pe-aici. Am fost atâ t de îngrijorată ! exclamă ea, întorcâ ndu-se spre
Catherine şi că lă uzind-o spre locul umbros în care se afla buşteanul lor
preferat. Stai jos, înainte să cazi din picioare, şi spune-mi ce te doare.
— În ultima vreme, nu m-am simţit în apele mele, suspină
Catherine.
— Da, se vede, ră spunse Louise studiind-o din nou cu privirea.
— Am nă dă jduit să mă însă nă toşesc mult mai repede, dar nu s-a
întâ mplat, continuă Catherine.
— Iartă -mă , rogu-te, pentru francheţe… Dar nu cumva eşti
însă rcinată ?
Catherine se fă cu roşie pâ nă în vâ rful urechilor.
— Se… Se prea poate… Dar nu sunt sigură , bâ igui ea.
După ce o bombardă cu o serie de întrebă ri la fel de directe ca
prima, Louise ajunse la concluzia că prietena sa aştepta, într-adevă r,
primul să u copil. Copilul ei şi al lui Andrew. Deşi era, în acest punct,
copleşită de bucurie, Catherine era încă îngrijorată în privinţa felului în
care se simţea. Greţurile şi oboseala nu puneau, oare, în pericol viaţa
pruncului pe care îl purta în pâ ntece? Şi câ tă vreme mai trebuia să
îndure această suferinţă ? Era aceasta ceva normal? Cum putea să îşi
îmbună tă ţească starea de să nă tate?
— Mama are un leac din ierburi, care a fă cut minuni în cazul
multor femei din sat pâ nă acum. Cu ajutorul acestuia, ai să te pui
numaidecâ t pe picioare, îi promise Louise.
— Vai, ce bine ar fi! ră spunse Catherine, cu speranţa înnoită . M-
am pră pă dit cu firea întrebâ ndu-mă ce să fac. Abia de mai pot să rezist
de la o zi la alta.
 Louise se întinse şi o mâ ngâ ie pe braţ.
Să rmana de tine! spuse ea plină de compasiune. Nu-mi pot
Închipui cum este să te simţi atâ t de ră u… Mai cu seamă într-un
moment atâ t de fericit. Eu nu m-am simţit nicicâ nd mai bine. Mama
spune că am înflorit de-a dreptul.
Catherine fă cu ochii mari.
— Şi tu…
— Da, ră spunse Louise, încercâ nd să îşi înfrâ neze entuziasmul
din respect pentru suferinţa prietenei sale. Eu şi cu Henri urmează să
fim, la râ ndul nostru, pă rinţi.
— Vai, Louise, ce veste minunată ! exclamă Catherine, privindu-
şi prietena cu atenţie – pentru prima dată de câ nd se întâ lniseră . Şi
ară ţi, într-adevă r, minunat. Radiezi.
— Şi am să mă asigur să radiezi şi tu, ai să vezi. Ră mâ i unde eşti
şi eu am să dau o fugă pâ nă în sat să îţi aduc din leacul mamei.
— O, nu…
— O, ba da. Nu vreau să mai urci dealul acesta pâ nă nu te
înzdră veneşti. Mă întorc acuşica. Tu odihneşte-te între timp. Stai
aşezată aici – pe pă mâ nt dacă pofteşti – şi încearcă să te linişteşti.
Bucură -te de parfumul florilor şi de câ ntecele pă să rilor! Aerul curat
are să îţi facă bine. Nu întâ rzii mult. De ce nu încerci să tragi un pui de
somn? Chiar de iuţesc pasul, va trece o vreme pâ nă mă întorc. Este
ceva de mers.
— Nu iuţi pasul prea tare, rogu-te. S-ar putea să nu îi priască
pruncului.
— Ei aş! Nu m-am simţit nicicâ nd mai bine, ză u aşa. Simt că aş
putea urca dealul alergâ nd. Să rind peste buştenii că zuţi, să ltâ nd peste
pâ râ u, continuă Louise râ zâ nd voioasă .
— Chiar şi aşa, nu încerca, rogu-te, niciunul din lucrurile ce le-ai
pomenit.
— Bine, promit că am să mă comport înţelept şi n-am să urc
dealul alergâ nd, strigă Louise peste umă r în timp ce traversa pajiştea
cu iuţeală , foşnindu-şi fustele.
 Catherine se aşeză pe iarbă , rezemâ ndu-se cu spatele de un
copac. Era atâ t de multă pace în jur. Atâ ta serenitate. Iar ea era
recunoscă toare. Recunoscă toare pentru că gă sise nişte ră spunsuri.
Pentru că avea pe cineva cu care putea să vorbească . Acest fapt era de
ajuns pentru a-i îndepă rta majoritatea neliniştilor. Urma să devină
mamă . Mamă ! Ca să vezi. Lui Andrew i se va împlini dorinţa arză toare
de a deveni tată . Fu cuprinsă de o fericire fă ră margini. Iar în curâ nd
seva simţi mai bine cu ajutorul ierburilor.
Louise urma să devină , la râ ndul să u, mamă . Vor împă rţi
aceleaşi experienţe. Îşi vor urmă ri amâ ndouă pruncii crescâ nd şi
dezvoltâ ndu-se. Îşi vor putea aduce micuţii pe pajişte să vadă florile
să lbatice şi să asculte câ ntecele pă să rilor. Să îi înveţe care fructe erau
neotră vitoare şi bune la gust.
Catherine îşi înlă nţui braţele în jurul trupului să u firav. Abia
aştepta să treacă lunile. Abia aştepta ce urma să vină .

Stă teau culcaţi unul lâ ngă celă lalt în întuneric.

— Am fost pe pajişte într-una din zilele trecute, spuse Catherine
şi îl simţi tresă rind lâ ngă ea.
Era sigură că pe faţa lui Andrew se putea citi dezaprobarea, dar
acesta nu scoase niciun cuvâ nt.
— A trebuit să mă întâ lnesc cu Louise, continuă ea.
Tă cere. Catherine înghiţi în sec. Ar fi vrut ca el să spună ceva.
— Trebuia să vorbesc cu o femeie.
— Nu a fost periculos să te aventurezi atâ t de departe în starea
ta?
Catherine aprobă din cap.
— Ba da, probabil că a fost, recunoscu ea.
Tă cere.
— V-aţi întâ lnit, aşadar?
— Da, fă cu repede Catherine. Voiam să îi las un bileţel în care îi
ceream să ne întâ lnim, dar m-am simţit prost din cauza faptului că m-
am dus acolo, deşi ştiam că tu nu ai fi fost de acord cu asta. Cert este că
n-am să urc încă o dată dealul fă ră voia ta. În fine, ea a apă rut tocmai
câ nd eu eram pe cale să plec de acolo.
— Câ t de convenabil! fă cu sec Andrew.
— Chiar aşa. Cred că a fost ră spunsul la rugă ciunile mele.
Andrew nu spuse nimic.
— Louise mi-a adus o poţiune preparată din ierburi de mama sa,
Andrew.
— Ţi-a adus poţiunea? Dar cum de ştia că ai nevoie de ea?
— Tocmai că nu ştia. Pâ nă a dat cu ochii de mine. Atunci a
insistat să dea o fugă pâ nă acasă şi să mi-o aducă .
— Şi tu ai aşteptat acolo, pe pajişte? Dacă te lua cu frig?
— Era o zi caldă , iar aerul curat mi-a fă cut bine.
— Ai primit, să înţeleg, această … Poţiune?
— Da. De trei zile beau din ea.
Andrew tă cea. Ea ştia că acesta se întreabă dacă era indicat ca
soţia lui să ia un leac pregă tit de o franţuzoaică .
— De atunci mă simt mult mai bine, continuă Catherine. Ba mai
mult, azi-dimineaţă am reuşit să mă nâ nc nişte ouă fierte. Şi nu a
trebuit să vă rs.
La auzul acestei veşti, Andrew tresă ri şi îşi întinse braţele spre
ea.
— Ai avut puterea să mă nâ nci din nou? întrebă el, tră gâ nd-o mai
aproape.
— Da. Sunt sigură că în curâ nd… În curâ nd am să mă întremez.
— O, câ t m-am rugat să îţi revină culoarea în obraji! Să te mai
împlineşti puţin la trup.
Catherine se cuibă ri lâ ngă el, lipindu-şi obrazul de umă rul lui
musculos, şi zâ mbi uşor.
— Da. Fă ră îndoială că am să mă împlinesc la trup.
— Andrew nu spuse nimic, dar ea îi simţi încordarea.
— În curâ nd vom deveni pă rinţi, şopti Catherine şi simţi cum
trupul lui Andrew se încordează .
Acesta întinse mâ na şi îi întoarse chipul spre el, deşi nu avea
cum să îi vadă ochii în beznă .
— Este adevă rat, Catherine?
— Da. În curâ nd ai să fii tată .
Andrew o strâ nse în braţe.
— O, Catherine, suspină el să rutâ ndu-i pă rul.

CAPITOLUL 17

Că pitanul Andrew Harrow se întorcea acasă de la fort. Câ nd

ajunse în dreptul vă duvei Riley, îşi ridică pă lă ria, fă ră a se opri. Primise
felicită ri din partea superiorilor din Windsor pentru avansarea în rang,
dar aceasta era singura veste bună venită din Anglia.
Se opri la ră spâ ntia dintre drumul principal şi uliţa ce ducea
spre casa lui şi privi în depă rtare, peste golf. Apele cu sclipiri argintii se
întindeau sub un cer presă rat cu nori. Auzi strigă te ce veneau de pe
mai multe ambarcaţiuni, dar nu reuşi să distingă limba în care erau
rostite. Îl frapă faptul că francezii şi britanicii pescuiau cot la cot în
aceste ape, fă ră să -şi vorbească şi fă ră să se bage în seamă unii pe alţii.
Neexistâ nd frontiere în apele golfului, era greu de determinat care
fâ şie de apă era a englezilor şi care, a francezilor. Andrew oftă . Ce bine
ar fi să fie atâ t de simplu de şters hotarele, istoria şi conflictele care îi
despă rţiseră de-a lungul timpului.
Desprinzâ ndu-şi cu greu ochii de la priveliştea încâ ntă toare ce
se întindea mai jos, Andrew se gâ ndi câ t de bine descriu vara acadiană
aceste zile însorite, pline de că ldură şi lumină , care, deşi nu durau
mult, erau încă rcate cu toată bună tatea vieţii. În fiecare an, mult prea
scurta vară aducea cu ea o renaştere exuberantă a întregii naturi.
Apele golfului colcă iau de peşti. Uneori bă rcile întoarse după o zi de
pescuit erau atâ t de încă rcate, încâ t mai aveau puţin şi se scufundau.
Fermierii din sat preziceau o nouă recoltă bogată , a şaptea la râ nd.
Vâ natul mai că nu să rea în oală . Cu numai trei zile în urmă ,
Andrew împuşcase un curcan să lbatic în gră dina din spatele casei.
Acest ţinut însorit conţinea atâ t de multă frumuseţe şi avea atâ t de
multe de oferit celor dispuşi să îl considere patria lor. Ce bine ar fi
dacă …
— A, Andrew, mă bucur că te întâ lnesc. Pe mine mă aşteptai?
Vocea venea din spate şi era a socrului să u. Andrew se întoarse
să
Îl salute.
— Oarecum, da. Cum sunteţi, domnule?
— Merge. Am un pic de ră ceală … Mă loveşte în fiecare an în
perioada asta, spuse bă trâ nul, care şchiopă ta, într-adevă r mai tare
decâ t de obicei. Mereu am spus că eu simt venirea iernii cu mult
înaintea orişicui din ţinutul acesta.
— Aşa este, domnule.
— A fost amabil din partea voastră să mă invitaţi la cină în seara
aceasta, fă cu John Price începâ nd să urce pe uliţă . După apusul
soarelui, casa mea sună şi mai tare a gol.
Andrew nu ştiu ce să zică . John Price nu avea obiceiul de a vorbi
deschis despre sentimentele sale.
— Nici nu pot să -ţi spun câ t m-am bucurat să aud că fata mea
aşteaptă un copil! tă ie bă trâ nul tă cerea. Are să ne facă tuturor un
munte de bine să avem o mică fă ptură printre noi. Cum se simte
Catherine?
— La început, a fost niţel slă bită , dar acum pare să se simtă bine.
Andrew nu pomeni nimic despre greţurile cumplite care o
chinuiseră pe soţia lui zile şi nopţi la râ nd, lă sâ nd-o atâ t de sleită de
puteri, încâ t abia se mai putea ţine pe picioare. La fel cum nu simţi
nevoia de a pomeni ceva despre leacul provenit din Minas.
— Moaşa pare să fie foarte mulţumită de starea ei.
— Îmi pare bine să aud asta. Desigur că nici nu mă aşteptam la
altceva din partea fetei mele. A fost mereu o luptă toare. Îmi închipui că
sarcina nu a încetinit-o defel.
— Deşi eu mi-aş fi dorit să o facă , ră spunse Andrew chicotind,
după care redeveni serios. Face mult prea multe avâ nd în vedere
starea ei.
— Ei aş! Nu trebuie să -ţi faci atâ tea griji, omule. Catherine a fost
întotdeauna rezistentă , spuse Price şi urcă şchiopă tâ nd pe verandă .
Bă nuiesc că scrisorile oficiale au confirmat numirea ta în funcţia de
comandant al fortului.
— Într-adevă r.
— Andrew nu îl întrebă cum aflase despre informaţiile cu
caracter confidenţial din acele scrisori. În calitate de controlor al
proviziilor fortului, John Price se bucura de o influenţă considerabilă
atâ t în interiorul fortului, câ t şi în sat. Avea informatori printre cei ce
aveau o vechime mai mare cu câ ţiva ani decâ t Andrew în cadrul
garnizoanei.
— În acest caz, te rog să primeşti felicită rile mele.
— Vă mulţumesc, domnule.
John Price se opri în faţa uşii.
— Restul veştilor, hmm, confirmă ceea ce bă nuiam cu toţii de
multă vreme?
— Da, aproape că gemu Andrew, cu o uriaşă tulburare în glas.
Regele a dat ordin să atacă m Franţa pe toate fronturile.
— Atunci trebuie să ne conformă m.
John Price privi în depă rtare, peste dealurile împă durite ce se
înă lţau de cealaltă parte a fortului, dincolo de apele stră lucitoare ale
râ ului care se vă rsa în golful Cobequid, la fuioarele de fum care se
ridicau din satul Minas.
— Trebuie să le dă m franţujilor o lecţie pe care să n-o uite
niciodată . Niciodată , mâ râ i el, lovind cu pumnul în tocul uşii.
La auzul acestor vorbe, Andrew îşi reţinu cu greu mâ nia. O
ceartă cu John Price nu ar duce la nimic, nu ar schimba pă rerea
acestuia nici câ t negru sub unghie. Fapt care era, în sine, la fel de trist
precum veştile primite, întrucâ t atitudinea socrului să u coincidea pe
deplin cu cea a superiorilor să i din Halifax şi Annapolis Royal. Andrew
aşteptă
Să i se domolească mâ nia ce îi clocotea în vine, pentru ca aceasta
să nu strice primirea caldă a soţiei sale sau masa din acea seară . Cu
toate acestea, conştiinţa propriei sale neputinţe îl sleia de puteri.
— Intră m? întrebă el cu vocea stinsă .

Că pitanul Andrew Harrow îşi conducea trupa pe că rarea de

munte. Ajuns la ră scruce, nu coti, ci continuă să meargă drept înainte,
pe drumul ce cobora de la punctul de pază de pe dâ mb. Auzindu-l pe
caporalul gă rzii dâ nd pinteni calului, Andrew îşi pregă ti ră spunsul în
minte.
— Iertaţi-mă , domnule, aţi luat cu intenţie această cale? întrebă
caporalul, ajuns acum în dreptul să u.
— Da, domnule caporal.
— Dar, domnule… începu tâ nă rul şovă ind.
Că pitanul era cunoscut ca fiind un om abordabil, dar caporalul
nu ştia, totuşi, câ t de tare putea să întindă coarda.
— Dar, domnule, dacă nu mă înşel, drumul acesta duce în jos, la
satul franţujilor.
— Întocmai, ră spunse Andrew cu o voce calmă , deşi inima îi
bă tea nebuneşte în piept. Ia spune-mi, ai vă zut vreodată satul francez?
— Eu, domnule? Pă i, singurii franţuji ce i-am vă zut în toată viaţa
mea sunt negustorii care vin la tâ rgurile din Cobequid şi Annapolis
Royal, ră spunse caporalul, privind neliniştit în jos. Ei merg pe calea lor,
noi pe-a noastră şi nici unii pe aceeaşi cale cu ceilalţi. Sau, cel puţin, aşa
gâ ndesc eu, dom că pitan.
— Prea bine. Dar, dacă e să ne atacă m…
Nu putu rosti cuvâ ntul „duşmani” nici în ruptul capului, nici
mă car de dragul pledoariei.
— Ne-ar prinde bine să vedem cum se pregă tesc ei de
înfruntare.
— Cum spuneţi dumneavoastră , dom comandant.
— Bine. Acum du-te înapoi şi asigură -te ca oamenii să fie aliniaţi
şi să aibă ţinutele corespunză toare pentru vizită . Şi dă ordin să se
desfă şoare drapelul.
 — Am înţeles, dom comandant, ră spunse caporalul, întorcâ ndu-
şi imediat calul şi pornind înapoi.
Andrew nu se întoarse pentru a se asigura dacă sunt executate
ordinele sale. Gâ ndurile îi ră maseră încremenite asupra a ceea ce urma
să vină . În spate, caporalul îi ordonă scurt unui soldat să îşi încheie
nasturii tunicii şi să îşi îndrepte bretelele pantalonilor. Andrew nu îi
dă du nicio atenţie. În cele din urmă , caporalul reveni lâ ngă el.
— Cer permisiune să port drapelul.
— Ai permisiune mea.
Drapelul regimentului, un steag colorat de formă triunghiulară ,
cusut în nuanţe de auriu, roşu şi cafeniu din cea mai fină mă tase, cu
ciucuri ce fluturau în vâ nt, era purtat mereu într-o desagă atunci câ nd
trupele erau conduse de comandant sau de aghiotantul acestuia.
Caporalul îşi conduse calul imediat în spatele bidiviului lui Andrew, cu
drapelul ataşat de o lance ridicată sus peste şa.
În satul Minas era linişte, fapt normal avâ nd în vedere că era
miezul unei zile de lucru.
Prima fiinţă care îi vă zu sosind fu o fetiţă . Aceasta nu avea mai
mult de cinci sau şase anişori, era îmbră cată într-o rochie de albastrul
cerului şi purta pe cap o boneţică albă scrobită . Micuţa se întoarse şi,
ză rind trupa de că lă reţi, ră mase stană de piatră .
Andrew se cutremură câ nd vă zu teroarea întipă rită pe acel chip
tâ nă r. Semă na izbitor de tare cu expresia care apă ruse în ochii lui
Catherine cu o seară înainte, câ nd socrul să u începuse să peroreze, cu
ochii aţintiţi asupra focului, despre apropiatul conflict. Nesiguranţa şi
drama reprezentată de ră zboi pentru femei şi copii erau de netă gă duit.
Andrew se înfioră din nou de propria-i neputinţă .
Noaptea trecută , câ nd au ră mas singuri, Catherine i-a vorbit
despre cererea Louisei. Cu prilejul ultimei lor întâ lniri pe pajişte,
Louise îi spusese că să tenii din Minas doreau să afle informaţii
concrete despre cursul lucrurilor, nu doar zvonuri şi bâ rfe auzite la
tâ rg. Asta i-ar ajuta nespus de mult în luarea deciziilor pentru viitor.
Deşi ştiuse din prima clipă ce avea să facă , Andrew a ascultat-o pe
 Catherine pâ nă la capă t, iar câ nd aceasta a terminat de vorbit, el
a întrebat-o doar dacă ştie care dintre să tenii din Minas s-ar putea să
vorbească limba engleză .
Gâ ndurile îi reveniră în prezent în momentul în care fetiţa,
recă pă tâ ndu-şi glasul, dă du un ţipă t ce pă ru să nu se mai sfâ rşească ,
prea ascuţit pentru a putea fi imitat chiar şi de pă să ri. Copila se
întoarse să o ia la să nă toasa, dar se împiedică şi că zu în praful
drumului câ t era de lungă . Ţipa în continuare, fă ră să se oprească
mă car o clipă , ca şi cum nici nu ar fi bă gat de seamă că a că zut. În cele
din urmă , reuşi să se ridice în picioare şi o luă urlâ nd la să nă toasa.
Andrew se albise la faţă . Era doar un copil.
— Soldaţi, la pas! strigă el, strunindu-şi calul şi bă tâ ndu-l pe
grumaz pentru a-l linişti. Nu ştia cu exactitate încotro se îndrepta sau
pe cine va putea întreba de pastor.
La o fereastră , se ivi chipul îngrozit al unei femei.
— Unde îl gă sesc pe preotul din sat? îi strigă Andrew, dar, drept
ră spuns, primi un alt ţipă t şi zgomotul obloanelor ce se închideau.
Andrew merse înainte, spre locul în care uliţa pe care se aflau se
intersecta cu un drum mai lat. Ră suflă uşurat câ nd ză ri turla bisericii la
dreapta sa.
— Soldaţi, la dreapta!
Satul pă rea să se desfă şoare de o parte şi de alta a drumului
aidoma unui sul. Cu gâ ndul la riscul pe care şi-l asumase venind aici,
dar şi la datoria de suflet pe care o avea, Andrew nu privi în jur decâ t
câ nd ajunse aproape de curtea bisericii.
Întâ i îl frapă aerul istoric emanat de toate clă dirile din satul
Minas. Fiecare casă pe care o vedea aici, în centrul satului, purta
amprenta unei epoci ce aducea mult mai mult cu arhitectura din Anglia
decâ t orice clă dire din Edward sau oricare altă aşezare engleză . Chiar
şi biserica era construită în stil vechi. Clă dită din piatră şi lemn, cu
acoperişul din scoarţă de mesteacă n alb şi faţada zugră vită simplu în
var alb, aceasta trona pe pajiştea verde aidoma unei coroane
maiestuoase, tă indu-ţi respiraţia.
 În pragul bisericii, apă ru un bă rbat îmbră cat în straie preoţeşti.
Andrew descă lecă şi se îndreptă spre el, ducâ ndu-şi calul de dâ rlogi.
Totuşi, nu se apropie nici prea tare, nici prea iute, pentru a nu-l alarma
pe preot şi pentru a se asigura că oamenii să i vor auzi ceea ce avea să
spună . Pastorul şovă i o clipă ce pă ru să ţină o eternitate, apoi se
îndreptă spre el.
— Sunteţi englezi? întrebă acesta în limba engleză , spre marea
uşurare a lui Andrew.
— Suntem, într-adevă r, englezi, domnule. Iar eu sunt că pitanul
Andrew Harrow.
— A, ră suflă uşurat pastorul.
Totuşi, tră să turile feţei îi ră maseră destinse doar preţ de o clipă ,
că ci Andrew îi aruncă numaidecâ t o că ută tură cumplit de încruntată ,
fă câ ndu-i, într-un mod aproape imperceptibil, semn cu capul. Pastorul
înţelese imediat.
— Şi care este motivul pentru care vă aflaţi aici? întrebă acesta.
— Nă dă jduiam să gă sesc un om învă ţat care să vorbească limba
engleză , că ci, din nefericire, cunoştinţele mele de limba franceză
lipsesc cu desă vâ rşire.
— Mai rar, fiule, spuse pastorul încet. Dacă vorbeşti mai rar, am
să înţeleg ce gră ieşti, deşi trecut-au mulţi ani de câ nd am studiat graiul
vostru.
Preotul îşi înclină scurt capul spre Andrew, ignorâ nd cu
desă vâ rşire soldaţii din spatele acestuia.
— Mă numesc Jean Ricard şi sunt preotul satului, se prezentă el,
vorbind tare şi ră spicat.
— Este o onoare să vă cunosc, domnule, spuse Andrew, după
care luă aer în piept, pregă tindu-se să spună ceea ce planificase să
spună , cuvinte care să nu poată fi întoarse împotriva sa dacă vreunul
dintre oameni ar fi vorbit despre asta la fort, fapt care, după toate
probabilită ţile, avea să se întâ mple. Mă aflu aici pentru a vă cere în
mod respectuos să îi convingeţi pe ceilalţi locuitori ai satului să
semneze Jură mâ ntul de credinţă şi supunere faţă de Maiestatea Sa,
Regele Angliei, spuse el, vorbind, la râ ndul să u, mai tare.
— Eu sunt o simplă faţă bisericească , domnule că pitan. Aici, în
satul nostru, asemenea lucruri sunt hotă râ te de conducă torul clanului.
Acesta are autoritatea unui – cum se spune? – primar. Da. Are aceeaşi
autoritate precum primarul unui sat englez.
— Acest conducă tor vorbeşte, cumva, limba engleză ?
— Din nefericire, nu.
— Atunci sunt obligat să vă vorbesc dumneavoastră , domnule.
Nu mai avem mult timp la dispoziţie. De fapt, timpul e pe sfâ rşite,
spuse Andrew, vorbind îndeajuns de tare pentru a fi auzit de oamenii
să i.
— Domnule comandant, se auzi vocea încordată a caporalului,
în spatele nostru.
Andrew se întoarse, conducâ ndu-l pe preot în afara locului
împrejmuit de cai, şi vă zu un grup de bă rbaţi ce se apropiau plini de
nesiguranţă , înarmaţi cu furci.
Pastorul le strigă ceva în limba franceză . I se ră spunse, apoi el
rosti ceva pe un ton ră stit, la care bă rbaţii începură să se împră ştie,
fă ră mare tragere de inimă .
Preotul se întoarse cu faţa spre Andrew.
— Aţi primit veşti din Anglia, aşadar?
— Întocmai, domnule. Şi este trista mea datorie să vă aduc la
cunoştinţă faptul că în Europa conflictul se adâ nceşte pe zi ce trece.
— Vai, asta nu e bine! Nu e bine deloc. Sunteţi sigur? întrebă
pastorul împreunâ ndu-şi strâ ns mâ inile în faţa corpului.
— Domnule, vă asigur că nu am bă tut atâ ta amar de drum
pentru a vă înşira baliverne, ră spunse Andrew, atent să pă streze un
ton neutru.
— A, nu, desigur că nu! Mă iertaţi, spuse preotul, îndreptâ ndu-şi
spatele. Din nefericire, domnule că pitan, mă tem că oamenii vor refuza
să semneze acest jură mâ nt.
— Chiar cu riscul unui conflict iminent?
— Mă iertaţi, dar ce înseamnă „iminent”?
 — De neevitat. Care este gata să se întâ mple. Conflictul a început
deja în Europa. Va ajunge cu siguranţă şi aici.
— Ah! fă cu pastorul, dâ nd din cap şi ară tâ ndu-i lui Andrew,
dintr-o privire, că a înţeles.
Acesta era motivul pentru care venise Andrew: să confirme
zvonurile, nu să ceară încă o dată ceva ce ştia că nu li se va oferi.
— Conflictul va izbucni aici anul acesta?
— Nu. Anul acesta nu vor mai sosi alte coră bii din Europa.
Pastorul zâ mbi doar cu ochii.
— Asta înseamnă că , de această dată , trebuie să mulţumim
Domnului pentru furtunile din timpul iernii, da?
Andrew nă dă jduia din tot sufletul ca pastorul să vadă , dincolo
de tonul să u aspru, faptul că aceste veşti îl afectaseră la fel de mult şi
pe el.
— S-au mai vă zut pâ nă acum conflicte de acest soi, care s-au
aplanat în ră stimpul unui singur anotimp, dar este greu de spus cu
exactitate ce are să se întâ mple la primă vară . Întregul vostru sat este
în pericol, dacă nu…
— Aşa ceva este cu neputinţă , domnule că pitan, ră spunse
preotul în aceeaşi manieră . Oamenii aceştia au refuzat să se înroleze în
armata regelui din patria lor mamă . Aceasta este – cum se numeşte? –
firea lor. Cum să te aştepţi ca ei să facă aşa ceva pentru regele Angliei?
Cereţi oamenilor mei ceva ce nu pot să vă ofere.
— Nu eu, domnule pastor. Nu eu, ci superiorii mei din Halifax şi
Annapolis Royal sunt cu toţii de pă rere că acest act trebuie să fie
semnat.
— Da. Aşa se zvoneşte.
— Acesta nu este un zvon.
Unii dintre tinerii noştri… – pastorul şovă i, nesigur câ t de
Departe poate să meargă . Unii sunt de pă rere că ar fi mai bine să
ne mută m în nord. Să o luă m de la capă t într-o aşezare nouă , dincolo
de Tatamagouche sau chiar mai departe.
— Ar fi zadarnic. Toate ţinuturile aflate la ră să rit de provincia
Québec se află acum sub autoritatea unui singur om, iar acela este
guvernatorul Lawrence din Halifax.
— Toate ţinuturile ce nu se află sub stă pâ nire franceză , îl
corectă preotul.
— Domnule, la forturile care v-au ră mas în stă pâ nire nu a ajuns
nici mă car o singură corabie franceză pe perioada întregii veri. Acest
lucru este, fă ră doar şi poate, cunoscut şi aici, din moment ce nu aţi mai
vă zut un vas francez în golful Cobequid de patru ani de zile.
Nă dă jduiesc că mă înţelegeţi câ nd spun că în curâ nd toate ţinuturile
din Acadia vor fi sub guvernare britanică .
Fruntea pastorului se încreţi, tră dâ ndu-i sentimentul de
frustrare.
— Am auzit zvonuri despre nişte bă tă lii purtate la apus de noi,
unele chiar la porţile Québecului? întrebă acesta pe un ton şovă itor.
— Sunt adevă rate zvonurile.
Preotul încremeni.
— Québecul a că zut, să înţeleg?
De data aceasta Andrew fu cel care şovă i, dar cugetul îi spuse că
era ceva îndeajuns de însemnat pentru a-şi asuma riscul.
— Domnule, am fost înştiinţat în mod oficial asupra faptului că
un regiment alcă tuit din oameni adunaţi din colonii din sudul Americii
a suferit o înfrâ ngere neîndoielnică în ciocnirea cu trupele garnizoanei
franceze. Vă spun acest lucru doar pentru că am certitudinea că o
asemenea pierdere îl va întă râ ta şi mai mult pe guvernatorul din
Halifax.
— Dar de ce?
Strigă tul pastorului sperie mai mulţi cai, fă câ ndu-i să dea înapoi,
fornă ind. Unul dintre soldaţi îi struni brutal cu o înjură tură , fapt ce îl
fă cu pe Andrew să îi arunce o privire mâ nioasă . Omul se scuză
bâ iguind şi Andrew se reîntoarse cu faţa că tre preot.
— De ce trebuie ca puternicul Imperiu Britanic să vadă o
ameninţare într-un sat de fermieri amă râ ţi? continuă acesta.
— Deoarece nu sunteţi doar un sat, domnule, îi ră spunse
Andrew coborâ nd vocea. Numă rul coloniştilor francezi este de o sută
de ori mai mare decâ t al soldaţilor din trupele aflate la dispoziţia
guvernatorului Lawrence. Dacă s-ar întâ mpla să vă ridicaţi cu toţii
împotriva Maiestă ţii Sale…
— Dar nu se va întâ mpla niciodată aşa ceva! Cum putem să vă
convingem de acest lucru?
— Semnaţi jură mâ ntul. Altă cale nu există .
Umerii pastorului că zură .
— Asta nu este cu putinţă . Nu este cu putinţă .
— Atunci nu-mi ră mâ ne decâ t să vă urez ziua bună , domnule,
salută scurt Andrew şi se îndepă rtă , cu inima strâ nsă de durere.
Spre surprinderea lui, preotul îl urmă pâ nă ajunseră de cealaltă
parte a calului să u, ascunşi de ochii celorlalţi de trupul masiv al
animalului.
— Mai studiaţi Evanghelia după Luca, în sieur? îl întrebă în
şoaptă pastorul.
— De câ te ori am prilejul, ră spunse Andrew cu blâ ndeţe.
Nu mai putea risca, aşa că îşi vâ rî piciorul în scară şi să ri în şa.
— Aţi auzit, poate, de pilda bunului samaritean, domnule
că pitan? îl întrebă preotul, ridicâ ndu-şi ochii că tre el.
— Da.
Pastorul încuviinţă încet din cap, apoi îşi ridică mâ na dreaptă şi
fă cu semnul crucii între ei.
— Mergeţi cu Dumnezeu, în sieur.

CAPITOLUL 18

Catherine era extrem de bucuroasă că ajunsese să cunoască atâ t

de bine că rarea. Urca încet, oprindu-se adesea să -şi tragă sufletul.
Cerul de toamnă era acoperit cu nori pictaţi într-o sută de nuanţe de
gri. Golful, aidoma unei foi de metal, ză cea inert dedesubt, aşteptâ nd să
vină iarna ce ameninţa de dincolo de dealuri.
 Câ nd că rarea coti brusc – cotitură pe care o cunoştea deja atâ t
de bine – Catherine pă trunse în împă ră ţia ocrotitoare a brazilor.
Parfumul acestora era proaspă t şi puternic precum ramurile pe care şi
le înlă nţuiau pe sus ca pe nişte braţe, formâ nd un tunel înmiresmat. Ca
un culoar ce duce spre locul nostru de întâlnire, se gâ ndi Catherine,
oprindu-se şi rezemâ ndu-se de trunchiul celui mai apropiat copac. Ca
un pronaos al unei capele din înalturi.
De îndată ce pă şi pe pajişte şi o ză ri pe Louise, Catherine izbucni
în plâ ns. Îşi stă vilise lacrimile toată ziua, dar acum nu mai putea. Cele
două femei alergară una că tre cealaltă şi se îmbră ţişară câ t de strâ ns le
permiteau pâ ntecele tot mai rotunde, apoi se dă dură fiecare câ te un
pas în spate, râ zâ nd printre lacrimi de ineditul situaţiei şi mâ ngâ indu-
şi pruncul încă nenă scut, printr-un gest involuntar, vă zut la atâ tea alte
femei însă rcinate.
— Uită -te la noi! spuse Louise râ zâ nd. Parcă am fi două babe!
— Nicio iarnă nu a pă rut vreodată atâ t de lungă precum cea care
va să vie, ră spunse Catherine.
— Îţi aminteşti ziua aceea de toamnă de acum un an, câ nd am
urcat amâ ndouă aici şi am descoperit că ne mă ritaseră m în aceeaşi zi?
— A nins în ziua aceea, îşi aminti Catherine. Prima ninsoare din
an. Mi s-a pă rut cea mai încâ ntă toare privelişte pe care o vă zusem
vreodată .
— Şi mie. Dar, pentru mine, cea mai încâ ntă toare privelişte a
fost cea a zâ mbetului tă u.
— Îţi aminteşti zâ mbetul meu?
— Ai zâ mbit ca un soare ce iese de după norii iernii. Ai trimis
lumina nouă a razelor de primă vară peste lumea mea, spuse Louise,
aranjâ ndu-şi un fir rebel. Nu am să uit câ t tră iesc zâ mbetul acela.
— Merseră braţ la braţ pâ nă la buşteanul ce devenise banca lor
din acest lă caş sfâ nt în aer liber, pe care se aşezau de obicei pentru a
studia Biblia şi pentru a discuta. În acea clipă , se iscă un vâ nt rece,
venit direct dinspre miază noapte. Deşi nu sufla cu putere, acesta era
un vestitor de netă gă duit al iernii. Cele două femei începură să
tremure de frig şi se înfă şurară mai strâ ns în şaluri.
— Începem lecţia? întrebă Catherine în timp ce se aşezau pe
buştean.
— Da, hai să începem, încuviinţă Louise. Dar, în loc de Biblie,
scoase din coşul să u o legă tură prinsă cu şnur. Aceasta este pentru
tine, spuse ea cu timiditate.
— Ce este?
— Un cadou. Pentru copil.
Copil. Cuvâ ntul, deşi fusese rostit cu dezinvoltură , o fă cu pe
Catherine să simtă un fior de plă cere. Desfă cu cu grijă şnurul legă turii.
— Vai, Louise!
— Henri l-a fă cut pentru tine. E din blană de vulpe argintie.
Henri a vâ nat vulpile, a argă sit pieile şi a cusut bucă ţile de blană . A
fă cut totul de unul singur.
Catherine mâ ngâ ie blana.
— Este cel mai catifelat lucru pe care l-am atins vreodată ! Dar
este mult prea valoros, nu pot să …
— Te rog să îl primeşti, Catherine. L-ar face atâ t de fericit pe
Henri! Mi-aş fi dorit să -ţi poată vedea chipul acum!
Bucă ţile de blană erau cusute sub forma unui pă trat cu latura de
patru picioare8. Cusă tura era atâ t de strâ nsă şi blă nurile se potriveau
atâ t de bine, încâ t nici nu-ţi dă deai seama că piesa era fă cută din mai
multe bucă ţi.
— Este atâ t de frumos, Louise! exclamă Catherine studiind
cadoul.
— După tradiţie, noi că ptuşim leagă nul cu blană în prima iarnă
din viaţa copilului. Iar atunci câ nd aşeză m pruncul pe bă ncuţă , lâ ngă
foc, îl învelim în blană , să nu-l tragă curentul.
Catherine ridică blana şi îşi mâ ngâ ie obrazul de ea.
— Spune-i lui Henri că am să mă gâ ndesc la voi amâ ndoi ori de
câ te ori am s-o vă d.
— Asta are să -i facă din cale-afară de fericit! spuse Louise, după
8
1,22 m (n. tr.).
care expresia de pe chipul să u deveni gravă . În tot satul se vorbeşte
despre vizita soţului tă u.
Catherine lă să blana să îi cadă în poală .
— Nu mi-a venit să -mi cred urechilor atunci câ nd mi-a spus că a
fost în sat…
— Pastorul spune că soţul tă u este un bă rbat demn de cinste. A
spus… Louise se opri, muşcâ ndu-şi buzele. Jean Ricard a spus că a fost
voinţa Domnului ca tu să vii aici, pe această pajişte, şi ca noi două să
devenim prietene.
Cele două femei se priviră în ochi şi lacrimile începură să le
curgă pe obraji.
— Nu ştiu cum am să fac faţă acestei ierni fă ră tine, suspină
Catherine.
— Nici eu.
Louise îşi şterse neliniştită faţa, nevoind să lase ca această
întâ lnire – ultima pentru o lungă perioadă de timp – să se petreacă sub
semnul tristeţii.
— Aţi hotă râ t cum are să se cheme?
— Încă mai discută m despre asta. Voi?
— De are să fie bă iat, suntem încă nesiguri. Eu vreau să -i
numesc după tată l lui Henri, iar Henri, după tată l meu. Dar de are să fie
fată , se va numi Antoinette. Am că zut amâ ndoi de acord asupra acestui
nume.
— Este un nume încâ ntă tor! spuse Catherine, scoţâ nd din coşul
să u un pachet învelit în hâ rtie maronie. Asta este pentru tine. Sau, mai
bine zis, pentru copil.
Louise desfă cu darul, apoi stă tu o vreme uitâ ndu-se la el şi
ştergâ ndu-şi lacrimile.
— Vai, Catherine! Doar atâ t putu să spună .
— A venit din Anglia cu ultima corabie. Voiam unul pentru
copilul meu, dar am avut norocul de a obţine două .
Inelul plat şi argintiu avea diametrul palmei Louisei. Aceasta îl
ridică de mâ nerul rotund din fildeş şi inelul zornă i.
 — O, ascultă : câ ntă !
— Este un inel zornă itor, pe care pruncul poate să -i muşte
atunci câ nd îi ies dinţii. Este rezistent şi nu prezintă niciun pericol
pentru copil. Nu are niciun unghi ascuţit, vezi?
Louise zornă i încă o dată din inel.
— Vai, Catherine, sună ca nişte clopoţei îngereşti! îţi mulţumesc.
— Mă bucur că îţi place.
Louise împachetă inelul la loc.
— Eşti mai mult decâ t o prietenă . Eşti sora pe care nu am avut-o
niciodată .
— Şi eu am gâ ndit acelaşi lucru. De foarte multe ori, ră spunse
Catherine, încercâ nd să îşi ascundă tremurul din glas.

Andrew se opri la ră scruce, lepă dă vâ natul pe ză padă şi se lă să

cu toată greutatea pe muschetă , privind în sus, pe deal. După ce
Cugetase îndelung asupra acestei noi întâ lniri, bă rbatul ajunsese
la concluzia că era cel mai sigur să o facă atunci câ nd se va întoarce de
la vâ nă toare. Vâ nă toarea constituia unul dintre puţinele motive pentru
care putea să plece singur din sat, fă ră a trezi suspiciuni.
Deşi ninsese mai mult chiar decâ t în anul precedent, iarna
aceasta, ninsorile alternaseră cu perioade de dezgheţ puternic, astfel
încâ t acum mantia de ză padă nu era foarte groasă , şi nici frigul prea
nă prasnic. Era mijlocul lunii ianuarie, şi Andrew vă zuse deja urme de
vulpi, urşi şi că prioare.
Pe că rare, nu era nimic în afară de ză padă şi urme de animale
să lbatice. Trei cioturi erau aplecate sub povara stratului de omă t.
Poteca era întocmai precum o descrisese Catherine. Tă lpile de lemn ale
tă lpigelor îi clă mpă neau în timp ce înainta pe drumul ce urca şerpuit.
În desişul de dinainte de pajişte, ză pada era acoperită cu acele că zute
ale brazilor, care umpleau aerul de un parfum tare, ca de tă mâ ie.
Ultimul şir de copaci ascundeau luminişul nins aidoma unui vă l.
Trecâ nd de el, Andrew pă şi pe pajişte. Priveliştea îi tă ie respiraţia.
Pajiştea pă rea că pluteşte, îmbră cată în straie de iarnă , deasupra
întregului peisaj. Povâ rnişul dinspre nord era atâ t de abrupt, încâ t
deasupra terasei se ză reau doar câ teva vâ rfuri înalte de brazi.
Copacii din jur formau trei ziduri pe care natura le pictase în
cele mai desă vâ rşite culori, chiar şi acum, în timpul iernii, lă sâ nd într-o
parte un loc deschis, de unde se putea admira o panoramă ce întrecea
în frumuseţe toate vitraliile vă zute vreodată în Anglia de că tre Andrew.
Bă rbatul privi cu nesaţ priveliştea golfului Cobequid şi fumul ce se
înă lţa din nenumă rate gospodă rii. De la această înă lţime, hotarele
dintre aşeză rile britanice şi cele franceze erau greu de distins. Andrew
se întoarse, cuprinzâ nd cu privirea pă durea şi dealurile ce se înşirau în
spate îmbră cate în omă t. Era exact aşa cum îi spusese Catherine. Locul
în care se întâ lnea cu franţuzoaica era, într-adevă r, un pă mâ nt sfâ nt,
plin de inspiraţie divină .
Auzind o mişcare uşoară în partea de apus a pajiştii, Andrew se
ră suci brusc. Dintre copaci, se ivi un bă rbat bine legat, îmbră cat cu
Un palton gros de iarnă ce îl fă cea să pară şi mai voinic. Pă rul
negru îi era ascuns aproape de tot sub că ciula din blană de raton.
Bă rbatul îl privi pe Andrew cu ochii să i negri şi stră lucitori.
Fă ră să stea pe gâ nduri, Andrew îşi lepă dă muscheta şi îşi
întinse braţele în faţă , ară tâ nd că nu ascunde nicio altă armă . După
zâ mbetul larg cu care îi ră spunse celă lalt, Andrew ştiu numaidecâ t că
acesta era bă rbatul descris de Catherine.
— Henri?
— Oui, c’est moi, zise voinicul, fă câ nd un pas înainte şi întinzâ nd
mâ na spre Andrew. Et vous êtes Andrew, n’est-ce pas?
— Da. Andrew.
De ani de zile nu mai dă duse mâ na cu un francez. Henri îi
strâ nse mâ na cu o putere colosală .
Cei doi se studiară unul pe celă lalt, strâ ngâ ndu-şi mâ inile
îndelung. În cele din urmă , chipul lui Henri se lă ţi într-un nou zâ mbet.
— Louise… Elle est trop grande, spuse acesta, descriind cu
braţele un pâ ntece voluminos.
Pe Andrew îl pufni râ sul, iar Henri i se ală tură , fă câ nd să ră sune
dealurile de râ setele lor.
Într-un sfâ rşit, Henri scoase de sub palton un să culeţ de piele, pe
care îl deschise, ară tâ ndu-i lui Andrew nişte foi de hâ rtie acoperite cu
scris şi, sub acestea, un pacheţel legat strâ ns ce conţinea ierburi uscate.
Îşi împreună braţele sub formă de cuib, mimâ nd legă natul copilului ce
avea să se nască . Cu inima plină de neră bdare în aşteptarea fericitului
eveniment, Andrew zâ mbi şi dă du din cap în semn că a înţeles.
— Pour Câ t tine. Après la naissance, pour la santé, spuse Henri,
zâ mbind la râ ndul să u.
— Catherine să bea din asta după ce aduce copilul pe lume. Am
înţeles.
Andrew îşi desfă cu cingă toarea, bă gă mâ na sub palton şi scoase,
la râ ndul să u, un pacheţel legat cu sfoară . Îi înmâ nă lui Henri
scrisoarea pe care Catherine începuse să o scrie aproape de la prima
Ninsoare, un fel de jurnal al iernii sale, apoi dezvă lui strat după
strat micul dar al lui Catherine şi i-l oferi lui Henri.
Cu ochii mari de uimire, Henri acceptă cadoul cu ambele mâ ini.
— Ştim că vasele voastre nu au ajuns aici anul acesta, spuse
Andrew. Catherine îşi mai aduce aminte şi acum de minunata voastră
petrecere şi de toate aromele mâ ncă rilor servite atunci, aşa că s-a
gâ ndit că v-ar putea fi de folos nişte piper, nişte scorţişoară şi alte
câ teva mirodenii.
Henri duse pacheţelele la nă ri şi inspiră aromele puternice, una
după cealaltă . Pâ nă atunci Andrew nu mai vă zuse un bă rbat că ruia
nişte simple mirodenii să -i producă o asemenea desfă tare, dar în cazul
unui om vâ njos precum Henri, acesta pă rea unul dintre cele mai fireşti
lucruri din lume. Fă ră tragere de inimă , Andrew ară tă spre soarele ce
începuse să apună şi spre că rarea din spatele să u.
— Trebuie să plec.
Henri împă turi scrisoarea şi cadoul, le bă gă sub haină , apoi îi
strâ nse mâ na încă o dată . Andrew dă du din cap în semn că a înţeles şi
că îi mulţumeşte, după care se îndepă rtă , îşi ridică de jos muscheta şi
porni spre copaci. Înainte să dispară printre copaci, se întoarse. Henri
îi fă cu cu mâ na, apoi strâ nse pumnul şi şi-l apă să cu putere pe piept, în
dreptul inimii.
Andrew încuviinţă din cap şi apoi se întoarse. Ultimul mesaj al
lui Henri îi încă lzise sufletul, fă câ nd coborâ şul pe poteca întunecată să
pară mai puţin anevoios. Prieten.

CAPITOLUL 19

Se mijea de ziuă . Era sfâ rşitul lunii martie şi avuseseră deja

parte de două dezgheţuri puternice. Luâ nd Biblia cu el, Henri ieşi din
casă . Afară , ră mase nemişcat, tră gâ nd în piept aerul tare. Acesta
amintea încă de frigul nă prasnic al iernii, dar avea şi puţin din
blâ ndeţea primă verii ce se apropia. Vâ ntul tă ios ce bă tea dinspre golful
Cobequid îl fă cu să îşi strâ ngă mai bine în jurul gâ tului şuba din piele
de oaie în timp ce se îndepă rta de casă . Ajuns lâ ngă peretele dinspre
ră să rit al grajdului, nu intră , ci se aşeză pe bancă , la adă post de bă taia
vâ ntului, şi privi în depă rtare, peste griul metalic al apelor, peste
dealuri şi peste întinderea de pă mâ nt.
Livada îşi întâ mpina stă pâ nul şi noua zi cu ramurile sale negre
şi noduroase, ridicate într-un salut tă cut, asemenea unor braţe.
Strecurâ ndu-se printre nori, razele soarelui trasau o dâ ră de lumină
peste câ mpuri, transformâ nd peticele de ză padă în sclipitoare scuturi
de aramă , şi luciul apei, într-o oglindă cristalină . Henri trase vâ rtos aer
în piept, strâ ngâ nd Cartea Sfâ ntă în palmele sale muncite, după care o
deschise şi încercă să se concentreze.
Totuşi, atenţia îi era distrasă de sentimentele contradictorii pe
care le încerca – era neră bdă tor şi bucuros, dar totodată încordat şi
temă tor –, iar cuvintele îi jucau în faţa ochilor. Chiar şi aşa, forţa şi
claritatea pe care le gă sise în Carte pe parcursul acestei ierni îl
Umplură de acel sentiment de pace care ajunsese să -i fie atâ t de
cunoscut şi de drag. Iarna aceasta stă tuse nopţi la râ nd pe lâ ngă foc
ală turi de Louise, ascultâ nd din ce în ce mai atent ceea ce îi citea
aceasta şi, uneori, dâ nd glas propriilor sale gâ nduri. Pilda
semă nă torului şi a seminţelor ce cad în trei feluri de pă mâ nt neroditor
şi doar într-unul bun îl mişcase pâ nă la lacrimi. Simţise că în adâ ncul
sufletului i s-a semă nat o să mâ nţă care a prins ră dă cini şi a crescut.
Acum dorea cu disperare ca să mâ nţa semă nată în sufletul să u să
aibă o creştere viguroasă .
Dintr-odată , îşi auzi numele strigat de o voce cunoscută .
— Aici! strigă Henri, ridicâ ndu-se în picioare.
Jacques Belleveau se îndreptă falnic spre el.
— Niciun bă rbat nu se cuvine să stea de unul singur într-o zi ca
aceasta. Cum stă treaba? întrebă Jacques.
— Moaşa şi mama Marie nu mi-au spus decâ t să mă fac nevă zut,
spuse Henri, nereuşind să zâ mbească , în ciuda stră daniei sale. Aşa că
venit-am aici, departe de gemetele Louisei. Mi se rupe sufletul câ nd o
aud.
— Mda, încă şi acum mai am coşmaruri cu ţipetele scoase de
Marie a mea în noaptea din ajunul naşterii Louisei. Femeile spun că
durerile facerii se uită de îndată ce mama îşi ţine pruncul în braţe, dar
eu nu am cum să uit. Ce ţii în mâ nă ? întrebă Jacques ară tâ nd spre
mâ inile ginerelui să u.
— Biblia Louisei. Hai, vin de stai ală turi de mine aici, la soare.
Jacques se aşeză încet pe bancă , lâ ngă Henri. De-a lungul întregii
ierni suferise de o boală ce nu voia să îi dea pace nici acum. Tusea
convulsivă i se mai domolise, dar recuperarea lentă îl storsese de
vlagă , lă sâ ndu-l cu să nă tatea şubrezită . Deşi Jacques ră mâ nea în
continuare un om robust, semnele îmbă trâ nirii erau evidente.
— Acum te-a fă cut şi pe tine să citeşti Biblia?
— Tată -socru, cu mâ na pe inimă îţi spun, Cartea este cel mai
însemnat izvor de putere pentru mine.
Jacques Belleveau pufni într-un râ s hâ râ it.
— Nu m-aş fi aşteptat ca, dintre toţi bă rbaţii din lume, să fii
tocmai tu cel care să aibă trebuinţă de mai multă putere decâ t are deja.
— Nici mă car nu sunt sigur că înţeleg îndeajuns de bine
cuvintele pentru a le rosti. Dar sunt sigur de un lucru, începu Henri,
fericit să se poată adâ nci într-un subiect îndeajuns de însemnat pentru
a-i distrage atenţia de la cele ce se petreceau în că suţa lor. Sunt lucruri
că rora nu le pot face faţă de unul singur. M-am temut de ele toată viaţa.
Din ziua aceea în care m-ai gă sit pe câ mp, mi-a fost groază de… De
eşec. Îmi pare ră u, nu spun lucrurile acestea cum se cuvine, se scuză el,
fă câ nd o grimasă .
— Ba din contră , zise Jacques Belleveau, încrucişâ ndu-şi braţele
pe piept şi rezemâ ndu-se de peretele grajdului. Le spui din cale-afară
de clar.
— În nopţile în care soţia mea şi cu mine studiem împreună
Cuvâ ntul lui Dumnezeu, mă trezesc faţă în faţă cu lucrurile de care am
fugit de câ nd mă ştiu. Şi ştiu că asta se întâ mplă pentru că sunt întă rit
de ceva ce nu îmi aparţine. Inima şi mintea mea pot privi în faţă
lucrurile care îmi tulbură nopţile fă ră să -şi piardă liniştea.
Jacques privi în zare, în lumina crescâ ndă a soarelui. Din grajdul
din spatele lui se auzeau vacile ce începeau să se trezească şi mugeau
să fie mulse şi hră nite.
— Pâ nă acum am considerat că asemenea idei sunt
îndeletnicirea pastorului.
— Şi eu la fel. Dar acum… Spuse Henri, mişcâ ndu-şi mâ inile în
aer ca pentru a desena gâ ndul ce îl avea, acum simt ca şi cum cuvintele
pe care le citesc ar fi fost scrise numai şi numai pentru inima mea. În
unele nopţi, câ nd discut cu Louise despre pasaje din Biblie, am
impresia că mi se desfă şoară în faţa ochilor o înţelepciune pe care nu
am cunoscut-o niciodată şi că toate tainele îmi sunt dezvă luite.
Jacques Belleveau privi spre orizont. Mult timp nu se auzi decâ t
respiraţia sa grea.
Poate că nevastă -mea avea dreptate, rosti el în cele din urmă .
Înainte ca Henri să apuce a-i întreba la ce se referea mai exact,
se auzi cineva apropiindu-se cu paşi repezi de grajd.
— Henri!
— Aici! Sunt aici!
 Câ nd o vă zu pe soacra sa, Henri simţi că se sufocă .
— Louise e…? şi altceva nu putu să îngaime.
Louise e bine, ră spunse Marie Belleveau, roşie la faţă de
oboseală , dar zâ mbitoare. Vino de-ţi vezi fiica!

În fiecare primă vară , Andrew aştepta cu neră bdare că lă toria la

Annapolis Royal. Primele coră bii venite din Anglia erau încă rcate cu
ziare şi gazete cu o vechime mai mică de patru luni, dar şi cu provizii şi
soldaţi trimişi în Acadia din patria-mamă . Andrew se ciondă ni şi de
această dată cu ceilalţi comandanţi de garnizoană pentru a-i obţine pe
recruţii cei mai apţi din punct de vedere fizic. Pentru ofiţeri, întâ lnirea
din Annapolis Royal era un prilej bun pentru a face schimb de
informaţii şi pentru a trece în revistă evenimentele din sezonul rece.
Andrew o vedea mai ales ca pe o eliberare din ghearele iernii.
Totuşi, că lă toria de anul acesta avea o însemnă tate aparte.
Andrew inspiră briza proaspă tă a mă rii, diferită aici, în golful Fundy,
unde apa era mai să rată şi linia de coastă , mai lungă . Vâ ntul bă tea mai
puternic, iar oraşul era mai expus intemperiilor decâ t aşeză rile din
jurul îndră gitului să u golf Cobequid. Annapolis Royal avea un aer
aristocratic şi impună tor, aşa cum se şi cuvenea. Dintre oraşe, doar
Halifax îl întrecea ca mă rime, dar acesta mai pă stra încă mirosul de
vopsea proaspă tă al unei aşeză ri nou întemeiate. În Annapolis Royal,
multe dintre case erau construite din piatră acadiană de cea mai bună
calitate, fiind rezistente precum stâ ncile ţă rmului. Fortul era, la râ ndul
să u, o construcţie masivă , cu turnuri înalte, ce susţineau greutatea de
câ te treizeci de pfunzi9 a tunurilor îndreptate atâ t spre mare, câ t şi
spre pă durile din interiorul teritoriului. Nenumă rate
Steaguri şi fanioane fluturau în vâ ntul nă prasnic ce bă tea
dinspre ocean şi peste tot aveau loc instrucţii, se ră cneau ordine şi
defilau detaşamente de soldaţi.
Nici chiar aceste semne ale reluă rii pregă tirilor militare nu
9
Pfund, pfunzi - unitate de măsură a greutăţii, aproximativ egală cu 0,5 kg (potrivit
DEX).
reuşiră să alunge bucuria pe care o simţea Andrew în adâ ncul
sufletului. Bă tea acum pră vă lie după pră vă lie, achiziţionâ nd pe râ nd
lucrurile trecute pe uriaşa listă de cumpă ră turi pe care i-o încredinţase
Catherine. Aceasta nu contenise să adauge noi articole pe listă nici
chiar atunci câ nd soţul să u încă lecase deja pe cal, gata de plecare. Iar
el, vă zâ nd-o cum stă tea acolo, în pragul casei, ţinâ nd-o în braţe pe
micuţa Elspeth, nu putuse să îi refuze nimic.
Elspeth Anne Harrow a fost numită după mama lui Catherine,
hotă râ re care îi umplu ochii de lacrimi pâ nă şi austerului John Price.
Andrew purtase în suflet gâ nguritul copilei şi bucuria din ochii ei de-a
lungul tuturor celor patru zile câ t durase că lă toria, iar acum gâ ndul la
ea îl fă cu să zâ mbească în timp ce patroana pră vă liei îi mă sura un
metru de panglică de mă tase de culoare albastră .
— Ia te uită , galantul dom că pitan tre’ că -şi închipuie deja ce
frumos are să şadă panglica în pă rul domniţei inimii sale, zise cu un
uşor accent scoţian negustoreasa cu aer de matroană .
— Într-adevă r. În pă rul şi pe rochia sa. Sunteţi sigură că aceasta
este mă tasea cea mai fină pe care o aveţi?
— Cea mai fină din partea asta a Londrei, domnul meu. Şi auzi-
veţi acelaşi lucru de pe buzele iubitei domniei voastre câ nd are să vază
minună ţia de panglică , ascultaţi ce vă zic, adă ugă femeia coborâ ndu-şi
genele.
— De asta tare mă îndoiesc, avâ nd în vedere faptul că domniţa
ce mi-a furat inima nu are nici şase să ptă mâ ni.
— Aşadar e pentru fiica domniei voastre, care vasă zică ? Şi,
judecâ nd după lumina din ochii dumitale, acesta e, fă ră îndoială ,
primul copil.
— Într-adevă r. Panglica este pentru rochiţa ei de botez.
— Să fie cu noroc. De unde sunteţi, de nu vă e cu supă rare?
— Din fortul Edward.
— Greu tre’ să fi fost, să pleci aşa de departe de micuţă .
— Da. De ea şi de mama ei.
— Galant, chipeş, ofiţer şi un soţ bun, pe deasupra. Unde aţi fost
câ nd fii-mea îşi că ta bă rbat? clă tină femeia din cap, înfă şurâ nd
panglica şi legâ nd-o cu aţă .
Andrew plă ti pentru marfă , apoi se întoarse la calul să u din cale-
afară de încă rcat, încă lecă şi porni că tre fort. Ajuns aici, intră pe porţile
principale şi salută santinela exact câ nd orologiul bă tu ora trei, ora
stabilită pentru întâ lnire.
Îi venea greu să îşi ascundă bucuria şi neră bdarea de a se
întoarce acasă , acum că fă cuse toate cumpă ră turile, dar încordarea
care domnea în interiorul fortului nu lă sa loc pentru sentimentele
calde legate de că min – sentimente ce îl copleşeau în modul cel mai
firesc zilele acestea. Sergentul-major supraveghea încă rcarea ultimei
că ruţe. Andrew se duse la el.
— Asta este tot? întrebă el.
— Da, domnule. Singurul necaz e că vă că ută un anumit că pitan
fă r’ de astâ mpă r. Să tot fi dat tâ rcoale pe-aici de vreo cinci ori.
— Stevenage este aici?! întrebă Andrew, simţind un fior de
dezgust. Credeam că este în Halifax.
— Probabil că l-a însoţit pe domnul general, spuse sergentul-
major, după care privi peste umă rul lui Andrew şi încremeni cu capul
în sus. Atenţiune! ră cni acesta că tre soldaţi.
— A, Harrow, vă d că te-ai întors din preumblă rile dumitale.
Bine. Vino, atunci. Domnul colonel vrea să -ţi vorbească .
Andrew îşi ascunse indignarea pe care o simţea ori de câ te ori
se întâ lnea cu că pitanul Randolf Stevenage şi, fă ră a-şi da osteneala să
se angajeze într-o conversaţie de complezenţă , îl urmă pe acesta pâ nă
în biroul comandantului. Intrâ nd pe uşă , Stevenage anunţă cu voce
tare:
— Domnule, am reuşit să -l gă sesc pe Harrow.
— Foarte bine, foarte bine. Bună ziua, Harrow.
— Domnule general, salută Andrew, pocnindu-şi că lcâ iele.
Generalul îi întoarse salutul şi Andrew ră mase în picioare în faţa
Biroului. Generalul era aşezat în spatele biroului comandantului
de fort, iar haina roşie a acestuia, plină de medalii stră lucitoare, ză cea
pe spă tarul unui scaun din apropiere. Andrew îl plă cuse întotdeauna
pe acest bă rbat.
— Nu mă aşteptam să vă gă sesc aici, domnule general. Dacă aş fi
ştiut…
— Nu face nimic. Abia ce am ajuns azi-dimineaţă , la flux. Ră mâ n
câ t să fac o scurtă inspecţie şi apoi pornesc mai departe spre
Beausejour.
— Spre fortul francez? Au apă rut probleme?
Favoriţii lungi ai generalului Whetlock se zbâ rliră şi acesta îşi
împinse bă rbia în afară .
— Nu, şi vom cuceri fortul înainte ca ei să aibă prilejul de a ne
face vreo problemă .
Deşi faţa îi ră mase calmă , Andrew se simţi extrem de bulversat
de o asemenea ştire.
— Nu înţeleg, domnule.
— Bă nuiesc că nu ai auzit despre incursiunile ce le-am fă cut în
valea râ ului Ohio.
— Nu, domnule general. Abia azi-dimineaţă am sosit şi eu.
— Ei bine, a fost un adevă rat mă cel. Au avut mai multe arme şi
mai mulţi oameni decâ t noi. Aşa că am pierdut o bucată mare de
pă mâ nt la vest de Pennsylvania. O recuperă m noi, stai fă ră de grijă , dar
asta înseamnă că deocamdată trebuie să ne asigură m să nu existe un
asemenea pericol aici, în nord.
— Domnule, începu Andrew, încercâ nd să pună cap la cap cele
auzite, în regiunea mea dă inuie pacea de ani de zile.
— Da, şi vrem ca lucrurile să ră mâ nă la fel şi de acum încolo,
dar, de data aceasta, sub guvernare britanică.
— Bine, dar teritoriul se află deja sub guvernare britanică . Nu
există trupe franceze în ţinutul nostru de aproape cinci ani.
— V-am spus, domnule, că a început să închidă ochii la faptele
inamicului, mormă i Randolf Stevenage înspre general.
— Domnule, protestez!
— Destul, Stevenage, spuse generalul, întorcâ ndu-se apoi din
nou spre Andrew. Mi se spune că ai fă cut o incursiune într-un sat
francez, îmi scapă numele…
— Minas, domnule, să ri imediat Stevenage.
— Am fost acolo pentru a le cere să reconsidere semnarea
jură mâ ntului de supunere şi credinţă faţă de rege, domnule, ră spunse
Andrew, reuşind să -şi ascundă tulburarea.
— Aşa, şi?
— Mă tem că nu am reuşit, domnule. Ei susţin că nu pot fi de
acord să se înarmeze împotriva compatrioţilor lor, mai cu seamă în
condiţiile în care refuză să se înroleze ală turi de aceştia. Însă dacă
domnul guvernator ar considera cuvenit să retragă acea stipulaţie,
sunt sigur că …
— Prostii! strigă generalul, lovind cu pumnul în masă . Harrow,
dumneata, în calitate de comandant al unui avanpost, ar trebui să -ţi dai
seama că aşa ceva nu este cu putinţă !
— Da, domnule general, dar noi am convieţuit în pace…
— O pace care ră mâ ne un mit atâ ta timp câ t ne suflă în ceafă o
forţă de două sprezece ori mai mare decâ t a noastră ! Ai idee câ ţi
colonişti francezi zdraveni la trup tră iesc în această regiune?
— Nu, domnule, dar…
— Cincisprezece mii! Ştii de câ ţi oameni dispun pentru a
supraveghea întreaga Acadie? De o mie două sute de capete! îţi poţi
închipui ce s-ar întâ mpla de s-ar hotă rî să se ridice împotriva noastră ?
Deşi ştia că îşi poate pierde postul dacă spune mai multe,
Andrew nu putea să tacă . Pur şi simplu nu putea.
— Domnule, repulsia lor faţă de ideea de a lupta de partea
orişicui nu poate fi mai clară de atâ t.
Am să -ţi spun eu ce s-ar întâ mpla, continuă generalul, ca şi cum
nici nu l-ar fi auzit. Un dezastru. Un dezastru total, cum n-a mai vă zut
armata britanică . Ne-am putea pierde toate satele şi oraşele, iar noi am
putea fi şterşi de pe faţa pă mâ ntului, pâ nă la ultimul om!
În vâ ltoarea acestei tirade pă timaşe, faţa generalului se fă cuse
roşie ca focul. Acesta îl privi pe Andrew cu asprime.
 — Domnul Stevenage aici de faţă a afirmat că nu ai stofa
necesară pentru a-mi executa ordinele.
— Domnule, sunt la ordinele dumneavoastră , dar nu pot să
deschid focul asupra unor oameni care nu îmi sunt duşmani. Sau
asupra unor copii ori a unor femei neînarmate. Sunt sigur că nici
dumneavoastră nu aţi putea, domnule.
— Bărbaţii lor sunt înarmaţi. Fiecare are în posesie un veritabil
arsenal. Şi, de nu semnează jură mâ ntul de credinţă faţă de rege, ei sunt
cu toţii potenţialii noştri duşmani!
Cuvintele şi privirea generalului tă iau ca o spadă .
— Eşti conştient, nu-i aşa, de faptul că refuzul execută rii unui
ordin pe timp de ră zboi constituie o încă lcare a legii, ce poate fi
pedepsită cu spâ nzură toarea?
— Da, domnule, confirmă Andrew, îndurerat de faptul că
superiorul să u considerase necesară o asemenea ameninţare.
Ce îl durea însă cel mai tare era faptul că , în aceste condiţii, nu
putea să pă ră sească regimentul decâ t cu riscul de a fi spâ nzurat.
— Da, domnule, sunt conştient de asta.
— Foarte bine. Întoarce-te la fort, Harrow, şi nu uita: cine nu
este cu tine este împotriva ta! mai ales în momentul acesta. Liber,
domnule, încheie generalul şi se întoarse cu spatele, dezgustat în mod
vă dit de conversaţia avută .
Andrew se îndreptă spre ieşire mult prea preocupat cu propriile
gâ nduri pentru a arunca mai mult de o privire rapidă asupra
zâ mbetului superior pe care îl afişă Stevenage atunci câ nd îi deschise
uşa să pă ră sească biroul.

CAPITOLUL 20

— Taci, puiule, taci cu mama!

Cuvintele i se înşirau ca o litanie, rostită atâ t pentru copilaşul pe
care îl legă na, câ t şi pentru inima ei.
 De unde stă tea aşezată , Louise privea afară prin uşa deschisă ,
aşteptâ nd să se întoarcă Henri. Acesta se oferise să îi ducă scrisoarea
pe pajişte. Dis-de-dimineaţă , deşi stă tea să plouă şi el avea de lucru la
fermă câ t pentru o duzină de bă rbaţi, Henri i-a învelit scrisoarea în
pâ nză ceruită , după care a urcat pâ nă pe pajişte şi a ascuns-o în locul
ales de Louise şi de Catherine: sub buşteanul pe care obişnuiau să şadă
câ nd se întâ lneau.
O, de s-ar reîntoarce zilele acelea! Louise privi în jos, spre
bebeluş. Odorul ei dulce! Micuţa avea feţişoara schimonosită de durere
şi scâ ncea încet. „Of, dulceaţa mea, aş da orice să te simţi mai bine! Mi-
aş da şi viaţa pentru tine”.
Ca şi cum i-ar fi înţeles cuvintele, fetiţa îşi deschise ochişorii şi
se opri din scâ ncit, după care îşi strâ nse mâ nuţa în jurul degetului
mamei sale, închise ochii la loc şi adormi cu o expresie liniştită pe faţă .
În cele două luni şi două zile ce trecuseră de la naşterea sa, micuţa
Antoinette nu dormise niciodată o noapte întreagă . Câ nd i se domolea
durerea, aceasta că dea instantaneu într-un somn atâ t de adâ nc, încâ t
uneori Louise se temea că micuţa s-ar putea să nu se mai trezească
niciodată .
Fetiţa nu se vindeca nicicum. Louise încercase toate ierburile şi
leacurile sugerate de mama sa şi de moaşa satului.
Împreună , cele trei femei recurseseră la toate doftoriile din
să ră că cioasa listă de remedii ce puteau fi procurate pe plan local.
Dintre leacurile pentru bolile nou-nă scuţilor, de cea mai mare trecere
se bucura Calomel, dar acesta nu a avut niciun efect asupra
Antoinettei. Au încercat să îi dea să mă nâ nce bucă ţele de nuci
medicinale – fineţe aduse de pe o insulă îndepă rtată – amestecate cu
fructe de casă , dar copilul le-a dat imediat afară . Prafurile împotriva
febrei, o soluţie la atâ t de multe probleme medicale, nu au fost nici ele
de niciun ajutor, la fel cum n-a fost Assa-fetida, în combinaţie cu
cantită ţi infime de mă tră gună . Disperată , Louise a încercat să îi dea un
degetar din laudanumul mamei sale, dar singurul efect al acestuia fix
acela că fetiţa adormi buştean, bă gâ ndu-şi pă rinţii în sperieţi.
 În cele din urmă , complet nedumerită de acest bebeluş care
mâ nca atâ t de puţin şi plâ ngea atâ t de mult, moaşa a dat din umeri şi a
spus că fetiţa s-o înzdră veni probabil cu timpul. Cu toate acestea,
simptomele copilaşului nu se ameliorau, ba mai ră u, Antoinette nu
creştea. Toată numai piele şi os, fetiţa era uşoară ca un fulg. Louise
avea inima strâ nsă de frică , neştiind ce să mai frică şi la cine să mai
apeleze.
În momentul acela, porţile cerului se deschiseră şi începu să
plouă cu stropi mari şi argintii. Era ca şi cum cerul ar fi plâ ns în locul
ei, ca şi cum picurii de ploaie ar fi fost lacrimile inimii sale speriate. Aşa
gâ ndea Louise, şezâ nd în scumpul să u că min, la adă post de vremea rea.
Era ca şi cum lumea ei ar fi fost zguduită de nişte mâ ini
nevă zute. Erau bolnavi atâ t copilaşul, câ t şi tată l ei. Nerevenindu-şi în
urma tusei de care suferise în timpul iernii, Jacques Belleveau devenise
tot mai tă cut şi mai abă tut, apoi starea lui se înră ută ţise vă zâ nd cu
ochii, în ultimele două luni îmbă trâ nise mai mult decâ t îmbă trâ nesc
alţii în ani de zile.
Ca şi cum acestea nu ar fi fost de ajuns, negustorii se întorseseră
De la tâ rgurile de primă vară cu veşti deloc îmbucură toare. Se
vorbea
Despre izbucnirea ră zboiului în Europa şi despre conflictele de
pe plan local. Guvernatorul englez emisese un decret prin care le cerea
tuturor coloniştilor francezi să semneze declaraţia de credinţă ,
avertizâ nd, de această dată , că vor exista consecinţe grave în cazul în
care aceştia s-ar opune. Louise nu avusese niciodată atâ t de multe
necazuri ca acum.
Îşi privi odorul adormit, întrebâ ndu-se dacă va mai avea
vreodată pacea interioară pe care o simţise cu atâ t de puţin timp în
urmă , pe câ nd citea Biblia cu Catherine sau cu Henri.

— Copilaşul Louisei nu s-a însă nă toşit încă .

Cuvintele stră bă tură casa ca nişte umbre nedorite. Andrew îşi
ridică ochii de la leagă nul fetiţei şi privi spre Catherine. Aceasta stă tea
în picioare lâ ngă masa de lucru din bucă tă rie, pe care erau împră ştiate
foile din scrisoarea Louisei. Pe faţa femeii, se citea îngrijorarea.
— Ce boală are?
— În scrisoare, Louise spune că nu ştie. Antoinette nu mă nâ ncă
pe câ t s-ar cuveni şi nu se opreşte din plâ ns.
Elspeth gâ nguri, ră sucindu-se cu tot corpul pentru a urmă ri
mişcarea descrisă de degetele tată lui să u. Acesta se întoarse spre ea.
— Cred că mă recunoaşte, spuse el pe un ton iubitor.
— Desigur că te recunoaşte, ră spunse Catherine, ală turâ ndu-i-se
lâ ngă leagă nul copilului. Îţi recunoşti tă ticul, nu-i aşa? Ce fetiţă
deşteaptă ! fă cu ea spre cea mică .
Elspeth dă du fericită din mâ nuţe şi din picioruşe şi scoase ţipete
de bucurie la vederea ambilor să i pă rinţi. Era un copil fericit şi să nă tos.
În mod normal, era de ajuns ca Andrew să îşi vadă fetiţa pentru a uita
de toate neplă cerile de peste zi. Totuşi, în seara aceasta nu putea să
ignore îngrijorarea pe care o simţea în privinţa bebeluşului prietenilor
lor. Prieteni. Era ciudat să simtă o legă tură atâ t de strâ nsă cu aceştia,
mai cu seamă dacă lua în considerare faptul că pe Henri îl întâ lnise o
singură dată , iar pe Louise, niciodată .
Totuşi, povestirile lui Catherine îl fă cuseră să se simtă tot mai
apropiat de ei. Atâ t de apropiat, încâ t nici acum, câ nd stă tea aplecat
peste pă tuţul fetiţei sale fericite, nu putea să nu simtă îngrijorare
pentru cealaltă familie.
— Mi-aş dori să îi putem ajuta cumva, spuse el încet.
— Vai, Andrew, şi eu la fel.
Catherine se aplecă peste leagă n şi atinse feţişoara rotundă a lui
Elspeth. Micuţa gâ nguri, agitâ ndu-se fericită . Andrew se aplecă şi
să rută mâ nuţa agitată în aer, iar ochii i se împă ienjeniră de lacrimi.
— După spusele Louisei, cel mai apropiat medic francez se află
în fortul Beausejour, continuă Catherine. Acolo sau în Port Royal.
— Este ca şi cum ai spune că medicul cel mai apropiat se află în
Paris.
Beausejour şi Port Royal erau ultimele două bastioane franceze
din Acadia şi ambele destinaţii presupuneau o lungă că lă torie
maritimă .
— Flota britanică a blocat accesul în porturile acestea din luna
aprilie a anului trecut. Nu este cu putinţă ca o familie franceză să
treacă de blocadă .
Catherine se înfioră la auzul acestui lucru.
— Asta înseamnă că lucrurile nu stau deloc bine.
— Lucrurile stau din cale-afară de prost, ră spunse grav Andrew,
ştiind că nu are niciun sens să încerce să îi ascundă soţiei sale întregul
adevă r, nici chiar din dorinţa de a o proteja. Şi situaţia se înră ută ţeşte
în mod vertiginos.
Ea îi puse mâ na pe umă r, îndemnâ ndu-l să -şi îndrepte spatele.
El nu se împotrivi. Nu dorea să vorbească despre un asemenea lucru
câ nd se afla atâ t de aproape de fiica lui. Nu voia ca iubirea şi bucuria pe
care le simţea acolo, lâ ngă trupşorul ei, să fie întinate de dramele ce se
petreceau dincolo de uşa casei lor.
Catherine îl conduse pâ nă la masă şi ră mase în picioare. Andrew
se aşeză într-un loc din care să îşi poată vedea soţia în timp ce aceasta
pregă tea mâ ncarea.
— Aţi primit veşti noi?
— Da, ieri. Dar după scrisoarea Louisei, nu am vrut să te mai
amă ră sc şi cu asta.
— Spune-mi acum, îl rugă ea, aşezâ ndu-se pe scaunul de lâ ngă
el.
— Nu sunt veşti bune.
— Vreau să ştiu.
Unii ofiţeri din regimentul să u considerau că doar un bă rbat
slab îşi descarcă sufletul în faţa nevestei, dar Andrew ştia că legă tura
cu soaţa sa devenea mai puternică tocmai datorită acestei sincerită ţi.
Deschiderea propriului suflet în faţa celuilalt devenise un lucru la fel
firesc precum rugă ciunile pe care le rosteau împreună , iar el trebuia să
fie sincer cu ea chiar şi câ nd veştile erau rele.
— În toate misivele primite din Anglia se face referire la
francezi ca fiind „beligeranţi”, explică el. Acesta este cuvâ ntul ce se
foloseşte pentru a denumi inamicul în timp de ră zboi.
Catherine se albi la faţă , dar îşi muşcă buzele şi nu spuse nimic.
— Pe parcursul întregii ierni au avut loc mai multe atacuri
asupra forturilor şi aşeză rilor engleze dinspre apus, continuă Andrew.
Unii spun că acestea au fost puse la cale de că tre indieni, alţii susţin că
indienii ar fi primit ajutor din partea francezilor. Au existat victime,
dar numă rul lor este greu de estimat. Acesta creşte cu fiecare
povestire.
Andrew trase aer în piept. Acum e acum.
— A avut loc şi o altă înfrâ ngere. Chiar luna trecută . Francezii
din Québec au învins trupele engleze recrutate din colonia New York.
Bă tă lia s-a lă sat cu mulţi ră niţi.
Catherine înghiţi în sec.
— Dar toate acestea sunt atâ t de departe de noi, şopti ea cu
vocea sugrumată de frică .
— Ba nu. Mă tem că blocadele din Beausejour şi Port Royal sunt
doar repetiţia generală a spectacolului ce de-abia acum are să urmeze.
Acum gâ nguritul copilei suna nefiresc de fericit în tă cerea grea
ce se lă sase în casă .
— Aşadar, izbucneşte ră zboiul? întrebă Catherine în cele din
urmă .
Andrew dă du încet din cap.
— Da. Mă tem că are să se întâ mple în curâ nd, spuse el, după
care îşi întoarse scaunul şi privi afară , la umbrele înseră rii.
— Din cale-afară de ciudat…
— Ce anume, dragul meu? întrebă Catherine, întinzâ ndu-se şi
luâ ndu-i mâ na într-a sa.
— Faptul că , într-un moment ca acesta, plin de veşti
înfioră toare, începu Andrew privind întunericul de afară , eu sunt mai
îngrijorat de soarta unei familii pe care nici mă car nu o cunosc şi a
unui copil ce s-a nă scut la distanţă de doar câ teva zile de al nostru.
 Henri scutură de apă pâ nza cernită şi o întinse pe balustrada
verandei familiei Belleveau. Uşa se deschise înainte ca el să apuce să
bată .
— Louise, am crezut că eşti acasă !
Ei bine, iată -mă aici, ră spunse ea cu un zâ mbet ce încă lzi inima
soţului să u.
În zilele acestea, câ nd inima ei de mamă sâ ngera la că pă tâ iul
pruncului lor suferind, Louise nu mai zâ mbea decâ t arareori.
— Bine ai venit, iubitul meu, mai spuse ea, înlă nţuindu-l cu
braţele.
Se să rutară şi se îmbră ţişară afară , pe verandă , unde întunericul
nopţii îi ascundea de ochii celorlalţi.
— Eu ce să înţeleg din asta?
— Doar că te iubesc foarte mult, Henri, dragul meu, ră spunse ea
uitâ ndu-se la el cu ochii stră lucind de emoţie. Şi că sunt mâ ndră de
tine. Sunt atâ t de mâ ndră de tine!
Deşi avea ochii încercă naţi de nesomn şi de îngrijorare, iar
destinul îi lovea crunt din toate pă rţile, Louise încă mai gă sea puterea
de a-l privi cu o dragoste ce îi topea inima.
— Nu te merit, şopti Henri, cu faţa ascunsă în pă rul ei. Nici pe
tine, nici primirea aceasta caldă .
— O, ba meriţi din plin, îi ră spunse ea, apucâ ndu-l de mâ nă şi
tră gâ ndu-l înă untru. Iată -l, zise ea, adresâ ndu-se celor aflaţi în odaie.
Vă zâ nd mulţimea care se adunase în camera de zi a socrilor să i,
Henri ră mase înmă rmurit, pentru a doua oară de câ nd sosise. Aproape
toţi bă trâ nii clanului se aflau acolo, împreună cu nevestele lor. Inima
începu să îi bubuie în piept.
— Seara bună la toată lumea, reuşi el să spună într-un sfâ rşit.
— Vino de te aşază ală turi de noi, Henri, rosti Jacques Belleveau
cu un glas puternic şi ferm, cum nu mai avusese de luni de zile. Ce zici
de un cidru fierbinte?
— N-am refuzat niciodată minunata licoare a mamei Marie şi n-
am s-o fac nici de astă dată , ră spunse acesta zâ mbind.
 Vă zâ nd că toţi ră mâ n serioşi şi cu ochii aţintiţi asupra sa, Henri
se lă să încurcat pe scaun, dorind în sinea lui să se facă mic şi să
dispară . Ce Dumnezeu o fi fă cut de s-au adunat toţi mai-marii clanului
să -i judece? Cu chipurile atâ t de serioase, pe deasupra.
— Henri Robichaud, îşi începu Jacques discursul cu o
solemnitate pe mă sura adună rii, ne-a fă cut mare cinste să te primim în
sâ nul familiei noastre.
Henri luă cana cositorită pe care i-o întinse Marie, dar nu fu în
stare să bea. Stă tea cu mâ inile încleştate pe cană , încercâ nd să se
gâ ndească la ce avea să ră spundă sau, eventual, la cum avea să îşi
ceară iertare în privinţa celor ce aveau să fie spuse.
De parcă i-ar fi ghicit gâ ndurile, Louise îşi aşeză mâ na pe umă rul
lui. Privind în sus, el îi întâ lni zâ mbetul liniştitor şi îi vă zu chipul
stră lucind de mâ ndrie, fapt care îl derută şi mai tare. Reveni cu
privirea la socrul să u.
— Acest trup bă trâ n al meu a hotă râ t să mă lase de izbelişte în
momentul cel mai nepotrivit, continuă Jacques. A ales să nu îmi mai
dea ascultare tocmai acum, câ nd trebuie să fim cu bă gare de seamă în
atâ tea privinţe.
— Ţi-am spus să nu mai vorbeşti aşa, fă cu nevastă -sa supă rată .
— Este purul adevă r, şi acesta nu se cuvine să fie ţinut ascuns,
ră spunse Jacques cu vocea sa gravă . Au trecut cinci luni de câ nd
vâ nturile iernii au început să bată în sufletul meu. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, am să -mi recapă t puterile. Dar, de aici, din patul meu,
vă zut-am cum îmi dă tâ rcoale sfâ rşitul ce ne aşteaptă pe noi toţi.
Henri simţi mâ na Louisei tremurâ nd şi fu stră bă tut, la râ ndul
să u, de un fior rece.
— Să tră ieşti să nă tos, puternic şi voios mulţi ani de acum încolo,
papa Jacques!
Se auzi un murmur general de încuviinţare în întreaga încă pere.
Câ nd acesta se potoli, Jacques continuă .
— Aşa nă dă jduiesc şi eu. Dar ză câ nd aici, în patul acesta, simţit-
am cum mi se clatină întreaga lume şi mi-am dat seama că nu mai am
putere să înfrunt viitoarea îndatorire.
Panicat de ceea ce simţea că are să urmeze, Henri îl privea cu
ochii bulbucaţi.
— Papa Jacques, rogu-te…
— Lasă -mă să termin ce am de spus, Henri. Eu şi bă rbaţii
adunaţi aici vorbiră m îndelung şi că zură m de acord. În conglă suire.
Clanul are nevoie de câ rma unui bă rbat mai tâ nă r. Unul care să aibă
puterea de a înfrunta ceea ce va să vină .
Henri ră mase mut. În tă cerea absolută , trosnitul lemnelor în
că min ră sunau ca nişte focuri de muschetă . Henri se uită la soţia sa.
Cum ar putea să accepte, ştiind că este un om atâ t de slab, că ruia îi
venea atâ t de greu să gâ ndească şi care nu gă sea la întrebă rile vieţii
decâ t ră spunsuri evazive?
Privirea îi fu atrasă spre colţul opus al odă ii, acolo unde şedea
pastorul, aproape complet înghiţit în umbră . Ochii bă rbatului se
aţintiră rapid asupra sa, fă câ ndu-i să îşi amintească o discuţie avută
anterior, cu prilejul că reia pastorul îl îndemnase să caute putere şi
înţelepciune în Louise şi în Dumnezeu. Atunci vorbele acelea pă ruseră
lipsite de sens, dar acum înţelegea că , de fapt, preotul îl pregă tise
pentru acest moment.
— Se întoarse şi privi în ochii socrului să u. În momentul acela,
un nou gâ nd îi veni în minte. Poate nu preotul, ci Un Altul îl pregă tise
pentru această clipă .
— În chipul acesta alege clanul nostru să transmită titlul de
conducă tor unui bă rbat, declamă Jacques Belleveau. Că ci sunt vremuri
câ nd hotă râ rile nu suportă amâ nare şi nu este cu putinţă a se organiza
o adunare. Este bine de că petenia ia în consideraţiune judecata tuturor
a, dar în cele din urmă hotă râ rea îi aparţine lui şi nimă nui altcuiva.
Inima îi bă tea atâ t de tare, încâ t Henri se miră că nimeni nu
pă rea să o audă .
— Henri Robichaud, primeşti aşadar titlul de conducă tor al
clanului? continuă jacques.
Louise îşi strâ nse mâ na pe umă rul lui, comunicâ ndu-i astfel fă ră
de cuvinte faptul că avea încredere în el. Henri trase adâ nc aer în piept.
Un aer ce aparţinea unei vieţi cu totul noi. Era adevă rat, Cineva nevă zut
îl pregă tise în tot acest timp.
— Da, ră spunse el. Cu ajutorul lui Dumnezeu, primesc.

CAPITOLUL 21

Catherine luase copila cu ea pentru a o ară ta prietenelor cu care

cosea cuverturi. La încheierea întâ lnirii din acea după -amiază , se
apropie de nevasta pastorului. Norma Patrick le întâ mpină cu un
zâ mbet, mâ ncâ nd-o din ochi pe cea mică .
— Vai, ce mare şi frumoasă te-ai fă cut, da, mare şi frumoasă ! Ce
copil adorabil! Şi ce mai zâ mbeşte!
Fă ră a se lă sa rugată , Catherine îi dă du să ţină fetiţa în braţe.
— Îi place de dumneavoastră , doamnă . Oricine poată să vadă
asta.
— O, dar ei îi place de toată lumea, nu-i aşa? Da, îngeraş scump,
fă cu doamna Patrick, chicotind atunci câ nd fetiţa îi ră spunse printr-un
gâ ngurit. Îţi spun cu mâ na pe inimă că nu cred să fi vă zut vreodată un
copilaş mai zâ mbitor.
Cuvintele femeii o fă cură pe Caherine să se îmbujoreze de
plă cere.
— Mă întrebam dacă aţi putea cumva să aveţi grijă de ea mâ ine
după -masă .
— Cu cea mai mare plă cere…
— Iar mergi într-una din lungile şi misterioasele dumitale
plimbă ri, Catherine Harrow?
Speriate de tonul muşcă tor pe care fusese pusă întrebarea, cele
două femei se întoarseră amâ ndouă în acelaşi timp, dâ nd nas în nas cu
Matty Dwyer, soţia că ruţaşului din sat. Ea era un soi de tă mă duitoare a
satului, iar bă rbatul ei ducea că ruţe pline cu produsele fermierilor
locali la tâ rgul din Chelmsford, aducea provizii pentru fort şi se ocupa
cu o ţâ ră de gră dină rit pe o bucată de pă mâ nt, care, în pofida acestui
lucru, pă rea să fie permanent nă pă dită de buruieni.
— Din cale-afară de ciudate mai sunt preumblă rile astea dese
ale dumitale, nu-i aşa? continuă Matty Dwyer pe un ton retoric, cu
bă rbia şi nasul ieşite în afară ca nişte degete acuzatoare.
— Câ tuşi de puţin, să ri repede soţia pastorului în apă rarea lui
Catherine. Orice femeie care stă acasă cu un copil mic are nevoie de
câ te o ieşire din câ nd în câ nd. Aşa e să nă tos.
Catherine îi zâ mbi recunoscă toare, dar dintr-odată i se pă ru că
aerul din sala mare a primă riei se fă cuse de gheaţă . Acolo, printre
râ setele copiilor şi sporovă ială femeilor, printre prietene pe care le
cunoştea de o viaţă , Catherine avu o presimţire sumbră .
— Iubesc plimbă rile prin pă dure, ră spunse ea fă ră a-şi tră da
tulburarea din suflet.
— Mda, dar eu zic că e din cale-afară de ciudat să umbli haihui
ore în şir, după care să te întorci singură , cu rochia udă leoarcă şi cu
cizmele pline de noroi.
— Iar eu zic să îţi mă sori cuvintele, Matty Dwyer, spuse Norma
Patrick, o femeie nespus de liniştită şi de blâ ndă , de obicei, cu ochii
scă pă râ nd de mâ nie. Nu a trecut vreme lungă de câ nd ţi s-a atras
atenţia să îţi ţii în frâ u firea arţă goasă .
— Am pus o simplă întrebare, se oţă rî femeia, cu limba şi
tră să turile deopotrivă de ascuţite. Ce-i ră u în asta? Nimic pe faţa
pă mâ ntului. Mai cu seamă în momente ca acestea, câ nd să tenii trebuie
să ştie că suntem în siguranţă , apă raţi de-alde indieni, franţuji şi
tră dă tori. Eu spun că se cuvine ca oamenii de aici să ştie unde se duce
şi cu cine vorbeşte, continuă ea, întorcâ nd o privire acuzatoare spre
Catherine. N-avem de unde să ştim că nu îşi petrece timpul stâ nd la
taclale cu franţujii prin Minas. Cine ştie ce le-o fi spunâ nd? Îs curioasă
ce-ar zice mai-marii din Halifax de-ar auzi că soţia mult adoratului lor
ofiţeraş s-a încâ rdă şit cu vră jmaşul.
Catherine îşi simţi mijlocul prins ca într-un cleşte şi tot ce putea
să nă dă jduiască era ca faţa să nu-i tră deze panica. Din fericire, fu
salvată de Norma Patrick, care îi înapoie cu blâ ndeţe copila din cale-
afară de vioaie, după care se ridică în picioare.
— Ai grijă cum vorbeşti, Matty, că de nu, ai să fii adusă în faţa
enoriaşilor şi afurisită .
Catherine îşi ascunse tulburarea aplecâ ndu-se deasupra
copilaşului.
Din copilă rie, nu mai cunoscuse nicio altă persoană care să fi
fost afurisită , iar despre acest subiect nu se vorbea decâ t arareori. Era
una dintre cele mai aspre pedepse ce i se putea da unui locuitor al
satului, întrucâ t excomunicarea unei persoane presupunea şi
excluderea totală a acesteia din micul lor cerc social, inclusiv de la
întâ lnirile din sala mare a primă riei.
La auzul ameninţă rii, Matty Dwyer îşi pierdu din curaj.
— Eu tot zic că -i din cale-afară de ciudat, mormă i ea,
întorcâ ndu-se să plece.
— E timpul să te retragi, Matty, ră spunse Norma Patrick. Şi fă
bine de-ţi pune frâ u la limbă !
Aşteptară ca femeia să pă ră sească sala.
— Mă întreb ce Dumnezeu o fi apucat-o, spuse Norma.
— Pe mine mă sperie, recunoscu Catherine, fă ră să adauge că
aluzia cu privire la Andrew o speriase cel mai tare.
Ei, nu fi copil! ră spunse soţia pastorului, afişâ nd din nou
obişnuitul să u zâ mbet liniştitor. Nu este nimic ră u în a face plimbă ri
prin pă dure.
În acel moment, femeia fă cu o pauză , şovă ind.
— Asta este tot ce faci, nu-i aşa? întrebă ea în cele din urmă ,
ţintuind-o cu o privire neobişnuit de iscoditoare.
— Culeg flori. Şi afine, atunci câ nd e vremea lor, ră spunse
Catherine, stră duindu-se să -şi ascundă emoţia. Şi, după ploaie,
ciuperci. Andrew adoră ciupercile.
— Iar tu eşti o soţie desă vâ rşită . Ziceai că mâ ine ai dori să laşi
micuţa cu mine?
— Doar pentru puţin timp, dacă nu vă este cu supă rare.
 — Cum ar putea să mă supere un asemenea îngeraş? întrebă
Norma, de această dată cu un zâ mbet plin de că ldură pe chip. Poţi să o
aduci după ora prâ nzului oricâ nd pofteşti.
Pentru a nu ară ta câ t de neră bdă toare este să pă ră sească acel
loc, Catherine fă cu ocolul să lii pe îndelete, luâ ndu-şi la revedere de la
celelalte femei. Avu curajul să se oprească doar câ nd ajunse departe de
primă rie, pe uliţa ce ducea spre casa ei. Cu picioarele tremurâ nde,
trase adâ nc aer în piept. Afurisită. Cele mai oribile coşmaruri pă reau să
fi prins viaţă în sala primă riei. Oare ar afurisi-o dacă s-ar afla că se
întâ lneşte cu o franţuzoaică ? Era posibil. Ba nu, nu posibil, ci câ t se
poate de sigur. Nici nu voia să se gâ ndească la ce s-ar întâ mpla cu
cariera lui Andrew.
Fetiţa gâ ngurea. Catherine o strâ nse mai tare la piept şi se gră bi
spre casă . Cum ar putea să suporte ruşinea, marginalizarea de
comunitatea satului şi de toţi aceşti oameni pe care îi cunoştea şi de
care avea nevoie? Poate că ar fi mai bine să nu meargă .
Şi totuşi… Şi totuşi. O luă pe un drum lă turalnic ce cotea în jurul
falnicului castan bă trâ n, încă rcat acum cu frunze de un verde
stră lucitor. Şi totuşi, nu avea cum să se lepede de Louise. Nu acum,
câ nd aceasta trecea printr-un moment de cumpă nă şi avea nevoie de
ea.
Câ nd intră în casă , îşi simţi trupul stră bă tut de un fior rece.
Aşeză copila în leagă nul de lâ ngă foc, după care începu să
pregă tească masa de seară . Se mişca mecanic, fă ră a se putea
concentra asupra gă titului. Gâ ndurile îi zburau la evenimentele după -
amiezii şi la acuzaţia lui Matty Dwyer.
Auzind zgomot de paşi prin fereastra deschisă , Catherine îşi
aranjă gră bită pă rul şi porni să îşi întâ mpine soţul, ştergâ ndu-şi
mâ inile de şorţ.
Ajuns în prag, Andrew ară ta mai obosit decâ t îl vă zuse vreodată .
Mai mult decâ t obosit. De-a dreptul frâ nt.
— Ce s-a întâ mplat? strigă ea, alergâ nd spre el.
— A fost o zi lungă , nimic mai mult, ră spunse el clă tinâ nd din
cap.
Fu suficient să îl privească pentru a şti că nu aceasta era
problema, dar se hotă rî să nu insiste. Andrew avea nevoie de linişte şi
de odihnă .
— Vino de te aşază lâ ngă foc!
— Andrew se pră buşi în scaunul aflat lâ ngă pă tuţul fetiţei. În
timp ce Catherine îl ajută să îşi dea jos cizmele, el privi cum se joacă
micuţa cu o morişcă .
— Îţi mulţumesc, draga mea. Nu ştii câ t de mult înseamnă
pentru mine să mă pot întoarce într-un asemenea că min. Mai ales după
o zi ca aceasta.
Ea îi mâ ngâ ie uşor faţa, dorindu-şi în sinea ei să existe o cale de
a şterge toate întrebă rile şi neliniştile ce îi rodeau şi ei sufletul.
— Eşti gata de masă ?
— Mâ ncare, da. Apoi odihnă , ră spunse el, deschizâ ndu-şi cu
stâ ngă cie nasturii de la haina uniformei de vară . Mă simt în stare să
dorm o sută de ani şi nici atâ t nu mi-ar fi de ajuns pentru a mă trezi cu
inima uşoară .
— Of, Andrew, ştiu că s-a întâ mplat ceva îngrozitor! strigă
Catherine, încleştâ ndu-şi mâ inile la piept.
De această dată , soţul să u nu îi ră spunse direct, ci îşi întoarse
ochii spre fereastra deschisă şi privi în ză ri, dincolo de desişul din
apropiere, la povâ rnişul dealului, pictat acum într-o nuanţă de auriu
roşiatic de soarele ce apunea.
— De câ nd m-am întors din Annapolis Royal, în fiecare zi am
impresia că mă trezesc dintr-un vis urâ t.
Fă ră să facă zgomot, Catherine se aşeză uşor pe un scaun de
unde îl putea privi pe Andrew fă ră a-i distrage atenţia. Pâ nă acum nu îl
vă zuse niciodată cu faţa atâ t de încleştată şi plină de durere.
Aici a fost mereu atâ ta pace, continuă el cu ochii aţintiţi la
soarele ce cobora după deal. În mai bine de patru ani de zile, nu s-a dat
niciun atac pe drumurile noastre. Câ nd aud vorbindu-se despre
primejdiile şi greută ţile cu care s-au confruntat alte aşeză ri de-ale
noastre, am impresia că ascult veşti dintr-o altă lume. O lume care
aparţine mai mult Angliei şi mai puţin ţinutului nostru. Aici nu avem
decâ t pace. Aici nu avem decâ t…
În momentul acela se întoarse spre ea, cu ochii umbriţi de
durere.
— Am atacat şi am cucerit fortul Beausejour, spuse el cu o voce
solemnă ce sună ca dangă tul unui clopot funerar.

Peste Minas, s-a aşternut tă cerea. Vestea era atâ t de

cutremură toare şi atâ t de greu de acceptat, încâ t toţi să tenii s-au retras
sideraţi în grupuri, ca nişte oameni proaspă t nă pă stuiţi de soartă în
că utarea unui adă post.
Nici chiar Henri nu fu întâ mpinat cu zâ mbet atunci câ nd el şi
soţia sa intrară în casa socrilor să i. Marie se gră bi să ia copilaşul în
braţe. Jacques stă tea la masa din bucă tă rie, loc în care petrecea tot mai
mult timp zilele acestea. Mersul îl obosea din cale-afară , iar vremea
furtunoasă îl împiedicase să stea afară , pe verandă . Locul de la masa
din bucă tă rie îl fă cea să simtă că face parte din familie, iar focul din
sobă îi încă lzea trupul şi inima.
— Doarme copila? întrebă el.
— Da, în sfâ rşit, ră spunse Louise, fă ră a încerca să îşi ascundă
neliniştea şi oboseala. După ce ne-a ţinut pe amâ ndoi treji aproape
toată noaptea.
— Fortul Beausejour a că zut într-adevă r, spuse Jacques, dâ nd
din cap şi privind afară , la ziua cenuşie şi la soarele palid ce abia se iţea
de după norii prâ nzului. Vestea a fost confirmată de un că ruţaş venit
din Cobequid Town dimineaţa aceasta. I se spune Revoluţia de Catifea,
că ci abia de s-a tras câ te un foc de ambele pă rţi. Asediul prelungit îi
descurajase atâ t de mult pe soldaţii francezi, încâ t aceştia au capitulat
de îndată ce i-au vă zut pe englezi adunâ ndu-se şi aţintindu-şi armele
lungi asupra lor.
— Jacques, încetează , rogu-te! Nu se cuvine să purtă m
asemenea discuţii aici, în că minul nostru, se auzi vocea Mariei din
colţul odă ii, unde legă na pruncul.
— Iar acum se zvoneşte că jumă tate din trupele ră mase în Port
Royal au fost chemate spre apus, să ajute la apă rarea Québecului
împotriva viitorului atac al britanicilor, continuă Jacques fă ră să o bage
în seamă .
Louise îşi privi soţul. Acesta se aşeză de cealaltă parte a mesei,
faţă în faţă cu jacques. Deşi el era acum că petenia clanului, respecta în
continuare cuvâ ntul socrului să u, aşa cum fă cuse toată viaţa. Bă rbatul
mai vâ rstnic avea legă turi strâ nse cu lumea de afară şi încă mulţi
dintre aliaţii satului preferau să vorbească întâ i cu el. Dacă noul
conducă tor al clanului nu ar fi fost Henri, această abordare ar fi putut
cauza probleme, dar între Henri şi Jacques, cooperarea era cel mai
firesc lucru din lume. Henri îşi încreţi fruntea şi nu ezită să ceară
lă muriri pentru a putea înţelege mai bine.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă , ră spunse încet socrul să u, că am ră mas fă ră de
apă rare. Nu doar noi, cei din Minas. Toată Acadia se află acum sub
guvernare britanică .
Louise stă tea în picioare lâ ngă uşă , fă ră a se putea concentra
asupra veştii sau a discuţiei. Toată grija ei era îndreptată asupra
copilaşului ei suferind. În mintea şi în inima ei nu mai era loc de
altceva în afară de Antoinette. Câ nd se lă să o tă cere mai lungă , simţi că
sosise momentul să schimbe subiectul discuţiei.
— Catherine şi cu mine am stabilit să ne întâ lnim în după -masa
aceasta. Vreau să mă duc.
Jacques privi lung înspre Henri. Marie, ridicâ ndu-şi privirea de
la fetiţă , fă cu la fel. Nimeni nu zise nimic.
— Trebuie să ştiu dacă poate să ne ajute cumva, îi imploră
Louise. Trebuie să mă întâ lnesc cu ea, papa, spuse, că utâ nd un sprijin
în ochii lui Henri.
Privirea lui Jacques ră mase aţintită asupra ginerelui să u.
— Fetiţa e… E bolnavă , spuse Henri în cele din urmă .
— Trebuie să încerc! insistă Louise pe un ton implorator.
 Jacques se întoarse spre ea. În lumina cenuşie ce pă trundea de
Afară , chipul să u pă rea bră zdat de gropi şi riduri adâ nci. Avea
pielea
— Lă sată în zona gâ tului şi a bă rbiei. Doar glasul mai pă stra
tonul calm al unuia dintre mai-marii clanului.
— Îţi dai seama că , în lumina acestei noi situaţii, că pitanul
Harrow s-ar putea să nu o lase să vină la întâ lnire.
— Bine, dar dacă are să vină , totuşi? Trebuie să fiu acolo.
— Da, ră spunse Jacques, dâ nd o dată din cap.
— Bine, dar ce ar putea să facă englezoaica? interveni Marie. Nu
este niciun medic în Edward!
Jacques îşi aţinti privirea asupra ei.
— Te lasă inima să îi spui fiicei tale să nu se ducă ?
Marie vru să spună ceva, dar privirea îi fu atrasă de pruncul
firav pe care îl ţinea în braţe. Privind apoi în sus, spre Louise şi
simţind, la râ ndul să u, disperarea pe care o citi pe chipul fetei sale,
Marie suspină şi clă tină din cap. Nu. Nu o lă sa inima.
Era încuviinţarea de care avea nevoie Louise.
— Atunci trebuie să plec degrabă . Dacă fetiţa se trezeşte înainte
de a mă întoarce… Am să mă gră besc.

CAPITOLUL 22

Louise urcă dealul într-un suflet, urmă rită de un noian de temeri

şi de îndoieli. Vâ ntul sufla tot mai puternic, împră ştiind norii cenuşii ce
acopereau cerul şi fă câ nd ramurile de deasupra ei să se îndoaie şi să
fremete. Louise nu ştia dacă acesta era modul copacilor de a o îndemna
să înainteze sau să se întoarcă înapoi. Ea era fră mâ ntată de o singură
întrebare: dacă nu vine Catherine?
Mintea îi spunea că maică -sa avea dreptate. Nu exista un medic
nici în satul Edward, şi nici mă car în Chelmsford. Toţi locuitorii satelor
din golful Cobequid, fie englezi, fie francezi, se puteau baza doar pe
alifiile procurate de la negustorii ambulanţi, pe cunoştinţele despre
ierburi de leac transmise din generaţie în generaţie şi, de îşi rupeau
vreun os, pe un bă rbier care să îl pună la loc. Totuşi, inima îi spunea
altceva. Acum Louise nu îşi putea permite să asculte vocea raţiunii.
Copilaşul ei suferea. Deşi în fiecare dimineaţă speranţa ardea puternic
în ea şi iubirea ce izvora din inima sa aproape că îi dă dea puterea de a-
şi convinge copilaşul să se înzdră venească , Louise nu avea cum să nu
vadă că starea Antoinettei se înră ută ţea pe zi ce trece.
Of, ce bine ar fi de Catherine ar putea face ceva. De şi-ar aminti
de vreun leac cunoscut în satul englez, de care a uitat să pomenească
pâ nă acum, ceva din ră mă şiţele tulburi ale trecutului englez care să -i
redea puterea pruncului să u, iar ei, speranţa.
Vaierul vâ ntului prin pă dure pă rea să rezoneze acum cu
rugă ciunea din inima sa îndurerată . Dacă nu vine Catherine?
Dar, de îndată ce trecu de ultimul desiş, o ză ri.
Catherine era acolo, pe pajişte, cu pletele castanii ră vă şite de
vâ nt şi cu aceeaşi mâ hnire pe chip pe care Louise o purta în inimă .
Cele două femei stă tură mult timp îmbră ţişate strâ ns.
Nemaiputâ nd să -şi pună ză gaz emoţiilor, tuturor temerilor, şi
durerilor, şi oboselii atâ tor nopţi nedormite, petrecute plimbâ ndu-şi
copilaşul prin odaie şi legă nâ ndu-l să nu mai plâ ngă , Louise izbucni în
lacrimi amare. Printre lacrimi şi suspine bă tute de acelaşi vâ nt ce le
învolbura fustele, Louise îşi descă rcă sufletul în faţa prietenei sale.

La coborâ re, Louise avu impresia că furtuna se chitise în

fă ptura-i. Fusta i se zbă tea în toate pă rţile, înfă şurâ ndu-i-se strâ ns în
jurul picioarelor şi împiedicâ nd-o să meargă în direcţia cuvenită .
Simţea că se află în mijlocul unui coşmar în care încerca să alerge
printr-o mlaştină ce o înghiţea tot mai mult, la fiecare pas.
Vâ ntul să lbatic culcase la pă mâ nt iarba din jurul bisericuţei din
Minas. Louise îşi prinse boneta cu o mâ nă , fusta cu cealaltă , şi capetele
şalului sub braţ, pentru a nu i se desface. Câ nd îl vă zu pe pastor
apă râ nd în uşa bisericii, simţi o imensă uşurare. Îi strigă ceva, dar
cuvintele fură acoperite de şuieratul vâ ntului.
— Pentru numele lui Dumnezeu, cum de ai ieşit pe o asemenea
furtună ? strigă preotul câ nd Louise ajunse mai aproape.
Femeia intră alergâ nd şi se adă posti sub bolta bisericii.
— Am fost să vorbesc cu Catherine despre fetiţă , spuse ea
gâ fâ ind. Vai, ce mă fac, domnule pastor? strigă ea, lepă dâ ndu-şi boneta
şi şalul.
Ai să vii cu mine, ai să te aşezi şi ai să te încă lzeşti cu un ceai de
scorţişoară bun şi fierbinte, ră spunse acesta, apucâ ndu-i braţul cu o
fermitate nebă nuită şi conducâ nd-o de-a lungul culoarului, că tre altar.
Acum aşază -te frumos aici şi spune-mi ce se întâ mplă , adă ugă
El, începâ nd să pună mai multe lemne în soba folosită pentru a
încă lzi micuţa capelă în timpul slujbelor de duminică .
— Nimic nou. Nimic ce să nu ştiţi deja de la mine, de la mama şi,
probabil, de la mai toate femeile din sat.
Pastorul rupse în două un baton de scorţişoară , puse jumă tă ţile
în două că ni şi, cu ajutorul unei câ rpe înnegrite de foc, ridică de pe
sobă vasul aburind. Louise luă cana pe care i-o oferi acesta, după care
ră mase cu privirea pironită asupra ei.
— Ia să vedem atunci, începu pastorul aşezâ ndu-se lâ ngă ea.
Aburul ridicat din cana acestuia se împră ştia în aer, neafectat de
Furtuna de dincolo de pereţii lă caşului.
— Spune-mi ce ai pe suflet!
Acolo, la adă postul acelor ziduri sigure şi datorită prezenţei
liniştitoare a pastorului, Louise dă du glas temerilor care o mistuiau.
— Sunt atâ t de mulţi prunci ce nu trec de primele luni de viaţă .
Am ştiut asta dintotdeauna. Aveam doar opt ani câ nd mi-a murit
surioara. Nu m-am gâ ndit la asta de ani de zile. La fel s-a pră pă dit
fră ţiorul lui Henri. Iată , se împlinesc aproape doi ani de câ nd suntem
că să toriţi, şi eu aflu doar acum că a avut un frate.
Louise îşi ridică privirea şi vă zu în ochii întunecaţi ai lui Jean
Ricard acelaşi ră spuns pe care încercase să îl ocolească noaptea
trecută .
 — Mi-a spus doar pentru că voia să mă pregă tească pentru ceea
ce ar putea să se întâ mple. Dar eu n-aş putea să mai tră iesc dacă
Antoinette a mea s-ar pră pă di! mai degrabă aş muri odată cu ea!
Spre surprinderea ei, Jean Ricard aprobă grav din cap. Nicio
mustrare pentru că îi trec prin cap astfel de gâ nduri.
— I-ai dat viaţă odorului tă u. Cum ai putea să mai tră ieşti după
ce îţi îngropi copila?
O rafală de vâ nt fă cu să se cutremure zidurile din jurul lor.
Louise simţi cum ochii i se umplu de lacrimi. Ultimele lacrimi care îi
mai ră mă seseră .
— Da! Cum aş putea eu să mai tră iesc? Cum să mai pot eu tră i
fă ră de ea? Nu pot! Viaţa mea s-ar sfâ rşi odată cu a ei!
— Nu a venit încă vremea să vorbim despre moarte.
Prin vitraliile ferestruicilor capelei, se distingeau razele ruginii
ale asfinţitului. Pastorul avea obrajii supţi. Faţa lui pă rea mai slabă ca
niciodată . Doar ochii să i mai pă strau acea lumină blâ ndă ce se asemă na
cu stră lucirea că rbunilor aprinşi ce ardeau în spatele lui.
— Ai să ştii de e să vină un asemenea moment. Iar atunci şi
numai atunci, Dumnezeu te va ajuta să înţelegi de ce. Deocamdată
vorbesc temerile pentru tine, iar tu trebuie să le laşi şi pe acestea pe
seama Domnului. Nu te încrede în puterea ta! încrede-te în puterea
Lui! El îţi va ară ta calea. Să îţi aduci aminte de vorbele mele în noaptea
aceasta, câ nd au să te împresoare gâ nduri pe care nu ai cum să le
stă pâ neşti. Încrede-te în puterea lui Dumnezeu! Vei avea parte de
ajutorul Lui într-o bună zi. Exact atunci câ nd vei avea trebuinţă de el.
Louise mai auzise de zeci, ba chiar de sute de ori aceste cuvinte,
şi ele nu ră spundeau niciuneia dintre întrebă rile care îi vâ jâ iau în cap,
dar aici ele îi aduseră în suflet o pace infinită , ce reuşi să îi ză gă zuiască
lacrimile.
— Dar ce să mă fac cu copilaşul meu? întrebă ea cu o linişte nou
dobâ ndită în glas.
— Ceea ce îţi arată Domnul, ră spunse pastorul cu glasul calm,
plin de pacea şi că ldura care începeau să crească şi în fiinţa ei.
 Furtuna continuă mult după lă sarea întunericului, cu o
asemenea forţă , încâ t rafalele ce pă trundeau prin hornul casei fă ceau
focul să pâ lpâ ie în că min. Andrew stă tea nemişcat în pat, de teamă să
nu o trezească pe Catherine. Pă rea atâ t de sleită de puteri în ultima
vreme. Ca şi cum nu ar fi fost destul de epuizant să aibă grijă de soţ şi
de copilă , Catherine insista să fie ţinută la curent cu situaţia tot mai
înfioră toare în care se afla Acadia; şi continua să fie îngrijorată de
să nă tatea micuţei Antoinette.
Andrew îşi mută privirea asupra pă tuţului propriului prunc, ce
parcă reflecta că ldura şi stră lucirea roşiatică a flă că rilor din că min. Vru
să se ridice din pat, să meargă pâ nă la leagă n şi să îşi privească odorul.
De fiecare dată câ nd îşi ţinea fiica în braţe, simţea că o face pentru
prima dată .
— Nu vrei să îmi spui ce te macină ? se auzi lâ ngă el o voce
blâ ndă .
— Credeam că dormi, spuse el, întorcâ ndu-se spre Catherine.
— Aşa s-ar cuveni să faci şi tu, îi ră spunse ea, întorcâ ndu-se să -l
privească . Mâ ine vrei să pleci iar în recunoaştere?
— Da. În zori.
Deşi în regiunea lor din golful Cobequid domnea în continuare
liniştea şi pacea, regimentul să u fusese într-o permanentă alertă de la
cucerirea fortului Beausejour încoace.
— Atunci ar trebui să dormi. Ai nevoie de odihnă .
— Şi eu gâ ndeam acelaşi lucru despre tine, ră spunse el, privind
adâ nc în ochii că prui şi plini de dragoste ai soţiei sale, a că ror dulceaţă
pă rea să fie sporită acum de flă că rile din vatră ce se reflectau în ei.
Catherine îşi ridică mâ na – la fel de delicată şi de caldă precum
vocea ei – şi îi mâ ngâ ie chipul.
— Ce te tulbură atâ t de tare?
— Este atâ t de straniu, spuse el, strâ ngâ ndu-i mâ na şi aşezâ nd-o
între ei. Cu toate ce le am pe cap, gâ ndurile mele se întorc cu
încă pă ţâ nare la micuţa Antoinette.
 Catherine ră mase un timp tă cută .
— Dimensiunea şi forma problemei sunt pe mă sura noastră ,
spuse ea într-un sfâ rşit.
— Nu înţeleg, fă cu Andrew nedumerit.
— Suntem înconjuraţi de forţe ce depă şesc puterea noastră de
control. Nu avem ce face în privinţa ră zboiului din Anglia, de pildă .
— Nu putem schimba atitudinea autorită ţilor faţă de francezi,
continuă el şirul început de ea. Nu putem şterge din memorie secole
întregi de conflicte şi suspiciune reciprocă .
— Dar acest prunc, acest copilaş fă ră de apă rare…
Catherine se opri şi înghiţi în sec.
— …Această vieţişoară are formă şi sens.
— Mai mult decâ t atâ t, spuse Andrew, descoperind în cuvintele
soţiei sale o oglindă a ceea ce simţise şi el, fă ră a şti cum să descrie
aceste noţiuni în cuvinte. Suferinţa acestei familii înfă ţişează câ t se
poate de clar ceea ce trebuie să simtă toţi francezii în acest moment.
Mă doare sufletul pentru ei, câ nd mă gâ ndesc la nesiguranţa şi
disperarea cu care se confruntă acum.
— Şi pe mine, spuse şoptit Catherine. Mă gâ ndesc la toate acele
învă ţă turi ale Domnului pe care le-am studiat împreună şi inima îmi
tâ njeşte să ajut, dar mă simt neputincioasă în toate privinţele, adă ugă
ea şi ochii i se umplură de lacrimi. Mă gâ ndesc tot timpul la Louise şi la
micuţa ei.
— Şi eu mi-aş dori să îi putem ajuta cumva, aprobă încet
Andrew.
— Ştiu, spuse ea, eliberâ ndu-şi mâ na şi ducâ nd-o din nou la faţa
lui. Şi este una dintre nenumă ratele calită ţi pe care le iubesc la tine,
dar acum, scumpul meu soţ, trebuie să te odihneşti.
— Să ne rugă m întâ i pentru copilă , fu ră spunsul lui Andrew.
Privirea tremură toare a lui Catherine ră mase aţintită asupra
Micuţei siluete liniştite din leagă n.
— Şi pentru mamă , murmură ea.
— Şi pentru tată , adă ugă Andrew, plecâ ndu-şi capul pentru
rugă ciune.
În acel moment, simţi cum că suţa lor, adă post în calea furtunii,
începe să se umple de că ldură şi de putere. Cineva veghea asupra lor.

CAPITOLUL 23

Andrew bă tu la uşa biroului lui John Price. Dină untru îi

ră spunse o voce înă buşită , iar Andrew deschise uşa şi intră .
— Bună ziua, domnule. M-aţi că utat?
— A, Andrew, ce frumos din partea dumitale să treci pe aici! Bei
o cafea cu mine?
— Vă mulţumesc, dar nu pot să ză bovesc mult.
Andrew ezită să traverseze biroul. Avea cizmele încă acoperite
de noroiul drumului.
— Am fost toată ziua în recunoaştere, se scuză el.
— Da, da, desigur. Haide, omule, hai de ia loc! îl îndemnă socrul
să u, observâ ndu-l că şovă ie. Ştiu şi eu care este starea drumurilor.
— Mulţumesc, domnule.
Abia câ nd se aşeză pe scaun îşi dă du seama câ t de obosit este.
Oasele încă îi vibrau de la că lă rit, dar John Price pă rea prea absorbit de
propriile gâ nduri pentru a observa acest lucru.
— Eşti sigur că nu vrei o cafea? Că ruţaşul abia ce s-a întors azi-
dimineaţă din Annapolis Royal şi a adus doi saci de boabe proaspete. S-
ar putea să fie ultimul nostru lot de cafea pentru un timp îndelungat.
— Miroase bine, ce-i drept.
John Price îi umplu o cană cositorită .
— Mulţumesc mult, domnule.
— Să -ţi fie de bine.
Sorbind din cafea, Andrew simţi cum licoarea fierbinte şi amară
îi pune sâ ngele în mişcare.
— Veşti de la garnizoana principală ?
De fapt, au fost o seamă de lucruri, ră spunse Price şi faţa îi
deveni şi mai stacojie decâ t de obicei, că pă tâ nd o nuanţă de-a dreptul
alarmantă în contrast cu lungii să i favoriţi albi. Nimic de maximă
importanţă pentru dumneata, de bună seamă … dar eu am fost
convocat să mă prezint la Halifax.
În ciuda oboselii crâ ncene cu care se lupta, în mintea lui Andrew
se aprinse o luminiţă .
— Chiar aşa, domnule?
— Da. Se pare că însuşi guvernatorul îşi doreşte să discute
despre rezultatele studiului meu.
Andrew îşi roti privirea prin biroul neîncă pă tor al socrului să u.
Peretele din faţa uşii era acoperit din podea şi pâ nă în tavan cu rafturi
împă rţite în compartimente mici şi aproape fiecare compartiment
gemea de hâ rtii, liste de mă rfuri şi formulare. În spatele mesei de birou
trona falnic un seif lat şi nu foarte înalt de culoare neagră , iar de o
parte şi de alta a celor două ferestre se ridicau rafturi încă rcate pâ nă la
refuz cu hâ rtii şi suluri. Aerul din încă pere mirosea a praf şi tuş uscat.
Andrew se întrebă ce anume îi scapă .
— După cum ştii, m-am îndeletnicit cu un studiu al
împrejurimilor.
— Da, murmură din nou Andrew. Am observat cu toţii faptul că
ieşiţi că lare mai des decâ t de obicei.
— Într-adevă r. Primisem ordin să supraveghez toată zona pâ nă
la hotarele îndepă rtate ale râ ului Minas.
Minas. La auzul numelui, Andrew îşi îndreptă dintr-odată
spatele, ca şi cum ar fi primit un semn ce îl îndemna să realizeze ceea
ce nu înţelegea încă foarte clar.
— Aţi fost în satul francez?
— Ce, ai înnebunit? Desigur că nu. Ce treabă aş avea eu cu
franţujii? Nu, i-am studiat de la distanţă . Şi am vă zut tot ce trebuia să
vă d.
Andrew îşi aţinti privirea asupra licorii întunecate şi aburinde
din cana sa. Nu, nu era vorba de Minas. Atunci ce altceva putea să fie,
ce altceva?
 Câ nd îşi dă du în cele din urmă seama, să ri în picioare ca ars şi,
întinzâ nd brusc braţul să pună cana pe birou, îşi fripse mâ na cu
cafeaua fierbinte.
— S-a întâ mplat ceva, Harrow?
— Nu, nimic, domnule, doar că mi-am amintit…
Andrew ştia că plecarea sa precipitată va stâ rni suspiciuni, dar
nu mai putea pierde vremea.
Un lucru de o asemenea importanţă nu suporta amâ nare.
— Vă rog să mă scuzaţi.
Totuşi, pe mă sură ce se apropia de casă , încetinea tot mai mult
pasul. Acum, câ nd mai avea puţin şi ajungea, ideea care i se conturase
pe jumă tate în minte acolo, în biroul lui John Price, pă rea curată
nebunie. Cum ar putea şi numai să -i sugereze un asemenea lucru lui
Catherine? Totuşi, indiferent câ t de lipsit de logică ar fi pă rut acel
gâ nd, el simţea că are dreptate. Chiar şi acum, câ nd că uta motive
pentru a nu vorbi despre asta, realiză că ideea nu fusese plă smuită
câ tuşi de puţin de mintea sa. Ideea nu îi aparţinea.
— Andrew! Te aştept de ceasuri întregi.
— Bine te-am gă sit, draga mea, îi ră spunse el îmbră ţişâ nd-o,
după care îşi scoase cizmele pline de noroi cu ajutorului
descă lţă torului de fier înfipt în piatră în faţa uşii.
Acum că se afla în sfâ rşit aici, uitâ ndu-se în ochii stră lucitori ai
soţiei sale, Andrew aproape că fu tentat să renunţe la idee.
— Cu ce te-ai îndeletnicit azi?
— O, am trebă luit ca de obicei. Cina nu este nici pe departe gata.
Vrei să bei nişte ceai?
— Nu, mulţumesc, am bă ut o cafea cu tată l tă u.
Andrew intră în casă , îşi vâ rî picioarele în tă lpicii moi pe care
soţia sa îi ţinuse lâ ngă foc pentru a ră mâ ne calzi, după care se aplecă
peste pă tuţul fetiţei şi începu să îi fredoneze un câ ntec de leagă n.
Chipul fericit al copilei îl fă cu să se lumineze la faţă . Buzele i se
rotunjiră într-un zâ mbet, dar ochii i se întunecară numaidecâ t şi
surâ sul îi pieri, lă sâ nd loc unei expresii de adâ ncă tristeţe.
 — Tată l tă u a fost chemat la Halifax, spuse el pe un ton
resemnat, dar ferm, în timp ce Catherine se îndrepta spre bucă tă rie.
Femeia se opri brusc.
— La Halifax?
— Da. Ceva legat de un studiu cu care a fost însă rcinat.
Andrew tă cu. Pur şi simplu nu ştia cum să continue.
— Andrew, în Halifax trebuie să existe un medic.
Andrew nu îşi dezlipi ochii de la leagă n.
— Ştiu.
Catherine nu spuse nimic. Tă cerea ei îl fă cu să se întoarcă şi să o
privească , în sfâ rşit, în ochi. În momentul în care privirile li se
întâ lniră , Andrew ştiu că ea se gâ ndeşte la acelaşi lucru.
— Ar putea să fie periculos, Catherine.
— Nu. Nu şi dacă o prezint pe Antoinette ca pe propria mea fiică ,
spuse ea, tă ră gă nâ nd cuvintele.
Andrew ră suflă oarecum uşurat, eliberat de încordarea ce se
acumulase în el de câ nd i se ivise ideea acolo, în biroul socrului să u.
Cuvintele rostite de Catherine pe un ton liniştit, dar ferm, erau o
indicaţie câ t se poate de clară a faptului că ideea nu fusese scornită de
mintea sa.
— Da, aprobă el liniştit. În felul acesta, vom fi cu toţii în
siguranţă .

Henri urca poteca şerpuitoare, că râ nd o lopată şi doi saci de

pâ nză . Era ca şi cum n-ar fi că rat în viaţa lui o povară mai grea.
În timp ce urca, cei doi saci zornă iau ori de câ te ori se loveau
unul de altul. Nu greutatea încă rcă turii îl obosea, ci grijile grele ca nişte
Pietre de moară pe care le că ra în spate. Noianul de
responsabilită ţi. Noianul de întrebă ri fă ră ră spunsuri.
În acea dimineaţă , Jacques insistase ca Henri, în calitate de
că petenie, să preia controlul averii secrete a clanului. În anii cu recoltă
bogată , fiecare familie contribuia la aceasta cu un mic procent din
veniturile fermei şi, cum de ani buni încoace cerul fusese darnic cu ei şi
le dă duse recolte frumoase, desaga pe care o purta acum Henri era
doldora de bă nuţi. Câ nd socrul să u îi numă rase în faţa sa în dimineaţa
aceea, Henri ră mă sese mut de uimire. Era destul bă net acolo câ t să
poată cumpă ra pă mâ nturile tuturor să tenilor şi să prisosească .
Jacques i-a explicat că el nu a vorbit niciodată despre sumele
exacte. Se ocupase numai de strâ ngerea şi de agonisirea banilor, iar
lumea nu punea întrebă ri, pentru că avea încredere în el şi în bunul
să u renume. Ţinea registrele împreună cu un alt membru din Sfatul
Bă trâ nilor în mod cinstit şi dâ nd socoteală şi pentru ultimul bă nuţ, fă ră
a cheltui nimic în scopuri personale. Doar pentru clan, în caz de nevoie.
Henri a încercat să protesteze, spunâ nd că în curâ nd avea să se
întremeze, dar Jacques nici nu a voit să audă .
În schimb, a repetat pur şi simplu cele patru cuvinte
îngrozitoare: În caz de nevoie.
Ajungâ nd în ultimul desiş de dinaintea pajiştii, Henri lepă dă
sacii şi lopata. Era o după -amiază toridă , iar că ldura era cu atâ t mai
greu de suportat, cu câ t venea după o zi rece şi ploioasă . Deşi vara
fusese zgâ rcită cu zilele calde, culturile o duceau bine, chitite parcă să
nu bage în seamă vremea şi să le dea agricultorilor o mâ nă de ajutor
pentru a putea înfrunta mai uşor timpurile nesigure ce aveau să vină .
Crengile puternic aplecate ale brazilor formau în jurul să u o
boltă joasă , sub care îşi putea adă posti secretul. Henri îndepă rtă
mantia de ace, care constituia, de altfel, ascunzişul perfect pentru
să pă turile lui, privi atent în jur pentru a identifica nişte repere exacte
ale locului, apoi începu să sape în pă mâ ntul moale. La scurt timp,
stă tea deja într-o groapă de dimensiuni considerabile. Icnind de efort,
continuă să sape în solul umed şi greu.
Câ nd groapa îi ajunse pâ nă la mijloc, Henri să ri afară şi aruncă
sacii înă untru, unul peste celă lalt, după care acoperi groapa, bă tă tori
pă mâ ntul şi împră ştie ace de brad pe deasupra. Pă şi atent de jur-
împrejur pâ nă se asigură că , în lipsa reperelor, nici chiar el nu ar şti cu
exactitate unde fusese să pată groapa, după care pă ră si desişul.
Ajuns pe pajişte, trase adâ nc în piept aerul înmiresmat. Brazii
înmuiaţi de ploaie şi multicolorele flori de câ mp umpleau pajiştea cu
un parfum cu iz de miere. Ştergâ ndu-şi sudoarea de pe frunte, Henri se
aşeză pe buşteanul că ruia Louise îi spunea „bă ncuţă ”. I se strâ nse din
nou inima cu gâ ndul la suferinţa ei şi la fetiţa lor. Ar face orice, ar da
tot ce are doar să o vadă pe Antoinette puternică şi să nă toasă . Ar da
orice. Da, ar renunţa chiar şi la pă mâ ntul să u mult iubit.
Că zu în genunchi, la fel de firesc precum se lă sa în genunchi
ală turi de soţia sa atunci câ nd îşi spuneau rugă ciunea de dinainte de
culcare, îşi lă să capul în jos şi îşi împreună mâ inile. Ce mâ ini grele şi
puternice! încheieturile mâ inilor sale erau mai groase decâ t gleznele
Louisei. De la să pat, degetele îi erau negre şi că maşa îi stă tea lipită de
piele.
Închise ochii şi se rugă . „Doamne, Dumnezeul meu, nu sunt
decâ t un om simplu şi neştiutor. Lumea e plină de lucruri pe care nu le
înţeleg şi se umple tot mai mult pe zi ce trece. Arată -mi ce să fac. Dă -mi
cuvinte. Dă -mi înţelepciune. Dă -mi putere!” Se opri, apoi adă ugă cu
vocea sugrumată : „O las pe micuţa noastră Antoinette în mâ inile Tale”.
Cum stă tea îngenuncheat acolo, Henri îşi aminti un pasaj din Biblie pe
care i-l citise Louise cu o iarnă înainte, câ nd vremurile nu erau încă
atâ t de confuze. Brusc se simţi din nou pă truns de pacea pe care o
tră ise în nopţile acelea lungi de iarnă , câ nd focul din vatra casei lor era
de-ajuns pentru a ţine noaptea şi lumea la distanţă . Sufletul îi era acum
atâ t de plin de linişte, încâ t nu mai ră mă sese loc pentru griji. Doar
pentru ultimele cuvinte ale rugă ciunii, cuvinte memorate din acei
pasaj. „Dă-mi lumină în întuneric şi o candelă pe cărarea mea! Arată-mi
calea pe care trebuie să umblu!”
Henri deschise ochii şi zâ mbi timid spre pasă rea minusculă ce
se aşezase pe celă lalt capă t al buşteanului-bă ncuţă . Atunci observă că
Ră murica pe care se aşezase aceasta era înmugurită . Deşi ză cea
pe pă mâ nt de ani de zile, în mod surprinză tor, trunchiul fă cuse din nou
ră dă cini, şi ramurile începeau să i se umple cu frunzişoare. Henri vă zu
în asta o confirmare a speranţei.
În timp ce se ridica în picioare, observă sub frunzele verzi ale
ramurii un pachet învelit în piele cernită .

După ce termină de citit scrisoarea, Louise se uită în jur, la cele

trei persoane care aşteptau cu sufletul la gură . Era extrem de calmă ,
fapt surprinză tor chiar şi pentru ea. Nu era calmul resemnat şi pasiv al
unei persoane cu nervii la pă mâ nt, care suferă de oboseală cronică .
Dimpotrivă . În timp ce citea scrisoarea, Louise îşi dă du seama că ideea
lui Catherine era ră spunsul la rugă ciunile sale disperate.
Nu îi pă sa că planul era atâ t de temerar, încâ t pă rea o nebunie
curată . Era ceea ce trebuia să facă .
— Catherine vrea să meargă cu fetiţa mea la medicul din Halifax.
Tată l ei a fost chemat acolo în interes de serviciu. Va merge cu o
escortă militară şi cu mai multe că ruţe, pentru că se vor întoarce cu
provizii. Catherine spune că medicul de acolo este cel mai bun din
Acadia. A studiat medicina la…
Louise se uită peste foile delicate pe care le ţinea cu fermitate în
mâ ini.
— …La Edinburgh, silabisi ea ciudata denumire.
Marie stă tea în picioare lâ ngă scaunul lui Jacques, ţinâ nd-o în
braţe pe Antoinette, care de această dată era neobişnuit de liniştită .
Aceasta privi întâ i spre soţul să u, apoi spre Henri.
— Bine, dar cum au să convingă un medic englez să consulte un
prunc de seminţie franceză ? întrebă ea, vă zâ nd că bă rbaţii tac.
Louise se uită la bă rbatul şi la tată l să u şi înţelese că aceştia
tă ceau fiindcă ghiciseră deja ră spunsul.
— Catherine s-a oferit să schimbă m copilele între noi pe durata
acestei că lă torii, spuse ea calm.
— Mariei i se tă ie respiraţia. Louise aşteptă să audă obiecţiuni,
dar nimeni nu spuse nimic.
— Îi va spune tată lui să u că Elspeth nu a dormit bine şi că a
început să plâ ngă mult, ceea ce e, de fapt, adevă rat, dar Catherine
crede că asta e doar din cauză că încep să -i iasă dinţişorii. Este sigură
că tată l să u va fi de acord să -i însoţească . Nu de alta, dar a invitat-o
adesea să i se ală ture într-una dintre că lă toriile sale. Pâ nă acum, I-a
refuzat, pentru că nu avea niciun interes să viziteze acele oraşe
îndepă rtate.
Jacques se întoarse spre Henri, dâ ndu-i Louisei prilejul de a-l
observa mai atent. Se vedea că este un om cu să nă tatea la pă mâ nt.
Ochii adâ nciţi în orbite îi pâ lpâ iau stins în lumina amiezii.
— Tu ce crezi, Henri? întrebă el.
— De nu facem nimic, viaţa… Viaţa fiicei mele este în primejdie,
ră spunse Henri tă ră gă nâ nd cuvintele.
— Sunt de aceeaşi pă rere, zise Jacques, privindu-şi mâ inile
aşezate pe masă . Boala mi-a reamintit că moartea şi pericolul aşteaptă
după colţ.
— Nu vorbi prostii! îl mustră Marie.
Jacques îşi privi soţia liniştit şi fă ră pic de reproş, iar ochii
Mariei se umplură de lacrimi.
— Dacă aşa o putem ajuta pe Antoinette… ră spunse Jacques.
Marie aprobă din cap, ştergâ ndu-şi precipitată ochii.
— Cum am putea să refuză m o asemenea ofertă ? spuse ea
suflâ ndu-şi nasul.
— Ba mai mult, adă ugă Henri. Om putea, oare, să o ră splă tim
vreodată ?
Louise aruncă o ultimă privire peste scrisoare şi ochii i se
împă ienjeniră de lacrimi de bucurie.
— Catherine spune că ea şi soţul ei simt că fac acest lucru nu
doar pentru noi, ci şi pentru sufletele lor, reuşi ea să spună în cele din
urmă . Acest dar că tre noi este singurul ră spuns pe care îl pot gă si în
aceste timpuri tulburi.

CAPITOLUL 24

Catherine o strâ nse la piept atâ t de tare, încâ t Elspeth scâ nci în
semn de protest. Femeia slă bi strâ nsoarea, dar fă ră tragere de inimă .
Se despă rţeau pentru o perioadă foarte scurtă . Peste câ teva zile avea
să se întoarcă acasă cu o fetiţă în curs de însă nă toşire, spera ea. Se
înfioră gâ ndindu-se câ t de groaznic ar fi ca o boală să pună în pericol
viaţa fiicei sale. Să rmana Louise! Câ t de mult suferise în aceste luni,
zbă tâ ndu-se de la o zi la alta, fă ră să ştie dacă zorii aduc viaţă pentru
pruncul ei sau un mormâ nt mic să pat la capă tul livezii.
Catherine ridică un colţ al pă turicii şi îşi privi fetiţa, apoi se
aplecă şi îi să rută fruntea netedă . „Are să îmi fie dor de tine”, şopti ea.
„Nici nu ştii câ t ai să -mi lipseşti. Dar trebuie să facem asta. Trebuie. Nu
putem să o lă să m pe Antoinette să moară ”.
Nu mai avea mult de mers pâ nă la pajişte. Catherine îşi continuă
drumul. Deşi se ruga ca Louise să nu întâ rzie, spera în acelaşi timp să
poată petrece mai mult timp cu fetiţa sa, chiar de fiecare clipă în plus
ar fi îngreunat şi mai mult despă rţirea.
Louise o aştepta, plimbâ ndu-se de colo colo în faţa buşteanului,
cu ochii roşii de plâ ns, strâ ngâ ndu-şi micul odor la piept.
— S-ar putea să nu o mai vă d niciodată , suspină Louise.
— Ei, aş! îi ră spunse Catherine pe un ton ce vă dea mult mai
multă încredere în sine decâ t simţea în realitate. Mă întorc în doar
câ teva zile, şi starea Antoinettei are să fie mult mai bună , ai să vezi.
Vom reuşi. Altfel Dumnezeu nu ar fi să dit ideea aceasta în inima lui
Andrew.
— Starea Antoinettei s-a înră ută ţit şi mai mult zilele acestea,
spuse Louise cu buzele tremurâ nde. S-ar putea să nu reziste că lă toriei.
— Voi avea grijă de ea ca de propriul meu prunc, o linişti
Catherine.
— Cum aş putea să te ră splă tesc vreodată pentru ceea ce faci? îţi
asumi riscul de a-mi duce fetiţa la un medic englez şi de a-ţi lă sa
propriul prunc în urmă …
— Ştiu că şi tu, la râ ndul tă u, vei avea grijă de ea ca de propriul
tău copil, spuse Catherine, strâ ngâ ndu-şi şi mai mult braţele în jurul
odorului să u adormit.
— Aşa am să fac, spuse Louise, aprobâ nd din cap. Aşa am să fac,
dar…
— Opreşte-te, te rog! Trebuie să facem asta. Este unicul mod în
care o putem ajuta pe Antoinette.
Louise îşi adună ultimele puteri.
— Vorbeşte-mi despre Elspeth. Cum o linişteşti câ nd este
agitată ?
Catherine privi cu drag spre copila ce se foia uşor în braţele sale.
— Cel mai tare o linişteşte prezenţa tată lui ei, spuse ea cu un
zâ mbet forţat. Mă tem că Andrew o cam ră sfaţă . Micuţei îi place la
nebunie câ nd tată l ei se apleacă peste pă tuţ şi îi gâ dilă degeţelele de la
picioare sau îi vorbeşte pe un ton alintat.
Ochii i se umplură din nou de lacrimi, dar se forţă să continue.
— Câ nd este agitată – şi acum este, pentru că tocmai îi ies
dinţişorii –, îi place să fie legă nată . Şi îi place să îmi molfă ie degetul.
Sau o bucă ţică de pâ nză înmuiată în apă rece. Sau inelul zornă itor, ştii,
precum cel pe care ţi l-am dă ruit ţie.
— Îmi amintesc, ră spunse Louise, dâ nd din cap.
— Şi îi mai place să ţină în mâ nuţă un colţ al blă nii aceleia moi
pe care i-a fă cut-o Henri. Are şi Antoinette una?
Louise încuviinţă din cap, cu un zâ mbet tremurat.
— Şi Antoinette?
— Ea a fost mult prea bolnă vioară pentru a-şi putea manifesta
vreo preferinţă , ră spunse Louise, ridicâ nd mâ na şi mâ ngâ ind uşor
obrazul febril al fetiţei cu dosul palmei. Nu am vă zut-o niciodată
zâ mbind, îţi dai seama?…
Catherine nici nu putea să -şi închipuie durerea Louisei. Niciun
zâ mbet. Ce groaznic!
Elspeth, slavă Domnului, le binecuvâ ntase casa de luni de zile cu
zâ mbetele şi gâ nguritul ei dulce.
— Are să zâ mbească în curâ nd, ai să vezi, o asigură ea pe Louise.
Louise îşi şterse din nou lacrimile.
— Trebuie să ne gră bim, spuse ea, fă ră a da însă vreun semn că
ar fi dispusă să îşi lase copila din braţe.
 — Da, aprobă Catherine. Dacă suntem descoperite…
Dar nu putea să rostească acele cuvinte. Nici nu se putea gâ ndi
la un asemenea lucru. Nu trebuia să fie descoperite. De dragul
Antoinettei. Catherine trase aer în piept.
— Trebuie să ne rugă m, zise ea cu vocea tremurată .
Louise privi în sus.
Aşa este. Trebuie să ne rugă m.
Îngenuncheară amâ ndouă pe iarba moale a pajiştii, fiecare
ţinâ ndu-şi la piept odorul cel mai scump şi ştiind că în această lume
dezlă nţuită , forţa lor nu era de-ajuns. Aveau nevoie de o forţă mult mai
mare, mai puternică şi mai înţeleaptă . Aveau nevoie de Dumnezeu.
Stâ nd în genunchi, cele două femei înă lţară cu glasuri
tremură toare o rugă ciune. Se rugară ca Dumnezeu să fie ală turi de ele
în acest ceas de cumpă nă . Să fie ală turi de copilele lor. Să fie ală turi de
bă rbaţii cu care îşi împă rţeau traiul, că ci deşi erau oameni buni şi
puternici, aceştia tot se aflau la cheremul vremilor în care tră iau. Să fie
ală turi de compatrioţii lor, francezi şi englezi deopotrivă , acum câ nd se
aflau cu toţii pe marginea pră pastiei.
Câ nd se ridicară în picioare, chipurile le erau din nou luminoase.
Se simţeau amâ ndouă puternice şi încreză toare. Dumnezeu fusese
Acolo, cu ele. Îi simţiseră prezenţa. Indiferent ce avea să vină ,
aveau credinţa că Dumnezeu le va scoate la liman.
Fă ră tragere de inimă , fiecare să rută încă o dată fruntea propriei
copile, apoi schimbară pă turile fetiţelor între ele. Lui Catherine i se
puse un nod în gâ t. Se întoarse cu spatele, gata să plece, nă dă jduind să
îşi poată înfrâ na suspinele câ t timp Louise o mai putea auzi.
— A, aproape că am uitat, spuse Louise, scotocindu-se în
buzunar. Pastorul îl roagă pe soţul tă u să îşi aducă aminte de cuvintele
pe care i le-a spus câ nd s-au întâ lnit. Ceva despre bunul samaritean. Iar
Henri v-a scris o scrisoare, ţie şi lui Andrew.
Catherine luă scrisoarea cu ochii plini de lacrimi.
Aceasta era compusă dintr-o singură foaie acoperită cu litere
grosolane ce pă reau să fi fost mâ zgă lite de mâ na stâ ngace a unui copil.
Catherine fu nevoită să o studieze cu atenţie pentru a descifra
cuvintele în limba franceză . Era clar ca lumina zilei că Henri nu se
îndeletnicea mult cu scrisul.
Privind peste umă rul lui Catherine, Louise îşi trecu degetul
peste ultimul râ nd al scrisorii şi citi cu voce tare: „În vremuri ca
acestea, câ nd mersul lucrurilor nu este pe placul lui Dumnezeu, o
prietenie ca a voastră este o binecuvâ ntare îndoită ”.
Catherine îşi înghiţi cu greu lacrimile. Andrew ar fi, la râ ndul
să u, mişcat de un asemenea mesaj.
— Rogu-te să -i mulţumeşti în numele amâ ndurora, suspină ea.
Louise aprobă din cap. Fă ră să mai schimbe o vorbă , cele două
se
Îmbră ţişară , avâ nd grijă să nu strivească pruncii pe care îi
ţineau în braţe.
Catherine nu se putu abţine şi întinse mâ na spre pă turica
Antoinettei, în care era acum învelită Elspeth.
— Ai grijă de odorul meu! îşi imploră ea prietena. Ai grijă de
Elspeth a mea, rogu-te, mai zise ea, după care se întoarse cu spatele şi
coborî dealul aproape alergâ nd.

Louise ră mase stană de piatră , privind-o cum se îndepă rtează .

Era copleşită de acest sacrificiu suprem pe care îl fă cea Catherine în
numele prieteniei lor. Schimbă poziţia în care ţinea copilul şi Elspeth
tresă ri, ră splă tind-o cu un zâ mbet somnoros.
— Aşa am să fac, şopti ea. Îţi promit că am să o apă r chiar şi cu
preţul vieţii mele, de va fi nevoie.
Câ nd îşi ridică ochii, vă zu silueta lui Catherine dispă râ nd în
desişul înalt şi întunecos de brazi.
— Şi ştiu că şi tu vei avea, la râ ndul tă u, grijă de Antoinette a
mea. Altfel nu te-ai fi oferit să faci asta.
Se îndrepta plâ ngâ nd spre că rarea ce ducea spre casa ei, câ nd
simţi o smucitură . Fetiţa întinsese mâ nuţa şi îi apucase panglicile
bonetei. Louise îşi întoarse ochii înlă crimaţi spre copila pe care o ţinea
în braţe. Era să nă toasă , durdulie şi fericită . Ce n-ar da să o vadă şi pe
micuţa ei Antoinette ară tâ nd aşa. Ar fi un miracol, un ră spuns la
rugă ciunile ei.
— Eşti frumoasă , îi şopti ea. Nu e de mirare că mă mica ta te
iubeşte. Şi eu te iubesc. Aproape la fel de mult ca pe fetiţa mea.
Elspeth îi ră spunse cu un zâ mbet şi un gâ ngurit.

Porneau la drum la ora şase dimineaţa. Catherine ar fi fost

bucuroasă să fi putut pleca mai devreme. Nu dormise bine. Avea inima
grea de dorul lui Elspeth, iar Antoinette nu îi uşura deloc suferinţa de
mamă . Chiar şi câ nd o ţinea la sâ n, încercâ nd să o facă să sugă , micuţa
scotea un scâ ncet slab şi întorcea capul. Catherine, care era obişnuită
cu pofta să nă toasă a lui Elspeth, avea acum de înfruntat încă o
dificultate.
Scâ ncetele micuţei nu îl lă saseră nici pe Andrew să doarmă .
Fetiţa pă rea prea plă pâ ndă pentru a plâ nge zgomotos, dar mieunatul ei
era suficient pentru a-i ţine pe amâ ndoi treji şi într-o permanentă stare
de alertă . Dacă avea, într-adevăr, să se prăpădească în timpul
călătoriei? se întrebă Catherine. Îi promisese Louisei că aşa ceva nu are
să se întâ mple. Fusese, oare, o nesă buinţă din partea ei să facă o
Asemenea promisiune? Fetiţa era atâ t de plă pâ ndă . Atâ t de
bolnă vioară . Inima i se umplu de nelinişte privindu-i trupuşorul firav.
Să plecăm odată, vru ea să strige la mijitul zorilor. Nu avem timp de
pierdut. Pruncul are nevoie de ajutor acum.
Aşa cum se aştepta, şareta tată lui să u trase în faţa casei la orele
şase fix, împreună cu alte două că ruţe şi un echipaj înarmat.
Catherine îl îmbră ţişă strâ ns pe Andrew, dorindu-şi din tot
sufletul ca el să o poată însoţi. Din pă cate, generalul îl refuzase scurt pe
soţul să u atunci câ nd acesta îi înaintase cererea de că lă torie.
Andrew îi ridică bă rbia şi o privi în ochi.
— Totul va fi în regulă , îi şopti el. Ai doar grijă să îi acoperi câ t
mai bine faţa cu pă tura.
— Dar dacă tata…
 — Nu o va face. Ştii bine câ t de puţin interes a ară tat în privinţa
micuţei noastre. Pe deasupra, are să fie prea ocupat cu conducerea
echipajului pe parcursul că lă toriei, iar în Halifax îşi va petrece mai tot
timpul îndeletnicindu-se cu sarcini oficiale.
— Dar dacă fetiţa…
Catherine nu putu rosti cuvâ ntul, dar Andrew înţelese.
— Nici nu trebuie să te gâ ndeşti la asta, îi spuse el cu blâ ndeţe.
În doar câ teva zile are să o vadă un medic şi are să fie în siguranţă .
— Şi dacă medicul nu o poate ajuta?
— Se spune că este cel mai bun doctor de pe aici, cu nimic mai
prejos de orişicare medic londonez. Trebuie să o poată ajuta cumva.
— Mă i să fie, mă i să fie, iat-o pe cră iasa pă durii.
Vocea arţă goasă îi fă cu pe amâ ndoi să tresară , speriaţi.
Desprinzâ ndu-se din îmbră ţişarea soţului să u, Catherine dă du
Nas în nas cu Matty Dwyer, nevasta că ruţaşului. Femeia cu
tră să turi ascuţite îi dă du înainte, fă ră să îi dea ră gaz să ră spundă .
— Fă cut-ai şi mai multe plimbă ri de-astea în ultima vreme, nu-i
aşa? Şi de data asta, ţi-ai luat şi pruncul cu tine.
Catherine înlemni. Din fericire, John Price era ocupat cu
că ruţaşii, printre care se numă ra şi soţul femeii, aşa că nu era atent la
conversaţie.
— Cum de ţi se nă ză ri aşa, tam-nisam să -ţi cari pruncul nou-
nă scut prin pă dure? Ciudată treabă , ciudată ră u! mâ râ i Matty Dwyer,
sfredelind-o cu nişte ochi ce aruncau flă că ri. Ar pune pe gâ nduri pe
oricine, ză u aşa.
— Nu este nimic ciudat în asta, spuse Andrew pe un ton tă ios.
— Da, ar face pe oricine să se întrebe pentru care motiv ar risca
o mamă viaţa copilului să u în felul acesta, continuă femeia, ca şi cum
nu l-ar fi auzit, după care se întoarse să plece. Îmi închipui că şi alţii se
întreabă cu cine îi era atâ t de grabnic să vorbească . Şi de ce, mai
aruncă ea peste umă r.
Catherine o privi cum se îndepă rtează . Avea inima strâ nsă de
spaimă . După ce Matty Dwyer dispă ru în spatele că ruţei bă rbatului
să u, tâ nă ra îşi îngropă faţa în haina lui Andrew şi îl îmbră ţişă strâ ns.
— Ce ne facem? suspină ea.
— Exact ceea ce facem în momentul acesta, ră spunse Andrew.
Judecâ nd după expresia de indiferenţă de pe chipul să u, nimeni
Nu ar fi putut bă nui că vorbele rostite de nevasta că ruţaşului l-
ar fi afectat chiar şi într-o mică mă sură .
Totuşi, Catherine îi simţea neliniştea, chiar dacă el încerca din
ră sputeri să o ascundă .
— Trebuie să ne amintim care este misiunea noastră .
— Mi-e atâ t de frică …
— Fii tare, Catherine! Fii tare pentru noi, pentru Elspeth, pentru
Antoinette! Şi întoarce-te degrabă , îi şopti el la ureche. Am să mă simt
tare singur fă ră fetele mele. Sunt aproape bucuros că am fost chemat la
Annapolis Royal.
— Annapolis Royal? Nu mi-ai spus nimic despre asta.
— Abia ce am primit vorbă aseară , spuse el, privind înspre
fetiţă . Erai atâ t de îngrijorată , încâ t nu voiam să te împovă rez şi cu
vestea aceasta.
— Dar nu mă împovă rezi defel, ră spunse Catherine, deşi în
sinea ei nu putea să nu sufere la gâ ndul că Andrew le abandonează
cumva. Trebuie să mergi?
— Da. Sunt ordinele generalului. Trebuie să pornesc mâ ine, la
prima oră , spuse el, mâ ngâ ind pă turile lui Elspeth în care acum era
învelită Antoinette. Are să -mi fie tare dor de voi.
— Ţi s-a spus motivul pentru care eşti convocat?
— În ordinul scris nu se spunea decâ t că trebuie să -mi adun
oamenii şi mă prezint acolo. Dar sunt mai mult ca sigur că am să fiu din
nou acasă pe câ nd vă întoarceţi voi.
— Te rog să fii cu mare bă gare de seamă , îi spuse Catherine,
strâ ngâ ndu-l şi mai tare în braţe.
— Tu eşti cea care purcede într-o că lă torie periculoasă , spuse
Andrew, uitâ ndu-se la ea cu un zâ mbet grav. Am să numă r zilele pâ nă
te vei întoarce. Are să -mi fie tare dor de voi… De amâ ndouă .
 Da, îi va fi greu. Îi vor lipsi chicotelile şi ţipetele de bucurie
scoase de fiica sa atunci câ nd îl vede aplecâ ndu-se deasupra pă tuţului
ei. Îi va lipsi să o salte pe cizma sa lustruită ca pe un că luţ. Îi vor lipsi
degeţelele care îl trag de mustaţă şi i se încâ lcesc în pă r. Da, avea să -i
fie dor de amâ ndouă .
Catherine se desprinse cu greu din îmbră ţişare. Tată l să u era
neră bdă tor să pornească la drum. Aveau cale lungă de bă tut. Caii
soldaţilor tropă iau de neră bdare. Trebuia să plece. Trebuia.
— Roagă -te pentru mine, îi şopti ea lui Andrew.
Acesta dă du din cap.
— Şi eu am să mă rog pentru tine. În fiecare zi. În fiecare clipă ,
adă ugă ea privindu-i pentru o ultimă dată , după care se îndreptă spre
atelajul greoi şi rudimentar.
Improvizaseră pentru ele o bancheta din scâ nduri de pin,
acoperită doar cu o bucată aspră de piele de elan, ce avea să atenueze
prea puţin hurducă turile că ruţei pe drumul denivelat ce se întindea
printre arbuşti.
Andrew o ajută să urce, îl salută calm pe John Price, după care
îşi luă ră mas-bun de la soţia lui, strâ ngâ ndu-i cu putere braţul. Socrul
să u smuci hă ţurile şi şareta se urni din loc cu o zdruncină tură . Câ nd se
întoarse pentru a-i mai face încă odată cu mâ na lui Andrew.
Catherine o ză ri pe Matty Dwyer stâ nd pe cealaltă parte a
drumului. Aceasta urmă rea atent, cu mâ inile încrucişate, procesiunea
că ruţelor. Catherine se întoarse cu spatele la ea. Nu avea timp de
această femeie iscoditoare. Nu acum. Gâ ndurile îi zburară la fetiţa sa şi
trebui să se lupte din ră sputeri să -şi reţină lacrimile. Oare Elspeth avea
aceleaşi simţă minte acum, câ nd dormea într-un alt pă tuţ? Oare nu se
uita la odaie şi la feţele stră ine din jurul ei, întrebâ ndu-se ce se
întâ mplase cu universul ei?
Anevoie, Catherine alungă aceste gâ nduri. Dumnezeu era cu
pruncul ei. Dumnezeu era cu ei toţi. Avea de îndeplinit o misiune.
Copila din braţele ei avea nevoie de îngrijire medicală , iar ea va face tot
posibilul ca acest lucru să se întâ mple. În timp util.
 Ridică fetiţa şi îi să rută feţişoara fierbinte. Doamne, ajută-ne să
ajungem repede! Fă să ajungem neîntârziat, se rugă Catherine în sinea
ei.
Tată l să u stă tea în faţa ei, cu picioarele cră că nate pentru a
contracara zdruncină turile atelajului. Chibzuit, că ruţaşul din fruntea
micii caravane nu mâ na caii foarte repede. Era indicat să fie cu bă gare
de seamă în timpul că lă toriei. Totuşi, Catherine îşi cunoştea destul de
bine tată l pentru a şti că acesta nu-i va lă sa pe că ruţaşi să tragă de timp
în chip nejustificat. De nu se întâ mpla ceva neprevă zut, aveau să
ajungă în Halifax conform planului. Cu câ t mai repede, cu atâ t mai bine.

— Uită -te la ea. Ce purceluş! chicoti încet Louise, privind cu câ tă

poftă suge Elspeth.
— Nu e de mirare că e atâ t de durdulie, ră spunse Henri
zâ mbind.
— Da, câ ntă reşte cu câ ţiva pfunzi mai mult decâ t Antoinette,
adă ugă Louise.
— Micuţa noastră are să se rotunjească şi ea în curâ nd. Câ nd se
întoarce acasă , pă zea! Dolofana asta mică va pă rea pipernicită pe lâ ngă
Antoinette a noastră .
Louise zâ mbi, însufleţită de gâ ndul că fiica ei s-ar putea întoarce
acasă puternică şi să nă toasă . Apoi se gâ ndi la lungul drum pâ nă la
Halifax şi oftă adâ nc. Henri, care fusese odată la tâ rgul din
Halifax, desenase o hartă rudimentară a voiajului în praful aleii din
gră dina lor. Pe mă sură ce timpul trecea şi distanţa dintre ea şi odorul
să u creştea, Louisei îi venea tot mai greu să îşi ză gă zuiască lacrimile.
Oare Antoinette are să suporte că lă toria pâ nă acolo şi înapoi? încerca
să alunge asemenea gâ nduri, dar acestea continuau să o bâ ntuie. Dacă
fetiţa ei avea să se pră pă dească , Doamne fereşte, pe drum? Aveau să o
îngroape la o margine de drum, undeva în inima pă durii? Şi ce are să se
întâ mple atunci cu Henri şi cu ea? Cum are să explice Catherine faptul
că , deşi i s-a pră pă dit copilul, are un altul în pă tuţ? Avea să fie afurisită,
aşa cum se temuse mai demult? Ce are să se întâ mple cu cariera
militară a lui Andrew?
Elspeth termină de supt şi îşi întoarse guriţa de la sâ n. Louise
lă să la o parte toate aceste gâ nduri tulbură toare. Fetiţei i se prelingea o
dâ ră de lapte din colţul gurii şi femeia o şterse, râ zâ nd, cu un colţ al
pă turicii. Înainte de a apuca să o ridice, copilaşul râ gâ i zgomotos, ceea
ce o fă cu pe tâ nă ră să râ dă din nou cu poftă . Elspeth îi ră spunse printr-
un chicot.
La auzul gâ nguritului, ochii Louisei se umplură de lacrimi. Asta
însemna să ai un copil să nă tos? Avea să se bucure şi ea, oare, de aşa
ceva într-o bună zi? Dacă , după toate acele nopţi şi zile de fră mâ ntă ri,
Catherine îi va aduce în casă această bucurie şi această pace
sufletească , cum va putea să o ră splă tească vreodată pentru un
asemenea dar?
Louise închise ochii, imaginâ ndu-şi pentru o clipă că Antoinette
era ghemotocul ce se agita fericit în braţele sale.
Aşteptarea avea să fie nespus de grea.

CAPITOLUL 25

De-a lungul celor patru zile de că lă torie, un gâ nd revenea

constant în mintea lui Catherine: Mâ na lui Dumnezeu este asupra
acestei că lă torii.
Micuţa suporta că lă toria neaşteptat de bine. Uneori scâ ncea şi
se agita atunci câ nd că ruţa se hurduca la trecerea peste bolovani sau
câ nd caii alunecau pe noroi şi se smuceau să nu ră mâ nă împotmoliţi.
Deşi pă rea foarte plă pâ ndă şi avea cearcă ne mari la ochi, Antoinette
rezista. Catherine era tot timpul cu ochii pe ea. Îi punea mâ na pe
frunte, să vadă dacă nu are febră , îi trecea uşor degetul peste moalele
capului, să vadă de nu suferă cumva de deshidratare, avea grijă ca
micuţa să înghită mă car câ teva pică turi de lapte matern. Antoinette
pă rea să o studieze atent pe Catherine cu ochişorii ei negri,
nedumerită , fă ră îndoială , de acest chip nou.
 Orele treceau şi că ruţa înainta zgâ lţâ indu-se pe drumul ce suia
tot mai sus printre şiruri maiestuoase de copaci, tronâ nd ca nişte
santinele fantomatice deasupra unor piscuri nevă zute. Catherine se
ruga pentru micuţă , privind-o şi mâ ngâ indu-i uşor obră jorul neted şi
pă rul negru şi fin.
Lui John Price pă rea că puţin îi pasă de prezenţa fetiţei. În
general, nu era prea interesat de nepoata sa, iar acum pă rea să aibă şi
mai puţin timp la dispoziţie pentru ea. Cu excepţia momentului câ nd.
Exasperat de încetineala cu care se deplasau, îi ordonase
sergentului-major să mă rească viteza de mers, John Price stă tuse tot
timpul cu nasul în hâ rtii.
În cea de-a treia zi de că lă torie, în loc de a se împră ştia, ceaţa se
îngroaşă mai tare, devenind o pâ clă deasă . În seara aceea, câ nd se
îndepă rtă de foc şi începu să o ală pteze pe Antoinette, Catherine
realiză câ t de mult începuse să se izoleze de ceilalţi. În momentul acela,
Dumnezeu pă rea să fie foarte departe. Toată forţa ei lă untrică pă rea să
se fi evaporat. Era obosită şi confuză .
Îi era dor de micuţa ei Elspeth. Durerea pe care o simţea în
suflet era atâ t de mare, încâ t trebui să -şi muşte buzele pentru a nu
izbucni în lacrimi. Privi adâ nc în noapte, dar nu vă zu decâ t fuioare
argintii de ceaţă şi trunchiuri înalte ca stâ lpii unui templu, înfă şurate
în giulgiul întunericului. Ce fac aici? Cum de mi-a putut trece prin cap să
îmi las copilaşul şi să pornesc la drum cu odorul altcuiva? auzi paşii
cadenţaţi ai santinelei în jurul locului de popas, îi ascultă pe soldaţi
vorbind încet pe lâ ngă foc şi apoi se întoarse cu spatele la ei, pentru ca
nimeni să nu o audă plâ ngâ nd.
În zorii zilei urmă toare, se trezi înaintea celorlalţi. Negrul de
peste noapte se transformase într-un verde crud şi cerul era acum
curat ca lacrima. Catherine simţi că renaşte. Tabă ra era aşezată pe un
dâ mb înalt, înconjurat de piscuri pietroase şi vă i împă durite de
culoarea smaraldului. Temerile de peste noapte pă reau acum la fel de
îndepă rtate precum visele urâ te avute în copilă rie. Câ nd se uită la
fetiţa palidă şi tă cută , sufletul i se umplu de iubire. Nu era o iubire la fel
de mare ca aceea pentru propriul odor, dar simţi ca şi cum Dumnezeu
S-ar fi folosit de această că lă torie pentru a crea un nou ungher în inima
ei. Un ungher care să poată cuprinde chiar mai multă iubire decâ t cea
pe care fusese în stare să o ofere pâ nă acum. Iubirea pentru acest
copilaş suferind.

Henri se aplecă deasupra leagă nului şi, câ nd cea mică îl

întâ mpină numaidecâ t printr-un chiţcă it fericit, chicoti şi el.
— E plină de viaţă , nu-i aşa?
— Într-adevă r, fu de acord Louise, apropiindu-se şi ea de pă tuţ.
— Trebuie să -ţi fie greu, zise Henri, privindu-şi soţia. Să vezi aici
un prunc să nă tos care nu e al tă u.
— Într-un fel, îmi este. Îmi este atâ t de dor de Antoinette, spuse
Louise, lă sâ nd-o pe Elspeth să îi apuce un deget cu mâ nuţa. Totuşi, e ca
şi cum aş avea grijă de copilaşul surorii mele.
Cu toate acestea, câ nd ridică fetiţa din pă tuţ, inima i se umplu de
dorul copilei care ar fi trebuit să fie acolo. Te rog, Doamne,
însănătoşeşte-mi copilaşul.
— A sosit vremea să o ală ptez din nou pe cea mică , spuse ea cu
voce tare.
Henri ridică mâ na şi, cu o blâ ndeţe nebă nuită din partea unui
bă rbat atâ t de vâ njos, aranjă o şuviţă rebelă din pă rul ei.
— Eşti o femeie cu un suflet de aur. Nu ştiu dacă am să te merit
vreodată .
Ea încercă să râ dă , dar nu reuşi.
— Vezi ce poftă de mâ ncare are? N-am vă zut copil care să sugă
mai lacom decâ t Elspeth.
Henri nu îşi dezlipi ochii mari şi blâ nzi de pe chipul soţiei sale.
— Nu ştiu de ce Domnul a hotă râ t să ne unească destinele, dar îi
mulţumesc în fiecare zi pentru acest dar nepreţuit, murmură el.
Dorul din sufletul Louisei începu treptat să se ostoiască . Era ca
şi cum, pe lâ ngă cuvintele soţului să u, ar fi auzit glă suind o altă voce. În
acea voce era atâ t de multă iubire, încâ t tâ nă ra nu putu decâ t să
accepte pacea sufletească dă ruită de aceasta.
— Ai vrea să te rogi împreună cu mine pentru copilaşul nostru?
întrebă ea, aşezâ nd-o pe Elspeth într-o poziţie mai confortabilă .

Catherine nu mai vă zuse o aşezare care să semene cu oraşul

Halifax. Deşi trecuseră doar cinci ani de la întemeierea sa, oraşul era
atâ t de mare, încâ t ar fi putut înghiţi cu uşurinţă o duzină de sate
precum Edward, fă ră a se simţi vreo diferenţă . Pentru a procura
Lemne de foc, localnicii despă duriseră mai multe porţiuni ale
dealurilor ce împrejmuiau oraşul din trei pă rţi, şi acum ele aveau un
aspect dezolant. Aveai impresia că fortul, casele şi trotuarele
supraînă lţate din scâ nduri apă ruseră toate peste noapte, aruncâ nd în
aer pacea naturii. Energia frenetică din jurul ei aproape că o speria.
Şi zgomotul. Peste tot se auzeau pocnituri, bocă nituri şi strigă te.
Şi peste tot erau nori de praf. Stră zile gemeau de trupe ce
defilau şi dă deau onorul ducâ nd arma la umă r şi apoi coborâ nd-o
brusc lâ ngă picior. Catherine înainta gră bită pe trotuarul de lemn.
Soldaţii, nenumă ratele că ruţe, caii şi catâ rii ridicau în urma lor atâ t de
mulţi vă lă tuci de praf, încâ t tâ nă ra trebui să îşi acopere faţa cu o
batistă şi să pună un vă l pe faţa fetiţei.
Micuţa Antoinette nu era deranjată nici de zgomot, nici de praf
şi nici de faptul că totul în jur era stră in. La prima vizită , medicul îi
dă duse lui Catherine un elixir care pă ru să aibă un efect imediat asupra
Antoinettei. De câ nd începuse tratamentul, fetiţa îşi petrecea cea mai
mare parte a timpului mâ ncâ nd sau dormind. De fiecare dată câ nd se
trezea, pe feţişoara ei se citea mereu aceeaşi uimire a lipsei durerii.
Deşi ştia că Antoinette era încă prea mică pentru a-şi aminti
durerea, Catherine avea impresia că fetiţa nu suferea din cauza zarvei
de-afară pentru simplul motiv că scă pase, în sfâ rşit, de suferinţa mai
mare din interior.
Totuşi, boala îşi lă sase amprenta asupra copilei. Antoinette era
prea mică pentru vâ rsta ei. Chiar în dimineaţa aceea, medicul îi pusese
în vedere lui Catherine, cu toată delicateţea de care era în stare, faptul
că fetiţa s-ar putea să nu îşi revină niciodată complet. Suferise prea
mult şi era posibil ca trupul ei să ră mâ nă slă bit pentru totdeauna,
explicase el, îndemnâ nd-o pe Catherine să aibă mare grijă de ea şi să o
protejeze de intemperii. „Mulţumesc”, bâ iguise Catherine, îndurerată
de gâ ndul că va trebui să îi dea Louisei o asemenea veste. Totuşi,
mă car acum copila pă rea să se însă nă toşească , mai cu seamă după cea
de-a doua consultaţie – cea din acea dimineaţă – câ nd medicul se
declarase satisfă cut de ameliorarea rapidă a stă rii ei. Se pă rea că
medicamentul administrat micuţei dă dea rezultate. Fusese ciudat să -l
audă pe medic referindu-se la Antoinette ca fiind fiica ei. În timp ce
mergea pe trotuar, îndreptâ ndu-se spre hanul la care gă zduiau,
Catherine începu să o privească pe micuţă cu alţi ochi. Faptul că
medicul îi spunea copilului Elspeth pă rea să fi creat o apropiere mai
mare între cele două fetiţe. De parcă o mâ nă nevă zută ar fi fă cut şi mai
puternică legă tura dintre ele. Catherine avea acum credinţa că asta le
va uni pe viaţă , indiferent câ t de departe vor fi una de cealaltă ori câ t
de diferit va fi viitorul Antoinettei de cel al lui Elspeth.
Catherine tocmai se îndrepta spre intrarea hanului câ nd se auzi
din depă rtare o salvă de tun. Tâ nă ra tresă ri speriată . Antoinette începu
să plâ ngă , speriată fie de detună tură , fie de reacţia lui Catherine.
Aceasta privi în zare, spre portul stâ ncos, ticsit cu coră bii. Niciun vas
nu putea să acosteze sau să iasă din port decâ t dacă era remorcat de
bă rci militare cu rame.
Catherine intră în han.
— Este un fapt obişnuit să vezi atâ t de multe coră bii acostate în
port? îl întrebă ea pe funcţionarul de la recepţie.
O, nu, doamnă . Portul este de obicei plin primă vara, câ nd
Soseşte convoiul, şi sub niciun chip în această perioadă a anului,
ră spunse tâ nă rul mijindu-şi ochii şi privind cu alean pe fereastră . Nu,
se pune ceva la cale, ză u că da. Mă bate gâ ndul să mă înrolez în armată ,
să îmi fac şi eu un nume pe câ mpul de luptă . Umblă vorba că soldaţii
primesc pă mâ nt.
Catherine îi mulţumi. Tâ nă rul ră mase cu privirea aţintită asupra
portului şi a coră biilor şi nu îi observă zâ mbetul încordat. În timp ce
urca scara îngustă ce ducea spre odaia ei, femeia simţi că o trece un
fior de spaimă . Zgomotul şi necontenita chemare la luptă din locul
acesta nu erau pentru ea. Îşi dorea ca tată l ei să termine câ t mai
grabnic treaba misterioasă pentru care venise. Cu câ t mai repede se
întorceau acasă , cu atâ t mai bine.

CAPITOLUL 26

Fortul din Annapolis Royal pă rea mai ameninţă tor ca niciodată .

Pe turnuri şi pe bastioane, fluturau nenumă rate stindarde. O
parte dintre trupe se îndeletniceau cu exerciţii de tragere, fă câ nd
fortul să ră sune de pocniturile muschetelor, în timp ce restul
soldaţilor, îmbră caţi în uniforme stră lucitoare şi nă duşind sub soarele
după -amiezii, erau aliniaţi pentru inspecţie. În faţa porţilor principale,
aidoma unor crainici ai veştilor rele din interiorul fortului, era aşezată
o a doua linie de santinele. Această atmosferă marţială îl nelinişti pe
Andrew cu mult înainte să treacă de porţile interioare.
Din fort se auzi sunet de trâ mbiţe. Andrew şi oamenii să i se
vă zură nevoiţi să se ferească din calea unei trupe de cavalerie care
trecu în galop pe lâ ngă ei. Andrew recunoscu în fruntea trupei pe
aghiotantul unui alt avanpost.
— Care sunt veştile? îi strigă Andrew.
Ofiţerul se întoarse cu faţa spre el şi, recunoscâ ndu-l, îl salută ,
după care îi aruncă un râ njet fioros ce îi îngheţă sâ ngele în vine.
— Ră zboi! strigă bă rbatul din goana calului.
Stră duindu-se să îşi pă streze cumpă tul, Andrew le fă cu semn
oamenilor să i să înainteze, după care se întoarse cu faţa înainte.
Trecură că lare peste podul mobil din lemn. Deşi soldaţii din
regimentul să u erau la fel de pră fuiţi şi de osteniţi ca el, Andrew se
simţi obligat să facă puţină ordine.
— Caporal, încheie-ţi nasturii la tunică ! Soldaţi, aliniaţi-vă cum
se cuvine! Spatele drept, pieptul în afară , generalul este cu ochii pe voi!
Deşi aceste cuvinte erau rostite mecanic, de nenumă rate
generaţii încoace, ori de câ te ori soldaţii din colonii soseau la
garnizoana principală , de această dată ele se dovediră a fi adevă rate.
Generalul Whetlock se afla într-adevă r acolo. Stă tea în picioare
lâ ngă steagul de pe terenul de defilare, vorbind cu un grup de ofiţeri.
Andrew descă lecă , aruncă hă ţurile stegarului şi traversă în
grabă curtea plină de colb.
— A, Harrow! Ai sosit şi dumneata, aşadar. Probleme pe drum?
fură cuvintele cu care îl întâ mpină generalul.
— Niciuna, domnule general, ră spunse Andrew, luâ nd poziţie de
drepţi şi salutâ ndu-l cu emfază . De ce? Ar fi trebuit?
La auzul acestei întrebă ri, nu doar Randolf Stevenage, ci mai
mulţi ofiţeri pufniră indignaţi, râ njind superior spre el. Andrew se
stră dui să nu le dea atenţie. Cunoştea faptul că ofiţerii de la garnizoana
principală aveau tendinţa de a nu-i considera pe ofiţerii din
avanposturi mai acă tă rii decâ t nişte simpli colonişti.
— Aşadar nu ai aflat ultima noutate, spuse generalul,
întrerupâ ndu-i şirul gâ ndurilor.
— Domnule general, gonim pe cai de două zile. În tot acest timp,
nu am vă zut ţipenie de om pe drum.
Fapt nefiresc pentru această perioadă a anului. Nu întâ lniseră
pe nimeni. Niciun că ruţaş, nicio că ruţă , niciun negustor francez.
— Vino în biroul meu! îi spuse generalul, după care se întoarse
spre adunare. Ştiţi care sunt ordinele. Aveţi întrebă ri?
— Nu, domnule general, veni ră spunsul în cor.
— Prea bine, fă cu generalul, dâ nd din cap.
Andrew se întoarse la oamenii să i şi le spuse să se îngrijească de
cai, după care îl urmă pe general în clă dire. Iniţial fusese bucuros să -i
vadă pe Randolf Stevenage încă lecâ nd şi îndepă rtâ ndu-se în fruntea
altei trupe, dar acesta se opri lâ ngă porţile principale ale fortului şi îi
aruncă o privire triumfă toare, care ar fi bă gat în sperieţi pe oricine,
oricâ nd. Acum, câ nd fortul era plin de strigă te, sunet de trâ mbiţe,
steaguri, praf şi soldaţi, această privire îl umplu pe Andrew de
nelinişte.
— Pofteşte, Harrow, pofteşte înă untru.
De sub sprâ ncele sale albe şi stufoase, generalul îi aruncă o
privire pă trunză toare, ce declanşă un semnal de alarmă în inima
tâ nă rului. Situaţia era la fel de neplă cută precum atmosfera marţială
din fort, întrucâ t generalul era un prieten vechi al familiei Harrow.
Andrew ră mase în poziţie de drepţi. Generalul îşi scoase
cureaua şi i-o înmâ nă ordonanţei.
— Aşteptă m să mai sosească ofiţerii câ torva regimente din Port
St. John şi câ ţiva…
O a doua ordonanţă bă tu la uşă .
— Cu permisiunea dumneavoastră , domnule general, raportez
că domnul colonel Lewis şi oamenii să i tocmai au intrat în fort.
— Spune-le să ni se ală ture numaidecâ t!
Fă ră să spună nimic, generalul desfă şură pe birou o hartă mare
a Acadiei. Andrew simţi un fior de groază câ nd vă zu numă rul mare de
regimente menite să împâ nzească ambele linii de coastă ale mult
iubitului să u golf Cobequid.
— Harrow, care era starea regiunii pe care o ai în subordine
câ nd ai plecat? îl întrebă generalul, studiind în continuare harta.
— Stare de pace, domnule. Aş putea să întreb…
— Toate la timpul lor. Câ ţi oameni ai lă sat la fort?
— Nici două duzini, dintre care zece sunt bolnavi de gripă . Eu
am primit ordin să mă prezint aici cu un contingent format din cei mai
buni oameni. Domnule general…
Fu întrerupt de un tropă it de cizme. Întorcâ ndu-se, Andrew
vă zu apropiindu-se şase bă rbaţi îmbră caţi în uniforme ponosite.
Ofiţerul de rang superior, colonelul Thomas Lewis, intră primul şi îl
salută pe general.
— Domnule general, mă prezint la raport, spuse acesta.
— Prea bine. Domnilor, presupun că îl cunoaşteţi pe domnul
că pitan Harrow.
 Toată lumea dă du din cap afirmativ.
— Aşa. Bă nuiesc că aţi auzit ultimele noută ţi. Ba nu, desigur că
nu aveaţi cum. Ei bine, veştile nu sunt în întregime rele. Să începem cu
partea cea mai urâ tă . Domnilor, vă înştiinţez cu pă rere de ră u că
generalul Braddock a fost ucis pe câ mpul de luptă .
Se auzi un murmur general. Nimă nui nu-i venea să creadă .
Generalul Braddock, cu numeroasele sale bă tă lii câ ştigate, era o
legendă vie a timpurilor sale.
— Acum zece zile s-a dat o bă tă lie în Monongahela, continuă
generalul Whetlock. Generalul a condus o armată formată din colonişti
recrutaţi din sud, cu o pregă tire militară precară , şi doar câ ţiva soldaţi
cu experienţă sosiţi din Anglia. S-au ciocnit de o armată formată din
opt sute de soldaţi francezi de carieră şi un numă r necunoscut de
indieni.
Numă rul îi uimi pe toţi. În fortul condus de Andrew, abia dacă
activau şaizeci de soldaţi, iar aceştia trebuiau să supravegheze un
teritoriu ce presupunea un drum de patru zile că lare în orişicare
direcţie. Opt sute de soldaţi de carieră constituiau jumă tate din trupele
britanice din întreaga Acadie.
— Ţinta noastră era cucerirea fortului Duquesne, continuă
generalul. Cu regret trebuie să vă spun că acest lucru nu s-a întâ mplat.
Armata generalului Braddock a fost nevoită să se retragă şi a suferit
pierderi grave. Generalul a fost doborâ t în timpul retragerii.
A urmat o tă cere ca de mormâ nt. Pe feţele tuturor se citea
stupoarea.
— Mă scuzaţi, domnule general, dar câ t de grave au fost
pierderile? întrebă într-un sfâ rşit colonelul Lewis.
— Foarte… Hmm… Chiar foarte grave, ră spunse generalul, cu
obrazul zvâ cnind. Noi am pierdut în jur de cinci sute de oameni.
Francezii, doar două zeci şi trei.
Tră gâ nd cu ochiul spre ceilalţi ofiţeri, Andrew citi pe feţele
tuturor o sete crescâ ndă de ră zbunare. Clă tină aproape imperceptibil
din cap, dorind să poată spune sau să poată face ceva pentru a preveni
concluzia dezastruoasă ce plutea în aer.
— Cealaltă veste este mai bună , continuă generalul, încercâ nd
să se reculeagă şi afişâ nd un aer mai optimist. Cu ajutorul flotei din
Halifax, am atacat şi am cucerit Port Royal. Ceea ce înseamnă că
francezii nu mai au acces la mare nică ieri în golful Fundy.
Şi că înfrâ ngerea armatei de uscat îi va înverşuna şi mai mult pe
ofiţerii de faţă , realiză Andrew.
— Ce ordonaţi atunci să facem, domnule general?
— Da. Într-adevă r. Să ne îndreptă m atenţia spre viitor, zise
generalul, desfă şurâ nd harta Acadiei cu un gest ce pă rea să spună că el
era cel ce ţinea în mâ nă soarta întregii regiuni. Demnitarii francezi din
Acadia s-au adunat ieri în Halifax. Ei bine, domnilor, noi nu îi vom mai
lă sa să plece.
Simţind că se clatină la auzul acestor cuvinte, Andrew se sprijini
cu mâ inile de pervazul ferestrei din spatele lui, dar sufletul îi era
cuprins de panică .
— Guvernatorul Lawrence a hotă râ t, cu acordul mai-marilor
armatei şi flotei din Acadia, că este mult prea mare riscul ca francezii
să se folosească de pierderile noastre pe câ mpul de luptă pentru a se
ră zvră ti.
Andrew îşi drese vocea.
— Mă iertaţi, domnule general, dar aceste presupuneri se
bazează pe vreo dovadă concretă ?
— Numă rul tâ lhă riilor la drumul mare a crescut în toată Acadia,
mai puţin în regiunea dumitale, ră spunse Whetlock. Dar asta nu are
importanţă , continuă el, înlă turâ nd printr-un gest această excepţie
nesemnificativă . Problema noastră actuală este ameninţarea pe care o
reprezintă coloniştii francezi.
— Într-adevă r, murmură Lewis, aruncâ ndu-i lui Andrew o
privire ameninţă toare.
— Francezii au refuzat de nenumă rate ori să depună jură mâ ntul
de supunere faţă de Coroana britanică . Deşi le-am atras atenţia asupra
consecinţelor, şi-au bă tut joc de avertiză rile noastre. Acum vor plă ti
pentru asta.
Nu! strigă tul din inima sa a fost atâ t de puternic încâ t Andrew
crezu că fusese auzit de toţi. Simţi că i se face greaţă şi un fior rece îi
stră bă tu întreaga fiinţă . Nu este cu putinţă. Ei nu sunt o ameninţare.
Trăim în pace unii cu alţii.
— De bună seamă că trupele noastre ar putea pă trunde pe
teritoriul duşmanilor, nimicindu-i pâ nă la ultimul – continuă generalul
Whetlock – dar, întrucâ t acest grup a fost paşnic în trecut,
guvernatorul Lawrence a hotă râ t să procedă m cu moderaţiune în acest
caz. Să îi lă să m să creadă că se bucură în continuare de neatâ rnare.
Deşi această tactică este una anevoioasă şi… Costisitoare.
Generalul îşi îndreptă spatele.
— Toţi coloniştii francezi din Acadia vor fi ridicaţi numaidecâ t şi
îmbarcaţi pe coră biile Maiestă ţii Sale, cu care vor fi transportaţi în
provinciile franceze din sud sau chiar înapoi în Franţa, ordonă el.
— Era şi timpul, mormă i Lewis. Să fie stră mutaţi într-un loc
unde să nu poată face niciun ră u.
— Dar nu fac niciun ră u aici, protestă Andrew.
— De ajuns, Harrow!
Era clar că generalul Whetlock se aşteptase la o asemenea
replică din partea lui.
— Colonele Lewis, dumneata şi oamenii dumitale veţi merge
spre sud, pâ nă în Antoineville, vezi aici pe hartă . La întoarcere, veţi
aduce cu voi toate persoanele de naţie franceză din toate satele de pe
această rută . Ordonanţa mea a pregă tit deja liste cu numele acestora.
Verificaţi-le cu atenţie! Coră biile vor sosi în port poimâ ine noapte, ceea
ce înseamnă că trebuie să vă mişcaţi repede.
— Aşa vom face, domnule general.
Nu lă saţi pe nimeni să scape. Bă rbaţi, femeii, copii, ridicaţi-i pe
toţi! în sarcina voastră cad patru sate. Puneţi mâ na pe toate
Că ruţele de care aveţi trebuinţă . Luaţi tot ce este de valoare. Tot
ce lasă în urmă francezii are să intre în posesia Coroanei. Aveţi
Întrebă ri?
 — Niciuna, domnule.
Prea bine. Dă -i bă taie, domnule colonel, şi întoarce-te fă ră de
Întâ rziere!
— Whetlock ră spunse la saluturile ofiţerilor şi îi fă cu semn lui
Andrew să ră mâ nă .
— Închide uşa, Harrow, spuse el după ce ieşiră ceilalţi.
— Da, domnule.
Andrew se conformă , după care reveni în faţa biroului
generalului.
— Un singur lucru mă opreşte să te trimit în faţa curţii marţiale
sub acuzaţia că nu te supui ordinelor directe în faţa inamicului! ră cni
el, clocotind de mâ nie. Ceea ce îţi amintesc că se pedepseşte cu
spâ nzură toarea. Acel lucru este respectul pe care îl port familiei
dumitale. Am auzit că ai început să te ataşezi prea tare de vecinii
francezi ai dumitale. Acesta este motivul pentru care ai fost chemat aici
şi un alt regiment a fost trimis să preia controlul asupra zonei.
Whetlock clă tină din cap. Gâ tul să u încordat, cu venele umflate
semă na cu al unui taur bă trâ n.
— La urechile că pitanului Stevenage au ajuns nişte zvonuri câ t
se poate de tulbură toare. Pâ nă acum am înclinat să nu îi dau crezare,
dar avâ nd în vedere vorbele pe care le-ai rostit de faţă cu colonelul
Lewis, acum câ nd suntem în ră zboi cu francezii…
— Pot să întreb ce v-a spus Stevenage?
Doamna Stevenage a aflat de la cineva din Edward că soţia
Dumitale s-a înhă itat cu inamicul.
— Aşa ceva nu este cu putinţă , domnule, spuse Andrew, fă ră a
putea să -şi scoată din minte imaginea lui Matty Dwyer, nevasta
că ruţaşului. Soţia mea nu a avut în viaţa ei legă turi cu vreun inamic al
Angliei. Mă simt obligat să protestez…
Mâ nios, Whetlock îi fă cu semn cu mâ na să tacă .
— Harrow, îţi ordon pe această cale să îţi iei oamenii şi să ridici
toate persoanele din cele două sate franceze aflate la nord de
Annapolis Royal, după care te vei întoarce, te vei prezenta aici la
raport şi îmi vei înainta demisia dumitale din armata Maiestă ţii Sale.
De această dată , Andrew fu incapabil să îşi ascundă groaza.
— Domnule general…
— Ori asta, ori ai să fii demis oficial din corpul militar,
dezonoare ce îţi va pă ta reputaţia pe veci.
Generalul Whetlock se aplecă peste masă , cu ochii scă pă râ nd de
mâ nie.
— De îndră zneşti să nu te supui ordinului ce ţi l-am dat, voi avea
grijă să fii trimis înapoi în Anglia în lanţuri, m-ai înţeles?!

CAPITOLUL 27

Louise nu ştia cu siguranţă dacă fusese deşteptată de strigă tele

vecinilor sau de lumina torţelor, reflectată de geamul ferestrei din
dormitor. Larma pă rea să crească odată cu lumina pe mă sură ce îşi
deschidea ochii, trezindu-se dintr-un vis dulce într-o realitate de
coşmar. Câ nd se ridică în şezut, vă zu că Henri îşi lua deja pantalonii.
— Ce se întâ mplă ?
Henri se întoarse că tre ea şi Louise citi pe tră să turile puternice
ale feţei lui faptul că el ştia. În ciuda dezordinii şi a vacarmului de
afară .
Soţul ei ştia deja ce se întâ mplă .
— Îmbracă -te şi pregă teşte toate cele de trebuinţă , îi spuse el
calm.
— Bine, dar…
— Eu mă duc la papa Jacques. Dintre toţi, el trebuie să ştie ce se
întâ mplă .
Înainte de a ajunge în odaia de la intrare, uşa fu izbită de perete.
— Henri!
— Sunt aici.
Eli, fratele Louisei, dă du buzna înă untru.
— Englezii! Vin englezii!
 — Stai jos şi te linişteşte. Nu avem cum să ştim ce să facem pâ nă
nu ştim ce se întâ mplă .
Henri îl împinse pe tâ nă r pe scaunul de lâ ngă masă . Louise nu îşi
auzise niciodată soţul vorbind în acest fel. În locul bă rbatului care îşi
ascundea prin râ s nesiguranţa faţă de probleme şi de întrebă ri fă ră de
ră spuns, vedea acum un bă rbat stă pâ n pe el, care poruncea.
— Bine. Acum spune-mi ce ai de spus.
Eli trebuie să fi simţit, la râ ndul să u, tă ria vorbelor lui Henri,
că ci îi dă du ascultare, stră duindu-se din ră sputeri să -şi recapete suflul.
— Au venit peste noi azi-noapte.
— Cine?
— Soldaţii englezi. Ne-au strigat pe nume. Îl voiau pe papa, dar
el era la pat. Ştii că se stinge vă zâ nd cu ochii. Pâ nă şi soldaţii englezi şi-
au dat seama că nu aveau de ce să -i ia. Aşa că m-au luat pe mine. Am
încercat să -i spun omului că tu eşti conducă torul clanului, dar nimeni
nu înţelegea ce spun…
— Aşa că te-au luat pe tine.
Henri vorbea acum mai calm, încercâ nd să -l facă pe tâ nă r să nu
se abată de la subiect.
— Şi apoi ce s-a întâ mplat?
— M-au dus la fortul englez. Cu noi, cinci din Minas, printre care
şi pastorul, eram câ teva duzini de francezi cu toţii. Am recunoscut
clanuri din întregul golf, chiar şi din sate de pe celă lalt ţă rm.
Ridicâ ndu-şi privirea, Louise ză ri la ferestrele şi în pragul
că suţei sale o mulţime de torţe şi de feţe înfrigurate. Feţe ce le
aparţinuseră odinioară unor prieteni, dar pe care durerea, spaima şi
umbrele nopţii le transformaseră în nişte chipuri stră ine.
— A intrat un ofiţer, unul de vorbea limba franceză , şi a citit o
proclamaţie, care zicea…
Eli se opri gâ fâ ind şi trase aer în piept.
— Ofiţerul a spus că , din cauză că nu am semnat jură mâ ntul de
credinţă şi supunere, urmează să fim surghiuniţi cu toţii!
Şocaţi, oamenii care împâ nzeau ferestrele şi uşa casei începură
să ţipe.
— Nu pot să facă una ca asta! strigă cineva.
Linişte!
În vocea lui Henri se simţea o forţă supraomenească , o forţă ce
impunea respect. Vociferă rile conteniră numaidecâ t.
— Spune mai departe, Eli.
— Urmează să fim surghiuniţi, repetă acesta. La noapte. Soldaţii
ne-au lă sat doar pe doi dintre noi să ne întoarcem în Minas. Îi ţin încă
prizonieri pe pastor şi pe toţi ceilalţi! Au procedat întocmai cu toate
satele.
— Linişte, am spus!
Ordinul lui Henri puse din nou capă t valului de murmure care se
stâ rnise.
— Eli, câ nd au să vină ?
— În curâ nd. În câ teva ceasuri. La noapte. Vom fi îmbarcaţi pe
coră bii înainte de revă rsatul zorilor. Putem să luă m cu noi doar ceea ce
putem duce.
Louise nu se mai putu abţine.
— Şi Catherine? strigă ea. Ea nu putea să …
— Am întrebat de că pitanul Harrow. Am pronunţat corect, nu?
Captain Harrow.
— Da, ai pronunţat bine, ră spunse calm Henri.
Expresia de pe chipul să u ară ta că ştia deja ce avea să urmeze.
— Comandantul mi-a aruncat o privire plină de dispreţ, de
parcă întrebarea mea i-ar fi confirmat aşteptă rile. Ştia puţină franceză .
„Gaura aceea a fost astupată ”. Doar atâ t mi-a spus.
— Atunci ştim ce trebuie să facem, spuse Henri, îndreptâ ndu-şi
spatele şi întorcâ ndu-se spre ferestre. Aţi auzit mesajul. Întoarceţi-vă
degrabă la casele voastre şi pregă tiţi-vă .
— Şi ce facem cu animalele? strigă o voce.
Era Gerard Duprey sau, cel puţin, aşa i se pă ru Louisei.
— Luaţi cu voi doar ceea ce puteţi duce, ripostă Henri.
Louise nu îl mai vă zuse niciodată atâ t de întunecat.
 — Nu pot să ne facă una ca asta!
— Aici este patria noastră ! se auzi strigâ nd o altă voce. Tră im pe
aceste meleaguri de opt generaţii încoace! Nu pot să …
— Să nu mai aud niciun cuvâ nt! îi tă ie vorba Henri. Nu în seara
aceasta. De vin să ne ia, trebuie să fim pregă tiţi. Câ t mai pregă tiţi.
— Şi dacă e iară şi doar o simplă ameninţare?
Henri clă tină din cap.
— Nu îi ţin prizonieri pe pastor şi pe toţi ceilalţi doar pentru a
face ameninţă ri. Duceţi-vă de vă pregă tiţi!
Louise începu să tremure din tot corpul. Era gata-gata să se
pră buşească .
— Dar ce are să se întâ mple cu copilaşul meu?! Ce are să …
Henri traversă încă perea cu viteza fulgerului şi o cuprinse
strâ ns
În braţele sale puternice.
— Da, Louise, du-te de-ţi pregă teşte copilaşul, îi spuse el încet,
dar ferm.
— Bine, dar…
— Trebuie să ne gră bim, zise Henri cu vocea calmă , dar
transmiţâ ndu-i din priviri că şi el simte aceeaşi disperare.
Câ nd fu sigur că Louise nu va mai spune nimic, acesta se
întoarse cu faţa spre ceilalţi, fă ră a-şi lua braţul din jurul soţiei sale.
— Duceţi-vă de vă pregă tiţi câ t puteţi de bine! spuse el.
— Cai! Aud tropot de copite! se auzi ţipâ nd din spate o voce de
femeie.
— Nu mai avem timp de pierdut. Gră biţi-vă , îi îndemnă Henri.
Oamenii se împră ştiară cu repeziciune. Bocetele şi ţipele lor se
înteţeau pe mă sură ce tropotul cailor se auzea tot mai desluşit.
— Nu poate fi adevă rat, rosti Louise cu o voce ră guşită ,
întorcâ ndu-se spre soţul să u şi privindu-i cu ochii înnebuniţi de
groază . Ce să mă fac cu Elspeth?
— Trebuie să o luă m cu noi, îi ră spunse Henri tă ios, dâ ndu-i de
înţeles că nu era nici timpul şi nici locul potrivit pentru o discuţie în
contradictoriu.
— Să o luă m? repetă ea cu glasul stins. Dar nu pot…
— Nu putem să o lă să m, ră spunse soţul ei. Nu putem să o lă să m
singură , nu-i aşa? Nu-ţi dai seama că ei cred că e de naţie franceză ? Ar
putea sfâ rşi în vâ rful unei baionete.
— Of, Doamne, Dumnezeule, bâ igui Louise. Nu cred să existe
vreun soldat cu inima atâ t de haină .
— Îmbrac-o gros. Are să fie rece pe corabie, spuse Henri, după
care se îndepă rtă , strâ nse dintr-o mişcare pă turile de pe pat şi începu
să pună într-o legă tură cele trebuincioase pentru destinaţia
necunoscută că tre care porneau.
Deznă dă jduită , Louise ră mase ţintuită locului.
— Henri, copilaşul meu…
— Ştiu, iubirea mea, ştiu, spuse el continuâ nd să se mişte de
colo colo, adunâ nd şi îndesâ nd una şi alta într-o desagă . Roagă -te, dar
nu sta! Trebuie să ne mişcă m. Repede.

Andrew că lă rea în fruntea soldaţilor şi se ruga fierbinte.

Doamne, spune-mi ce să fac. Spune-mi acum, rogu-Te!
Cuvintele se înă lţau în mintea sa ca o litanie rostită în ritmul
tropotului de copite.
Pe lâ ngă oamenii să i, mai luase în primire un detaşament de la
garnizoană . Locotenentul detaşamentului era un ofiţer mai tâ nă r, cu
privirea ascuţită şi aspră , ce nu îl scă pa din ochi. Era clar că fusese
avertizat de că tre un superior sau chiar de că tre general, dar Andrew
era prea speriat şi dezorientat pentru a-i da vreo importanţă . Ce ar
trebui să facă ? Dacă refuză să se supună unui ordin direct? Ar fi
aruncat în lanţuri, trimis înapoi în Anglia şi spâ nzurat numaidecâ t. Ce
s-ar întâ mpla cu Catherine şi cu fetiţa lui? Fetiţa. Fetiţa. Durerea
creştea în el precum lumina unui far izbit de talazurile nă prasnice ale
furtunii de emoţii ce se iscase în fiinţa lui. Unde era fetiţa lui, unde era
Elspeth acum?
Încetini calul, apoi se opri. În spatele lui, că lă reţii se opriră
buluc, iscâ nd în jur nori de praf şi de pietre. Locotenentul se apropie
de Andrew, ţinâ nd o mâ nă pe spadă şi tră gâ nd furios hă ţurile calului
cu cealaltă .
Andrew nu spuse nimic. Din noianul de sentimente şi gâ nduri
contradictorii ce îl chinuiau, simţi înă lţâ ndu-se o convingere fermă . Nu
putea să ridice nişte oameni nevinovaţi din casele lor. Era ferm convins
de asta, în pofida tuturor argumentelor, temerilor şi loialită ţilor ce se
bă teau cap în cap în mintea lui. Era singura direcţie clară ce i se
ară tase în rugă ciunile sale, ală turi de o hotă râ re atâ t de fermă , încâ t
nici chiar durerea din inimă nu putea să îl împiedice să -i vadă
adevă rul.
Totuşi, în momentul în care luă această hotă râ re, singura pe
care o putea lua într-o noapte atâ t de dureroasă , inima îi fu cuprinsă de
panică . Soţia mea. Fetiţa mea.
Locotenentul îşi trase calul lâ ngă al să u.
— Domnule că pitan, am primit ordin să ne gră bim! strigă el.
— Eu…
Andrew se opri.
Linişte! strigă el.
În tă cerea care se aşternu brusc, auzi mai clar huruitul roţilor,
fornă itul animalelor, ţipetele şi gemetele.
De după cotitură apă ru un că lă reţ.
— Cine e acolo?
— Că pitanul Harrow şi soldaţi din garnizoana din Annapolis
Royal.
— A, bine. Sunt că pitanul Falton. Mă bucur să te vă d, Harrow. Ce
vâ nt vă aduce pe aici?
— Am primit ordin să ridică m cetă ţenii din două sate franceze
aflate la nord de Annapolis Royal.
— Atunci puteţi să faceţi cale întoarsă , zice Falton, întorcâ ndu-şi
calul. Daţi-i bice acolo în spate!
Andrew nu era sigur că a auzit bine.
— Poftim?
 — I-am ridicat noi pe toţi la întoarcere. Drumul ducea direct
că tre ei, iar colonelul a spus că am putea să îi luă m noi dacă avem timp.
Lasă -mă să -ţi zic că am avut ceva bă tă i de cap pe drum încoace.
Deşi se simţi uşurat pe moment, inima i se înfioră din nou la
auzul ţipetelor şi strigă telor rostite într-o altă limbă , cuvinte ce sunau
ca nişte nume.
— Urâ tă treabă , urâ tă de tot, fă cu că pitanul Falton, ştergâ ndu-şi
fruntea.
— Aşa stâ nd lucrurile, bă nuiesc că nu v-ar strica nişte oameni în
plus.
Faţa ofiţerului se lumină .
— Ar fi o adevă rată mană cerească ! Ai putea să te lipseşti de
câ ţiva oameni?
— Poţi să îi iei pe toţi. Singurul nostru ordin era să îi ridică m pe
locuitorii acestor sate, iar voi aţi fă cut-o deja – spuse Andrew,
îndepă rtâ ndu-se de mulţimea care se apropia în spatele că pitanului. Îţi
predau comanda, Falton. Trebuie să plec fă ră întâ rziere.
— Bine, domnule că pitan, dar domnul general… încercă să
protesteze locotenentul, ridicâ ndu-şi mâ na înmă nuşată .
— Ordinul a fost executat! ră spunse Andrew, întorcâ ndu-se în
direcţie opusă şi dâ nd pinteni calului. Fetiţa mea are nevoie de ajutorul
meu! Trebuie să plec neîntâ rziat!

CAPITOLUL 28

Louise împacheta, chinuindu-se să ţină piept durerii şi panicii

care o invadaseră . Henri se ivi lâ ngă ea.
— Eşti gata?
— Cred că … D-da, am…
— În regulă . Haide, ia fetiţa, trebuie să mergem degrabă să
vedem ce fac Jacques şi Marie.
— Dar asta e că suţa mea! gemu Louise. Henri, ce are să se
întâ mple cu copilaşul nostru?… Nu putem pleca pâ nă nu se întoarce
Catherine! Henri îi strâ nse braţul mai puternic.
— Taci, rogu-te. Se aud soldaţii şi caii. Britanicii sunt aici,
Louise. Sunt aici.
Louise vă zu suferinţa, încordarea şi neputinţa din ochii lui.
Dincolo de fereastra lor se auzi ră sunâ nd o trâ mbiţă , un semnal atâ t
pentru soldaţi, câ t şi pentru ea însă şi.
— Da. Atâ t putu să zică . Da.
— Bine, fă cu Henri, aruncâ ndu-şi pe umă r sacul voluminos. Dă -
mi copilul! Tu ia mâ ncarea. Aşa. Să mergem.
În timp ce goneau pe uliţă spre casa pă rinţilor ei, Louise mai avu
timp să arunce o privire în urmă . O ultimă privire. O privire fugară
asupra a tot ceea ce fusese smuls din viaţa, din inima şi din braţele ei.
Apoi vederea îi fu blocată de cinci soldaţi ce se iviră de după colţ,
că lare pe nişte cai mă tă hă loşi şi nă duşiţi, ce fornă iau şi scoteau
vă lă tuci de abur pe nă ri. Louise izbucni în plâ ns, întinzâ nd braţele spre
că minul ce îi fusese furat pentru totdeauna.
Henri nu avea nicio mâ nă liberă , aşa că trecu în spatele ei şi o
îndrumă să meargă înainte, spunâ ndu-i simplu:
— Trebuie să îl ajută m pe papa Jacques.
Că lă reţii strigară ceva. Deşi nu le înţelegea limba, semnificaţia
vorbelor era limpede pentru Louise. Soldaţii îşi agitară torţele şi
să biile, obligâ ndu-i să iuţească pasul. Auzind tropotul copitelor şi
strigă tele că lă reţilor, fetiţa se trezi şi începu să plâ ngă speriată .
— Jacques! Jacques! Casa mea, lucrurile mele, viaţa mea! se auzi
strigă tul mamei sale prin tumultul de ţipete şi bocete, torentul de
comenzi rostite cu asprime în limba engleză şi tropă itul cailor
înnebuniţi.
Calmul Mariei dispă ruse ca un fuior de fum în vâ ntul tot mai
aprig al nopţii. Femeia apă ru ră vă şită pe verandă , agitâ ndu-şi braţele.
— Henri! Henri! Ce să mă fac? Soldaţii, soldaţii au…
Henri o fă cu să tacă , punâ ndu-i în braţe copilul ce plâ ngea, şi o
îndemnă să intre degrabă în casă . Marie îşi întoarse privirea spre fiica
sa. Pe faţa femeii mai în vâ rstă şiroiau lacrimi, iar în lumina torţei,
ochii ei înnebuniţi de groază pă reau afundaţi în orbite.
— Ce ne facem, Louise? Soldaţii!
— Linişteşte-te, spuse Louise ridicâ nd vocea pentru a acoperi
ţipetele speriate ale fetiţei. Ai să sperii copila!
Marie îşi privi fiica, dar nu vă zu decâ t soldaţi şi noapte. Louise
procedă la fel ca Henri. Se apropie de mama sa şi o strâ nse în braţe,
aplecâ ndu-se peste bebeluşul care continua să ţipe.
— Linişteşte-te şi ai grijă de copilă , şopti ea ră guşit în urechea
maică -sii.
— Da. Copila… Desigur.
Marie îşi coborî privirea că tre fetiţa pe care o ţinea în braţe şi,
legă nâ nd-o, reuşi să se liniştească şi să alunge un alt gâ nd alarmant ce
îi dă dea tâ rcoale.
— Dar, Louise, copila ta… Antoinette…
Se auziră apropiindu-se la trap nişte soldaţi. Apoi aceştia se
opriră , întoarseră caii şi strigară ceva trupelor care mă rşă luiau în
urma lor, împungâ nd cu lă nci şi muschete mulţimea tâ nguitoare
pentru a se mişca mai repede.
— Henri! strigă Louise prin uşa deschisă .
— În regulă , trebuie să pornim, ră spunse Henri, ivindu-se în
cadrul uşii cu un alt bebeluş.
După el apă ru Philippe, fratele Louisei, de braţul că ruia se
sprijinea Jacques. Acesta înainta anevoie, lă sâ ndu-se cu toată greutatea
pe braţul fiului să u.
Marie îşi dă du seama că celă lalt fiu al ei lipsea.
— Eli! ţipă ea. S-a dus să îi anunţe pe cei de la fermele
îndepă rtate şi încă nu s-a întors! Cum…
— Să speră m că nu are să se întoarcă deloc, ră spunse Henri,
întunecat la faţă , în timp ce conducea familia înainte, spre a se ală tura
mulţimii îndurerate. Să speră m că mă car unul dintre noi a reuşit să
scape de zidul englezilor şi să se refugieze în pă dure.
— Dar, fiul meu! jeli Marie. Ce…
 — De ajuns, Marie, spuse Jacques.
La gâ ndul celor sugerate de Henri, bă trâ nul se îndreptă din
spate îndeajuns pentru a conferi greutate celor câ teva cuvinte rostite.
— Trebuie să fim tari, continuă el. Trebuie să fim calmi.
— Dar oamenii nu au fost nici tari, nici calmi în timp ce erau
mâ naţi ca nişte dobitoace afară din satul lor şi dincolo de râ ul Minas.
Pă reau un uriaş cortegiu funerar, din care se ridicau, nebă gate în
seamă de soldaţii britanici, bocete şi vaiete. Aruncâ nd în jur priviri
înnebunite, Louise vă zu cum întreaga sa lume se destramă sub ochii ei,
şi cum noaptea şi furtuna îi transformă pe toţi prietenii să i în nişte
stră ini.
— Îl vezi pe soţul lui Catherine? îl întrebă ea pe Henri.
— Nici urmă de el. Că pitan Harrow! strigă el spre cel mai
apropiat soldat.
Că lă reţul – un ofiţer, judecâ nd după tresele aurii de pe umă r – îi
ră spunse printr-un râ set aspru, apoi îşi întoarse faţa şi strigă ceva unui
bă rbat din faţă . Celă lalt ofiţer se întoarse şi aruncă o că ută tură cruntă
spre Henri.
— Prieten cu Harrow? îl întrebă el într-o franceză stricată .
— Prieten! Da, prieten!
Louise simţi cum i se strâ nge inima câ nd vă zu privirea pe care i-
o aruncară soţului ei. Totuşi, Henri strigă :
— Unde este?
Cei doi ofiţeri strigară ceva în limba lor, acoperind tumultul
mulţimii. Fu rostit numele lui Harrow, iar ofiţerii clă tinară din cap cu
dispreţ. Lui Henri şi Louisei nu li se dă du nicio altă explicaţie.
Lâ ngă debarcader erau adunate mai multe trupe.
— De ce trebuie să ne mâ ne aşa? gemu Jacques.
— Să nu ne lase timp să ripostă m, ră spunse Henri, gâ fâ ind la
râ ndul să u din cauza încă rcă turii şi a grabei. Şi pentru a prinde
refluxul. Ia uită -te acolo!
La capă tul lungului debarcader, în lumina torţelor, aşteptau mai
multe ambarcaţiuni decâ t vă zuse Louise în toată viaţa ei. Erau nave
costiere înguste, pe care aveau să fie îmbarcaţi locuitorii satului Minas,
împreună cu toate puhoaiele de oameni ce se revă rsau de pe toate
drumurile, împinşi, împunşi cu lă ncile şi mâ naţi ca nişte animale, spre
debarcader, într-o linie lungă a suferinţei, luminată de torţe.
La intrarea în debarcader, panica din inima Louisei crescu
precum un talaz uriaş ce se îndreaptă spre ţă rm. Tâ nă ra se întoarse şi
încercă să îşi croiască drum prin mulţimea ce se aduna tot mai strâ ns
în jurul ei, începâ ndu-şi lungul marş că tre mare.
— Louise!
Femeia se aruncă în oamenii ce îi fuseseră odată prieteni,
strigâ nd cu o putere ce pă rea să îi sfâ şie pieptul:
— Fetiţa mea!
— Louise, nu!
Se trezi cu o lance îndreptată spre faţă . Vâ rful suliţei, lung de
aproape jumă tate de metru, stră lucea gă lbui şi ameninţă tor în lumina
torţelor. Pentru o clipă , Louise simţi impulsul de a se arunca în vâ rful
lă ncii şi de a pune astfel capă t suferinţei.
— Haide, Louise, trebuie să vii cu mine, o îndemnă Henri cu o
voce tremurată , înţelegâ nd ce îi trece prin cap. Rogu-te, iubirea mea,
viaţa mea, vino cu mine acum, rogu-te!
Ea se întoarse şi se lă să pe el, simţindu-se dintr-odată prea
slă bită pentru a se ţine pe picioare.
— O, Henri, fetiţa mea este la ei.
Se ală turară lungii linii care înainta şerpuind înspre bă rci. La
capă tul debarcaderului, Henri îşi ridică gemâ nd sacul greu de pe umeri
şi îl lepă dă pe fundul urmă toarei ambarcaţiuni. Deşi se lupta cu
durerea oarbă din sufletul ei, Louise îşi dă du seama că acel geamă t
fusese singura lui formă de protest pe parcursul întregii nopţi. Totuşi,
gâ ndul îi fu acaparat în curâ nd de uriaşa pierdere, care o fă cu să se
cutremure de groază . Ambarcaţiunea se umplu şi fu împinsă în larg,
fă câ ndu-i loc urmă toarei ambarcaţiuni. Ră sunau ţipete şi strigă te din
toate bă rcile şi pe toată întinderea debarcaderului.
Oamenii strigau după cei dragi, după copii şi după pă rinţi,
glasurile unindu-li-se într-un singur bocet cutremură tor. Jeleau ceea ce
lă sau în urmă şi nu sperau să mai revadă vreodată .
La mijitul zorilor, se conturară la orizont siluetele nedesluşite
ale coră biilor spre care erau duşi. Catargele acestora despicau
ră mă şiţele nopţii aidoma unor suliţe gigantice. Vâ slaşii traseră barca
lâ ngă vas. Cei în putere fură împinşi cu lă ncile să urce pe scara de
frâ nghii. Ceilalţi fură ridicaţi la bord cu parâ me de sfoară . Louise luă
bebeluşul din braţele Mariei. Abia acum observă că fetiţa încă plâ ngea.
Ţipetele ascuţite ale micuţei o fă cură să înţeleagă câ tă nevoie avea
acest copil de ea.
Gă si puterea să o legene şi să o liniştească în timp ce era ridicată
pe puntea vasului cu ajutorul vinciului. Apucă sfoara cu o mâ nă şi fetiţa
cu cealaltă şi fu ridicată la bordul navei. Ajunsă pe punte, îl lă să pe
Henri să o cuprindă în braţele lui vâ njoase şi simţi cum acesta îşi lasă
capul să cadă pe umă rul ei. Îl auzi murmurâ nd ceva, dar cuvintele fură
înghiţite de tumultul din jurul lor. Cu toate acestea, Louise ştia că soţul
ei se roagă ; şi, deşi cuvintele se pierdeau pe aripile vâ ntului, mesajul a
ră mas, împreună cu cea dintâ i scâ nteiere fragilă de calm.
Femeia privi spre ţă rm şi îşi simţi inima cuprinsă de durere şi
de spaimă . Fetiţa ei, micuţa şi plă pâ nda Antoinette era încă acolo.
Lă sată în urmă . Abandonată .
Treptat, pe punte se aşternu tă cerea. La revă rsatul zorilor se
ză ri înă lţâ ndu-se un fuior palid de fum. Apoi un altul. Şi un altul.
Spiralele cenuşii, alimentate de nişte luminiţe ce scâ nteiau în
depă rtare, deveneau tot mai groase şi se înă lţau tot mai sus, pâ nă câ nd
cerul pă ru să se sprijine pe nişte stâ lpi uriaşi, care continuau să
crească , împingâ ndu-l în sus.
Se dă duse foc gospodă riilor lor. Fumul pă rea să strige un mesaj
tă cut tuturor. Nu mai exista cale de întoarcere.

CAPITOLUL 29
 Andrew gonea prin noapte şi vâ nt. Că lă rea mâ ncâ nd pă mâ ntul,
cum nu o mai fă cuse niciodată , ca şi cum ar fi urmă rit toate forţele
nevă zute ce îi nenoroceau viaţa. A reuşit să parcurgă într-o singură
noapte distanţa pe care o parcursese cu trupele sale în două zile.
Fusese o noapte lungă , întunecată şi chinuitoare.
Nu vedea din drum decâ t nişte fâ şii înguste pe care că deau
razele argintii ale lunii. A dat pinteni şi şi-a încurajat calul, dar după
mai bine de o oră de goană nebună , destinaţia pă rea să fie la fel de
departe ca la început. Drumul se întindea la infinit înaintea lui, ca un
coşmar ce parcă îl ameninţa că s-ar putea să nu se termine niciodată .
În tot acest timp, repeta întruna în minte, în ritmul tropotului calului,
numele drag al fetiţei sale. Elspeth.
A trecut pe lâ ngă două sate franceze sau, mai bine zis, a trecut
de două ori pe lâ ngă ră mă şiţele unor sate franceze. Nu a auzit nicio
mişcare în niciunul dintre sate, fapt ce I-a determinat să gonească şi
mai tare, ca şi cum tă cerea peisajului întunecat şi a caselor devenite
umbre ar fi prevestit ceea ce avea să gă sească la capă tul drumului.
Elspeth.
S-a oprit de trei ori să schimbe calul. De două ori a luat pă tura şi
harnaşamentul de pe calul pe care gonise şi a înşeuat noul armă sar
înainte ca hangiul cu ochii împă ienjeniţi de somn să apuce să se
dezmeticească bine. Câ nd s-a oprit a treia oară , în ceasul cenuşiu de
dinainte de revă rsatul zorilor, braţele şi picioarele îi erau atâ t de sleite
de puteri, încâ t mai că nu s-a ră sturnat cu şaua. Vă zâ nd starea
deplorabilă în care se afla, hangiul a venit la el şi, fă ră să rostească un
cuvâ nt, a luat şaua din mâ inile sale amorţite. Andrew l-a privit
înşeuâ nd calul şi şi-a turnat ulcior după ulcior de apă de ploaie din
butoiaşul din colţul clă dirii, simţind cum îi revin puterile cu fiecare
înghiţitură . Elspeth.
Ştia că ajunsese cu mult înainte de a vedea satul. Simţea în nă ri
din ce în ce mai puternic mirosul de tă ciuni arşi ce se ridica, purtat de
vâ nt, în ceaţa rece a dimineţii. Apropiindu-se, duhoarea deveni atâ t de
iute, încâ t Andrew scoase un urlet de deznă dejde. Zgomotul pă ru să
atingă inima nobilului armă sar, că ci acesta coborî ultima pantă iute ca
gâ ndul, coti înspre Minas, goni prin pă dure şi apoi ţâ şni pe câ mp,
lă sâ nd în urmă ră mă şiţele unei case ce ardea mocnit.
Andrew struni calul, uitâ ndu-se înnebunit la ruinele şi la
peisajul dezolant din jurul să u. La vederea acestora, simţi că îi trece un
fier înroşit prin inimă . Întoarse şi dă du pinteni calului. Dii!
În ziua aceea, soarele nu îndră zni să îşi arate faţa. Andrew goni
pâ nă la capă tul debarcaderului şi vă zu exodul. Simţi ca şi cum în
tabloul ce i se deschidea în faţa ochilor ar fi prins viaţă toate
coşmarurile sale cele mai groaznice, cele ce erau prea înfioră toare
pentru a rezista în amintire după ivirea zorilor. Digul lung din Edward
era acoperit de un puhoi de oameni ce jeleau şi strigau. La capă tul
debarcaderului plutea o barcă mare, iar o alta aştepta în apropiere să îi
ia locul. O a treia se îndrepta spre o corabie ce plutea singuratică în
apele golfului Cobequid. Purtate de vâ nt, dâ rele de ceaţă pictau scena
într-un cenuşiu mohorâ t, ca şi cum, ruşinată de ceea ce vedea, ziua ar fi
încercat să ascundă această oroare de ochii celorlalţi. Să o golească de
conţinut, să o şteargă din memorie.
— Să se mişte odată cei de acolo! ră cni un ofiţer, agitâ ndu-şi
sabia în direcţia unui grup restrâ ns de francezi ce aşteptau încă în
picioare la intrarea în debarcader.
Întorcâ ndu-se, Andrew îl recunoscu, nu fă ră efort, pe Randolf
Stevenage. După o noapte lungă dedicată unei sarcini execrabile, vocea
că pitanului semă na cu croncă nitul unei ciori în zorii zilei.
— Sergent, faceţi-i să se mişte odată ! Folosiţi lă ncile, dacă -i
nevoie! Corabia trebuie să prindă refluxul!
— Da, să tră iţi! Hei, voi, cei de-acolo, ridicaţi-vă lucrurile şi luaţi-
o din loc, că de nu, n-aveţi decâ t să înotaţi pâ nă în Franţa!
Andrew descă lecă şi se pră buşi pe noroiul bă tă torit. Picioarele îi
cedaseră pur şi simplu. Câ nd se ridică , fă ră ca mă car să observe că a
că zut, ză ri în ultimul grup un chip cunoscut.
— Domnule pastor!
— Hei, tu, Harrow! Opreşte-te, omule! Franţujii ă ştia…
 — Domnule pastor! strigă Andrew, fă câ nd eforturi disperate să
îşi amintească numele bă rbatului. Jean Ricard!
Un bă rbat din faţa grupului se întoarse şi îl privi cu o faţă
scheletică , transfigurată de durere şi de groază .
— I-au ridicat pe toţi! mugi acesta, recunoscâ ndu-l.
— Fetiţa mea! strigă Andrew, înşfă câ nd sutana lui Jean Ricard
pentru a-l împiedica pe acesta să se pră buşească sau să înainteze.
Unde este Elspeth?
— Oiţele mele! rosti preotul cu glasul gâ tuit. Copiii mei.
— Copilul meu, suspină Andrew. Unde este Elspeth?
Jean Ricard privea în gol, cuprins de teroare.
— Pe câ ţiva dintre noi, ne-au ţinut prizonieri în fort. Ne-au lă sat
să ieşim doar câ nd a început îmbarcarea pe ultima corabie.
— Dar fetiţa mea, domnule pastor, fetiţa mea unde este?
Jean Ricard îşi ridică anevoie braţul şi ară tă spre apele pustii.
— Acolo. Cu toate oiţele mele. Cu toţi copiii mei. Dispă ruţi
pentru totdeauna.
Mâ inile îi amorţiră brusc şi Andrew fu nevoit să dea drumul
sutanei. Clă tinâ ndu-se de groază , fă cu câ ţiva paşi înapoi şi se izbi de un
soldat. S-ar fi pră buşit dacă acesta nu l-ar fi prins. Îi luă mult timp să se
întoarcă şi să recunoască însemnele de pe uniforma soldatului.
— Sergent, încotro a pornit cealaltă corabie? bâ igui el.
— Care, domnule? Că au plecat deja doişpe şi oamenii ă ştia au
să li se ală ture acuşica.
— N-are importanţă numă rul! încotro au luat-o, te întreb!
Sergentul se holbă la el, consternat.
— Domnule, am ordin să …
— Sergent! Du grupul acesta pe debarcader, că de nu ai să li te
ală turi! ră cni un ofiţer din regimentul lui Stevenage, smucind cu furie
hă ţurile calului şi fă câ nd animalul ostenit să fornă ie şi să se cabreze în
faţa lui Andrew, obligâ ndu-l pe acesta să se retragă câ ţiva paşi. Iar tu,
bă iete, stai cuminte!
Andrew se apropie din nou.
 — Sergent…
Vorba îi fu tă iată de mâ râ itul ră guşit al lui Stevenage.
— Soţia mea ştie tot adevă rul despre câ rdă şia ta şi a preţioasei
tale Catherine cu inamicul!
— Îţi comand…
— Foarte curâ nd nu ai să mai comanzi nimă nui pe faţa
pă mâ ntului! Ordinele mele vin din partea generalului Whetlock, iar ale
domniei sale de la guvernatorul Lawrence în persoană . Le-am spus
mereu că nu eşti o persoană de încredere!
Totuşi, pe faţa lui nu se citea nicio satisfacţie, doar urmele nopţii
de coşmar prin care trecuse şi care avea să îl marcheze pe veci.
— Sergent, du grupul pe debarcader! strigă el, smucind încă
odată cu să lbă ticie hă ţurile calului.
— Andrew înconjură calul sergentului şi îi apucă strâ ns scara
şeii.
— Încotro au luat-o celelalte vase?
— Aţi lipsit toată noaptea, domnule? Fiecare corabie are o altă
destinaţie. Boston, Washington, Louisiana, toate comunită ţile franceze
de pe coasta de ră să rit care au să -i accepte pe acadieni. Mai mult de o
treime dintre ei se întorc în Franţa şi fiecare navă are să acosteze în alt
port. Adevă rul fie spus, nimeni nu se dă peste cap să îi primească .
— Poftim? fă cu Andrew dâ nd drumul scă rii.
— Pe nicio navă nu se cunoaşte destinaţia celorlalte coră bii. S-a
procedat înadins aşa.
Vocea bă rbatului deveni mai aspră .
— Doar aşa putem fi siguri că n-au să se adune să ne atace,
continuă el.
— Nu, nu poate fi adevă rat, gemu Andrew, simţind că i se
înmoaie genunchii şi că îl lasă puterile.
— Hei, tu, cel de acolo! Opreşte-te sau trag! strigă sergentul
peste capul lui Andrew.
Pastorul ignoră avertizarea şi se pră buşi în noroi, lâ ngă Andrew.
— Tu trebuie să fii omul nostru de legă tură ! îi şopti el pe un ton
imperios.
Sergentul să ri de pe şaua armă sarului să u ostenit şi se chinui să
înainteze prin noroi.
— Hei, tu, treci jos, pe debarcader! strigă el.
Jean Ricard îl scutură pe Andrew cu toată puterea ce îi mai
ră mă sese.
— Este singura cale de a şti unde am fost trimişi şi cum putem
să ne reunim!
Sergentul îl trase pe preot cu brutalitate, forţâ ndu-l să se ridice
în picioare.
— Ajunge! De nu cobori pe debarcader cu toţi ceilalţi, ai să faci
cunoştinţă cu vâ rful lă ncii mele!
Andrew se ridică şi el în picioare şi pă şi lâ ngă preot.
— Om de legă tură ? gâ fâ i el în urechea lui Jean Ricard.
— Permite-ne să îţi scriem. Te rog. Te implor! Voi da de ştire
tuturor celor pe care îi gă sesc, tuturor celor ce sunt de gă sit, iar ei vor
da, la râ ndul lor, vorba mai departe. Ştiu că asta îţi pune cariera în
pericol, dar te implor…
— Nu mai am nicio carieră . Începâ nd cu dimineaţa aceasta nu
mai fac parte din armata britanică .
Pastorul primi vestea dâ nd din cap. Nu mai era nimic de spus.
Absolut nimic.
— Ne vei ajuta?
— Da.
Ajunseră la capă tul debarcaderului. Andrew îi întinse mâ na
pentru a-l ajuta să urce în barcă , după care continuă să îl ţină strâ ns.
— Elspeth este cu Louise şi Henri. Dacă te…
— De ajuns, domnule! spuse sergentul, împingâ ndu-l brutal
înapoi. În regulă , s-a îmbarcat tot grupul!
— Le spun. Desigur că am să le spun, spuse pastorul în timp ce
barca se îndepă rta. Am auzit vorbindu-se că vasul ă sta ar merge la
Charleston. Este un port din sud. Îl cunoşti?
— Doar după nume, ră spunse Andrew, continuâ nd să -şi ţină
mâ na întinsă , ca şi cum coborâ rea ei ar fi tă iat ultimul fir care îl ţinea
în legă tură cu fiica sa. Charleston!
— Spune-le tuturor celor ce au să ia legă tura cu tine…
Aici preotul se opri, strivit la râ ndul să u de greutatea pierderii
suferite.
— Spune-le să se roage. Să nu uite să se roage pentru noi toţi!
Andrew mai stă tu acolo, nemişcat, mult timp după ce soldaţii
Pă ră siseră debarcaderul. Urmă ri încă rcarea ultimelor
ambarcaţiuni. Fuseseră trase la pupa navei, şi încă rcă tura, amarată în
spatele etamboului. Urmă ri cum se desfă şoară pâ nzele şi se ridică
ancora, iar apoi cum se îndepă rtează corabia, ieşind din golful
Cobequid şi îndreptâ ndu-se spre mai marele golf Fundy şi la sud de
acesta.
Atunci începu să plouă .

CAPITOLUL 30

Ostenită , Catherine îşi duse mâ na streaşină la ochi, încercâ nd să

se ferească de stră lucirea orbitoare a soarelui de după -amiază . Era o zi
de sfâ rşit de vară umedă şi înă buşitor de caldă . Ploile ce că zuseră în
mai multe reprize cu o zi înainte umpluseră aerul de umiditate şi
transformaseră pă mâ ntul roşu într-o mlaştină adâ ncă , din care ieşeau
aburi fierbinţi, înă lţâ ndu-se spre cer şi încetinind şi mai tare munca
anevoioasă a că ruţaşilor. Că ldura, că lă toria lungă , zgâ lţâ ielile şi efortul
de a feri fetiţa de zdruncină turile cele mai grozave ale că ruţei o fă cură
să se simtă ameţită . Catâ rii înaintau greoi, hurducă ind că ruţa prin
noroaie şi hâ rtoape.
Câ nd ajunseră în vâ rful unui deal, Catherine se aplecă înainte,
sperâ nd să ză rească un peisaj cunoscut. Sau ceva care să indice faptul
că reveniseră pe meleagurile lor. Că lă toria spre casă pă rea să dureze
mai mult decâ t cea că tre Halifax. Abia aştepta să ajungă acasă . În
că suţa ei ră coroasă . La adă post de că ldura clocotitoare a soarelui ce îi
fă cea hainele groase să i se lipească de corp.
Îşi ridică privirea spre catâ rii care se opinteau să tragă că ruţa.
Pe spină ri, le şiroiau pâ râ iaşe de nă duşeală , iar harnaşamentele le
spuziseră pielea de ră ni. I se fă cu milă de ei. Şi de ea însă şi.
Apoi vă zu o tufă mare de cucută , primul indiciu că se afla
aproape de casă . Îşi îndreptă spatele câ t putu de bine şi scrută cu
privirea povâ rnişul ce se întindea mai jos.
Sub un luminiş, ză ri poarta unei ferme franceze. Louise îi
vorbise despre familia care locuia acolo. Femeia murise vara trecută în
timpul naşterii. Fusese bolnavă de febră , şi câ nd i-a venit sorocul, a
adus pruncul pe lume, dar nu a mai avut puterea să supravieţuiască .
Mama Louisei avusese grijă de noul-nă scut timp de câ teva să ptă mâ ni,
pâ nă câ nd tată l acestuia reuşi să se înţeleagă cu nişte rude pentru
îngrijirea lui.
Catherine se lă să pe spate, oftâ nd mulţumită . Mai era puţin şi
ajungea acasă . Nu ră mâ neau de parcurs decâ t câ teva mile. Fă ră
îndoială că atâ t mai putea să reziste.
Se foi pe banchetă , încercâ nd să gă sească o poziţie mai comodă .
Fetiţa dormea liniştită . Mă car ea să se odihnească . Catherine se aplecă ,
trase pă turica la o parte şi o privi. Copila avea faţa roşie şi asudată , dar
dormea adâ nc şi ră suflarea nu îi mai era sacadată şi stinsă , ci liniştită şi
viguroasă . Se pă rea că medicamentul prescris dă dea rezultate.
Catherine zâ mbi în sinea ei, cu gâ ndul la Louise. Avea să fie atâ t de
încâ ntată . Rugă ciunile lor fuseseră într-adevă r ascultate.
Fusese o că lă torie anevoioasă , dar meritase efortul. Ba mai mult,
nu i se pusese nicio întrebare neplă cută . Era recunoscă toare pentru
asta. Ce pă cat că micuţa şi încâ ntă toarea Antoinette s-ar putea să nu-şi
revină niciodată complet! Dar acum, important era că avea să
supravieţuiască . Dacă Louise îi va asigura o creştere bună şi liniştită .
Ceea ce era, de fapt, neîndoielnic. Louise are să facă tot posibilul ca
fetiţei să îi meargă bine, era sigură de asta.
Îi aruncă pe furiş o privire tată lui să u, ce era aşezat lâ ngă ea.
John Price ră mă sese cufundat în munca sa pe tot parcursul drumului.
Nici chiar acum nu pă rea să îi observe decâ t arareori prezenţa, deşi
erau aşezaţi unul lâ ngă altul.
Gâ ndul la fetiţa ei să nă toasă îi aduse din nou zâ mbetul pe buze.
Micuţa ei Elspeth. Câ t de dor îi era de ea! Şi de Andrew. Curâ nd, foarte
curâ nd, vor fi din nou împreună , toţi trei, în că suţa lor.
Catherine înlocui pă turile fetiţei, sperâ nd că lâ na o va ocroti pe
cea mică de razele necruţă toare ale soarelui, apoi îşi schimbă poziţia,
umbrind bebeluşul cu trupul ei.
Câ nd lă sară în urmă şirurile de copaci, Catherine îşi îndreptă din
nou privirea spre poarta fermei. Se gâ ndi la copiii orfani de mamă ce
tră iau în acea casă . Nă dă jduia ca bă rbatul să -şi fi gă sit între timp o
nouă nevastă , o mamă pentru cei mici, care obişnuiau să stea ciorchine
în prag şi pe la ferestre, urmă rind pe oricine trecea pe acolo. Acum
Catherine nu reuşi să distingă nicio mişcare pe câ mp. Casă , ştia ea, se
ridica în spatele unui crâ ng de ulmi, plantaţi în urmă cu patru generaţii
şi care între timp crescuseră înalţi şi viguroşi, ferind-o de vâ nturile
nă prasnice din timpul iernii. Totuşi, nici acolo nu era niciun semn de
viaţă .
Că ruţa trecu peste o ră dă cină de copac ieşită în afară ,
zgâ lţâ indu-i trupul ostenit şi amorţit. Catherine acoperi instinctiv
corpul Antoinettei, dar în pofida efortului ei, fetiţa tresă ri. De teamă să
nu se pună pe plâ ns, femeia începu să o legene.
Ieşiră din zona împă durită . Câ nd îşi ridică din nou privirea,
Catherine observă cu stupoare că dispă ruseră toate clă dirile din
gospodă rie. În locul unde ar fi trebuit să fie casa şi acareturile, nu mai
ră mă sese decâ t un morman de cenuşă şi câ teva cioturi de lemne
carbonizate ce nu arseseră în întregime şi ieşeau acum în evidenţă ca
nişte dinţi înnegriţi într-o gură ştirbă .
Catherine pă li. Toţi acei copii. „O, Dumnezeule, nă dă jduiesc să
nu se fi aflat nimeni în casă ” murmură ea.
Gospodă ria arsese pâ nă în temelii. Catherine întoarse capul spre
tată l să u, privindu-i îngrozită . Vă zu că şi acesta studia rezultatele
acelui incendiu devastator.
 — Ce incendiu îngrozitor! bâ igui ea, simţindu-şi dintr-odată
gura uscată . A pâ rjolit totul. Este… Este înfioră tor.
John Price se mulţumi să dea din cap.
— O fi pornit totul de la o lovitură de tră snet… În timpul furtunii
de ieri?… Dumneata ce crezi, tată ?
Se întâ mplau asemenea accidente, dar foarte rar. De obicei
incendiul pornea de la un copac înalt ce era lovit de tră snet, dar în
cazul acesta, copacii fuseseră plantaţi la o distanţă considerabilă de
casă şi, deşi fuseseră afectaţi de fum, niciunul dintre ei nu pă rea să fi
fost despicat sau atins de foc.
— Eu nu cred asta, ră spunse tată l să u, tă ră gă nâ nd cuvintele.
— Să fie oare vorba de neglijenţă ? Dar sunt sigură că …
Să fi fost unul dintre copii? Dar copiii acadieni erau învă ţaţi de
mici câ t de periculos este jocul cu focul.
— Eu tind să cred că a fost o acţiune intenţionată de incendiere,
spuse tată l să u cu dezinvoltură .
Cuvintele lui o fă cură să se cutremure.
— Intenţionată ? Dar indienii nu au trecut pe aici de ani de zile.
Tată l să u clă tină din cap.
În acel moment, Catherine înţelese. Nu ştia cum, dar dintr-odată
realiză ceea ce se întâ mplase. Un fior de gheaţă îi stră bă tu întregul
corp şi începu să tremure, în ciuda arşiţei de afară . Armata. Armata
britanică fă cuse asta. Dar de ce?
Îşi întoarse privirea spre tată l să u. Ce va crede atunci câ nd îşi va
da seama care-i adevă rul?
John Price se ridicase şi stă tea acum cu picioarele depă rtate
Pentru a-şi menţine echilibrul, observâ nd cu ră ceală scena din
faţa lui. Nu era nici urmă de groază în privirea lui. Sau de stupoare. În
schimb, îl vă zu dâ nd aproape imperceptibil din cap, ca şi cum ar fi
aprobat cele vă zute.
Într-o clipă , Catherine înţelese totul, deşi îi era greu să admită că
aşa ceva putea să fie adevă rat.
Dumneata ştiai de asta? şopti ea îngrozită .
 În sinea ei, se ruga ca el să tă gă duiască . Îşi dorea din tot sufletul
ca tată l să u să nu fi avut nicio legă tură cu această tragedie.
Dar John Price nu negă nimic. Ba chiar i se aprinse o scâ nteie de
satisfacţie în ochi, ca atunci câ nd se întorcea acasă cu un somon
mă ricel de pus în frigare sau cu un berbecuţ cu carne fragedă de fript
în tigaie.
— Ştiam că are să se întâ mple la un moment dat, ră spunse el în
cele din urmă , dâ nd din cap afirmativ.
Pe Catherine, o trecu un fior de spaimă . Îşi strâ nse braţele în
jurul Antoinettei.
— Au să … Au să fie şi altele?
John Price se întoarse cu spatele la ră mă şiţele carbonizate şi o
privi.
— Altele? Nu. Bă nuiesc că totul s-a terminat.
— Totul s-a terminat?
Ce voia să spună cu asta? Ce putea să însemne asta? „Totul s-a
terminat” suna a fapt împlinit.
— Vrei să spui că totul s-a terminat pentru acest fermier
francez… Dar de ce a fost ales el? Reprezenta, cumva, o ameninţare?
— Nu mai mult decâ t oricare dintre ceilalţi, zise el, apoi privi în
urmă , spre locul unde fusese înainte grajdul.
Ră mă şiţele încă mai fumegau uşor. Catherine simţi în nă ri
mirosul înţepă tor şi înă buşitor de care toţi coloniştii se temeau ca de
ciumă . Tată l ei clă tină din cap, cu un dispreţ vă dit faţă de femei şi
întrebă rile lor.
— Ştiam că ai să fii tulburată . Acesta este motivul pentru care
am fost de acord să mă însoţeşti în că lă torie.
— Vrei să spui… Că asta nu e totul? Au fost şi alte victime?
bâ igui ea.
— Catherine, ză u aşa, voi femeile pur şi simplu nu înţelegeţi ce
înseamnă un conflict. Precizie militară . Demersurile necesare pentru
ca tot ceea ce ne aparţine de drept să ră mâ nă în posesiunea Coroanei.
Elspeth. Trebuia să ajungă la fetiţa ei. Şi la Louise. Oare o
anunţase cineva despre pericol? îi venea să sară din că ruţa hodorogită
şi să o ia înot prin noroaiele adâ nci. Dar ar fi fost o nechibzuinţă .
Antoinette se mişcă , amintindu-i că trebuie să fie ră spunză toare şi
pentru ea. O strâ nse în braţe pâ nă câ nd cea mică scoase un scâ ncet în
semn de protest.
— De ce? izbucni Catherine pe o voce imperioasă şi înnebunită .
Ce conflict era între noi?
John Price o privi cu vă dită nemulţumire, dar pe faţa lui se citea
acum osteneala. Umerii lui, de obicei din cale-afară de drepţi, erau
acum uşor lă saţi. Bă rbatul se aşeză din nou pe banchetă .
— Mai trebuie să întrebi? rosti el cu o voce obosită . Toată
situaţia era precară . Nu aveam cum să ştim în ce ape ne scă ldă m. Care
ne sunt aliaţi, şi care, duşmani. Nu voiau să se supună , asta a fost
problema. Nu că s-ar fi ră zvră tit vreodată în mod deschis. O, nu, erau
prea şireţi să o facă . Francezii au vrut să pretindă că sunt neutri.
— Bine, dar…
— Da. Dar la o adică , de le-ar fi ajuns cuţitul la os, e clar de
partea cui erau cu adevă rat. Câ nd te întâ lneai cu un franţuz pe drum,
nu ştiai dacă să te aştepţi la o înclinare înfumurată a capului sau la un
cuţit înfipt în beregată .
— N-am auzit ca cineva, în afară de soldaţii britanici, să fi atacat
oamenii cu cuţitul sau alte asemenea nebunii.
Tulburarea îi înă sprise vocea. Nu îi mai vorbise niciodată tată lui
ei pe un asemenea ton.
— Nebunii, ai? Poate că pur şi simplu nu au avut curajul să o
facă , spuse John Price cu o nouă lică rire în ochi. Pesemne că aveau de
gâ nd să lase pe seama indienilor şi a soldaţilor sarcina de a ne slă bi
încet-încet râ ndurile, pentru ca apoi să se nă pustească asupra noastră
ca nişte ulii şi să ne mă celă rească .
— Tră im în pace cu să tenii francezi de ani de zile! ripostă
Catherine, indignată de acuzaţia nedreaptă . Şi nimeni nu a dovedit
vreodată că francezii ar fi stat în spatele atacurilor indienilor.
Un nou val de spaimă îi stră bă tu fiinţa, fă câ nd-o să -şi îngroape
degetele în şalul din lâ nă al Antoinettei. Trebuia să ajungă la Louise.
— Cu ce au greşit?
— Uite ce e, draga mea…
Observâ ndu-i pumnii încleştaţi, tată l să u adoptă un ton mai
blâ nd.
— Ştiu că , din cauza inimii tale sensibile, îţi este greu să înţelegi
faptele să vâ rşite de că tre bă rbaţi în vreme de ră zboi.
— Dar nu este niciun ră zboi! Nu aici! Andrew a spus
întotdeauna că ră zboiul…
— A, da. Andrew. Pare-mi-se că nu ţi-ai dat seama în ce situaţie
dificilă ţi-ai pus bă rbatul. Întreaga sa carieră militară a fost pusă în
pericol din cauza acestei afecţiuni absurde pe care o are faţă de Minas.
Pe Catherine o cuprinse o nouă spaimă .
— Despre ce Dumnezeu vorbeşti?
— N-ar trebui să te fâ ţâ i atâ ta, împrietenindu-te cu inamicul,
Catherine. Aşa ceva este pur şi simplu de neacceptat în vremuri ca
acestea.
— Împrietenindu-mă …
— Că pitanul Stevenage a ră spâ ndit printre oamenii generalului
Whetlock nişte zvonuri ce par a fi adevă rate. Soţia lui i-a confirmat
spusele, zicâ nd că ai fost vă zută în compania unei oarecare
franţuzoaice. A afirmat chiar că ai mers în satul franţujilor.
Catherine simţi că i se aprind obrajii, dar nu din cauza soarelui
dogoritor, ci a mâ niei ce clocotea în ea.
— Şi ce legă tură are asta cu Andrew?
— Stevenage a dat de înţeles – de fapt, a fost câ t se poate de
explicit, dacă stau bine să mă gâ ndesc – că ar exista motive care să -i
împiedice pe Andrew de la îndeplinirea sarcinilor ce îi revin în calitate
de ofiţer englez. De aceea nu i s-au adus la cunoştinţă noile planuri.
Pâ nă şi eu am aflat detaliile manevrei doar câ nd am ajuns în Halifax.
Andrew ar fi putut să înţeleagă ce se petrecea dacă nu ar fi fost atâ t de
hotă râ t să nu bage în seamă ceea ce era clar pentru toată lumea.
— Dar este absurd! Andrew nu a fă cut niciodată nimic ce să
îndreptă ţească pe orişicine să creadă că ar comite un act de tră dare!
Aceasta este cea mai… Cea mai jignitoare acuzaţie pe care am auzit-o
vreodată ! Andrew, să nu îşi îndeplinească sarcinile ce îi revin în
calitate de ofiţer?! Ce insultă odioasă !
— Mă tem că protestele nu mai ajută la nimic. Repet, nu am fost
pus la curent cu toate detaliile, întrucâ t flă că ul îmi este ginere. Şi
trebuie să recunosc că , într-un asemenea moment, simt într-adevă r o
anume…
— Taci! Taci în clipa asta! Nu vreau să mai aud niciun cuvâ nt!
— Linişteşte-te, nu are niciun rost să te înfierbâ nţi şi mai tare.
Are să te ia cu leşin, de nu ai grijă .
Catherine se lă să pe spă tarul de lemn, înnebunită de spaimă şi
de mâ nie. Câ nd va înceta Priscilla Stevenage să le facă zile negre?
Catherine se forţă să -şi adune gâ ndurile. Trebuia să se concentreze pe
situaţia prezentă .
— Spui că … Începu ea, încercâ nd să îşi ascundă tremurai din
voce, spui că raidurile se opresc aici?
— Dar nu sunt raiduri, îi ră spunse ră stit tată l să u. A fost o
manevră militară atent planificată , de expulzare a acadienilor. Fă ră a-i
vă tă ma. Bă nuiesc că incendierea a fost necesară dintr-un motiv sau
altul. Nu fă cea parte din planul iniţial, dar…
— De expulzare a acadienilor?! izbucni Catherine îngrozită .
Unde să fie expulzaţi?
— Ici şi colo, ră spunse John Price impacientat. În diferite colonii.
Nu în masă . Ar fi prea periculos. Câ ţiva ici, câ ţiva colo.
— Dar este strigă tor la cer! Cum de le-a putut trece prin cap un
asemenea lucru? Aceasta este patria lor.
— Ei bine, nu mai este, ră spunse tată l şi privirea îi deveni dintr-
odată rece. Ai fi preferat să îi fi trecut prin sabie?
— Nu, desigur că nu!
— Pentru că la asta s-ar fi ajuns dacă nu procedam aşa, mâ râ i el.
Unii dintre ofiţerii din conducere chiar au insistat să o facem, dar nu,
noi nu suntem asemenea brute!
 — Dar ce au fă cut să merite aşa…
— Ce au fă cut?! Nu vorbi prostii, fetiţo. Sunt francezi! Sunt
duşmanii noştri din nă scare! Sau crezi cumva că am uitat, chiar şi preţ
de o clipă , faptul că un foc tras dintr-un tun francez m-a lă sat olog, fă ră
rang şi fă ră carieră , legat de o că limară , în loc de o sabie? Crezi oare că
nu am motiv să îmi amintesc zi şi noapte, cu trupul pulsâ nd de durere,
cine sunt duşmanii mei? îi cunosc pe francezi. Îi cunosc dinainte să te
naşti tu. Nu s-au schimbat odată cu trecerea timpului şi nu au să se
schimbe niciodată .
Catherine nu îl mai asculta. Se gâ ndea la ceea ce spusese mai
devreme. Francezii urmau să fie expulzaţi. Cu toţii. Privi înnebunită în
jurul ei. Să le spună că vrea să coboare? Ar putea să ajungă mai repede
pe jos decâ t cu că ruţa? Se afundă din nou pe banchetă , realizâ nd
deznă dă jduită că nicio femeie n-ar putea stră bate acele noroaie roşii.
Cizmele şi poalele fustelor din lâ nă i s-ar îmbiba cu nă mol şi ar trage-o
în jos. Nu, nicio femeie nu putea să facă asta, dară mite una cu un
bebeluş adormit în braţe.
— Expulzarea aceasta, începu ea cu vocea stinsă , câ nd va avea
loc?
John Price întoarse capul înspre ea.
— Tu chiar nu ai auzit nimic din tot ce-am spus? A avut deja loc.
S-a terminat. Britanicii au preluat comanda întregii Acadii. Toată
regiunea se află acum, în sfâ rşit, sub guvernarea Coroanei.
Se holba la el, fă ră a-i mai putea urmă ri cuvintele.
— S-a terminat?
— S-a terminat, confirmă el cu o uriaşă satisfacţie în glas. De
aceea am acceptat bucuros să mă însoţeşti pâ nă la Halifax. Drumul a
fost lung şi înşelă tor, şi că lă toria anevoioasă , dar a picat la ţanc. În
orice altă situaţie nu te-aş fi încurajat să porneşti într-un asemenea
periplu, dar am vrut ca tu şi nepoata mea să fiţi în siguranţă , departe
de aici, în caz că lucrurile s-ar fi înră ută ţit. Cererea ta nici că putea să
vină într-un moment mai bun. Eu…
Dar Catherine nu îl mai asculta. „O, Doamne, Dumnezeule!”
 Gâ ndurile ră vă şite îi zburau întruna la Andrew. Chiar dacă la
început acesta nu ştiuse de plan, precis că pâ nă acum reuşise să facă
ceva. Andrew. Trecuseră împreună prin atâ tea necazuri, iar el fusese
întotdeauna cel care-i dă duse putere. El era acolo şi precis că fă cuse
ceva pentru a o salva pe Elspeth şi pentru a o proteja pe Louise. Orice.
Andrew era ofiţer. Chiar dacă prigoana se extinsese, abă tâ ndu-se şi
asupra altora, Andrew precis că reuşise ceva.
Era doar o scâ nteie de speranţă , dar Catherine se agă ţa de ea cu
toată puterea. Precis, precis că situaţia nu era atâ t de neagră precum
pă rea. Precis că Andrew… Precis că scumpa ei Elspeth…
Catherine îşi înfă şură braţele în jurul bebeluşului adormit,
strâ ngâ ndu-l la piept, împreună cu acel ultim lică r de speranţă . „O,
Doamne… Copilaşul meu!”
Îşi îngropă faţa în pă tura groasă a Antoinettei şi începu să verse
lacrimi fierbinţi.

CAPITOLUL 31

Două zile la râ nd, corabia fusese lovită de vâ nt, ploaie şi talazuri,

după care furtuna se potolise. Prizonierii erau ţinuţi sub cerul liber, pe
puntea vasului. Henri pă rea să fie singurul om de la bord care nu
suferea din cauza condiţiilor aspre. Pescuise pe vreme mai urâ tă , o
liniştise el pe Louise câ nd aceasta îl întrebase dacă urmau să moară .
Vorbele lui nu o consolaseră foarte mult. Ei îi era ră u şi avea inima
sfâ şiată .
În cea de-a treia zi, atunci câ nd se trezi, corabia se legă na uşor,
şi Louise reuşi să se ridice în picioare şi să pă şească încet pâ nă la
parapet. Marea albastră , bră zdată de crestele albe ale valurilor, se
întindea câ t vedeai cu ochii, unindu-se la orizont cu bolta la fel de
albastră a cerului. Simţi că i se umplu ochii de lacrimi. Habar nu avea
unde se aflau, dar ştia că sunt departe de casă şi că se îndepă rtau din
ce în ce mai mult cu fiecare clipă .
 Pâ nă în cea de-a cincea zi, se instală o rutină zilnică . Oamenii din
jurul ei se împă rţeau în două categorii: cei care gă seau tă ria interioară
necesară pentru a supravieţui şi cei ce renunţaseră la luptă şi se
stingeau încet-încet. Spre marea ei mirare, aerul de mare pă rea să îi
priască tată lui să u, care începea să se întremeze. Nu la fel stă teau însă
lucrurile cu mama sa. Aceasta suferea asemenea unei plante
dezră dă cinate, ce nu mai putea prinde viaţă nică ieri
Altundeva. De fiecare dată câ nd se uita în ochii ei, Louise vedea
un suflet pustiit.
Suferinţa mamei sale şi îngrijirea fetiţei o ţinură departe de
umbrele întunericului. Nu îşi putea permite să se lase zdrobită de
durerea covâ rşitoare a pierderii suferite. Deşi îşi dorea. Deşi ră nile din
sufletul ei pă reau că nu au să se vindece niciodată .
Micuţa Elspeth nu ştia nimic din toate acestea şi adora tot ce
avea legă tură cu marea. Legă natul uşor al vasului era de ajuns pentru
ca ea să adoarmă gâ ngurind fericită , şi pă tura întinsă pe punte i se
pă rea cel mai confortabil pat din lume. Era încâ ntată de fiecare
pescă ruş ce plana deasupra punţii în că utarea unei gustă ri, de fiecare
fascicul de raze ce se strecura printre pâ nzele imense ale vasului, de
fiecare fâ lfâ it al velaturii de deasupra ei, de fiecare zgomot de parâ mă ,
de paşii grei ai mateloţilor. De orice. Elspeth o copleşea pe Louise cu
fericirea ei şi cu atenţia de care avea nevoie. Louise o ală pta, o
pregă tea pentru culcare, îi schimba hă inuţele şi o iubea, iar această
iubire începea, încet, dar sigur, să îi vindece sufletul.
Ală turi de iubirea pentru Henri. Bă rbatul era o adevă rată stâ ncă ,
echilibrat, blâ nd şi, la nevoie, ferm. De-a lungul primelor două zile ce
pă ruseră o eternitate, fusese prezent peste tot, mişcâ ndu-se printre cei
mai suferinzi, că râ ndu-i în spate ca să -şi revină de la aerul tare de
mare, ajutâ ndu-i să se aplece peste balustradă atunci câ nd vă rsau,
improvizâ nd acoperişuri de pâ nză care să -i ferească de ploaie şi de
vâ nt.
Câ nd vremea se îmbunase, Henri luase în primire raţiile de
mâ ncare, distribuindu-le cu ţâ râ ita şi ajutâ ndu-i pe cei bă trâ ni şi
plă pâ nzi să se cureţe de firimituri după luarea mesei. Îi ajutase pe toţi
în momentele cele mai grele. Nu ră mă sese nimeni fă ră ajutorul lui,
acordat într-un fel sau altul. Câ nd soarele ieşise triumfă tor de după
nori, fă câ nd să sclipească toată întinderea azurie a mă rii, Henri le
dă ruise chiar şi câ teva zâ mbete şi cuvinte de încurajare celor pe care
soarta îi lovise cel mai crunt, deşi Louise vedea câ t de mult suferea şi
el, la râ ndul să u.
Corabia naviga mai departe, spre sud. În cea de-a şasea noapte,
vâ ntul mirosea altfel. Venea dintr-un ţinut încă nevă zut, ce se ascundea
dincolo de orizont. Louise dormea iepureşte, ca de obicei, mereu
atentă la copilaşul culcat lâ ngă ea. Totuşi, de această dată fu trezită de
un zgomot neobişnuit. Un sunet pe care nu-l mai auzise pâ nă atunci.
Fă ră a face zgomot, se întoarse pe cealaltă parte şi se ridică în capul
oaselor, privindu-şi bă rbatul. La lumina lunii, vă zu că umerii lui
robuşti se scuturau de plâ ns şi el suspina, tremurâ nd din tot corpul.
Plâ ngea ca un bă rbat, ca unul care nu cunoscuse niciodată luxul unui
plâ ns în vă zul lumii. I se zguduia tot corpul de spasmele necontrolate
ale unei suferinţe insuportabile.
Auzindu-şi soţul, Louise începu să plâ ngă şi ea, de durerea
amâ ndurora. Îşi lipi obrazul de spatele lui şi îşi lă să inima ră nită să se
topească şi să curgă ală turi de a lui.
Henri se întoarse spre ea şi o luă în braţe. De această dată , el era
cel ce avea nevoie de consolare. Dar ea nu mai avea nimic de oferit, în
sufletul ei, nu mai ră mă sese loc decâ t pentru o durere adâ ncă .
Adormiră plâ ngâ nd, încleştaţi unul în braţele celuilalt, şi au
ră mas aşa toată noaptea.
Louise fu deşteptată de mâ ngâ ierea primelor raze ale dimineţii.
Ră mase nemişcată , nedorind să -şi trezească soţul. Simţea puterea
braţelor încleştate în jurul ei. Îi adulmecă mirosul. Privindu-i faţa,
observă că îi apă ruseră nişte cute noi, adâ nci, semn că începea să
cedeze nervos, să renunţe la speranţă . Trebuia să facă ceva. Pe chipul
lui Henri ră mă seseră încă nişte urme ale durerii de peste noapte. Avea
nevoie de sprijin. Trebuia să îl ajute. De nu o fă cea, toată puterea,
bună tatea şi toate celelalte calită ţi ale acestui om minunat riscau să se
piardă pentru totdeauna.
O parte din ea voia să renunţe, să cedeze disperă rii, mâ niei şi
amă ră ciunii. Să se stingă încet. Ia-ne pe toţi!, voia Louise să -i strige
Dumnezeului care lă sase să i se întâ mple aşa ceva. Ia totul! Nu-mi pasă .
Cele două pă rţi ale minţii sale se luptară una cu cealaltă pe tot
parcursul dimineţii. Luă fetiţa şi merse să îşi salute pă rinţii. Abia
atunci, câ nd privi în ochii goi ai mamei sale, înţelese cu adevă rat. Erau
persoane care aveau nevoie de ajutorul ei. Iar ea nu le putea ajuta
decâ t dacă reuşea să nu lase ura să -i ia sufletul în stă pâ nire. Chiar dacă
nu va putea să se ajute pe sine, poate că îi va putea ajuta pe ceilalţi.
Oftă .
— Nu ai vrea să vii să stai puţin cu mine? o întrebă ea pe maică -
sa, cu vocea încă ră guşită de la plâ ns. Am putea citi Biblia împreună .
Mama ei nu pă rea să -i înţeleagă cuvintele. Pieptul rochiei îi era
mâ njit cu resturile unui mic dejun să ră că cios.
— Poftim?
— Trebuie să gă sim puterea de a înfrunta ceea ce ne rezervă
viitorul.
Marie se stră dui să se concentreze asupra celor spuse de fiica sa.
— Biblia? Ai adus Cartea cu tine?
Dumnezeu ne poate da puterea de a rezista, spuse Louise,
aprobâ nd din cap. Acum avem nevoie de El mai mult ca niciodată .
În acel moment, Henri li se ală tură .
— Tocmai am vorbit cu secundul coră biei. Mi-a spus că suntem
trimişi în colonia franceză din Louisiana.
Jacques Belleveau îşi cură ţă firimiturile de pe piept, dă du pe gâ t
o duşcă bună de apă , după care interveni în discuţie.
— Fratele tată lui meu şi copiii lui tră iesc în Louisiana, zise el. Şi
bă nuiesc că , de pe acum, şi copiii copiilor lui.
— Şi eu am auzit la fel, spuse Henri.
Ochii negri îi erau încă umflaţi de plâ ns, dar vocea îi suna altfel. I
se distingea în glas o primă nuanţă , firavă ce-i drept, de optimism.
 — Pe vremea câ nd eram copil, tata obişnuia să ne vorbească de
colonia asta. Spunea că acolo nu e iarnă niciodată . Mamei nu i-a plă cut
niciodată iarna.
— Nu mi-ai vorbit niciodată despre asta, spuse Louise.
— Nici nu m-am gâ ndit la asta de ani de zile. Mi-am amintit doar
acum, câ nd l-am auzit pe secund rostind numele Louisiana. Ştiu că
există o mare metropolă franceză în Louisiana. Se cheamă Orléans, de
nu mă înşel.
Marie Belleveau se foi şi gesticula impacientată , ca şi cum nimic
din ce se spusese nu ar fi avut vreo însemnă tate. Cu o singură excepţie.
Se adresă fiicei sale.
— Biblia, spuse ea cu o voce ascuţită . Cum de tocmai tu vii să -mi
vorbeşti despre Dumnezeu?
— Ştii, interveni Henri în şoaptă , în dimineaţa asta m-am trezit
cu dorinţa arză toare de a ne ruga împreună .
— Să ne rugăm? să ri Marie, întorcâ ndu-se spre ginerele să u şi
să getâ ndu-l cu o privire plină de venin. Cum de mai poţi să scoţi pe
gură acest cuvâ nt, după tot ce ne-a fă cut Dumnezeu?
— Nu Dumnezeu ne-a fă cut asta! ripostă Henri, aşezâ ndu-se
lâ ngă soţia sa. Ci oamenii, iar lor li se va cere socoteală . Am citit
paginile Că rţii, acasă , şezâ nd ală turi de soţia mea. Nu Dumnezeu ne-a
fă cut asta. În adâ ncul inimii, sunt sigur de asta, mamă Marie.
— Avem nevoie de puterea Lui, murmură Louise, ţinâ nd
pruncul cu un braţ şi apucâ nd cu mâ na liberă mâ na bă rbatului să u.
Acum mai mult ca niciodată .
— Şi copilul tă u? întrebă Marie, dar înverşunarea din glasul ei se
stinsese. Ce are să se aleagă de micuţa Antoinette?
Louise simţi că i se redeschide rana din inimă , ameninţâ nd să o
doboare. De această dată , Henri împră ştie umbrele ce începuseră să se
înnă dească din nou în jurul ei. Bă rbatul îi strâ nse mâ na cu putere.
— Poate că asta a fost voia Domnului. Poate că Dumnezeu ştia
că micuţa noastră nu ar fi rezistat acestei că lă torii.
Deşi era clar că simte aceeaşi durere ca şi ea, vocea lui era fermă
şi calmă .
Louise se întoarse spre el, uimită de vorbele lui. Era ca şi cum
Henri ar fi dat glas şoaptelor ce ră sunau blâ nd în inima ei, rostite de
voci că rora refuzase să le dea ascultare în aceste momente dramatice
din viaţa ei.
— Cred, începu Henri, după care se opri şi trase suspinâ nd aer
în piept, cred că Dumnezeu este cu noi şi aşteaptă să ne îndreptă m
că tre El pentru tă rie şi hrană sufletească . Chiar şi acum, câ nd suntem
înconjuraţi de necunoscut şi de jale.
Louise i se adresă mamei sale, fă ră să -şi dezlipească însă
privirea de la soţul să u.
— Dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, suntem ră spunză tori
pentru acest prunc.
Henri se întoarse cu tot corpul spre ea. Nu mai era bă rbatul
voinic şi pus pe şotii, care le întâ mpina pe toate cu un zâ mbet şi o
vorbă de duh, ci un om nou, blâ nd şi înţelept.
— Şi suntem ră spunză tori unul pentru celă lalt, adă ugă el.
Dimineaţa urmă toare, de îndată ce se trezi, Louise ştiu ce are de
Fă cut. Chiar înainte de a deschide ochii şi de a vedea soarele,
norii, marea şi lumina zilei.
Schimbă scutecul micuţei şi o ală ptă , la fel cum fă cea în fiecare
dimineaţă de câ nd porniseră în această că lă torie întunecată . Totuşi,
astă zi totul era diferit, iar această schimbare, deşi nu ar fi putut să
spună în ce consta ea exact, era extrem de semnificativă . Nu conta
taina din spatele înnoirii, ci faptul că aceasta avusese loc, hră nindu-i
sufletul ca o mană cerească .
O voce îi spunea că schimbarea era un dar de la Dumnezeu.
Louise primise acest dar în timpul nopţii pentru că fusese dispusă să -şi
deschidă inima în faţa familiei sale şi a Celui de Sus.
Întorcâ nd spatele amă ră ciunii, urii şi disperă rii, se întorsese cu
faţa spre Dumnezeu, care o aştepta cu braţele deschise.
În jurul ei, nimic nu era altfel decâ t pâ nă atunci. Oriunde privea,
vedea aceiaşi ochi goi, lipsiţi de expresie şi de viaţă . Schimbarea, acest
dar divin, avusese loc înă untrul ei, şi aceasta o fă cu să vadă totul cu alţi
ochi. Era drept că durerea din inimă îi creştea pe mă sură ce se
îndepă rtau tot mai mult de draga sa Antoinette, însă darul primit de la
Dumnezeu, micuţ cum era, ascundea un mesaj. Renaşterea speranţei.
Iar speranţa, laolaltă cu darul în sine o asigurară că Dumnezeu este cu
ea. Chiar şi aici. Chiar şi în aceste momente.
Astfel gâ ndea Louise atunci câ nd o surprinse Henri fredonâ nd
un câ ntecel în timp ce ală pta copilul pe teugă . Câ nta atâ t de încet şi de
blâ nd, încâ t notele, purtate de vâ nt, se pierdeau în zgomotele valurilor
şi croncă nitul pescă ruşilor. Totuşi, Henri trebuie să le fi auzit, deoarece
privirea îi era plină de uimire atunci câ nd se aşeză lâ ngă ea.
— Ce se întâ mplă ? întrebă el cu blâ ndeţe.
— Bună dimineaţa, iubirea mea. Copila pare să se simtă bine în
dimineaţa aceasta, continuă ea, coborâ ndu-şi privirea spre bebeluş.
Dar că ldura este deja înă buşitoare.
— Câ ntai. Te-am auzit cu urechile mele, zise el, mâ ngâ indu-i
obrazul cu degetul să u bă tă torit de muncă . Şi zâ mbeşti.
— Da.
Henri pă rea să fi ră mas fă ră cuvinte. Se uită la soţia sa, la cea
mică , iar apoi urmă ri cu privirea mâ nuţa care strâ ngea un deget al
Louisei.
— Crezi că ai putea să mă înveţi şi pe mine să câ nt şi… Să
zâ mbesc din nou? întrebă el, privind în continuare feţişoara copilei.
Ea clă tină încet din cap. Îl iubea atâ t de mult. Şi nu exista durere
care să poată şterge această iubire, nu atâ ta vreme câ t avea credinţă în
Dumnezeu.
— Nu, nu pot, şopti ea.
Henri primi ră spunsul dâ nd resemnat din cap.
— Simt ca şi cum mi-aş fi pă ră sit fetiţa acolo, pe coasta golfului
Cobequid.
— Eu nu pot să ţi-o aduc înapoi, iubitul meu.
Louise aşteptă ca Henri să -şi ridice privirea.
— Dar Dumnezeu poate, continuă ea.
 — Dumnezeu, murmură el.
— Da.
— Ţi-a vorbit azi-noapte.
Nu era o întrebare. Louise aprobă aproape imperceptibil.
— Ai să vorbeşti mai încolo cu locotenentul despre provizii?
întrebă ea.
— Da. Ca în fiecare zi.
Era la bord un tâ nă r ofiţer englez care vorbea limba franceză şi
care-i destă inuise lui Henri că -şi fă cuse studiile la Paris. Dintre toţi
englezii, el ară tase cea mai mare compasiune faţă de ei şi se oferise să
joace rolul de mediator între prizonieri şi paznici.
— Cere-i, te rog, o pană şi nişte hâ rtie!
Henri fă cu ochii mari.
— Vrei să scrii o scrisoare!?
— Da.
— Nu e o idee rea, Louise. Nu e rea deloc.
— Vreau să scriu un jurnal al micuţei noastre, spuse Louise,
bucuroasă că soţul ei nu se împotriveşte.
Henri aruncă o privire în direcţia ofiţerilor adunaţi pe covertă .
— Poate ar putea să le ascundă în echipamentul să u şi să ni le
dea câ nd ajungem pe uscat.
În vocea lui se distingea puterea care îl caracterizase odinioară .
Ochii Louisei se umplură de lacrimi.
— Am să -i scriu lui Catherine despre fetiţa ei. Am să încerc să o
ajut să -şi vadă copilul cu ochii minţii, spuse ea.
— Trebuie să gă sim o cale de a lua legă tura cu ai noştri, spuse
Henri, înfierbâ ntâ ndu-se pe mă sură ce planul i se înfiripa în minte.
— Am să -i dau de înţeles că o iubesc şi o îngrijesc pe micuţa ei
ca şi cum ar fi copilul meu.
I se sugrumă vocea şi trebui să respire adâ nc pentru a-şi potoli
bă tă ile inimii.
— Am să -i scriu lui Catherine şi am s-o liniştesc cum pot mai
bine.
 — Vom lua legă tura cu toţi acadienii.
Henri nu i se mai adresa doar ei, ci şi viitorului. Privind dincolo
de momentul prezent, în ochi îi apă ru o nouă scâ nteie, iar în glas, o
nouă putere.
— Poate că a mai ră mas cineva în Minas, un om de legă tură .
Cineva care…
Se opri, iar ochii i se lă rgiră din nou.
— Catherine, îi termină Louise gâ ndul.
Simţi că îi sare inima din piept câ nd realiză că există un firicel,
câ t de mic, de speranţă că nu va pierde legă tura cu micuţa Antoinette,
ră masă acolo, departe.
— Desigur. Catherine se va învoi să fie persoana noastră de
legă tură . Sunt sigură de asta.
— Ea şi Andrew. Sunt convins că şi el va voi să ne ajute, spuse
Henri, luâ nd mâ na soţiei sale. Louise, mi-ai redat speranţa!
— Nu eu, dragul meu, ră spunse ea, începâ nd să lă crimeze câ nd
vă zu zâ mbetul de pe chipul lui. Nu eu, ci Dumnezeu.

CAPITOLUL 32

Seara bună , domnule.

— Poftim? O, da, da, fă cu John Price.
Deşi de ani buni se întâ lnea zi de zi cu soldatul înalt care tocmai
îl salutase, acum pur şi simplu nu ştia de unde să -i ia. O, desigur. Acum
îşi amintea.
— Seara bună şi dumitale, domnule sergent-major, îl salută el, la
râ ndul să u.
Omul luă poziţie de drepţi şi îl salută milită reşte, neputâ ndu-şi
ascunde o grimasă . John Price ştia că acesta îi purtase un respect
deosebit ginerelui să u. Aşa cum o fă cuseră mulţi dintre oştenii
garnizoanei, că rora zilele acestea pă rea că tot le ninge şi le plouă .
— Urâ tă noapte, zise sergentul-major.
 — Chiar aşa.
Pe cer nu era niciun nor, dar niciunul dintre ei nu vorbea despre
vreme.
— Urâ tă de tot, repetă John Price, după care pă ră si fortul şi
porni spre casă , tâ rşâ indu-şi picioarele pe poteca pră fuită .
Era o noapte urâ tă , într-adevă r. În ziua aceea sosise înlocuitorul
lui Andrew Harrow, aducâ nd cu el un ordin scris prin care activitatea
acestuia în cadrul regimentului era sistată în mod oficial. Urâ tă noapte.
Bă trâ nul mergea gâ rbovit şi apă sat de gâ nduri. Nu doar pentru
că ginerele să u, un tâ nă r la care ţinea ca la propriul copil, pă ră sise
regimentul, lă sâ nd oamenii cu mâ hnire în suflete. De fapt, acesta nici
mă car nu era motivul principal.
Totul pă lea în comparaţie cu vestea devastatoare cu privire la
nepoata sa, o rană deschisă chiar şi acum, după trei să ptă mâ ni de
tortură sufletească . O că utaseră pe Elspeth peste tot, atâ t câ t se putuse
în condiţiile acelea, câ nd erau în ră zboi cu francezii. Aceste că ută ri,
oricâ t de nebă tă toare la ochi ar fi fost, dă unaseră şi mai mult reputaţiei
militare a lui Andrew Harrow.
Nimeni nu ştia pe care corabie fuseseră îmbarcaţi locuitorii
satului Minas. Vasele care plecaseră din golful Cobequid aveau
destinaţii diferite. Boston, Baltimore, Washington, Chesapeake,
Charleston, New Orleans, Dieppe, Bayonne, Bordeaux, La Rochelle. Ba
chiar şi o colonie de pe coasta Africii de Vest. John Price îşi petrecuse
nopţile scriind scrisori că tre notarii din toate oraşele americane şi
pregă tindu-se sufleteşte să contacteze pe cale oficială coloniile şi
porturile franceze. Nu se putea face nimic înainte de încheierea
ostilită ţilor, dar din puţinele ră spunsuri pe care le primise pâ nă acum
înţelesese că , de fript, nici mai tâ rziu nu se va putea face mare lucru.
Oamenii fuseseră îmbarcaţi atâ t de iute, încâ t nu a existat timpul
necesar pentru a se consemna destinaţia fiecă rei familii. Francezii
acadieni fuseseră cu adevă rat împră ştiaţi în cele patru colţuri ale lumii.
Şi nepoţica lui se afla acolo undeva, pierdută împreună cu ei.
Totuşi, nici chiar golul lă sat în suflet de pierderea nepoatei sale
nu era principalul motiv al durerii lui John Price.
Catherine nu putuse să îi explice de ce a plâ ns atâ t de amarnic în
ziua în care s-au întors în Edward. El îi cerea explicaţii pe un ton din ce
în ce mai iritat, dar ea nu îi ră spundea decâ t prin suspine şi sughiţuri.
Era convins că grija pentru o seamă de să teni francezi nu avea cum să
o zdruncine într-atâ t, lă sâ nd-o cu inima sfă râ mată . Nu era cu putinţă .
Câ t timp că ruţa traversase satul, ea continuase să plâ ngă .
Iar el să strige la ea. Auzind larma, Andrew ieşise în pragul casei.
Ară ta ca un om terminat. John Price nu îl mai vă zuse niciodată aşa.
Pe chipul tâ nă rului, se citea o durere mult prea adâ ncă pentru a
putea fi pusă pe seama demiterii sale din cadrul regimentului. În fond
şi la urma urmei, era un bă rbat puternic, aflat în floarea vâ rstei. Nu,
alta trebuie să fi fost cauza. Andrew stă tea în picioare, cu o mâ nă
încleştată pe tocul uşii, epuizat, plin de noroi din cap pâ nă în picioare,
cu pă rul ud şi murdar lipit de faţă . Iar ochii… John Price se
cutremurase câ nd îi privise pentru prima dată ochii.
Catherine îi aruncase o privire soţului să u şi apoi uriaşe ca un
animal înjunghiat. Nu!
— Elspeth… A început Andrew, după care a încercat să facă un
pas înainte şi aproape s-a pră vă lit în noroi lâ ngă că ruţă . Elspeth e…
— Nu! a ţipat Catherine, îndesâ nd copilul în braţele lui John
Price şi să rind din că ruţă , în braţele sleite de puteri ale soţului să u. Vai,
nu, nu, spune-mi că nu e adevă rat!
Privirea lui John Price coborî spre copilul care se trezise şi
începuse să plâ ngă , apoi se mută din nou asupra celor doi tineri ce
stă teau încleştaţi şi plâ ngeau în hohote, nefiind în stare nici să
vorbească . Cu groază crescâ ndă , privi din nou copilul, înţelegâ nd
adevă rul pe care fiica sa nu avusese curajul să i-l spună . Această fiinţă
micuţă şi uşoară , cu feţişoara delicată şi tră să turi ascuţite, pe care o
ţinea în braţe, nu era nepoata lui.

Totuşi, nici chiar această amintire nu era principalul motiv al

tulbură rii lui John Price.
 Cu trei zile în urmă , într-o seară , mâ nat de singură tate şi de
dorul familiei, pornise pe jos spre casa fiicei sale. În ciuda mâ niei
furibunde şi a potopului de ocă ri cu care se pogorâ se asupra lor câ nd i-
au destă inuit cum schimbaseră bebeluşii între ei, câ nd le-a bă tut la uşă ,
îl primiseră cu că ldură şi senină tate.
Da, suferiseră mult şi încă mai sufereau. Da, durerea le ră mă sese
întipă rită în priviri, în voci şi în inimi. Şi totuşi… Şi totuşi, l-au
Primit atunci cu o plă cere nedisimulată . Îl iertaseră . El venise
pregă tit să înfrunte o ceartă , o ruptură , pe care, orgolios cum era, ar fi
suportat-o cu încă pă ţâ nare şi cu fruntea sus. Venise pregă tit pentru
orice. Mai puţin pentru asta.
Catherine îi oferise o cană cu cidru, îl poftise să şadă lâ ngă foc,
apoi se aşezase la loc lâ ngă soţul ei. În pă tuţul de la picioarele lor,
dormea, fragilă şi frumoasă în lumina flă că rilor din că min, micuţa
Antoinette. Preţ de câ teva minute, vorbiseră de una, de alta, apoi
Catherine ridică Biblia şi o aşeză din nou pe genunchi.
— Tată , pe noi te rog să ne scuzi. În fiecare seară , asfinţitul este
momentul pe care îl consacră m lui Dumnezeu.
— Şi rugă ciunii, adă ugă Andrew cu linişte în glas.
John Price se holbă uluit întâ i la unul, apoi la celă lalt.
— Voi? Să vă rugaţi? Acum?
Fiecare cuvâ nt era o întrebare în sine.
— Este tot ce ne-a mai ră mas, spuse Catherine, după care se
ră zgâ ndi şi clă tină din cap. Nu, nu asta voiam să spun. Dar avem nevoie
de rugă ciune acum… Mai mult ca niciodată .
John Price vă zu atunci cum corpul fiicei sale fu stră bă tut de un
tremur şi faţa ei fix transfigurată de efortul că ută rii cuvintelor
potrivite. Andrew o privea la râ ndul să u, trist, dar senin, pă râ nd dispus
să aştepte o veşnicie.
Într-un sfâ rşit, Catherine glă sui.
— Ţesem împreună fragmentele vieţii şi iubirii noastre. Putem
să facem asta doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu ajutorul puterii Sale.
Că lă uziţi de lumina şi de iubirea Sa.
 Andrew se întinse şi îi luă mâ na. Nu spuse nimic, dar ochii lui o
priveau cu atâ ta că ldură şi blâ ndeţe, încâ t John Price simţi atunci
nevoia să le întoarcă spatele. Inima îi ardea de ruşine.
Amintirea felului cum se purtase îl durea şi acum şi avea să -i
doară de-a lungul tuturor nopţilor solitare şi reci ce-i mai ră mâ neau de
tră it.

— Bună seara, domnule. Pot să vă însoţesc?

— A, Andrew! Desigur, desigur.
John Price se opri, aşteptâ nd ca tâ nă rul să -i ajungă din urmă .
Andrew ducea în fiecare mâ nă câ te o gă leată plină cu lapte şi mergea
cu bă gare de seamă , de teamă să nu-l împroaşte.
— Pot să te ajut?
— Nu, mulţumesc. Cu două mă ţin în echilibru. Cum vă simţiţi în
seara asta?
John se holbă la el.
— Nici bine n-au trecut trei zile de câ nd ai fost demis într-un
mod cu totul dezonorant din cadrul regimentului, şi tu mă întrebi pe
mine cum mă simt?
Andrew dă du din umeri, atâ t câ t îi permitea încă rcă tura grea pe
care o ducea în mâ ini.
— Oricum aveam de gâ nd să plec. Mă bă tea gâ ndul ă sta de luni
de zile, dar nu ştiam câ nd şi cum s-o fac. În plus…
— Ei bine?
Andrew şovă i.
— Nu sunt sigur că doriţi să auziţi asta.
— Nu mi-am dorit să aud nimic din ce-am auzit zilele astea,
ră spunse John, întunecâ ndu-se.
— Nu, bă nuiesc că nu.
— Andrew lă să cu grijă că ldă rile de lemn pe pă mâ nt.
— În ziua… Hm… În ziua…
Dezastrului, continuă John Price în sinea lui. În ziua dezastrului
la care am contribuit şi eu. Fiecare cuvâ nt era ca un pumnal înfipt în
inimă .
— Spune mai departe! atâ t putu rosti cu voce tare.
— Generalul Whetlock m-a trimis să ridic oamenii dintr-un sat
francez. M-a avertizat că dacă refuz să mă conformez, am să fiu trimis
în lanţuri înapoi în Anglia, unde am să fiu judecat sub acuzaţia de
nesupunere faţă de un ordin direct în vreme de ră zboi, şi trimis apoi la
spâ nzură toare.
John Price îşi simţi dintr-odată gâ tlejul uscat şi tot ce putu să
scoată pe gură fu un geamă t.
— Da, chiar aşa. În timp ce îmi conduceam oamenii de-a lungul
drumului spre Annapolis Royal, în ciuda avertiză rii primite din partea
generalului, mi-am dat seama că nu puteam să fac aşa ceva. Nici de
dragul lui Catherine, nici de dragul fetiţei mele şi nici mă car pentru a-
mi salva viaţa. Ar fi existat victime. Trebuia să se întâ mple, întotdeauna
există persoane care opun rezistenţă . Şi, domnule, permiteţi-mi să vă
spun că ar fi fost de înţeles să opună rezistenţă . Dar cum aş fi putut să -i
ucid pentru că îşi apă ră că minele şi familiile? Tot ceea ce învă ţasem
citind Biblia împreună cu Catherine se opunea unei asemenea crime.
Mi-au apă rut în minte chipurile francezilor pe care îi vă zusem în sat şi
mă întrebam câ ţi dintre ei vor fi lă saţi în urmă de că tre armata
britanică pentru a fi înmormâ ntaţi dimineaţa urmă toare. Câ te soţii vor
ră mâ ne cu inimile zdrobite. Câ ţi copii vor ră mâ ne orfani. Nu puteam să
iau parte la aşa ceva. Era greşit.
John Price deschise gura pentru a face o obiecţie, dar nu fu în
stare să rostească niciun cuvâ nt. Abia avu vlagă să tragă aer în piept.
Simţea că se sufocă , deşi Andrew nu folosise un ton acuzator, iar acum
privirea îi era pierdută undeva departe. Totuşi, cuvintele rostite atâ t
de calm erau adevă rate. Era greşit.
— Mi-am strunit calul, hotă râ t să mă predau aghiotantului.
Acesta era, oricum, motivul pentru care generalul Whetlock îi
ordonase să mă însoţească . Apoi, din desişul din faţa noastră a apă rut
un alt ofiţer, al că rui nume nu pot să mi-l amintesc pentru nimic în
lume. Tocmai ridicase să tenii de care ar fi trebuit să ne ocupă m noi.
 Atunci Andrew se întoarse cu faţa spre socrul să u. În ochii lui, se
citea o durere adâ ncă . Dar şi un calm profund şi de neclintit.
— De ce, dintre atâ ţia oameni ce sufereau, tocmai eu am avut
parte de această intervenţie divină , nu am de unde să ştiu. Dar sunt
ferm convins că a fost mâ na lui Dumnezeu. Catherine crede acelaşi
lucru şi această convingere ne-a ajutat să îndură m durerea acestor zile,
să începem să ne vindecă m sufletele şi să ne pregă tim pentru ceea ce
ne rezervă viitorul.
Din copacul de lâ ngă drum se înă lţă câ ntecul unei pă să ri, iar din
cel ală turat i se ră spunse prin ciripituri, urmate de alte triluri, venite
de această dată din copacul ce stră juia că rarea spre casa soţilor
Harrow. Câ ntecele pă să rilor, blajine şi liniştitoare ca nişte clopoţei
cereşti, marcau sfâ rşitul unei alte zile. John Price îşi drese vocea.
— Ce veţi face acum? întrebă el.
— Ne vom ruga, ră spunse Andrew cu un zâ mbet trist. Ne vom
ruga pentru că lă uzirea lui Dumnezeu, pentru Elspeth, oriunde s-ar afla
ea, pentru tă rie sufletească . Ne rugă m atâ t de mult zilele acestea, încâ t
abia de ne mai ră mâ ne timp pentru altceva.
Privirea îi alunecă spre că suţa ce se ascundea după colţ.
— Ceea ce, adevă rul fie spus, nu e un lucru ră u, adă ugă el.
John Price nu ştiu ce să ră spundă .
Privirea lui Andrew ră mase aţintită în direcţia casei sale.
— M-am gâ ndit că aş putea să devin pastor, gâ ndi el cu voce
tare. Dar întâ i trebuie să mă asigur că soţia mea îmi împă rtă şeşte
pă rerea. La urma urmei, prin intermediul ei am gă sit o voce cu care îi
pot vorbi lui Dumnezeu şi prin care Dumnezeu îmi poate vorbi mie.
John Price privi în pă mâ nt, doborâ t de ruşine. A fost greşit.
Andrew îi atinse umă rul cu blâ ndeţe. Blâ ndeţe ce îl fă cu pe
bă trâ n să se că iască şi mai amarnic.
— Vino acasă cu mine, tată . Catherine are să fie bucuroasă să te
vadă .
Tată. Era prima dată câ nd Andrew îi spunea aşa. I se înceţoşară
ochii. Apoi încuviinţă din cap – nu avea puterea să rostească nici mă car
un cuvâ nt.
Andrew ridică gă leţile şi porniră împreună spre casă .
Catherine îi aştepta în prag, cu copilul în braţe. Copil ce nu
fusese nă scut de ea, dar care era totuşi al ei. Îşi întâ mpină tată l
zâ mbind. John Price se gâ ndi că existau o mie de motive pentru care nu
merita acel zâ mbet. Catherine avea obrajii supţi şi privirea tristă , dar
cu toate acestea zâ mbea.
— Bună seara, tată . Bine ai venit.
Tâ nă ra rostise cuvintele pe un ton calm, dar în mintea lui, John
Price auzi toate acuzaţiile pe care simţea că le merită . În ochi îi ardeau
lacrimi ce ameninţau să se reverse. Lă să din nou capul în jos, neavâ nd
curajul să -l privească în ochi pe niciunul dintre ei.
— Am venit să …
Se opri gâ fâ ind şi trase vâ rtos aer în piept, pentru a prinde curaj.
Am venit să vă cer iertare.
Îşi dă du seama că acesta era adevă ratul scop pentru care venise
abia câ nd rosti cuvintele, dar odată ce începuse, trebuia să spună tot ce
avea pe suflet.
— Tot ce s-a întâ mplat a fost greşit. Îmi pare ră u. Dacă aş mai
putea, mi-aş da şi viaţa ca să schimb rolul pe care l-am jucat.
Oftă adâ nc, pă râ nd sleit de puteri.
— Dar nu pot. Îmi pare ră u, murmură el cu ochii în pă mâ nt.
Şi nouă ne pare ră u, spuse Catherine.
În vocea ei nu se simţea nicio urmă de reproş sau de ranchiună ,
ci doar o durere fă ră margini.
— Dar este un fapt împlinit. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu,
trebuie să gă sim puterea de a merge înainte.
— Cu ajutorul lui Dumnezeu, repetă Andrew. Dumnezeu ne
îndeamnă să dă m dovadă de milă în fiecare zi, prin iertare şi iubire de
semeni. Că ută m mila Lui pentru a le-o dă rui şi altora.
— Milă , murmură John Price cuvâ ntul cu care nu era obişnuit, ca
şi cum ar fi cerut milă şi pentru sine însuşi.
— Pofteşte înă untru, tată ! îi spuse Catherine pă şind în casă şi
fă câ ndu-i loc să treacă . Mă bucur să te vă d.

CAPITOLUL 33

Deşi Catherine se temuse că nu va mai fi niciodată primă vară ,

anotimpul noilor începuturi sosi şi anul acesta. Copacul de lâ ngă
fereastră dă dea la iveală frunzişoare verzi şi delicate, iar afară se
auzeau ciripitul mă că leandrului că tre perechea sa, ce trebă luia deja de
zor la construirea cuibului, mugetul vacii bă lţate în timp ce îşi lingea
viţelul abia fă tat, cu picioarele subţiri şi lungi încă nesigure, şi ră pă itul
uşor al ploii pe acoperişul trainic al că suţei lor. Chiar şi Catherine se
vă zu nevoită să recunoască : venise primă vara.
Deşi nu a fost nici lungă , nici grea din punctul de vedere al
vremii, iarna aceasta fusese una istovitoare pentru Catherine. Stă tuse
închisă în casă aproape tot timpul, şi asta nu doar pentru că fusese
nevoită , ci mai ales pentru că nu-şi dorise să iasă . Nu se simţea în
largul ei în sat. În plus, deşi starea Antoinettei se ameliorase
considerabil, fetiţa era încă plă pâ ndă şi prea mică pentru vâ rsta ei.
Presupunâ nd că să nă tatea ei va fi mereu fragilă , Catherine redusese pe
câ t posibil contactul micuţei cu persoane ce ar fi putut să -i transmită
vreo maladie. Totuşi, cea mică era fericită . Fericită şi aparent
mulţumită . Îl adora pe Andrew. De îndată ce îi auzea zgomotul paşilor
pe aleea pietruită , Antoinette începea să strige după el, ţopă ind pe
covoraşul din faţa că minului.
Nu puteau să îi spună Elspeth – durerea ar fi fost prea ascuţită
de fiecare dată câ nd ar fi pronunţat numele – şi nu puteau să o strige
nici Antoinette – un nume francez ar fi dat de bă nuit într-o aşezare
engleză – aşa că au ales să -i zică Anne, care era de altfel cel de-al doilea
nume al lui Elspeth.
— Poate că într-o bună zi îşi va recă pă ta numele întreg, spusese
Catherine, sperâ nd în sinea ei ca aceasta să însemne să o fi recă pă tat
pâ nă atunci pe micuţa sa Elspeth.
 Antoinette era un copil uşor de îndră git, iar în absenţa fetiţei
sale, Catherine îi dă rui toată iubirea şi devotamentul tă cut al unei
mame, rugâ ndu-se zi şi noapte ca Louise să facă la fel cu mult iubita sa
Elspeth.
— Totuşi, nici chiar inima îndurerată a lui Catherine nu putuse
face timpul să stea în loc, iar acum era din nou primă vară . Trecură
zilele de naştere ale celor două fetiţe, atâ t a celei pe care o pierduseră ,
câ t şi a celei pe care o dobâ ndiseră .
— În curâ nd pajiştea are să fie din nou înflorită , îi spuse într-o
dimineaţă Catherine celei mici, punâ nd aluatul la dospit. A trecut multă
vreme de câ nd n-am mai fost acolo. Mi-e dor de pajişte. Şi de Louise.
Femeia clipi, reţinâ ndu-şi lacrimile. Câ te lucruri îşi putea
permite să îi povestească acestui copil despre mă mica pe care o
pierduse? Foarte puţine, fu concluzia la care ajunse. Deşi tâ njea să -i
dezvă luie în şoaptă secrete şi amă nunte despre mama pe care fetiţa
putea să nu aibă vreodată privilegiul de a o cunoaşte. Tâ njea să -i
povestească micuţei Anne despre Elspeth, care ar fi putut să fie, sau
mai bine zis, care ar fi fost cu siguranţă prietena şi tovară şa ei, dacă
situaţia ar fi fost alta.
Dar era prea periculos. Chiar şi acum. Catherine nu îndră znea să
sufle nicio vorbă despre trecutul fetiţei. Încă mai umblau zvonuri
despre francezi refugiaţi prin pă duri, vâ naţi de patrulele de
supraveghere, ză riţi de fermierii de la marginea satului jefuind că mă ri
cu zarzavaturi şi coteţe de pă să ri pentru a-şi potoli foamea. Unii
colonişti erau încă plini de aversiune. Se mai vorbea încă despre ce a
zis, sau ce a fă cut, sau ce a ameninţat că va face cutare sau cutare
francez. Se vorbea şi despre aducerea unor noi colonişti supuşi
Coroanei. Aceştia ar fi urmat să preia fermele abandonate, să
reconstruiască digurile şubrede şi să cultive pă mâ ntul ce ameninţa să
revină la starea sa naturală , acoperit de pă duri. Catherine se întreba
cine sunt aceşti oameni. Vor şti ei, oare, că pă mâ ntul pe care îl cultivă a
fost udat cu lacrimi?
Anne o trase de fustă , şi Catherine alungă aceste gâ nduri.
 — Mă -ma-mă , gâ nguri fetiţa.
— Catherine se aplecă şi o luă în braţe.
— În sfâ rşit. Era timpul să începi să spui şi „mă -ma-mă ” – spuse
ea, să rutâ ndu-i buclele negre – că ci „ta-ta-ta” ai tot zis.
— Ta-ta, fă cu cea mică .
— Da… Ta-ta-ta. Mai e mult timp pâ nă se întoarce acasă , spuse
Catherine, privind spre ceas.
Era doar ora zece. Andrew nu urma să vină decâ t după prâ nz.
— Ştii, e o zi frumoasă , spuse ea, adresâ ndu-i-se din nou fetiţei.
Puţin aer curat ne-ar prinde bine amâ ndurora. Nici nu mai ştiu de câ nd
n-am mai ieşit din curtea casei. Hai să facem o plimbare, ce zici?
Odată ce îi veni această idee, Catherine se gră bi să o pună în
practică . O aşeză pe Anne la loc pe covoraşul de lâ ngă pă tuţ şi înşfă că
nişte şaluri.
În curâ nd urcau deja poteca de pe deal. Catherine trase atunci
cu nesaţ în piept aerul proaspă t de primă vară , întoarse capul să
asculte câ ntecul unei pitulici, îi ară tă râ zâ nd celei mici o broscuţă ce
să rea ţop-ţop, ferindu-se din calea lor.
Anne urmă rea totul cu maximă atenţie, întorcâ nd că pşorul ba
într-o parte, ba în alta, ca şi cum nu ar fi vrut să piardă nimic din
spectacolul naturii.
Deşi fetiţa din braţele ei era firavă , Catherine începu să gâ fâ ie pe
ultima parte a drumului. O lă să pe Anne pe un pat de muşchi sub şirul
ei preferat de brazi şi îşi împinse boneta pe spate.
— Uf! exclamă ea. Eşti mai grea decâ t aş fi crezut.
Era semn bun. Copila lua în greutate în mod constant.
— Acum mama o să -şi tragă puţin sufletul şi apoi pornim mai
departe, da?
Micuţa Anne îi prinse fusta în mâ nuţă şi îi ră spunse printr-un
gâ ngurit, ridicâ nd ochii spre ea.
Catherine nu avu ră bdare să mai aştepte. Simţea chemarea
pajiştii. De îndată ce-şi recă pă tă suflul, luă din nou fetiţa în braţe şi
porni pe ultima parte a drumului ce o ducea spre locul pe care
ajunsese să îl iubească din toată inima.
Pentru o clipă , avu impresia dulce-amară că o vede pe Louise
şezâ nd pe buşteanul lor preferat, cu ochii stră lucind şi cu pletele lungi
şi negre unduindu-se în vâ nt, fă câ ndu-i voioasă semn cu mâ na.
Dar Louise nu era acolo. Pe pajişte, nu era nicio mişcare. Doar
câ teva pă să ri ce zburau ţâ şnind de la o tufă la alta, umplâ nd dealul cu
câ ntecul lor de primă vară , iar de undeva se iţi coada stufoasă a unei
veveriţe roşii, indignate că fusese deranjată de la o treabă de mare
importanţă . O adiere uşoară îndoia capetele floricelelor de primă vară ,
ce pă reau că îi urează astfel bun-venit acasă , pe pajiştea liniştită unde
îi era locul.
— O! suspină Catherine. Nici nu mi-am dat seama ce dor mi-a
fost de locul ă sta.
O lă să jos pe micuţa Antoinette, ţinâ nd-o de mâ nuţe să nu cadă .
Privirea îi zbură spre locul în care obişnuiau să îşi lase ră vaşe. Pă rea să
fi trecut o veşnicie de atunci. Pă rea să se fi întâ mplat într-o altă viaţă .
Câ te s-au schimbat de atunci! Câ te s-au schimbat!
Acum nu avea să gă sească niciun mesaj acolo. Louise nu mai era
aici. Deşi pastorul îl implorase pe Andrew să fie omul lor de legă tură ,
nu primiseră nicio veste de la niciunul dintre acadienii expulzaţi. Unde
erau aceştia? Erau în siguranţă ? Era în siguranţă mult iubita ei
Elspeth? Ce bine ar fi dacă …
Dar nu, erau speranţe deşarte. În lunile ce trecuseră , Andrew îi
repetase lucrul acesta de nenumă rate ori, iar ea învă ţase în sfâ rşit să
îşi pună frâ u imaginaţiei. Aproape complet.
Totuşi azi, aflâ ndu-se aici, pe pajişte, acele gâ nduri reveniră şi
mai în forţă .
Se aşeză pe buştean şi ridică fetiţa pe genunchi.
Aici obişnuiam să mă întâ lnesc cu ma… cu prietena mea cea mai
bună , începu ea. Amâ ndouă iubeam locul acesta. Florile. Pă să rile. Şi
afinele. Tu nu le-ai gustat încă , dar au să -ţi placă la nebunie, ai să vezi.
Sunt dulci şi zemoase. Dacă nu eşti atentă , ţi se scurge zeama pe
bă rbie.
 Îi reveni în minte imaginea Louisei cu buzele pă tate de afine şi
amintirea o fă cu să chicotească uşor printre lacrimi.
— Ne vom întoarce aici. Vom veni mai des, acum că s-a încă lzit
afară . Sunt sigură că , dintre toate locurile, ea ar alege să se întoarcă
aici. Cine ştie… Poate într-o bună zi vom gă si un ră vaş în scorbura
aceasta.
Chiar şi gâ ndul unei asemenea posibilită ţi o fă cu să tresară . Nu
putea să nu încerce. O lă să pe Anne din braţe şi întinse mâ na dedesubt,
în scorbura în care obişnuiau să ascundă bileţelele. Îşi vâ rî mâ na câ t
putu de adâ nc şi pipă i fiecare centimetru al cavită ţii, dar nu gă si nimic.
— Dar nu astă zi, spuse ea cu vocea gâ tuită de emoţie.
Se întoarse la fetiţă . Aceasta se juca cu un con de brad.
— Anne, vezi floarea aceasta? Fleur. Şi vietatea aceea albastră ce
a trecut ca o să geată pe sus? Era o pasă re. Oiseau. Poţi să repeţi după
mine? Oiseau. Şi uite, vezi ce se piteşte acolo în iarbă ? Un iepuraş.
Lapin. Trebuie să înveţi cuvintele. Nu am să fiu cel mai bun dască l, dar
am să te învă ţ tot ce ştiu. Acesta are să fie secretul nostru. Dacă ma…
dacă prietena mea se va întoarce într-o bună zi, va dori să stea de
vorbă cu tine. Şi pentru asta, trebuie să îi vorbeşti graiul.
Bolta cerească se înă lţa atâ t de sus deasupra pajiştii, încâ t cei
câ ţiva norişori ră sfiraţi pe ici, pe colo, pă reau să nu facă parte din
lumea pă mâ nteană , ci din rai. Pă să rile zburau de colo colo, ciripindu-şi
câ ntecele primă vă ratice de iubire. Timide, florile îşi plecau cu
modestie capetele în faţa vâ ntului. Catherine se simţi mai aproape de
Louise.
Şi mai aproape de Dumnezeu.
— Doamne, începu ea să se roage fă ră a-şi da seama, ai grijă de
Louise, oriunde s-ar afla. O, Doamne, fii ală turi de fetiţa mea. Şi chiar
de nu i se poate vorbi despre mine, fă să simtă iubirea mea undeva în
adâ ncul sufletului. Te rog, Doamne, ai grijă de fetiţa mea.
Şi ai grijă de cea care îi ţine loc de mamă . Dă -i Louisei să nă tate,
putere şi credinţă în Tine. Nu lă sa durerea să o doboare. Ţine-o dulce,
blâ ndă şi doritoare de creştere spirituală !
 Mă rog ca ea să o înveţe pe Elspeth despre Tine, Doamne. Pentru
ca Elspeth să înveţe să aibă credinţă , O credinţă care să -i dea
statornicie. Fă -o să ră mâ nă statornică în credinţa ei!
Îşi coborî din nou privirea asupra fetiţei. Aceasta cerceta cu
asiduitate conul pe care îl ţinea în mâ nuţe.
— Şi ajută -mă , Doamne, şi pe mine. Ştii că am ajuns să o iubesc
pe micuţa Anne. O iubesc foarte mult. Mă rog ca Louise să ştie asta. Să
simtă că aşa e. Să fie sigură că fetiţa ei este iubită şi ocrotită .
I se puse un nod în gâ t. Se opri şi înghiţi în sec. Trebuia să
gă sească puterea de a termina rugă ciunea.
— Şi, Doamne, cu voia Ta, mă rog să vină ziua în care… În care
fiecare din aceste două mame cu inimile zdrobite să fie reunită cu
odorul ei. Te rog, Doamne! Aşa să fie.
Anne întinse mâ nuţele spre ea. Catherine se opri, se aplecă şi o
ridică în braţele ei ocrotitoare. Fetiţa ţinea încă în mâ ini conul, dar
câ nd privi în ochii celei ce o strâ ngea atâ t de tare la piept, îl aruncă
imediat câ t colo şi atinse lacrima ce se prelingea pe obrazul femeii.
Lacrima de pe obrazul mamei sale.

NOTA AUTORILOR

Documentâ ndu-ne pentru scrierea acestei serii de romane, am

fost profund mişcaţi de soarta cruntă pe care au avut-o francezii
acadieni, a că ror singură vină a constat, după câ te se pare, în faptul că
proveneau dintr-o anumită ţară şi că doreau să ră mâ nă neutri într-un
conflict în care era implicată aceasta. Am ajuns să înţelegem, totodată ,
situaţia dificilă în care se aflau acei soldaţi britanici ce considerau că
sarcina pe care o aveau de îndeplinit era una ingrată , îndoielnică din
punct de vedere moral.
Probabil că noi, ca indivizi, nu putem să punem capă t
ră zboaielor, dar fiecare dintre noi poate să facă un prim pas spre pace,
punâ nd capă t conflictelor din că minul să u, din biserica sa, din
comunitatea în care tră ieşte. Să învă ţă m să tră im în pace.

Ferice de cei împăciuitori.

Căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
MATEI 5: 9

O ÎNTÂ LNIRE ÎNTÂ MPLĂ TOARE,

CARE LE VA SCHIMBA VIEŢILE PENTRU TOTDEAUNA

În anul 1753, frontierele dintre francezii şi englezii din Acadia

sunt clar trasate. Şi atunci, pe o pajişte plină cu flori să lbatice, se
întâ lnesc din întâ mplare Catherine Price şi Louise Belleveau… În jurul
acestei prietenii neobişnuite Oke şi Bunn ţes o poveste captivantă şi
înduioşă toare despre devotament, despă rţire şi regă sire, despre
legă turi mai puternice decâ t legă turile de sâ nge şi despre credinţa în
Dumnezeu, ce învinge orice suferinţă .

Alte cărţi apărute la editura Casa Cărţii:

Seria Anotimpurile inimii, de Janette Oke (4 volume)

Căminul mult visat, de Lynn Austin
Seria Cronicile regilor, de Lynn Austin (5 volume)
Zei şi regi (vol. 1)
Câ ntecul izbă virii (vol. 2)
Tă ria braţului Să u (voi. 3)
Credinţa pă rinţilor mei (voi. 4)
Printre zei (voi. 5)
Dorie, fata pe care nu o iubea nimeni, de Doris VanStone
 şi Erwin W. Lutzer
Seria Faptele credinţei, de Davis Bunn şi Janette Oke (3 volume)
Soţia centurionului, vol. 1
Flacăra ascunsă, vol. 2
Drumul spre Damasc, vol. 3
Fiicele Evei, de Lynn Austin
Seria Focul topitorului, de Lynn Austin (3 volume)
Lumina din întuneric, vol. 1
Stâlpul de foc, vol. 2
O lumină pe cărarea mea, vol. 3
Fugi, băiete, fugi!, de Nicky Cruz
Seria Învăluiţi de iubire, de Janette Oke (8 volume)
Locul femeii, de Lynn Austin
Seria Moştenirea din prerie, de Janette Oke (4 volume)
Niciun loc unde să plâ ngi, de Doris Vană tone şi Erwin W. Lutzer
Omul ceresc – Remarcabila poveste a vieţii fratelui Yun din China,
Fratele Yun şi Paul Hattaway
Perechea potrivită, de Lynn Austin
Colecţia Raftul clasic:
Ben-Hur, de Lewis Wallace
Cămaşa lui Cristos, de Lloyd C. Douglas
Cetatea blestemată, de John R. Carling
Coliba unchiului Tom, de Harriet Beecher Stowe
Quo vadis, de Henryk Sienkiewicz
Tărâmuri ascunse, de Lynn Austin
Tot ce ea îşi doreşte, de Lynn Austin

În curs de apariţie:
Seria Cântecul Acadiei, de Janette Oke şi T. Davis Bunn
(volumele 2 – 5)
Scorpionul roşu, de Rami Kivisalo şi Marko Joensuu